POLITICA AGRICOLA COMUNA

POLITICA AGRICOLA COMUNA

Obiectivele PAC

gricultura a fost domeniul pentru care s-a prevazut aplicarea unei politici comune, inca din primele etape ale constructiei europene. Istoricul PAC (Politica Agricola Comuna) incepe in 1957, odata cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene. Reglementarile de politica agricola sunt cuprinse in art. 38-46 ale acestui tratat. Potrivit acestora, ”piata comuna se va extinde si asupra sectorului agricol si comertului cu produse agricole”, iar „operarea si dezvoltarea pietei comune pentru produsele agricole vor fi insotite de crearea unei politici agricole comune”.

PAC s-a dorit a fi solutia pentru atingerea a trei categorii de obiective:

a)     economice

promovarea progresului tehnic;

alocarea optima a resurselor;

cresterea productiei.

b)     sociale

nivel de viata echitabil pentru agricultori;

preturi rezonabile pentru consumatori.

c)     politice

garantarea securitatii alimentare.

Principiile PAC

Tarile membre, de asemenea, si-au dorit ca, prin PAC, sa atinga obiectivele definite de comunitate. Insa, atingerea acestor obiective este conditionata de luarea in considerare a caracterului particular al activitatii agricole, decurgand din structura sociala a agriculturii si disparitatile structurale si naturale intre diversele regiuni agricole.

Pentru realizarea obiectivelor PAC, ministrii agriculturii din cele sase state semnatare ale Tratatului de la Roma, reuniti la Stresa (Italia), au stabilit trei principii:

a)     unicitatea pietei;

Unicitatea pietei presupune libera circulatie a produselor agricole intre tarile UE, prin eliminarea taxelor vamale, a restrictiilor cantitative sau a altor masuri de politica comerciala cu efect similar.

Din aplicarea acestui principiu, rezulta unicitatea preturilor pentru produsele agricole in toata Comunitatea, ca urmare a mecanismelor pietei. CE a decis realizarea unei gestiuni centralizate si stabilirea unor preturi unice comunitare, prin decizii politice.

Principiul unicitatii pietei nu a functionat mereu in cadrul Comunitatii. Abia dupa 1993, prin formarea pietei unice, este asigurata functionalitatea acestuia.

b)     preferinta comunitara;

Preferinta comunitara presupune favorizarea consumului produselor originare din UE, prin impunerea de preturi mai mari la produsele din import, fata de productia interna. Preturile interne erau mai mari decat cele mondiale, astfel incat se impunea o protectie a produselor interne, fata de concurenta mondiala. Aceasta protectie a fost asigurata prin masuri vamale, menite sa ridice preturile produselor de import la nivelul celor interne si prin unificarea preturilor interne, pentru anumite produse.

Principiul preferintei comunitare s-a realizat prin sistemul de prelevari variabile si de restituiri. Prelevarea este o taxa vamala variabila, ce ridica pretul de import la nivelul pretului intern si actioneaza ca restituire la export, in cazul in care raportul de preturi este invers. Este asigurata, astfel, o protectie absoluta a pietei interne, care este complet izolata. In practica, insa, principiul preferintei comunitare a suferit frecvente derogari, fie din initiativa proprie a Comunitatii, fie sub presiunea partenerilor externi. Prelevarile s-au aplicat unui numar redus de produse, insa strategice.

In timp, prelevarile au fost inlocuite cu taxele vamale, si acestea diminuate cu 36%, pana in 2000.

Protectia propusa de Comunitate in domeniul agriculturii a venit deseori in contradictie cu politica comerciala a acesteia, astfel incat nu s-a putut realiza, decat un echilibru fragil al pietei interne agricole.

c)     solidaritatea financiara.

Solidaritatea financiara a constat, in sfera politicii agricole, in gestionarea si suportarea in comun a cheltuielilor aferente. Asadar, masurile comune din domeniul politicii agricole sunt finantate dintr-un buget comun.

Cele mai importante momente in evolutia PAC

Creatorul PAC a fost olandezul Sicco Mansholt, vice-presedintele Comisiei si responsabilul pentru agricultura. PAC a intrat in vigoare in 1962 si a inceput sa functioneze efectiv in 1964, cand s-au facut primii pasi spre uniformizarea preturilor.

Intr-o prima etapa, produsele carora li s-au aplicat masuri de unificare a preturilor au fost:

- cerealele in 1964;

produsele lactate, carnea de vita, zaharul, orezul, plantele oleaginoase, uleiul de masline, in 1966.

Pentru alte produse (precum carne de porc, carne de pui, oua, fructe, legume si vin), realizarea pietei unice nu a antrenat unificarea preturilor. Ulterior, masurile de creare a unei piete unice s-au extins, cu diferite grade de intensitate si asupra altor produse, precum: carne de miel, peste, tutun, flori, etc., astfel incat, in prezent, circa 90% din productia agricola a UE este reglementata, intr-un fel sau altul, prin masuri comune.

Aplicarea celor trei principii a generat si efecte secundare nedorite, constand in supraproductie la unele produse (grau, unt si carne de vita) si, implicit, cheltuieli bugetare mai mari. Din aceasta cauza au fost realizate unele schimbari, precum:

- in anii 80 au fost introduse cotele de productie (initial, la cereale, produse lactate si zahar), care limitau drepturile producatorilor la veniturile garantate, functie de un nivel maxim al productiei;

- in 1992, Consiliul a aprobat un pachet de masuri de reforma propuse de comisarul pentru agricultura Ray MacSharry , dintre care cele mai importante au fost urmatoarele:

reducerea preturilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri, in special cereale, carne de vita si unt;

acordarea, catre fermieri, a unor sume (plati compensatorii) care sa compenseze pierderea suferita de acestia. Aceste sume au fost stabilite la hectar, respectiv pe cap de animal;

conditionalitatea acordarii platilor compensatorii pentru culturile arabile in functie de inghetarea (scoaterea din circuitul productiv) unui procent de 15% din suprafata detinuta;

stimulente pentru utilizarea productiei in scopuri non-agricole;

scheme de pensionare anticipata a agricultorilor;

stimulente pentru protectia mediului.

- in 1999, Comisia a formulat Agenda 2000, ce continea propuneri de reforma in domeniul PAC. In linii mari, acest document facea referire la aceleasi masuri: reducerea pretului la cereale, lapte si produse lactate, carne de vita, in paralel cu cresterea platilor compensatorii. Noutatea consacrata de Agenda 2000 consta in atentia acordata politicii de dezvoltare rurala, care devine astfel cel de-al doilea pilon al PAC, alaturi de organizatiile comune de piata. Astfel, documentul in discutie continea masuri cu privire la calitatea produselor si a procesului de productie, grija pentru mediul inconjurator, dezvoltarea multilaterala a zonelor rurale.

4. Pilonii PAC

PAC este constituita in jurul a doi piloni:

organizatiile comune de piata;

dezvoltarea rurala.

Institutiile implicate in elaborarea si gestionarea masurilor de politica agricola comuna sunt:

- Consiliul UE pentru Agricultura si Pescuit – puterea legislativa;

- Parlamentul European – cu rol consultativ, asistat in exercitarea prerogativelor sale de Comitetul AGRI, organ permanent;

- Comisia Europeana - indeplineste doua atributii majore: initiativa legislativa si implementarea PAC. Aceasta este asistata de Comitete.

- Autoritatea Europeana pentru Securitatea Alimentelor – organizatie independenta, creata in ianuarie 2002, cu rol consultativ pe langa Comisie, in ale carei atributii intra securitatea alimentelor.

4.1. Organizatii comune de piata

Comunitatea a ales ca mecanism de integrare agricola organizarea pietelor la nivel comunitar. Organizatiile comune de piata (OCP) reprezinta un sistem complex de reguli si mecanisme, care reglementeaza productia, comertul si prelucrarea produselor agricole.

Acest sistem a cuprins treptat 91% din productia agricola (numai 9% ramanand piata libera). Fac, astfel, parte dintr-o organizatie comuna de piata produse precum: cereale; carne de porc; oua si carne de pasare; fructe si legume proaspete si procesate; banane; vin; lapte si produse lactate; carne de vita si vitel; orez; uleiuri si grasimi; zahar; flori si plante decorative; furaje uscate, tutun, in si canepa, hamei, seminte; carne de oaie; carne de capra.

Pentru implementarea masurilor comune de reglementare a pietelor, Comunitatea are la dispozitie urmatoarele instrumente: preturile, interventia pe piata, ajutoarele financiare, cotele de productie, protectia vamala comuna.

I. Preturile

Mecanismul general de functionare a pietelor produselor agricole in UE este bazat pe un sistem complex de reglementare a preturilor de comercializare a produselor. Anual se stabilesc de catre Consiliu trei niveluri de pret pentru produsele de sub incidenta PAC: pretul indicativ, pretul de interventie si pretul prag.

1. Pretul indicativ – este pretul la care Consiliul recomanda comercializarea produselor agricole pe Piata Interna. Nivelul sau este considerat cel potrivit pentru a asigura un standard „rezonabil” al veniturilor producatorilor agricoli. Initial, aceste preturi au fost stabilite la niveluri foarte ridicate, in special pentru cereale. Ulterior reformelor din 1992 si 1999, desi acestea au fost diminuate, totusi raman, in medie, mai ridicate decat preturile internationale.

2. Pretul de interventie – este pretul minim garantat care poate fi obtinut pentru productia comercializata pe Piata Interna. Atunci cand preturile unor produse (in special, cereale, produse lactate, carne de vita, de porc, zahar, orez) ating nivelul minim (oferta fiind mai mare fata de cerere), comunitatea intervine prin achizitia si stocarea produsului respectiv, nepermitand scaderea pretului de piata sub pretul de interventie si asigurand fermierilor garantia unor venituri minime. Initial, nivelul pretului de interventie era mult superior celui de pe piata mondiala. Intrucat s-a ajuns la situatii de supraproductie si productie de stoc, pretul de interventie a fost adus, prin reformele din 1992 si 1999, spre nivelul de pe piata mondiala, concomitent cu acordarea catre fermieri a platilor compensatorii.

In cazul cerealelor si orezului, nivelul pretului de interventie creste in fiecare luna, pentru a-i determina pe fermieri sa comercializeze productia treptat, in transe mici, astfel incat este evitata plasarea intregii productii deodata pe piata si sunt acoperite, de asemenea, cheltuielile determinate de stocarea productiei.

3. Pretul prag – este pretul sub care importurile de produse agricole nu pot patrunde in UE. Preturile la consumator al produselor importate trebuie sa fie mai mare decat preturile produselor interne. Nivelul pretului prag se obtine prin aplicarea taxelor vamale la nivelul pretului mondial. Initial, prelevarile vamale erau variabile, insa, din 1995 (in cadrul rundei Uruguay) acestea au fost transformate in taxe vamale.

II. Interventia pe piata (stocarea)

Atunci cand preturile de piata ale unor produse ating niveluri mai mici sau apropiate de cele stabilite prin sistemul preturilor de interventie, agentii autorizate cumpara si stocheaza aceste produse pentru a restabili nivelul pretului. Si producatorii privati sunt incurajati sa stocheze, fiindu-le acordat sprijin financiar in acest sens. Produsele stocate sunt, fie revandute cand se restabileste echilibrul pe piata, fie exportate la preturi derizorii pe pietele internationale, fie distruse, daca s-au alterat.

Interventia a fost aplicata, mai ales la cereale, produse lactate, zahar, ulei de masline, seminte oleaginoase.

Intrucat aceasta masura a generat insemnate cheltuieli bugetare si tensiuni comerciale in plan extern, rolul ei a fost diminuat la limita.

III. Ajutoarele financiare

Ajutoarele financiare sunt circumscrise: platilor directe si altor ajutoare financiare, precum si refinantarilor la export.

1. Plati directe

Platile directe sunt formate din: ajutoarele pentru productie si platile compensatorii.

1.1. Ajutoarele pentru productie (subventiile) se aplica produselor al caror consum ar fi descurajat in situatia unui pret prea mare. Aceste subventii indeplinesc un dublu rol:

- pretul pentru consumatori este mentinut la un nivel rezonabil;

- veniturile producatorilor raman ridicate.

Se acorda astfel de ajutoare pentru produse precum: ulei de masline, seminte oleaginoase, carne de oaie, tutun.

Tot din categoria subventiilor fac parte si platile care au ca scop influentarea unor anumite comportamente ale producatorilor (spre exemplu primele pentru calitate la grau dur, primele pentru vacile care alapteaza, primele pentru sacrificare), precum si platile pentru procesare (ajutoare pentru uscarea cerealelor sau semintelor, ajutoare pentru procesarea fructelor sau legumelor).

1.2. Platile compensatorii au fost introduse in 1992, odata cu reformele MacSharry, pentru a compensa pierderile suferite de fermieri in urma scaderii preturilor de interventie inspre preturile de pe piata mondiala. Platile compensatorii se acorda fie sub forma unei sume anuale fixe la hectar, fie pe cap de animal. Platile la hectar se acorda pe baza evidentei statistice a productiei, specifica fiecarei regiuni, obtinuta in perioada de referinta 1986-1991.

Pentru a beneficia de plati compensatorii, fermierii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a)     respectarea unor standarde de mediu si ocupare, stabilite de fiecare stat membru in parte; in caz contrar statele membre pot reduce cuantumul ajutoarelor directe;

b) inghetarea terenurilor, stabilita la minim 10% din suprafata terenurilor cu destinatia culturi arabile pentru perioada 2000-2072, in scopul prevenirii supraproductiei si protejarii mediului.

Se acorda plati directe pentru culturi precum: culturi arabile, ulei de masline, leguminoase cu seminte, in, canepa, viermi de matase, banane, stafide, tutun, seminte, hamei, orez, carne de vita si vitel, lapte si produse lactate, carne de oaie si capra.

Fata de subventia prin pret, sistemul platilor directe prezinta urmatoarele avantaje:

- creste gradul de transparenta, intrucat se cunoaste procentul cu care este subventionata agricultura;

- avantajeaza producatorii agricoli si nu engrosistii, procesatorii, agentiile de interventie/stocare, exportatorii. Acestia sunt intermediari intre producatori si consumatori si sunt veritabilii beneficiari ai subventiilor prin pret;

- sunt mult diminuate stimulentele de supraproductie;

- fermierii mici beneficiaza, in mod proportional cu cei mari, de subventiile agricole.

2. Alte ajutoare financiare

Producatorii agricoli mai pot primi diverse alte ajutoare financiare, fie din bugetul comun, fie din bugetul propriu al statelor membre, daca intrunesc conditiile stabilite de Comunitate. Se acorda astfel de ajutoare suplimentare, spre exemplu, in cazuri precum:

- calamitati naturale, care determina scaderea veniturilor din productia si comercializarea unui produs;

- pentru inghetarea voluntara a terenurilor sau pentru conferirea altei destinatii;

- pentru comercializarea produselor lactate;

- pentru implementarea de catre asociatiile de producatori/comercianti a anumitor masuri de crestere a calitatii produselor;

- statele membre pot acorda ajutoare fermelor mici, care nu beneficiaza in proportie egala cu cele mari de sprijin comunitar, etc.

3. Restitutiile (refinantarile la buget)

Datorita nivelului mai ridicat al preturilor produselor agricole pe Piata Interna, fata de piata mondiala, producatorilor le lipseste motivatia financiara de a exporta. De aceea, UE incurajeaza exporturile de produse agricole prin acordarea, catre exportatori, a unor sume reprezentand diferenta dintre pretul indicativ si pretul mai mic, care se obtine pe piata internationala. UE actioneaza astfel, mai ales in cazul produselor a caror productie inregistreaza surplusuri, precum: cereale, produse lactate, carne de vita, carne de porc, carne de pasare, oua, unele fructe si legume, ulei de masline, orez, vin, zahar.

IV. Cotele de productie

Cu cat productia obtinuta este mai mare, cu atat sunt mai mari costurile pentru finantarea PAC. De aceea, in anii 80, au fost introduse cotele de productie. Acestea reprezinta cantitatile maxime admise pentru productia anumitor produse (lapte, legume, fructe, zahar, cartofi cu destinatia de amidon, banane, furaje uscate, in si canepa pentru fibre, ulei de masline, tutun). Cotele se stabilesc anual la nivel comunitar, iar apoi se negociaza si se repartizeaza pe tari, si in continuare pe ferme, la nivel national. Pentru productia in surplus fata de cota, fie fermierii sunt penalizati, fie pretul de interventie pentru anul urmator scade.

V. Protectia vamala

Pentru realizarea importului produselor agricole in UE, trebuie intrunite doua conditii:

a) obtinerea unei licente de import – conditionata de constituirea unui depozit pana in momentul in care importatorul dovedeste ca produsele sale respecta normele sanitare si fitosanitare, precum si cerintele de calitate europene;

b) plata taxelor vamale – care au luat locul prelevarilor variabile la import, in urma negocierilor din cadrul OMC – Runda Uruguay.

In UE functioneaza un sistem unic de impunere la import pentru toate produsele agricole. Astfel, produsele agricole, care intra in spatiul comunitar, sunt supuse nivelului de impunere vamala, din tariful vamal comunitar. Exista, insa si o serie de produse agricole cu privire la care se aplica contingente tarifare.

Cele cinci instrumente prezentate se aplica produselor agricole, diferentiat, in functie de caracteristicile cererii si ofertei ,specifice fiecaruia dintre acestea.

4.2. Politica structurala agricola

Dezvoltarea rurala a devenit un pilon al PAC, dupa elaborarea de catre Comisie a documentului strategic Agenda 2000.

Obiectivele politicii de dezvoltare rurala sunt:

ameliorarea exploatatiilor agricole;

garantarea sigurantei si calitatii produselor agricole;

asigurarea unor niveluri stabile si echitabile ale veniturilor fermierilor;

protectia mediului;

dezvoltarea de activitati complementare si alternative generatoare de locuri de munca, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole si a intari substanta economica si sociala a zonelor rurale;

imbunatatirea conditiilor de munca si viata in zonele rurale si promovarea sanselor egale.

Principiile care guverneaza politica de dezvoltare rurala sunt urmatoarele:

principiul multifunctionalitatii agriculturii, in sensul unei interpretari mai largi, acordate activitatilor agricole, in plus fata de rolul traditional de furnizor de produse agricole;

principiul abordarii multisectoriale si integrate a economiei rurale, in sensul diversificarii activitatilor, crearii de surse suplimentare de venit si ocupare si prezervarii patrimoniului rural;

principiul flexibilitatii financiare in sprijinirea dezvoltarii rurale, in sensul descentralizarii deciziei, subsidiaritatii si implicarii partenerilor locali;

principiul transparentei in elaborarea programelor de dezvoltare rurala, bazat pe simplificarea legislatiei.

Masurile de politica de dezvoltare rurala sunt:

a)     masuri insotitoare, fiind reprezentate de:

- pensionarea anticipata – fermierii si lucratorii agricoli, in varsta de peste 55 de ani, care se retrag din activitatile agricole cu caracter comercial, inainte de varsta pensionarii, beneficiaza de sprijin financiar diferit, in functie de vechimea in munca si de contributia la asigurarile sociale. Un fermier poate primi pana la 150 000 de Euro, in transe anuale de cel mult 15 000 de Euro pana la varsta de 75 de ani, iar un lucrator agricol poate primi pana la 35 000 de Euro, de asemenea in transe anuale, de cel mult 3 5000 de Euro, pana la varsta pensionarii.

- agricultura ecologica – se acorda sprijin financiar pentru promovarea metodelor de productie agricola care au in vedere protejarea mediului inconjurator si conservarea patrimoniului rural. Acest ajutor se acorda fermierilor care cel putin 5 ani au practicat metode agro-ecologice.

- exploatarea zonelor defavorizate – se acorda sprijin financiar pentru fermierii din zonele defavorizate (precum cele montane) sau cele cu probleme specifice de mediu, pentru a asigura continuitatea exploatarii terenurilor, un standard de viata echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant si protejarea mediului.

b)     masuri de modernizare si diversificare a exploatatiilor agricole:

- investitii:

in exploatatiile agricole (precum echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea productiei, diversificarea acesteia, imbunatatirea calitatii produselor, inclusiv prin standarde de igiena si sanatate, protejarea mediului sau imbunatatirea conditiilor de viata ale animalelor.

in ameliorarea procesului de prelucrare si comercializare a produselor agricole, in scopul cresterii competitivitatii si valorii adaugate a productiei agricole.

Sprijinul acordat de Comunitate are un cuantum cuprins intre 40-50% din valoarea investitiei.

- instalarea fermierilor tineri – se acorda sprijin financiar (constand intr-o prima de pana la 25 000 de Euro sau in subventionarea dobanzii unui imprumut bancar) pentru infiintarea de ferme, de catre persoane in varsta de cel mult 40 de ani, care nu au mai condus o ferma agricola anterior;

- activitati de formare profesionala, in special in domeniile calitatii produselor si protejarii mediului;

- conservarea si protejarea padurilor – se acorda sprijin financiar persoanelor fizice, asociatiilor sau autoritatilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier;

- sprijin pentru alte activitati, precum: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor in domeniul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului si activitatile mestesugaresti, etc.

5. Finantarea masurilor de politica agricola comuna

Masurile de politica agricola comuna sunt finantate din bugetul comunitar prin intermediul Fondului European de Orientare si Garantare Agricola – FEOGA, constituit in 1962. Acest fond este lipsit de o structura administrativa proprie si actioneaza la nivelul statelor membre indirect, prin intermediul unor organisme nationale. Gestiunea comuna, insa, este asigurata de Comisie.

Constituirea FEOGA reprezinta concretizarea principiului solidaritatii financiare, stabilit la Stresa, care presupune finantarea comuna a masurilor de politica agricola. Astfel, unele tari subventioneaza in parte agricultura altor tari, existand atat castigatori (Franta, Spania, Grecia, Irlanda, Danemarca, Portugalia), cat si perdanti (Germania, Marea Britanie, Olanda, Italia, Suedia, Belgia, Austria, Luxemburg, Finlanda) ai PAC, fapt ce a generat tensiuni intre statele membre.

Fondul este structurat pe doua sectiuni:

sectiunea garantare, destinata acoperirii cheltuielilor privind pietele agricole si politica preturilor, finanteaza:

functionarea organizatiilor comun de piata;

masurile de dezvoltare rurala,

masuri veterinare;

masuri generale de informare si evaluare.

sectiunea orientare, pentru sustinerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politica sociala si sprijinul dezvoltarii zonelor rurale, finanteaza:

- investitii in exploatatiile agricole si in activitati de prelucrare/comercializare a produselor agricole;

- intinerirea populatiei agricole;

- activitati de formare profesionala;

- stimularea dezvoltarii activitatilor neagricole;

- programul Leader+

Cea mai mare parte a resurselor FEOGA a fost utilizata pentru actiunile de garantare.

FEOGA - orientare constituie unul dintre cele patru fonduri structurale, care finanteaza restructurarea economica si sociala a zonelor mai putin dezvoltate ale Europei. Sunt, asadar, fonduri structurale:

FEOGA – orientare;

Fondul European de Dezvoltare Regionala;

Fondul Social European;

Instrumentul Financiar pentru Orientare in domeniul Pescuitului.

Fondurile alocate FEOGA – orientare sunt consumate pe baza de programe de dezvoltare multianuala, prezentate de statele membre, la inceputul fiecarui exercitiu financiar. Fondurile neconsumate la sfarsitul unui an financiar nu se reporteaza, iar in cazul in care capacitatea de absorbtie a acestora este sub 75%, fondurile pentru anul urmator sunt diminuate cu o treime din sumele neconsumate.

Spre deosebire de masurile de piata, masurile de dezvoltare rurala necesita cofinantare din partea statelor membre.

6. Provocarile PAC

PAC, al carei obiectiv major este asigurarea unui nivel de trai rezonabil pentru fermieri, a dat nastere, in timp, la numeroase probleme:

productia in exces;

cresterea cheltuielilor agricole;

exploatarea irationala a pamantului.

Desi reformele din 1992 si din 1999 au reusit sa amelioreze unele rigiditati, PAC se confrunta, totusi, cu provocari, precum:

preturile interne raman ridicate, fata de cele de pe piata mondiala, in special la cereale si carne de vita, ceea ce afecteaza competitivitatea UE pe piata internationala si determina cheltuieli insemnate cu restituirile la export si masurile de interventie;

acordarea platilor directe pentru fermele de animale perpetueaza riscul aparitiei situatiilor de supraproductie;

discrepante mari de venit intre fermele mari, care atrag cea mai mare parte a sprijinului comunitar (cca 80%) si fermele mici;

masurile comune nu tin pasul cu preocuparile consumatorilor pentru siguranta si calitatea produselor alimentare, pe de o parte si conditiile de productie, pe de alta parte;

specializarea si concentrarea productiei s-au amplificat in detrimentul agriculturii mixte si metodelor traditionale de productie, producand efecte negative asupra mediului;

legislatia agricola si procedurile de implementare sunt foarte complexe;

aderarea la UE a tarilor din ultimul val a determinat atat cresterea cheltuielilor comunitare, cat si a surplusului deja existent;

OMC exercita presiuni in sensul limitarii subventiilor agricole;

finantarea PAC genereaza costuri foarte mari (anual cca 42 miliarde de Euro, reprezentand cca jumatate din bugetul comun).

7. Noua reforma a PAC

Existenta deficientelor mentionate a determinat Comisia sa prezinte in 2002 documentul intitulat „Catre o cultura durabila”, in care sunt propuse directiile de reforma pentru viitor. Elementele noii reforme a PAC sunt urmatoarele:

eliminarea legaturii dintre productie si platile directe (decuplare); platile directe vor fi inlocuite cu un ajutor unic pe ferma, acordat independent de volumul si structura productiei;

2. obligativitatea respectarii de catre fermieri a anumitor standarde: de mediu, securitate alimentara, sanatate a plantelor, sanatate si bunastare a animalelor, pastrarea terenurilor agricole in bune conditiuni. Nerespectarea acestora va avea ca consecinta reducerea ajutorului direct si chiar eliminarea acestuia.

3. suplimentarea resurselor financiare pentru dezvoltarea rurala, astfel incat o parte a resurselor financiare orientate spre primul pilon sa fie directionate spre cel de-al doilea pilon al PAC.

4. disciplina financiara; cheltuielile agricole nu trebuie sa depaseasca plafoanele stabilite in perspectivele financiare pentru perioada 2007-2013;

5. revizuirea politicii de piata (pilonul I) prin reducerea diferentiata a pretului de interventie la diferitele produse agricole;

6. consolidarea si intarirea dezvoltarii rurale prin masuri referitoare la:

- calitatea produselor;

- respectarea standardelor (de mediu, de sanatate a plantelor, s.a.);

- bunastarea animalelor;

- instalarea fermierilor tineri;

- implementarea directivelor Natura 2000;

- investitii in suprafetele impadurite.

7. introducerea unui sistem de consiliere agricola.

Desi noua reforma a PAC contine evidente elemente pozitive, totusi aceasta are si cateva minusuri. Astfel:

decuplarea este numai partiala;

reforma nu vizeaza sectoare ca zaharul, uleiul de masline, bumbacul sau tutunul;

nu a fost redus pretul de interventie la cereale;

reforma nu vizeaza aspecte de comert exterior.

8. Politica agricola in Romania

Din punctul de vedere al politicii agricole pe care o promoveaza, Romania inregistreaza in perioada de tranzitie la economia de piata urmatoarele minusuri:

- agricultura este o activitate ineficienta sau prea putin eficienta, ocolita de investitori, fiind totusi punct de atractie pentru o pondere insemnata a populatiei;

- multi fermieri romani practica o agricultura de subzistenta;

- piata agricola nu este pe deplin functionala;

- fermierii contesta nivelul scazut al subventiilor;

- calitatea unor produse agricole nu este satisfacatoare;

- sectorul agricol romanesc a cunoscut un declin in perioada de tranzitie la economia de piata.

Totusi, pot fi identificate si unele plusuri in sectorul agricol romanesc, precum:

Romania este cel mai mare producator agricol din Europa centrala si de est, dupa Polonia;

atat solul, cat si clima din Romania favorizeaza o exploatare agricola eficienta;

in Romania sunt realizate unele produse agricole ecologice;

intrucat Romania, in special din lipsa capitalului, a folosit metode traditionale si non-intensive de productie, aceasta pastreaza peisajul rural si caracterul traditional in multe zone ale tarii, contribuind astfel la dezvoltarea rurala.

I. Romania a inceput sa adopte masuri de politica agricola, in perioada 1990-1996, cele mai importante fiind urmatoarele:

- reforma funciara (Legea fondului funciar nr. 18/1991), constituind punctul central al acestora. Alte acte normative (legea privind societatile agricole, legea privind leasingul funciar) au incercat sa accelereze reforma.

- politica preturilor; mai intai au fost practicate preturi agricole mici, care apoi au fost liberalizate treptat;

- subventiile, care au fost alocate, insa, cu preferinta fermelor de stat si care erau conditionate de vanzarea produselor agricole la preturi mici;

- in 1995, a intrat in vigoare Acordul de asociere a Romaniei la UE, act in temeiul caruia tara noastra se obliga sa valorifice principiul liberalizarii progresive a comertului bilateral cu produse agricole.

Nu au fost abordate, de politica agricola a Romaniei, din aceasta perioada, probleme precum:

privatizarea industriei alimentare;

standardele de calitate pentru produsele agricole;

dezvoltarea rurala.

II. In perioada 1997-2000, statul roman a facut interventii radicale in sectorul agricol, precum:

a fost amendata legislatia funciara si au fost adoptate noi acte normative (Legea circulatiei juridice a terenurilor nr. 54/1998 si Legea 1/2000);

au fost eliminate preturile administrate;

a fost elaborata o noua filozofie de subventionare a fermierilor, fiind eliminate unele subventii directe si primele pentru producatorii de carne de porc, de carne de pasare si de lapte. In contrapondere, s-a realizat o redirectionare a transferurilor bugetare, dinspre fermele de stat, catre micii producatori privati;

in 1997, Romania a aderat la CEFTA, ceea ce a echivalat cu o reducere substantiala a protectionismului pentru o serie de produse agricole;

privatizarea si lichidarea unui numar de ferme producatoare de carne de porc si de pasare;

a inceput sa se acorde atentie componentei de dezvoltare rurala. Un demers important in acest sens l-a constituit pregatirea lansarii programului SAPARD in Romania;

au inceput sa se faca progrese in domeniul legislatiei sanitare si fitosanitare;

din 2000 a intrat in vigoare regimul „dublu zero”, adica zero taxe vamale la import, contra zero subventii la export, pentru carne de pasare si branzeturi.

III. In perioada 2001-2003, politica agricola a Romaniei a incercat, cu pasi repezi, sa se apropie de coordonatele PAC, accentul fiind pus pe adoptarea acquis-ului comunitar si pe pregatirea structurilor institutionale ce vor fi necesare implementarii politicii europene.

IV. Cele mai mari disfunctionalitati pe care Romania le are in pragul integrarii in UE sunt de natura structurala:

fragmentarea excesiva a proprietatii agricole;

existenta unul numar mare de ferme de subzistenta si semisubzistenta;

ponderea mare a agricultorilor in totalul populatiei ocupate, precum si numarul mare de fermieri varstnici;

industria alimentara este insuficient dezvoltata pentru a asigura o piata de desfacere atragatoare pentru produsele agricole de baza.

Romania a inregistrat in ultimii ani o transpunere accelerata a acquis-ului comunitar din domeniul agricol

2. POLITICA SOCIALA

Sectiunea 1. Momente cheie

Politica sociala a UE este formata dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat si multiplicat pe parcursul timpului si care actioneaza in acele sectoare de activitate ce afecteaza sau genereaza gradul de bunastare individuala si sociala.

Permanenta preocupare a Comunitatii Europene pentru aspectele de politica sociala -  inceputa cu Tratatul de Roma (1957) - a dus, in timp, la crearea unui „model social european”. Unul din momentele cele mai importante ale evolutiei acestui model se situeaza in jurul anului 2000, cand se face trecerea de la o abordare bazata pe minimizarea consecintelor sociale negative ale schimbarii structurale, la o abordare ce are in vedere modernizarea sistemului social european si investitia in capitalul uman – altfel spus, se trece de la o abordare cantitativa (minimizarea consecintelor) la una calitativa (investitia in oameni). De asemenea, o caracteristica importanta a politicii sociale este delegarea responsabilitatilor de atingere a obiectivelor comunitare catre SM.

Desi preocuparea pentru aspectele sociale la nivel comunitar este prezenta inca de la inceputurile acesteia, iar instrumente de politica sociala au fost infiintate timpuriu (crearea Fondului Social European in 1958), din punct de vedere programatic politica sociala debuteaza odata cu adoptarea, in 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor (cunoscuta si drept Carta Sociala).

Carta Sociala reflecta preocuparea pentru dimensiunea sociala a politicilor comunitare in contextul constructiei pietei unice europene si a fost elaborata in urma unui proces de consultare a partilor interesate (reprezentanti ai angajatorilor, lucratorilor, liber profesionistilor, fermierilor etc.). Important de mentionat este ca, desi in faza de proiect se prefigura o solutie la nivel comunitar, documentul final accentueaza rolul si responsabilitatile SM in directia aplicarii si respectarii drepturilor sociale fundamentale: libera circulatie a muncitorilor, angajarea si salarizarea, imbunatatirea conditiilor de munca si de viata, protectia sociala, libertatea de asociere si negocierea colectiva, formarea profesionala, tratamentul egal al barbatilor si femeilor, protectia sanatatii si siguranta la locul de munca, protectia copiilor, adolescentilor, persoanelor in varsta si a persoanelor cu handicap, precum si informarea, participarea si consultarea lucratorilor in probleme ce ii afecteaza direct.

Carta a fost semnata in decembrie 1989 de catre 11 State Membre (SM), singura exceptie fiind Marea Britanie – care a semnat in 1998.

Pasul urmator in programarea politicii sociale este reprezentat de Cartea Verde (Green Paper) - documentul care a lansat procesul de dezbatere asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar (1993), in vederea elaborarii Cartii Albe (White Paper) in 1994.

Liniile de discutie identificate prin Cartea Verde privesc:

     prioritatile comune tuturor SM in domeniile pietei muncii, formarii profesionale si protectiei sociale;

     imbunatatirea situatiei ocuparii fortei de munca;

     accelerarea progresului in crearea unui sistem de productie bazat pe calitate;

     stimularea solidaritatii si integrarii sociale;

     lupta impotriva saraciei si excluderii sociale;

     piata unica si libera circulatie a persoanelor;

     promovarea egalitatii de sanse pentru barbati si femei;

     sprijinirea dialogului social;

     coeziunea economica si sociala.

In acest proces de consultare au fost implicate institutii ale Uniunii Europene, SM si diverse organizatii publice, alaturi de care au stat reprezentanti ai angajatorilor si ai sindicatelor.

Ca rezultat al procesului consultativ initiat de Cartea Verde, Cartea Alba stabileste liniile de actiune ale politicii sociale comunitare pana in anul 2000 (cand au fost retrasate in Agenda Politicii Sociale). Conform acesteia, principala prioritate a fost stabilita ca fiind crearea de noi locuri de munca, strans corelata cu formarea unei forte de munca educate, incurajarea unor stardarde ridicate de munca si crearea unei piete europene a muncii. Alaturi de acestea stau crearea de oportunitati egale pentru femei si barbati, politica si protectia sociala, sanatatea publica, parteneriatele sociale, cooperarea internationala si eficacitatea implementarii legislatiei europene.

Aceste prioritati au fost adresate prin adoptarea a doua programe de actiune pe termen mediu, pentru perioadele 1995 -1997 si 1998 – 2000.

Anul 2000 reprezinta un moment cheie in evolutia modelului social comunitar, datorita abordarii noi pe care o aduce prin centrarea pe calitate. Astfel, se discuta posibilitatea cresterii ratei de ocupare a fortei de munca prin stimularea crearii de noi locuri de munca, insa este vorba de locuri de munca „de calitate”. Atunci a fost adoptata Agenda Politicii Sociale (Social Policy Agenda), ce a trasat cadrul si prioritatile de dezvoltare ale politicii sociale pana in anul 2005. Astfel, provocarile carora trebuia sa le raspunda Agenda Sociala erau date de rata de ocupare a fortei de munca, cresterea importantei tehnologiilor informatiei si numarul redus al celor ce au abilitati in domeniu, dezvoltarea unei economii bazata pe cunoastere, situatia sociala, procesul de extindere a UE si internationalizarea politicii sociale.

In acest context, principiul care sta la baza modelului social astfel reformat (prin centrarea pe calitate) este intarirea rolului politicii sociale ca factor productiv, adica integrarea politicii sociale cu politica economica si cu politica ocuparii fortei de munca.

Sectiunea a 2-a Dispozitii comunitare privind politica sociala

Un prim pas in ceea ce priveste integrarea europeana l-a constituit incheierea la Paris, in 1951, a Tratatului ce instituia Comunitatea Carbunelui si a Otelului.

Dispozitiile Tratatului de la Paris ce instituiau o forma de integrare economica europeana la nivelul industriilor carbunelui si otelului au reprezentat inceputul unei integrari mai ample ce avea loc pe baza prevederilor Tratatului ce instituia Comunitatea Economica Europeana precum si ale Tratatului Euratom, ambele semnate la Roma in 1957.

Obiectivul principal al Comunitatii Economice Europene il constituia formarea unei piete comune care sa reproduca pe cat posibil caracteristicile unei piete nationale. In vedea realizarii acestui deziderat, articolul 3 al Tratatului de la Roma enunta imperativele integrarii economice, care cuprindeau:

     Eliminarea in relatiile dintre statele membre a taxelor vamale, precum si a restrictiilor cantitative la importuri si exporturi de bunuri;

     Stabilirea unor tarife vamale comune si a unei politici comerciale comune in relatiile cu statele terte;

     Inlaturarea in relatiile dintre statele membre a obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor.

     Adoptarea unei politici comune in domeniul agriculturii, transportului,

     concurentei comerciale;

     Armonizarea legislatiilor nationale ale statelor membre in masura in care aceasta era ceruta de asigurarea functionarii pietei comune;

     Crearea unui Fond Social European in vederea imbunatatirii posibilitatilor de angajare a lucratorilor din Comunitate.

Tratatul de la Roma continea putine articole dedicate politicii sociale. Prevederile sale in acest domeniu erau legate de asigurarea liberei circulatii a lucratorilor si de libertatea de stabilire in contextul pietei comune.

Actul unic European (document prin care a avut loc o revizuire generala a tratatelor comunitare, intrat in vigoare la 1 iulie 1987) a dat un nou impuls domeniului politicilor sociale, in special in ceea ce priveste sanatatea si siguranta la locul de munca, dialogul cu partenerii sociali si coeziunea economica si sociala.

Tratatul CE – Titlul VIII - „Ocuparea fortei de munca”

Articolul 2 al Tratatului CE arata ca misiunea, scopul Comunitatii este sa promoveze pe teritoriul sau:

     dezvoltare armonioasa, echilibrata si durabila a activitatilor economice;

     un nivel ridicat de ocupare a fortei de munca si de protectie sociala;

     egalitatea intre barbati si femei;

     crestere durabila si neinflationista;

     un grad ridicat de competitivitate si de convergenta a performantelor economice;

     un nivel ridicat de protectie si de ameliorare a calitatii mediului;

     cresterea nivelului si calitatii vietii, coeziunea economica si sociala si solidaritatea intre statele membre.

Statele membre impreuna cu Comunitatea se angajeaza sa elaboreze o strategie coordonata de ocupare a fortei de munca cu scopul de a promova o forta de munca formata, calificata si adaptabila, precum si piete ale muncii capabile sa reactioneze rapid la evolutia economiei.

Statele Membre, avand in vedere faptul ca promovarea ocuparii fortei de munca este considerata o problema de interes comun, au misiunea ca prin intermediul politicilor lor nationale de ocupare a fortei de munca, sa contribuie la realizarea obiectivelor mentionate intr-un mod compatibil cu liniile directoare generale ale politicilor economice ale statelor membre si ale Comunitatii.

Comunitatea respecta pe deplin competentele Statelor Membre in aceasta materie.

Aceasta ultima prevedere este deosebit de importanta intrucat ea arata caracterul special al relatiei Comunitate – State Membre in domeniul ocuparii fortei de munca. Astfel, spre deosebire de alte domenii, unele dintre ele mentionate in partea introductiva, problematica ocuparii nu face obiectul unor norme de tip directiva, care trebuie preluate in legislatia nationala, ci este lasata la latitudinea Statelor Membre, acestea fiind responsabile pentru luarea masurilor necesare atingerii obiectivelor stabilite la nivel comunitar.

In acest context, rolul Comunitatii este de a stabili, dar tot impreuna cu Statele Membre, tintele (nivelul acestora) ce trebuie atinse si de a asigura, prin institutiile sale, cadrul necesar cooperarii intre Statele Membre. In acelasi timp, Tratatul prevede si faptul ca SM au la randul lor obligatia de a-si coordona actiunile in acest domeniu, in cadrul Consiliului European.

Consiliul European analizeaza in fiecare an situatia ocuparii fortei de munca din Comunitate si adopta concluzii in aceasta privinta, pe baza unui raport anual comun al Consiliului si Comisiei Europene.

Pe baza acestor concluzii, Consiliul, hotarand cu majoritate calificata la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European, a Comitetului Economic si Social, a Comitetului Regiunilor si a Comitetului pentru Ocupare, elaboreaza anual linii directoare de care Statele Membre tin seama in politicile nationale de ocupare a fortei de munca care, pentru a se asigura coerenta, trebuie sa fie compatibile cu liniile directoare generale.

Tratatul prevede ca fiecare Stat Membru transmite Consiliului si Comisiei un raport anual privind  propria politica de ocupare a fortei de munca, tinand seama de liniile directoare privind ocuparea fortei de munca.

Consiliul, hotarand cu majoritate calificata la recomandarea Comisiei, poate face recomandari Statelor Membre, in cazul in care in urma analizei efectuate considera necesar acest lucru.

Pe baza rezultatelor analizei respective, Consiliul si Comisia intocmesc un raport anual comun privind situatia ocuparii fortei de munca in Comunitate si punerea in aplicare a orientarilor privind ocuparea fortei de munca, pe care il adreseaza Consiliului European.

Ultimul articol al Titlului VIII din Tratatul CE stabileste bazele legale pentru infiintarea unui Comitet pentru Ocupare, cu caracter consultativ, pentru a promova coordonarea intre statele membre a politicilor in materie de ocupare a fortei de munca si de piata a muncii.

Comitetul are ca atributii:

- sa urmareasca evolutia situatiei ocuparii fortei de munca si a politicilor de ocupare a fortei de munca in Statele Membre si in Comunitate;

- sa formuleze avize la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie initiativa si sa contribuie la pregatirea hotararilor Consiliului ce privesc domeniul ocuparii.

Tratatul CE – Titlul XI - „Politica Sociala, Educatia, Formarea Profesionala si Tineretul”

Actiunea Comunitatii urmareste:

- sa dezvolte dimensiunea europeana a educatiei si, in special, prin invatarea si raspandirea limbilor Statelor Membre;

- sa favorizeze mobilitatea studentilor si a profesorilor, inclusiv prin incurajarea recunoasterii universitare a diplomelor si a perioadelor de studiu;

- sa promoveze cooperarea dintre institutiile de invatamant;

- sa dezvolte schimbul de informatii si de experienta privind problemele comune sistemelor educationale din statele membre;

- sa favorizeze dezvoltarea schimburilor de tineri si de formatori socio-educativi;

- sa incurajeze dezvoltarea educatiei la distanta.

- sa favorizeze cooperarea cu tarile terte si cu organizatiile internationale care au competente in domeniul educatiei si, in special, cu Consiliul Europei.

Ca si in cazul educatiei, Comunitatea pune in aplicare o politica de formare profesionala care sprijina si completeaza actiunile Statelor Membre, respectand pe deplin responsabilitatea acestora fata de continutul si organizarea formarii profesionale.

In acest sens, actiunea Comunitatii urmareste:

- sa faciliteze adaptarea la transformarile industriale, in special prin formarea si reconversia profesionala;

- sa imbunatateasca formarea profesionala initiala si formarea continua, pentru a facilita insertia si reinsertia profesionala pe piata fortei de munca;

- sa faciliteze accesul la formarea profesionala si sa favorizeze mobilitatea formatorilor si a persoanelor care urmeaza un program de formare si, in special, a tinerilor;

- sa stimuleze cooperarea in domeniul formarii dintre institutiile de invatamant sau de formare profesionala si intreprinderi;

- sa dezvolte schimbul de informatii si de experienta privind problemele comune sistemelor de formare ale Statelor Membre.

Tratatul CE a mai suferit modificari si adaugiri de-a lungul timpului, printre acestea numarandu-se Tratatul de la Maastricht din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997. Acest din urma tratat a fost deosebit de important deoarece a promovat, la nivel comunitar, prioritati de politica sociala, in special in domeniul ocuparii.

Potrivit Tratatului de la Maastricht (1992), Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei piete comune, a unei uniuni economice si monetare si prin punerea in aplicare a politicilor sau actiunilor comune prevazute la articolele 3 si 3a, sa promoveze dezvoltarea armonioasa si echilibrata a activitatilor economice in intreaga Comunitate, o crestere durabila si neinflationista care sa respecte mediul, un grad inalt de convergenta a performantelor economice, un nivel inalt de ocupare a fortei de munca si de protectie sociala, cresterea nivelului de trai si a calitatii vietii, coeziunea economica si sociala si solidaritatea intre statele membre.

In scopul imbunatatirii posibilitatilor de angajare a lucratorilor pe piata interna si pentru a contribui astfel la ridicarea nivelului de trai, se instituie prin Tratatul de la Maastricht, un Fond Social European care vizeaza promovarea in interiorul Comunitatii a facilitatilor de angajare si a mobilitatii geografice si profesionale a lucratorilor, precum si facilitarea adaptarii lor la transformarile industriale si la evolutia sistemelor de productie, in special prin formare si reconversie profesionala.(art. 123)

Comunitatea pune in aplicare o politica de formare profesionala care sprijina si completeaza actiunile statelor membre, respectand pe deplin responsabilitatea statelor

membre fata de continutul si organizarea formarii profesionale.

Actiunea Comunitatii urmareste:

     sa faciliteze adaptarea la transformarile industriale, in special prin formarea si reconversia profesionala

     sa imbunatateasca formarea profesionala initiala si formarea continua pentru a facilita integrarea si reintegrarea profesionala pe piata fortei de munca

     sa faciliteze accesul la formarea profesionala si sa promoveze mobilitatea formatorilor si a persoanelor aflate in formare profesionala, in special a tinerilor;

     sa stimuleze cooperarea in domeniul formarii dintre institutiile de invatamant sau de formare profesionala si intreprinderi;

     sa dezvolte schimbul de informatii si de experienta privind problemele comune din cadrul sistemelor de formare ale statelor membre.

Comunitatea si statele membre favorizeaza cooperarea cu tarile terte si cu organizatiile internationale competente in domeniul formarii profesionale.

Consiliul, hotarand in conformitate cu procedura prevazuta la articolul 189c si dupa consultarea Comitetului Economic si Social, adopta masuri pentru a contribui a realizarea obiectivelor mentionate de prezentul articol, cu exceptia oricarei armonizari a actelor cu putere de lege si normelor administrative ale statelor membre.”(art. 127)

Reglementarea europeana de baza in domeniul ocuparii este Tratatul de la Amsterdam (1997), care aduce modificari si completari Tratatului CE de la Roma. Una dintre aceste modificari/ adaugiri o reprezinta introducerea unui titlu dedicat special ocuparii fortei de munca, respectiv Titlul VIII (in versiunea consolidata a Tratatului CE) „Ocuparea fortei de munca”, separat de domeniul politicilor sociale care fac obiectul Titlului XI (in versiunea consolidata a Tratatului CE) „Politica Sociala, Educatia, Formarea Profesionala si Tineretul”. Aceasta abordare arata cat de important a devenit domeniul ocuparii intr-o Europa aflata in competitie cu celelalte mari puteri economice ale lumii.

Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, promovarea ocuparii a fost adaugata pe lista obiectivelor Comunitatii, devenind „o problema de interes comun” .

Tratatul cuprinde prevederi referitoare la politica de asigurare a locurilor de munca si de protectie sociala; statele membre trebuie sa promoveze o politica de coordonare a crearii de locuri de munca in vederea dezvoltarii capacitatii de elaborare a unei strategii comune privind nivelul ocuparii fortei de munca.

Obiectivul stabilit prin Tratat era acela de a atinge un inalt nivel al ocuparii fara insa ca aceasta sa afecteze competitivitatea. In vederea atingerii acestui obiectiv, Comunitatii ii este conferita o noua responsabilitate, ca o completare a activitatii statelor membre, respectiv elaborarea unei strategii coordonate pentru ocupare.

Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 stipuleaza in art. 2c:

(2) „Uniunea ia masuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a fortei de munca ale statelor membre si, in special, prin definirea orientarilor acestor politici”

(3) „Uniunea poate adopta initiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre”.

Tratatul de la Lisabona dispune in articolul 5a: „In definirea si punerea in aplicare a politicilor si actiunilor sale, Uniunea tine seama de cerintele privind promovarea unui nivel ridicat al ocuparii fortei de munca, garantarea unei protectii sociale corespunzatoare, combaterea excluziunii sociale, precum si de cerintele privind un nivel ridicat de educatie, de formare profesionala si de protectie a sanatatii umane.”

Sectiunea a 3-a. Despre politica sociala

Ca si in cazul domeniului ocuparii fortei de munca, politica sociala a devenit o responsabilitate comuna a statelor membre si a Comunitatii Europene. Obiectivele acestei politici sociale sunt promovarea ocuparii, imbunatatirea conditiilor de viata si de munca, protectie sociala adecvata, dialog intre conducerea intreprinderii si lucratori, dezvoltarea resurselor umane in vederea ocuparii si combaterea excluziunii.

Tratatul mai prevede, de asemenea, ca unele domenii trebuie reglementate prin legislatie speciala, la nivel de directive, elaborate cu consultarea partenerilor sociali reuniti in Consiliul Economic si Social si aprobate cu unanimitate prin procedura co-deciziei – Consiliu - Parlament. Printre aceste domenii se numara:

     Sanatatea si securitatea la locul de munca;

     Conditiile de munca;

     Informarea si consultarea lucratorilor;

     Egalitatea intre barbati si femei in ceea ce priveste oportunitatile pe piata muncii si tratamentul la locul de munca.

Prin aceeasi procedura, Consiliul poate adopta masuri destinate combaterii excluziunii sociale. De asemenea, Consiliul are sarcina de a aproba, cu unanimitate, reglementari in urmatoarele domenii:

     Securitatea sociala si protectia sociala a lucratorilor;

     Protectia lucratorilor ale caror contracte individuale de munca inceteaza;

     Reprezentarea si apararea colectiva a intereselor lucratorilor si angajatorilor;

     Conditiile de angajare a cetatenilor statelor terte;

     Contributii financiare pentru promovarea ocuparii si crearii de locuri de munca.

In ceea ce priveste formarea profesionala, Comunitatea contribuie la dezvoltarea unei educatii de calitate, prin incurajarea cooperarii dintre statele membre si, in cazul in care este necesar, prin sprijinirea si completarea actiunii acestora, respectand pe deplin responsabilitatea statelor membre fata de continutul invatamantului si de organizarea sistemului educational, precum si diversitatea lor culturala si lingvistica.

Sectiunea a 4-a. Strategia Europeana pentru Ocuparea Fortei de Munca - STRATEGIA LISABONA

Strategia de la Lisabona, adoptata pentru prima oara de liderii Uniunii Europene in 2000, constituie un pachet de masuri al caror obiectiv este imbunatatirea performantelor economiilor Europene. Strategia a fost relansata in timpul Consiliului European din martie 2005 si reluata in 2007 in timpul presedintiei germane a UE.

Un moment deosebit de important in evolutia Strategiei Europene pentru Ocupare il reprezinta intalnirea la nivel inalt de la Lisabona din luna martie 2000 in cadrul careia s-a stabilit un obiectiv strategic pentru Uniunea Europeana, pentru urmatorul deceniu si anume: Uniunea Europeana sa devina cel mai dinamic si competitiv spatiu economic bazat pe cunoastere din lume, in masura sa realizeze o crestere economica durabila, cu locuri de munca mai multe si mai bune si o coeziune sociala sporita.

Aceasta strategie a fost elaborata in scopul capacitarii Uniunii Europene in vederea crearii conditiilor necesare unei ocupari depline, in contextul unei reale si mai stranse coeziuni sociale pana in anul 2010.

De asemenea, in cadrul aceleiasi intruniri, s-au stabilit ca obiective globale, la nivel european, atingerea unei medii a ratei generale de ocupare de 70 % si a ratei de ocupare in randul femeilor de 60 %, pana in anul 2010.

Intrunirea la nivel european de la Stockholm - martie 2001 a stabilit alte doua obiective intermediare si un obiectiv suplimentar, respectiv atingerea, pana in anul 2005, a unei rate generale de ocupare de 67% si a unei rate de ocupare in randul femeilor de 57% precum si atingerea, pana in anul 2010,  a unei rate de ocupare de 50% in randul fortei de munca cu varsta cuprinsa intre 55 si 64 de ani.

Sectiunea a 5-a. FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Fondul Social European (FSE) este principalul instrument prin care Uniunea Europeana finanteaza obiectivele strategice ale politicii de ocupare. Pentru 50 de ani, FSE a investit in programe destinate dezvoltarii abilitatilor si ocupabilitatii in statele membre UE. FSE urmareste promovarea ocuparii fortei de munca in statele membre UE. In perioada de programare 2007-2013, interventiile Fondului Social European (FSE) au ca obiectiv sprijinirea statelor membre pentru a anticipa si a gestiona in mod eficient schimbarile economice si sociale. Regulamentul Parlamentului European si Consiliului nr. 1081/2006 privind Fondul Social European  propune domeniile si principiile pe baza carora se va realiza dezvoltarea resurselor umane, in perioada urmatoare.

FSE finanteaza urmatoarele prioritati:

Cresterea adaptabilitatii lucratorilor si intreprinderilor;

Cresterea accesului si participarii pe piata muncii;

Promovarea incluziunii sociale, prin combaterea discriminarii, si facilitarea accesului persoanelor apartinand grupurilor vulnerabile pe piata muncii;

Promovarea parteneriatului pentru reforma in domeniul ocuparii fortei de munca si al incluziunii sociale.

Pentru perioada 2007-2013, Uniunea Europeana a alocat Romaniei pentru Fondul Social European 3.684 mil. €, respectiv 19,2% din totalul FSC.

Sectiunea a 6-a. Transparenta calificarilor: Decizia Parlamentului European si a Consiliului nr.2241/2004/EC privind Cadrul comunitar unic pentru transparenta calificarilor si competentelor – EUROPASS

EUROPASS ­= reprezinta un ansamblu de documente care ofera persoanelor posibilitatea de a-si dovedi calificarea si abilitatile oriunde in Europa.

Contine 5 documente aprobate la nivel European care imbunatatesc transparenta calificarilor cu scopul de a facilita mobilitatea pentru toate persoanele care doresc sa munceasca sau sa se pregateasca in Europa.

Europass este unul din cele trei principale instrumente europene de facilitare a mobilitatii. Documentele continute dau posibilitatea persoanelor de a-si dovedi calificarea nu numai in Statele Membre ale UE, ci si in Croatia, Turcia, Islanda, Norvegia, Liechtenstein si Elvetia.

EUROPASS contine urmatoarele elemente:

1. Europass - Curriculum vitae (Europass-CV) – reprezinta o varianta imbunatatita a CV-ului european elaborat de Comisia Europeana in 2002 si cuprinde o prezentare a competentelor persoanei.

2. Europass - Mobilitate – utilizand un format european comun, acest document cuprinde toate perioadele de formare in strainatate la toate nivelurile: formare la locul de munca, studii universitare sau oricare alta forma de pregatire.

3. Europass – Suplimentul de diploma - contine informatii referitoare la studiile superioare ale persoanei. Descrie natura, nivelul, contextul, continutul si statutul fiecarui curs absolvit, insa nu inlocuieste diploma. Acest document este format din 8 parti continand informatii referitoare la: titular, diploma, nivelul calificarii, continutul si rezultatele obtinute, utilitatea calificarii, certificarea suplimentului si sistemul national de educatie superioara.

4. Europass - Suplimentul certificatului de calificare - descrie calificarea profesionala a fiecarei persoane care detine pregatirea profesionala sau educatia pe care o atesta certificatul. Ofera, intre altele, informatii despre competentele dobandite, autoritatile de certificare, nivelul certificatului. Nu inlocuieste certificatul

propriu-zis si nu constituie un sistem de recunoastere automata.

5. Europass - Portfoliul lingvistic - da posibilitatea persoanelor de a-si prezenta competentele lingvistice si culturale. Ofera informatii despre abilitatile lingvistice ale titularului si experienta acestuia in domeniu.

Recunoasterea calificarilor – Reforma sistemului de recunoastere a calificarilor profesionale

Urmare solicitarii facute de Consiliul European de la Stockholm din martie 2001, Comisia Europeana a propus o noua directiva privind recunoasterea calificarilor profesionale cu scopul de a crea un cadru mai uniform, transparent si flexibil care sa modernizeze intregul sistem european de recunoastere a calificarilor.

Prin urmare in 7 septembrie 2005 a fost aprobata Directiva Parlamentului European si a Consiliului nr. 2005/36/EC privind recunoasterea calificarilor Profesionale.

Directiva se aplica tuturor cetatenilor Statelor Membre care doresc sa desfasoare o profesie reglementata, in calitate de salariati sau liber profesionisti, intrun Stat Membru, altul decat cel in care au obtinut calificarea profesionala.

Nu intra sub incidenta acestei reglementari directivele specifice referitoare la dreptul de libera practica a serviciilor si de stabilire a avocatilor (Directivele 77/249/EEC si 98/5/EC) deoarece acestea nu se refera la recunoasterea calificarilor ci la autorizarea dreptului de practica.

Recunoasterea calificarilor profesionale da posibilitatea beneficiarilor de a desfasura in Statul Membru gazda profesia pentru care au obtinut calificare in statul membru de origine, precum si dreptul de a desfasura aceasta activitate profesionala in aceleasi conditii ca si cetatenii respectivului Stat Membru, in cazul in care acea profesie este reglementata.

3. POLITICILE EXTERNE COMUNITARE

1. Obiectivele PESC (Politicii externe si de securitate) a U.E.

Comunitatile europene nu au fost constituite ca entitati inchise. Pentru a-si realiza obiectivele a trebuit sa se integreze in sfera larga a raporturilor internationale prin promovarea unor relatii de cooperare si de schimb in diverse domenii, in cadrul unei politici comune a relatiilor externe.

Statele membre sprijina activ si fara rezerve politica externa si de securitate comuna a Uniunii intr-un spirit de loialitate si solidaritate reciproca.

Actiunile comune angajeaza statele membre in pozitia pe care ele o adopta si in conducerea activitatii lor.

Politica externa si de securitate comuna include, pe langa ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii europene, si definirea unei politici de aparare comuna, care ar putea sa duca, la momentul oportun, la o aparare comuna, in cazul in care Consiliul european decide in acest sens, in aceasta ipoteza el recomandand statelor membre adoptarea unei decizii in aceasta privinta conform cerintelor lor constitutionale respective (art. 17 par. 1 partea intai).

Prin Tratatul de la Nisa au fost introduse in Tratatul de la Maastricht noi dispozitii (art. 27 A – art. 27 E) privind cooperarea intarita in domeniile avute in vedere in Titlul V in discutie, constituind un progres, desi prudent, in aceasta materie, fata de Tratatul de la Amsterdam .

Astfel, in par. 1 din art. 27 A, dupa ce sunt stabilite obiectivele generale care trebuie sa fie urmarite prin instituirea unei cooperari in unul dintre domeniile Titlului V – adica salvgardarea valorilor si sustinerea intereselor Uniunii in ansamblul ei prin afirmarea identitatii acesteia ca forta concurenta pe scena internationala – sunt trei conditii pentru aceasta instituire, in sensul ca respectiva cooperare trebuie sa respecte:

- principiile, obiectivele, orientarile generale si coerenta politicii externe si de securitate comune, precum si deciziile luate in cadrul acestei politici;

- competentele Comunitatii europene si

- coerenta intre politicile Uniunii si activitatile ei externe.

2. Relatiile externe

2.1. Relatiile cu organizatiile internationale

si cu tari terte

Celelalte trei tratate comunitare fundamentale – CE, CECO, Euratom – prevad competenta specifica pentru Comunitatile respective in vederea desfasurarii relatiilor externe, in virtutea personalitatilor juridice proprii.

Cu toate ca nici art. 74 (70), nici art. 75 (71) din Tratat nu confera expres Comunitatii autoritatea de a incheia acorduri internationale, este posibil ca, prin legislatia subsidiara, Comunitatea sa fie imputernicita sa incheie acorduri cu tarile terte intr-un domeniu determinat.

Ori de cate ori dreptul comunitar a creat pentru institutiile Comunitatii competente in sistemul ei intern pentru atingerea unui obiectiv, Comunitatea – in opinia Curtii – are autoritatea de a intra in angajamente internationale necesare pentru atingerea acelui obiectiv chiar in absenta unei prevederi exprese in acea conexiune.

In realitate, prin art. 300 este pus la dispozitie doar cadrul procedural pentru incheierea acordurilor. Acest cadru a devenit mai complicat ca urmare a modificarilor intervenite prin adoptatarea Tratatului de la Maastricht, ca si prin Tratatul de la Amsterdam.

Atunci cand Consiliul intentioneaza sa incheie un acord care sa modifice Tratatul CE, modificarile trebuie sa fie mai intai adoptate potrivit procedurii prevazute in art. 48 din Tratatul de la Maastricht.

Acordurile incheiate in conformitate cu art. 300 obliga institutiile Comunitatii si statele membre.

2.2. Acordurile internationale incheiate

de statele membre cu state terte

Comunitatea europeana poate avea relatii cu organizatiile internationale. In acest scop Comisia, conform art. 302 CE, va asigura mentinerea unor raporturi adecvate cu organele Natiunilor Unite si ale institutiilor sale specializate, precum si cu toate organizatiile internationale. Comunitatea va stabili toate formele corespunzatoare de cooperare cu Consiliul Europei (art. 230 CE). De asemenea, ea intretine o stransa colaborare cu OCDE, in modalitatile care sunt fixate de comun acord (art. 304 CE).

Sunt stabilite relatii diplomatice cu un mare numar de state terte.

Instituirea Comunitatilor europene si a Uniunii europene nu a inlaturat si nici nu inlatura posibilitatea pentru statele membre de a incheia independent acorduri internationale. Ele sunt suverane in a decide daca si cand sa convina asemenea acte juridice. Nici unul dintre tratatele comunitare nu contine vreo referire expresa in aceasta privinta. Singurele elemente restrictive, care, pe fond, nu ar afecta capacitatea de a incheia acorduri internationale, ar putea fi considerate cele ce sunt de domeniul art. 10 CE care prevede obligatia statelor de a se abtine de la orice masura care ar putea sa pericliteze realizarea obiectivelor Tratatului, si al art. 226 CE, in legatura cu neindeplinirea unei obligatii potrivit Tratatului de catre un stat si posibilitatea sesizarii Curtii de justitie si de catre Comisie.

3. Acordurile de asociere

Aceste acorduri sunt incheiate de Comunitatile europene in principal cu diverse state europene terte, deseori ca o modalitate de tranzitie, de adaptare sau de asteptare in vederea dobandirii statutului de membre ale Uniunii europene. Ele sunt convenite in temeiul art. 310 CE si art. 206 Euratom. Initial, asemenea acorduri au fost limitate la tarile mediteraneene – Grecia, Tunisia, Maroc, Malta, Cipru, Turcia, dar, au ramas in vigoare acordurile cu Turcia, Malta si Cipru, iar Grecia a aderat la Comunitatile europene. Cu Tunisia si Maroc, recent, au fost incheiate acorduri mediteraneene de asociere – Deciziile Consiliului si Comisiei din 26 ianuarie 1998, respectiv din 24 ianuarie 2000.

In ultimii ani au mai fost convenite acorduri de asociere cu: Romania, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia si Lituania . Un tip distinct de acorduri – de cooperare si parteneriat – a fost conceput pentru tarile din fosta U.R.S.S. Asemenea acorduri au fost semnate, spre exemplu cu Rusia la 24 iunie 1994, cu Ucraina, la 14 iunie 1994, cu Moldova in noiembrie 1994, intrat in vigoare la 1 iulie 1998.

Acordul european de asociere intre Romania, pe de o parte, si Comunitatile europene si statele membre ale acestora, pe de alta parte, a fost semnat de tara noastra la 1 februarie 1993 si ratificat prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993 (intrat in vigoare la 1 februarie 1995). Pana la momentul intrarii in vigoare a Acordului a fost operant un Acord interimar privind comertul si aspectele legate de comertul dintre Romania, pe de o parte, si Comunitatea europeana si CECO, pe de alta parte, semnat la Bruxelles, la 1 februarie 1993, si ratificat de tara noastra prin Legea nr. 16 din 29 martie 1993 .

Acordul cuprinde 9 titluri care se refera la:

- dialogul politic;

- principii generale;

- libera circulatie a marfurilor (produse industriale, agricole si piscicole, prevederi comune);

- circulatia lucratorilor, dreptul de stabilire si furnizare de servicii;

- plati, capital, concurenta;

- alte prevederi cu caracter economic si armonizarea legislatiei;

- cooperarea economica in diverse sectoare: industrie, investitii, standarde agroindustriale, stiinta si tehnologie, invatamant si pregatire profesionala, agricultura si sectorul agroindustrial, energie, sectorul nuclear, mediul inconjurator, gospodarirea apelor, transporturile, telecomunicatiile, serviciile bancare, politica monetara, spalarea banilor, dezvoltarea regionala, domeniul social, turism, intreprinderi mici si mijlocii, protectia consumatorilor, vama, droguri, etc;

- cooperarea culturala;

- cooperarea financiara;

- prevederi institutionale, generale si finale.

Acordul mai contine 19 anexe care privesc definirea produselor industriale si agricole, concesiile comunitare si ale Romaniei in domeniile industrial, agricol si piscicol, exercitarea dreptului de stabilire si proprietatea intelectuala, precum si 7 protocoale relative la textile si imbracaminte, produsele de resortul CECO, comertul privind produsele agricole prelucrate, definirea conceptului de produse originare si metodele cooperarii administrative, prevederi specifice privind comertul intre Romania si Spania si Portugalia, asistenta reciproca in materii vamale, unele concesii.

III. CETATENIA EUROPEANA - CETATEANUL EUROPEAN

Cetatenia europeana este relatia oficiala intre un individ si UE, relatie ce defineste apartenenta acestuia la Uniune.

Consacrarea unei cetatenii europene prin Tratatul de la Maastricht a aparut, pe de o parte, ca un instrument ce permite aceasta apropiere, chiar si simbolica, si, pe de alta parte, ca fundament al aparitiei unei legitimitati sociale a edificiului european

Ca cetateni, indivizii au anumite drepturi, de exemplu pot lua parte la procesul de decizie alegandu-si reprezentantii. Introducerea unor drepturi comune pentru cetatenii europeni consolideaza identitatea Uniunii si ideea de solidaritate europeana.

Cetatenia europeana se adauga cetateniei nationale si nu o inlocuieste pe aceasta.

Cetatenia europeana se dobandeste automat de toti cetatenii statelor membre UE.

Cetatenii Uniunii Europene beneficiaza de un set de drepturi:

dreptul la libera circulatie in celelalte state membre ale Uniunii

Fiecare cetatean european are dreptul de a calatori si de a se stabili liber pe teritoriul oricarui stat membru pe o perioada de maxim 3 luni, doar prezentand pasaportul sau cartea de identitate nationala, fara a fi necesara vreo alta formalitate.

de maxim trei luni, doar prezentand pasaportul sau cartea de identitate nationala; nu este nevoie de nici o alta formalitate. Masuri temporare ce se aplica imediat dupa aderarea unui stat cer ca persoanele care doresc sa ramana intr-un alt stat membru pe o perioada care depaseste trei luni, pentru a munci, de exemplu, sa aiba nevoie de un permis de resedinta.

dreptul la vot si dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European si la alegerile locale in statul de rezidenta

Cetatenii europeni au dreptul sa voteze si sa candideze in alegerile locale in statul de rezidenta. Deoarece autoritatile locale joaca un rol fundamental in dezvoltarea cetateniei europene, fiind cele mai apropiate de cetateni, acest lucru este o realizare majora pentru democratia europeana.

Cetatenii Uniunii au si dreptul de a participa la alegerile pentru Parlamentul european in statul de rezidenta. Fiecare stat membru decide asupra formulei in care au loc alegerile, dar toate respecta aceleasi principii democratice de baza (varsta de votare de 18 ani, egalitatea intre sexe, votul secret, mandat de cinci ani care poate fi reinnoit, etc.)

Prin participarea cetatenilor europeni la alegerile europene se doreste ameliorarea reprezentabilitatii acestora in cadrul institutiilor europene si reducerea „deficitului democratic” de care sufera Uniunea.

din partea consulatului sau ambasadei oricarui alt stat membru UE. Aceasta protectie consta in ajutor in cazuri de deces, boala sau accident, arest sau detentie, ajutorarea victimelor delictelor grave etc. Ambasada trebuie sa trateze cetateanul european ca si cum ar fi cetatean al statului pe care il reprezinta; aceasta actioneaza ca un canal de comunicare intre cetatean si statul sau.

dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat tert de protectie consulara din partea autoritatilor diplomatice ale unui alt stat membru, in cazul in care statul din care provine nu are reprezentanta diplomatica sau consulara in statul tert respectiv

Daca propriul lor guvern nu are o misiune diplomatica intr-o tara terta pe care o viziteaza, cetatenii europeni beneficiaza de protectie din partea consulatului sau ambasadei oricarui alt stat membru U.E. Aceasta protectie consta in ajutor in cazuri de deces, boala sau accident, arest sau detentie, ajutorarea victimelor delictelor grave etc. Ambasada trebuie sa trateze cetateanul european ca si cum ar fi cetatean al statului pe care il reprezinta.

dreptul de petitie in fata Parlamentului European si dreptul de a apela la Mediatorul european (European Ombudsman)

Cetatenii si rezidentii UE beneficiaza de doua modalitati de a contacta institutiile europene cu o cerere sau plangere:

Mediatorul European este abilitat sa primeasca plangerile din partea oricarui cetatean al Uniunii, din partea oricarei persoane fizice sau juridice care are resedinta sau sediul social intr-un stat membru, precum si plangerile referitoare la cazurile de administrare defectuoasa in actiunile institutiilor, organelor sau organismelor Uniunii, cu exceptia Curtii de Justitie in exercitarea functiilor sale jurisdictionale.

Cetatenii europeni au dreptul de a beneficia de un tratament impartial, echitabil si intr-un termen rezonabil la o administratie transparenta, responsabila si serviabila, din partea institutiilor, organelor si organismelor Uniunii. Spre deosebire de petitiile trimise Parlamentului European, cetateanul nu trebuie sa fie neaparat afectat personal de problema ce face obiectul plangerii catre Mediator.

Mediatorul nu poate ancheta plangerile prezentate contra autoritatilor nationale, regionale sau locale, chiar daca acestea vizeaza dreptul comunitar.

Cetatenii europeni mai au dreptul de a scrie institutiilor europene in oricare din cele 23 de limbi oficiale ale UE si sa i se raspunda in acea limba.