SUBSTANTELE AZOTATE SINTETICE NEPROTEICE UTILIZATE IN HRANA ANIMALELOR (SASN)

Aceste substante pot fi utilizate de microorganismele din rumenul rumegatoarelor pentru sinteza proteinei lor corporale, pe care o pun ulterior la dispozitia organismului animal. In acest fel, la rumegatoare se pot substitui 30 - 50% si chiar mai mult din necesarul zilnic de proteina. SASN se utilizeaza in ratia animalelor rumegatoare in conditia in care valoarea PDIE este mai mare decat a PDIN, asigurandu-se astfel acoperirea deficitului azotat al ratiei si optimizarea sintezei proteice microbiene.

Dintre acesti inlocuitori de proteina se utilizeaza pe scara larga ureea si izobutilidendiureea.

Ca sursa de azot neproteic se mai poate utiliza in hrana rumegatoarelor apele amoniacale (17 - 18 % azot), sulfatul de amoniu (21% azot), clorura de amoniu (26% azot), acetatul de amoniu (10,2% azot), proprionatul de amoniu (15% azot). Toate aceste substante pot sa asigure cerintele de proteina bruta la rumegatoarele alimentate cu ratii deficitare in azot.

1. UREEA

Ureea (carbamida, carbodiamida, diamida acidului carbonic) se obtine in urma combinatiei dintre NH₃ si CO₂ la temperatura de 180⁰C si presiune ridicata. Are aspect de sare alba unsuroasa la pipait, cu gust caracteristic. Este foarte higroscopica si se dizolva usor in apa; 66 g la 100 ml apa. In alimentatia rumegatoarelor se utilizeaza ureea furajerǎ; ureea folosita ca ingrasamant chimic poate contine minerale toxice.

Ureea contine 44 - 46% azot, iar coeficientul de utilizare este cuprins intre 60 - 70%. In acest caz, 1 g uree echivaleaza cu 1,8 g proteina digestibila. In tehnologia de preparare si utilizare a ureei s-a ajuns insa la coeficienti de utilizare apropiati de 100%, adica la o corespondenta de 2,8 g proteina la 1 g uree.

Dupa administrarea hranei, sub influenta temperaturii corporale si a enzimelor specifice - ureeaza - are loc scindarea rapida a ureei in CO₂ si NH₃.

Perioada intensa de formare a amoniacului are loc in primele doua ore de la furajare. O parte din amoniac se resoarbe in sange, dupa care in mare parte este resintetizat in uree la nivelul ficatului si eliminat din organism prin organul excretor.

Cea mai mare parte din amoniacul liber din rumen este folosit de microorganisme pentru sintetizarea proteinei proprii.

Factorii care influenteaza utilizarea ureei in rumen

asigurarea unui substrat energetic, respectiv glucide usor fermentescibile

Gradul de valorificare al ureei prin intermediul microorganismelor este legat de continutul ratiei in glucide usor fermentescibile, deoarece acestea realizeaza, in decurs de circa o ora, atat sursa de energie disponibila pentru dezvoltarea bacteriana cat si un mediu rumenal acid, in care amoniacul este legat sub forma de saruri de amoniu ale acizilor grasi volatili. La un pH rumenal de sub 6,4 si activitatea ureazei este redusa, incat pericolul scindarii rapide si al intoxicarii cu amoniac este si pe aceasta cale, redus.

Cele mai potrivite nutreturi glucidice, in folosirea ureei, sunt cele bogate in amidon (in primul rand orzul si apoi porumbul), sfecla de zahar, porumbul masa verde si melasa.

In cazul ratiilor in care glucidele sunt asigurate prin fan, se obtin rezultate mai slabe prin faptul ca celuloza, ca sursa de energie, se scindeaza prea incet. S-a observat totodata ca la ratiile sarace in glucide vacile raspund adesea prin reducerea productiei de lapte, odata cu introducerea ureei in hrana.

un aport minim de azot proteic care sa asigure peptidele si aminoacizii necesari pentru multiplicarea bacteriana; nivelul proteic minim pentru activitatea microbiana optima este apreciat la circa 5%;

asigurarea necesarului de substante minerale si a unui echilibru optim al lor; o importanta deosebita prezinta aportul de sulf (1g sulf/-10 g azot neproteic) necesar pentru sinteza aminoacizilor sulfurati care intra in componenta proteinelor microbiene;

adaosul de floare de sulf 2 - 3% din cantitatea de uree realizeaza in plus o retardare a scindarii ureei in rumen;

asigurarea unui nivel optim de vitamine (A, D, E), care stimuleaza dezvoltarea simbiontilor rumenali;

nivelul proteic al ratiei.

La ratiile echilibrate in proteina, azotul din uree este utilizat in mica masura. Cu cat cantitatea de proteina din ratie este mai mica, cu atat ureea este mai bine valorificata. In cazul ratiilor cu un nivel proteic mai mare de 12 - 13% PB din SU, suplimentarea cu uree nu se recomanda.

Folosirea ureei in hrana rumegatoarelor. Ureea poate fi introdusa in alimentatia rumegatoarelor din momentul in care are loc dezvoltarea functionala a rumenului. Pentru a preveni eventualele intoxicari, se recomanda ca tineretul bovin de un an sa primeasca zilnic cel mult 60 g uree, tineretul intre 1 - 2 ani 70 - 90 g, iar bovinele adulte pana la 150 g uree pe zi. La ovinele adulte se pot da pana la 15 g uree pe zi. La specia ovina, trebuie sa se tina seama de urmatoarele recomandari specifice:

ureea poate reprezenta 1% din ratia totala, sau circa 3% din cantitatea de concentrate;

ureea nu se foloseste la tineretul ovin;

trebuie sa se asigure o buna omogenizare a ureei in hrana, iar introducerea ei in alimentatie se face treptat (2 - 3 saptamani) fara intreruperi.

Pentru usurinta calcularii se apreciaza ca in ratia zilnica la taurine se poate folosi o cantitate maxima de 0,3 g uree la 1 kg greutate vie.

Ureea trebuie introdusa treptat in ratie, 10 g la 100 kg greutate corporala in primele 3 zile si majorata treptat, pana la doza maxima, in decurs de 10 - 14 zile, in vederea dezvoltarii corespunzatoare a microorganismelor capabile sa foloseasca azotul neproteic. In cazuri de intrerupere, se va trece din nou treptat la cantitatea maxima stabilita. Procedandu-se astfel se previne si scaderea productiei de lapte. In scopul unei bune utilizari, ureea se administreaza impartita in mod proportional pe cele doua sau trei tainuri zilnice.

Ureea se poate da in amestec cu nutreturile concentrate sau prin presararea pe nutretul insilozat sau fibros. O conditie esentiala este dispersarea ei uniforma in masa nutretului. Un bun procedeu de administrare consta in dizolvarea ureei in apa melasata (10 kg uree + 90 kg melasa + 100 kg apa), urmand prepararea fibroaselor grosiere.

In amestec cu concentratele, ureea nu trebuie sa treaca de 3%; au loc reactii la nivelul papilelor linguale ceea ce face sa scada consumul de hrana. Cand se utilizeaza amestecuri PVM in care ureea trece de 3% acestea se vor ,,dilua" cu restul nutreturilor. Nu se va folosi ureea dizolvata in apa si nici nu se vor adapa animalele dupa administrarea ei (exceptie adapatul din automate). In nutreturile combinate cu uree proportia de incorporare poate sa ajunga la 10 - 20% in produsele extrudate. In structura amestecurilor furajere sau amestecurilor furajere unice destinate vacilor de lapte ureea se include in proportie de 0,5 - 1%. Pentru asigurarea omogenizarii se prefera ciocalaii de porumb macinati care se pulverizeaza cu o solutie de uree dupa care se amesteca cu celelalte categorii furajere.

Ureea poate fi folosita si prin adaosul la nutretul insilozat. Se administreaza in acest caz 3 - 5 kg uree la o tona nutret.

Tehnici folosite in administrarea ureei

Deoarece prin administrarea ca atare (fie in amestecul de concentrate, nutret insilozat etc.) eliberarea amoniacului din uree se face de circa 4 ori mai repede decat utilizarea ei in sinteza proteica, s-au incercat procedee tehnologice care sa franeze rata descompunerii in unitatea de timp.

In prezent, se cunosc numeroase metode de retardare a scindarii ureei pe cale fizica, chimica si fiziologica.

Retardarea pe cale fizica

Retardarea scindarii ureei se poate realiza prin incorporarea acesteia in masa uruielilor de cereale si supunerea amestecului unui tratament termic umed, in scopul gelatinizarii amidonului si incapsularii ureei in masa de gelatina.

Tot aici amintim tehnologia de producere a amestecului de concentrate cu uree prin extrudare; granulele fiind realizate intr-o presa cu snec (extruder) in care se realizeaza o presiune ridicata si o temperatura de pana la 150⁰C chiar fara adaosul aburilor, producand gelatinizarea amidonului si incapsularea ureei.

Uroprotul este un produs romanesc, care s-a obtinut din uree retardata in amestec cu amidon gelatinizat, un complex vitamino - mineral si nutreturi grosiere celulozice.

Retardarea pe cale chimica

Descompunerea ureei in rumen poate fi incetinita prin utilizarea unor substante inhibitoare ale ureazei. In acest scop, se pot folosi: acidul acetoxidroxamic, acidul caprilohidroxamic, acidul fosforic, acidul propionic, acidul formic, metabisulfitul de sodiu.

In preparatele carbamido - minerale (brichete saline de lins), ureea se include in proportie de 10 - 40%. Aceste preparate mai contin sare 20 - 40%, fosfat dicalcic 20 - 27%, sulfat de calciu 8 - 10% si surse cu microelemente (D. Dranceanu si col. 2002).

Posibilitatea intoxicarii cu uree. Daca nu se respecta instructiunile de utilizare a ureei, pot sa apara intoxicatii grave care se soldeaza cu moartea animalelor. Nerespectarea dozelor sau a perioadei de adaptare, omogenizarea necorespunzatoare, numarul redus de tainuri, sau modul de administrare pot constitui de asemenea cauze ale intoxicarii cu uree.

Sunt usor predispuse la intoxicare cu uree animalele cu afectiuni hepatice, animalele epuizate si in stare de flamanzire.

Simptomele intoxicarii cu uree apar la 15 - 30 minute si se manifesta prin stare de apatie, sensibilitate marita, frisoane, transpiratii, accelerarea respiratiei, reducerea si apoi incetarea miscarii rumenului, cat si scurgerea unui lichid spumos din cavitatea bucala. Neinterventia cauzeaza moartea animalului. Pentru tratament se poate folosi otetul culinar diluat cu apa in proportie 1 : 3. Se administreaza 1 - 2 litri otet diluat la bovinele adulte si 0,3 - 0,5 litri la oi. In scop terapeutic, se poate utiliza si zerul sau laptele acidulat.

Dupa 1 - 2 ore se administreaza 0,5 litri ulei de floarea-soarelui pentru activarea tubului digestiv. Cand tratamentul se face la timp, animalele isi revin dupa cateva ore.

2. IZOBUTILIDENDIUREEA (IBDU)

Izobutilidendiureea (IBDU) rezulta prin actiunea izobutilaldehidei asupra ureei. Este o substanta sintetica care contine 32 % azot, nu este higroscopica si este putin solubila in apa (0,3 g/100 ml apa). In rumen se scindeaza lent, incat pericolul de intoxicare este mult mai mic. Doza folosita este de 30 - 40g la 100 kg greutate vie. Se poate include in concentrate si poate substitui pana la 50% din necesarul de proteina. In amestecurile de concentrate administrate in ratia rumegatoarelor IBDU se include in proportie de 5 - 10%.