Relieful glaciar

RELIeFUL GLACIAR

1. Notiuni generale

Pe aproximativ 11 % din suprafata Terrei, temperatura aerului este mult prea scazuta pentru o activitate normala a raurilor, apa fiind totusi prezenta, in stare solida, sub forma de ghetari. Trasaturile distincte ale reliefului glaciar rezultat in urma proceselor de eroziune, transport si acumulare glaciara dau posibilitatea recunoasterii relativ usoare a acestuia, chiar dupa ce ghetarii  s-au topit. Asa se face ca pe baza morfologiei actuale, s-a putut stabili, cu mare exactitate, distributia in trecut a ghetarilor montani si a calotelor glaciare de mari dimensiuni. Se apreciaza ca in urma cu 2-3 milioane de ani, ghetarii erau extinsi pe aproape o treime din suprafata globului.

In Cuaternar, pe continentul european, calota glaciara feno-scandinava a ocupat, in mai multe reprize, o suprafata de circa 35 % din cea totala, coborand pana la 45°33^'' latitudine in est, iar in vest pana aproximativ la nord de linia care uneste Cracovia cu Londra. Fazele glaciare au primit denumiri locale in fiecare tara, cele mai des folosite fiind insa, nomenclaturile germane si poloneze. In ordine cronologica, in vestul Europei, au primit urmatoarele denumiri: Elster, Saale (cu doua stadii: Warthe si Drenthe), Weichsel (Vistula), de la numele raurilor ce strabat depozitele unde ele au fost definite. In partea estica a Europei acestora le corespund glaciatiile Lihvino (Oka), Nipru si Valdai. Fazele glaciare amintite sunt separate de interglaciare, caracterizate de mici transgresiuni marine (de exemplu, in vestul Europei sunt cunoscute sub denumire de Cromerian, Holsteinian, Eemian). In Germania de Nord calota glaciara a avut dezvoltarea maxima in urma cu 20 000 ani. In urma topirii ei s-au format siruri succesive de morene la Brandemburg, Frankfurt etc. Ghetarii s-au retras spre nord, unde o usoara avansare a glaciatiunii a lasat dovada morenele de la Salpausselka, datate 11 300 ani BP. Calota nord-americana acoperea toata Canada si nordul S.U.A. In decursul maximului sau, ajungea in est pana la latitudinea New York-ului (cu dezvoltarea unui lob imens la sud de Marile Lacuri, pana catre St. Louis), iar spre vest s-a prelungit la nivelul orasului Seattle. Literatura glaciologica americana admite existenta a patru glaciatiuni pe teritoriul Americii de Nord: Nebraska (cea mai veche, cu cea mai mica raspandire); Kansas (cea mai extinsa in lobul Mississippi); Illinois (a depasit-o pe precedenta doar la sud de lacul Michigan); Wisconsin (ultima glaciatiune cu dezvoltarea cea mai puternica).

Ghetarii montani din Europa au coborat pana la altitudini de 200 - 800 m in Alpi (limbile ghetarilor ajungeau pana in Piemontul italian, la sud si Piemontul bavarez, la nord), de asemenea, prezenta acestora semnalandu-se si in muntii Pirinei, Jura, Vosgi, Masivul Central Francez, Carpati. Culmile inalte ale Carpatilor au permis instalarea ghetarilor, ale caror urme se intalnesc si astazi in Muntii Rodnei, Maramuresului, in Bucegi si in toate celelalte masive ale Carpatilor Meridionali ale caror altitudini depasesc 2000 m. Cercetarile asupra ghetarilor si a morfologiei glaciare din Alpi au condus la publicarea a numeroase studii, in care conceptiile monoglaciare si pluriglaciare au fost sustinute sau infirmate. Pentru prima data o descriere a depozitelor morenaice vechi, construite de ghetarii din Alpi a fost facuta de De Saussure (1794), acesta fiind un adept al teoriei monoglaciare, urmat apoi de Lory (1864), Mortillet (1883), Boule (1896). Pluralitatea glaciatiilor din Alpi a fost demonstrata de A. Penck si  Brückner, in sinteza lor Die Alpen im Eizeitalter (Alpii in decursul timpurilor glaciare) (1901 - 1909). Autorii respectivi au identificat patru campuri glaciare de ansamblu, care corespund la patru nivele glaciare aluviale ce difera prin altitudine, pante, compozitie petrografica si soluri de alterare. Aceste observatii au permis descrierea a 4 glaciatiuni, denumite, in ordine cronologica crescanda Würm, Riss, Mindel, Günz, de la numele unor rauri din nordul Alpilor. Celor 4 glaciatiuni aveau sa li se adauge altele doua: Donau si Biber, ca urmare a studiilor intreprinse de Eberl (1928,1930) si Schaefer (1953).

In prezent, ghetarii ocupa 16,24 milioane km², ceea ce reprezinta, dupa cum s-a precizat anterior, 11 % din suprafata uscatului terestru. In conditiile climatice actuale, ghetarii (al caror numar a fost estimat intre 70 000 si 200 000) sunt raspanditi pe glob la diferite altitudini, din zonele polare pana la Ecuator. In zonele polare ghetarii ajung sa acopere, in intregime, relieful, cu o mantie avand grosimi de mii de metri si detin aproximativ 99 % din suprafata ocupata de ghetari (de altfel, Antarctica si Groenlanda sunt singurele regiuni acoperite cu mari calote glaciare). Spre Ecuator ocupa numai unele suprafete restranse la circurile glaciare, situate in cei mai inalti munti. Dintre regiunile montane in care se gasesc ghetari se pot enumera: Muntii Stancosi, Muntii Anzi, Alpii Scandinavi, Muntii Alpi, Muntii Caucaz, Podisul Pamir, Muntii Hindukus, Alpii Noii Zeelande, Kilimandjaro, Ruwenzori etc.

Formarea ghetarilor este conditionata de existenta obligatorie a doua elemente climatice principale: temperaturi medii coborate si o anumita cantitate de precipitatii. Exista regiuni unde temperaturile foarte coborate ar putea permite formarea ghetarilor (de exemplu, in nordul Asiei), insa precipitatiile sunt insuficiente pentru aparitia si alimentarea maselor glaciare.Valorile negative ale temperaturii contribuie la mentinerea aproape permanenta a apei in stare solida, sub forma de zapada, firn (névé) (firnul este zapada din iernile precedente care nu s-a topit in cursul verii) si gheata. Trecerea de la o forma la alta are loc in urma unui fenomen complex de diageneza (totalitatea transformarilor fizice, chimice, de structura si textura suferite de zapada, firn si gheata, in anumite conditii de temperatura, presiune etc.).

2. Activitatea modelatoare a ghetarilor

Ca urmare a unui bilant glaciar pozitiv (adica a unor acumulari ce depasesc pierderile prin topire) si a unor procese de suprapunere si de compactizare a stratelor de zapada, de troienire, de acumulare prin avalanse, se realizeaza mase importante de gheata care, in contradictie cu prioritatile casante ale ghetii subtiri, se comporta ca niste roci plastice sau ca un fluid foarte vascos. De aceea, pe masura formarii, ea se pune in miscare, actionand totodata asupra terenului pe care se muleaza.

Viteza de deplasare depinde de grosimea masei de gheata, de inclinarea suprafetei pe care aceasta s-a format si de configuratia reliefului preexistent. S-a calculat astfel ca in momentul in care grosimea unor depozite de gheata depaseste 60-65 m (dupa alti autori chiar la 30 m) incepe deplasarea lor, daca terenul are macar o inclinare de 1s. Pe suprafetele cu pante in jur de 45s, gheata se pune in miscare cand grosimea este in jur de 1-2 m. Acest proces de deplasare este legat direct de plasticitatea ghetii, de posibilitatile sale de a lua forma canalului sau inflexiunilor de relief pe care se scurge. O alta caracteristica a sa este lipsa de aderenta la versantii stancosi din jur unde, datorita si diferentelor termice, ramane o crapatura remarcabila ce poarta numele de rimaye

In functie de particularitatile morfologice si climatice, limbile de gheata pot cobora pe vai mult mai jos decat limita generala a zapezilor. Daca in sectorul lor superior, aceasta isi pastreaza si chiar isi amplifica dimensiunile printr-un proces continuu de alimentare, in jumatatea inferioara se reduc treptat ca urmare a ablatiei (topirii), pana cand bilantul glaciar este egal cu zero si gheata nu se mai poate acumula. Viteza de deplasare a ghetarilor variaza de la cativa centimetri, la cateva zeci de metri/24 ore, osciland in jur 700-1300 m/an in Himalaia, 12-14 km/an in Alpi, 20-24 km/an in Alaska si Groenlanda. Aceasta, ca si presiunea ghetii asupra substratului, este strans legata de procesul de eroziune (exaratie), de dislocare si antrenarea in miscare a unor blocuri (detractie) si de slefuire a "albiei" pe care o ocupa (detersie).

Forta de eroziune este amplificata de cantitatea si calibrul rocilor in corporate in masa de gheata, sub forma de morene. Presiunea ghetii incarcata cu astfel de materiale se exercita aproape deopotriva asupra fundului si a flancurilor albiei ghetarului. De aceea profilul transversal al unei vai glaciare are forma literei U (cu versantii verticali si fundul concav).

Si modelarea albiilor in directie longitudinala inregistreaza deosebiri mari fata de cea fluviala. Daca in cazul raurilor, eroziunea este direct proportionala cu viteza apei, la ghetari situatia este inversa. Pe suprafetele slab inclinate si chiar in spatele unor praguri si forme cu contrapante, ghetarul se deplaseaza incet, dar masa lui compacta exercita o presiune mare asupra albiei si o eroziune puternica, pana in momentul in care sectorul respectiv este depasit si panta se accentueaza. Cresterea inclinarii profilului longitudinal face ca miscarea ghetarului sa sporeasca. Din aceasta cauza, in corpul sau se produc tensiuni de intindere materializate in frecvente crapaturi transversale (crevase), iar presiunea ghetii astfel compartimentata asupra scoartei si, respectiv, procesele de slefuire sunt mai slabe.

Fig. 1. Praguri in patul vaii glaciare (profil longitudinal) (Grigore, 1965, din Posea, 1970).

In concluzie, eroziunea ghetarilor este invers proportionala cu viteza lor de deplasare, caracterizandu-se prin asa-numitul proces de subsapare (de adancire a sectoarelor mai slab inclinate) si prin formarea unui profil longitudinal cu portiuni concave (excavatii) separate de altele convexe, adica cu pante si contrapante.

3. Tipuri principale de ghetari

Se disting trei tipuri principale de ghetari :

a.calotele glaciare sau ghetarii continentali formeaza mari structuri de acumulare a ghetii, de dimensiuni, care conventional depasesc cca 50.000 km². Cele mai elocvente sunt gheturile Antarcticii si Groenlandei, cu inaltimi (grosime) pana la peste 4000 m in estul Antarcticii, iar cei mai mici ghetari de tip calota (continentali) apar in Canada-Arctica, Islanda si Norvegia;

b. ghetari alpini cu cele doua tipuri: ghetari de vale si de circ sunt o categorie controlata de topografiile in care curg, spre deosebire de calote sau panzele de gheata, a caror curgere nu este influentata de topografie. Acesti ghetari sunt caracteristici muntilor inalti, dar si muntilor josi din regiunile polare, si depind de linia zapezilor perene. In Carpatii Romanesti s-au format astfel de ghetari in Pleistocen.

c. ghetari de self, considerati ca un subtip din categoria de ghetari continentali sau calota, ei floteaza pe apa si este pierdut controlul curgerii lor asupra topografiei, iar gheata se poate raspandi liber. Unii dintre acesti ghetari pot atinge dimensiunea suprafetei Frantei, asa cum sunt ghetarii Ross, Ronne, Filchner, din Antarctica.

4. Relieful ghetarilor montani

4.1. Formele de eroziune glaciara montana

(i) Circurile glaciare se contureaza sub forma unor excavatii sau arii depresionare avand in linii generale un aspect semicircular, semieliptic sau semioval, incadrate de versanti abrupti in interiorul carora se afla cantonat ghetarul. Ele sunt cunoscute la noi sub numele de caldari sau zanoage. Circurile glaciare sunt marginite, lateral si spre amonte, de abrupturi puternice si au fundul concav. Ele pot fi izolate, cu diametre de cativa zeci de metri, sau asociate in complexe de circuri cu largimi de ordinul sutelor de metri. Formarea acestora se datoreaza acumularilor de zapada din anumite portiuni negative ale versantilor, transformarii zapezii in firn, presiunii si actiunii sculpturale exercitate de catre gheata compacta.

Fig.2. Principalele forme de relief create de ghetarii montani (Selby, 1985)

Dupa forma si caracteristicile morfologice de detaliu, circurile glaciare sau caldarile glaciare pot fi: simple (nise, palnii) sau in trepte, etajate, compuse (ingemanate). Raporturile lor cu structura au fost concretizate in circurile de tip consecvente, subsecvent si obsecvent.

Fig. 3. Principalele stadii in dezvoltarea circurilor glaciare: (A) nivatia pe sub stratul de firn; (B) aparitia nisei de nivatie; (C) stadiul de circ glaciar. (Ritter, 1982)

Dupa topirea ghetii ele pot fi ocupate de lacuri sau tauri cum sunt de exemplu Podragu, Capra, Balea din Muntii Fagaras, Iezerul din Parang, Bucura si Zanoaga din Retezat. Partea dinspre aval a circurilor este inchisa si separata de valea glaciara printr-un prag sculptat in rocile in situ, numit zavor (verrou, rock- bar). Pe aceasta spinare transversala, care asigura acumularea apei in spatele sau, se pot suprapune si alte materiale morenaice. Cand zavorul este sectionat, apele din circ si din sectoarele adiacente se scurg, formand repezisuri si cascade.

(ii) Crestele alpine (arête sau karling) inguste si zimtate, din regiunile montane afectate de ghetarii actuali sau pleistoceni, se datoresc extinderii continue a eroziunii regresive din circurile de pe versantii opusi, pana la intersectia lor. In acest caz, modelarea glaciara este intregita de procese crionivale, incat in lungul crestelor ascutite - cunoscute la noi sub numele de custuri (de exemplu, Custura Bucurei) - se individualizeaza varfuri piramidale, muchii ascutite (lame), stalpi, coloane, ace, inseuari de transfluenta glaciara etc. La intersectia circurilor din jurul unor masive inalte mai izolate, silueta lor se reduce treptat pana la individualizarea unor varfuri piramidale proeminente, numite horn-uri, cel mai reprezentativ fiind Matterhorn din Alpii Elvetiei. La intersectia foarte apropiata a doua circuri opuse, masa de gheata din interiorul circului situat la o altitudine mai mare poate sa treaca in celalalt formandu-se o sa de transfluenta (col).

(iii) Vaile glaciare numite si trogh-uri, sunt sculptate de limbile de gheata si au aspectul unor adancituri rotunde si alungite, cu profile transversale in forma de 'U' si cu profile longitudinale cu praguri si chiuvete de subsapare. Se mai intalnesc si 'vai glaciare compuse', care indica prezenta a doua sau mai multe generatii suprapuse, de dimensiuni tot mai reduse. Cu alte cuvinte. intr-o vale glaciara larga s-a instalat o limba de gheata mai ingusta ce si-a adancit o noua albie. Contactul dintre acestea este marcat printr-o serie de umeri care ne amintesc de terasele in roca ale vailor fluviale numite chiar 'umeri glaciari' (replata).

O alta caracteristica importanta a vailor glaciare este aceea ca vaile secundare, modelate de limbi mici de gheata, raman suspendate cu zeci si chiar sute de metri fata de albiile ghetarilor principali. Ca urmare a profilului longitudinal ondulat, dupa topirea limbilor de gheata, in unele excavatii se formeaza lacuri de vale glaciara (de exemplu, Florica, Viorica, Ana, Lia - din Muntii Retezat s.a.). Cu timpul chiuvetele de subsapare se colmateaza, vaile capata albii in trepte, iar raurile care le dreneaza prezinta frecvente cascade si repezisuri situate in dreptul fostelor praguri.

Daca arterele hidrografice instalate in vaile glaciare sunt suficient de puternice si durata activitatii lor destul de mare, prin modelarea fluviala vaile pot capata albii inguste cu aspect de chei.

In lungul vailor glaciare, dupa ce limba de gheata s-a topit, pe peretii stancosi se pot vedea diferite striatii si chiar santulete scrijelate de catre rocile colturoase ce au fost incorporate ghetarului in miscare. Din cauza dimensiunilor reduse, cu adancimi milimetrice sau centrimetrice, ele sunt usor distruse de procesele de alterare si dezagregare. De asemenea rocile dure din cuprinsul pragurilor, ca si alte blocuri din circurile glaciare sau din lungul albiilor ghetarilor sunt puternic slefuite, capatand contururi rotunjite sau ovale de spinari de berbec (roches moutonn es).

4.2. Formele de acumulare glaciara

Provin din materiale transportate de catre masele de gheata, sub forma de morene laterale, mediane, interne, de fund, frontale etc. si depuse atunci cand ghetarii se topesc. In acest caz atat materialele solide incorporate in masa de gheata ori antrenate in jurul acesteia, cit si formele de relief pe care le genereaza prin depunere se numesc tot morene. Unii autori vorbesc de morene mobile si morene fixate.

Forma si dimensiunile materialelor morenice sunt dintre cele mai variate - de la particule fine, nisipoase (faina de ghetar), pana la bolovani si blocuri stancoase. Trasatura comuna a acestora este insa forma lor colturoasa; rotunjirea intervine doar in cazul fragmentelor de roci antrenate de cursurile de apa subglaciale sau fluvioglaciare. Cele mai impunatoare si mai expresive forme de relief morenic sunt valurile semicirculare sau amfiteatrele morenice de la partea terminala a limbilor de gheata (morenele frontale). In spatele lor, dupa topirea ghetii, se contureaza importante depresiuni terminale. Imediat ce s-au stabilizat si chiar concomitent cu formarea lor, au loc si procese de modelare periglaciara si fluviala care le transforma treptat in complexe de relief fluvio-glaciar. In fata unor asemenea aliniamente de coline semicirculare se dezvolta importante glacisuri piemontane cum sunt cele din nordul Italiei sau din Bavaria, iar depresiunile terminale se pot transforma in lacuri (ex. Maggiore, Como, Garda, Geneva).

Si asociatiile secundare, reprezentate prin inaintari si retrageri care au loc pe fondul general al restrangerii ghetarilor, pot genera diferite valuri de morene, situate de-a lungul unor vai glaciare pleistocene sau actuale. In acelasi timp morenele marginale mobile de suprafata se pot transforma in mici forme de relief, cu aspect de diguri sau de ramblee orientate in sensul deplasarii limbii ghetarului (morene laterale), iar cele mediane interne si de fund se pot opri, in parte, in unele nise secundare de pe fundul vaii glaciare sau acolo unde le-a surprins procesul de ablatie.

5. Ghetarii de calota si activitatea lor morfogenetica

5.1. Forme sculpturale (de eroziune)

Sunt reprezentate prin fjeld-uri, fiorduri, nunatak-uri, roci valurite, trepte si praguri striate, bazine de subsapare etc.

(i) Fjeld-urile sunt create prin procesele de exaratie ale ghetarilor de calota sau de platou. Ele se prezinta sub forma unor suprafete inalte, slab accidentate, situate la partea superioara a unor masive muntoase. In cuprinsul lor se dezvolta si alte forme subordonate ca de ex. valurari si proeminente cu contururi slefuite (roches moutonnees); mici depresiuni ocupate de lacuri, mlastini si turbarii, formate prin procese de tasare si subsapare; martori proeminenti de eroziune glaciara de tipul nunatak-urilor in jurul carora se formeaza, uneori, si trepte de exaratie care reflecta variatia masei de gheata, respectiv, a conditiilor climatice. Pe suprafata stancilor slefuite sau a paturilor relicte de roci dure se pot recunoaste diverse striatii si alveole din care au fost desprinse si antrenate blocuri de diferite marimi, la care se asociaza procese si forme periglaciare sau de alta natura, impuse de modelarea actuala.

Fjeld-uri intinse, insotite de intregul ansamblu de microforme reliecte de exaratie se intalnesc in tarile scandinave, Pensinsula Kola, nordul Canadei, nordul Siberiei de Est.

(ii) Fiordurile reprezinta vechi vai glaciare fasonate de limbile de gheata (icestream-uri) care se desprindeau si coborau din calotele de pe suprafetele inalte, vai care, dupa topirea ghetarilor, au fost invadate de apele marine. In consecinta fiordurile au profile transversale cu pereti abrupti si fundurile rotunjite, iar in lungul lor se gasesc numeroase praguri care alterneaza cu chiuvete adanci de subsapare. La partea terminala a acestor golfuri sinuoase, uneori ramificate, cu lungimi de sute de kilometri s-au format importante acumulari de morene. In postglaciar, odata cu ridicarea generala a marilor si oceanelor, acestea au fost acoperite de apa, fiind puse totusi in evidenta de ghirlande si aliniamente de mici insule. In fata fiordurilor norvegiene, aceste amfiteatre morenaice, acum submerse, formeaza niste praguri care permit patrunderea in interior doar a apelor superficiale mai calde aduse de Curentul Atlanticului de Nord.

5.2. Formele de acumulare ale ghetarilor de calota

Sunt reprezentate de catre: formele de acumulare ale morenelor de fund si ale morenelor frontale.

(i) Formele de acumulare ale morenelor de fund. Morenele de fund sunt constituite din materiale eterogene, cu grosimi variabile, si acopera teritorii foarte largi, cu aspect de campii usor valurate pe cuprinsul carora se individualizeaza blocuri eratice, drumlin-uri, kames-uri, eskers-uri.

Fig. 4. Forme de relief dezvoltate la periferia calotelor glaciare (Thornbury, 1969).

blocurile eratice sunt fragmente mari de roci dure desprinse, transportate si depusede ghetari in regiuni cu alte particularitati geologice decat ale celor de origine. Ex. blocuri granitice aduse de ghetarii pleistoceni din regiunile feno-scandinave si depuse pe suprafetele Campiei Germano-Polone.

drumlin-urile sunt niste coline morenaice orientate in sensul miscarii calotei de gheata, cu lungimi ce variaza intre 200 si 1100 m, latimi de 110 - 200 m si inaltimi ce ajung pana la 40-50 m. Au aspect de coline, cu o usoara asimetrie in profil longitudinal. Sunt separate de culoare si cuvete ocupate de lacuri si mlastini. Sunt alcatuite din blocuri si fragmente grosiere de roci colturoase.

Fig. 5. Cateva tipuri de drumlin-uri din Finlanda (Gluckert, 1973)

eskers-urile sunt tot coline morenaice, asemanatoare unor ramblee mai proeminente, cu orientare conforma cu deplasarea ghetarilor. Sunt asemanatoare drumlinurilor, dar se deosebesc de acestea prin aceea ca sunt mai izolate unele de altele. Sunt constituite din nisipuri si pietrisuri bine rulate cu stratificatie torentiala, transportate de cursurile de apa subglaciar sau interglaciare (origine fluvio-glaciara).

Fig. 6. Eskers

kames-urile sunt forme cu aspect de movile sau de mici platouri joase, cu inaltimi obisnuite pana la 5- - 60 m, diametre ce rar depasesc 1 km si versanti cu pante de 25 - 35s. Sunt alcatuite din nisipuri si nisipuri argiloase stratificate, care initial s-au depus in lacurile formate in cuvetele de pe suprafata calotei glaciare. Prin topirea ghetii aceste depozite fluvio-lacustre s-au suprapus reliefului subglacial, reprezentat in primul rand de morenele de fund.

Morenele frontale, cea de a doua categorie importanta a depozitelor ghetarilor de calota, se datoresc actiunii de razuire si transport, marcand limita (marginea) inaintarii masei de gheata in diferite faze si stadii glaciare. Referitor la relieful morenei frontale trebuie mentionat faptul ca in morfologia actuala a Finlandei acesta se pastreaza destul de bine, lanturile de morene fiind denumite aici Salpauselka. Mai evidente sunt Salpauselka I si II, iar cel de-al treilea val, care apare mai la nord, apare mai putin pregnant in morfologia actuala. Sirul de Salpauselka apare astazi sub forma unor dealuri si coline izolate, dispuse unele in continuarea celorlalte. Aceste culmi deluroase au inaltimi medii de 60-80 m, latimi de cativa kilometri si lungimi de ordinul sutelor de kilometri. Profilul transversal al acestora este asimetric, in sensul ca versantul dispre ghetar este mai abrupt, iar cel opus mai prelung si mai domol. Intre Salpauselka se dezvolta culoare depresionare cunoscute sub denumirea de pradoline (in poloneza - pradoliny; in germana - urstromtäler). Pradolinele au fundul plat, strabatute initial de rauri orientate perpendicular pe directia de deplasare a ghetii care apoi au fost captate partial sau integral astfel incat numai local, cursurile de apa se dezvolta pe traiectul depresiunii.

Campiile fluvio-glaciare. Apele provenite din ablatia ghetarilor continentali antreneaza particule nisipoase si chiar prundisuri marunte pe care le etaleaza sub forma unor conuri aluviale foarte intinse si plate in fata frontului glaciar. Aceste acumulari lenticulare cu inaltimi doar de cativa metri peste nivelul suprafetelor din jur se numesc sandre. Prin contopirea lor iau nastere campiile de sandre sau fluvio-glaciare.

Pe intinsul acestor campii se intalnesc niste microdepresiuni ale caror forme si dimensiuni ne amintesc de doline, dar care se numesc zolii. Geneza acestora este in legatura cu existenta unor blocuri de gheata fosila in substrat, acoperita de depuneri morenaice si care ulterior s-a topit.