Protectia consumatorilor in contractele comerciale

I)     Notiuni generale. Cadru legislativ

. Legislatia protectiei consumatorilor are in vedere raporturile juridice dintre operatorul economic si consumator (bunsiness to consumer), spre deosebire de legislatia concurentei comerciale, care are in vedere relatia dinre comercianti (business to business).Beneficiarul acestei legislatii este consumatorul, considerat partea mai slaba in contract, parte care poate fi prejudiciata in drepturile si interesele sale legitime prin impunerea sau practicarea de catre operatorii economici, a unor practici comerciale neoneste. Legea ii confera consumatorului, de multe ori prin derogare de la dreptul comun, protectie in raporturile juridice pe care acesta le intretine cu operatorii economici, precum si o serie de drepturi cu caracter exorbitant, cum ar fi dreptul la anularea/rezilierea unei clauze contractuale abuzive.

Operatorul economic, considerat partea mai puternica in cadrul raporturilor juridice cu consumatorul, este cel caruia ii incumba, in principiu, obligatiile si interdictiile impuse de legislatia protectiei consumatorului.

Asadar, consumatorii si operatorii economici reprezinta cele doua categorii de persoane supuse reglementarilor reunite sub denumirea de legislatie a protectiei consumatorilor.

Cadrul legal al protectiei consumatorilor este extrem de stufos si disparat, fiind impartit intr-un numar foarte mare de acte normative, cu un continut foarte divers.

Actele normative care reglementeaza cu caracter general protectia consumatorilor sunt Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului[1] si OG nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor . Desi Codul consumului este edictat in intentia de a oferi o reglementare unitara a acestui domeniu, iar OG nr. 21/1992 contine reglementari care in mare parte se suprapun pe reglementarile din Codul consumului, totusi, OG nr. 21/1992 este inca in vigoare, data fiind dispozitia curioasa din art. 87 din acest Cod al consumului (Legea nr. 296/2004), potrivit caruia reglementarile legale in vigoare privind protectia consumatorului care nu sunt cuprinse in acest act normativ se vor prelua ca anexe ale acestuia. Asadar, practic OG nr. 21/1992 este in prezent o anexa a Codului consumului, dar este inca in vigoare. Aceeasi solutie este aplicabila si celorlalte acte normative din domeniul protectiei consumatorului care erau in vigoare in anul 2004, cind a fost edictat Codul consumului, chiar daca, intre timp, aceste acte normative au suferit numeroase modificari, mai ales dupa 2004. Sunt in aceasta situatie :

OG nr. 106/1999 privind contractele incheiate in afara spatiilor comerciale^[3];

OG nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanta^[4];

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori^[5];

Legea nr. 148/2000 privind publicitatea^[6];

Legea nr. 365/2002 privind comertul electronic^[7];

OG nr. 99/2000 privind comercializarea produselor si serviciilor de piata^[8];

Legea nr. 240/2004 privind raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte^[9];

Lege nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice^[10].

Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor in relatia cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislatia europeana privind protectia consumatorilor^[11] a fost adoptata dupa edictarea Codului consumului si, in consecinta, ea nu face parte din acest Cod.

Protectia consumatorilor si dreptul concurentei

Antagonismul dintre agentii economici in sectoarele deschise liberei concurente se poate manifesta si in forme ilicite, exprimate prin folosirea unor instrumente contrare uzantelor comerciale cinstite. Comerciantii concurenti care se folosesc de mijloace neloiale si nu lupta in mod onest pentru acapararea clientelei pot fi sanctionati pentru concurenta neloiala[12]. Legislatia antitrust, care are ca tinta afacerile mari, potential daunatoare concurentei, sanctioneaza intelegerile monopoliste si participantii la aceste intelegeri pentru ca jocul concurentei in acest caz este denaturat. Diferenta dintre faptele monopoliste si faptele de concurenta neloiala este data, in principiu, de marimea agentilor economici, de cota lor de piata. Daca se depaseste o cota de piata, avem un fapt restrictiv de concurenta si nu un fapt de concurenta neloiala. Exista, totusi, elemente comune: in principiu, ambele categorii de fapte presupun existenta unui raport de concurenta intre agentul economic agresor si agentul economic agresat, aflati pe aceeasi piata relevanta.Tendinta moderna a dreptului afacerilor este de a se extinde legislatia concurentei si la fapte de concurenta intre agentii economici care nu sunt pe aceeasi piata relevanta, deci nu sunt competitori directi. Relatiile de piata (relatiile comerciale) presupun un anumit cod de conduita a participantilor, indiferent ca sunt sau nu pe aceeasi piata relevanta, cod ce se fundamenteaza pe o anumita moralitate in viata comerciala, care este aceeasi pentru toti agentii economici. Asadar, este in interesul tuturor participantilor la viata economica de a se asigura ca regulile de conduita sunt respectate de toti. Legea concurentei a evoluat de la individualism la un spirit al dreptatii sociale.

Cel de-al doilea element comun al celor doua tipuri de concurenta patologica il reprezinta ideea de protectie a consumatorului. In legislatia antitrust, cand se apreciaza faptele monopoliste, se are in vedere efectul asupra consumatorului. In materia concurentei neloiale, bunastarea consumatorului este un standard de apreciere a caracterului daunator al faptului anticoncurential.

II)   Consumatorii

OG nr. 21/1992, in forma sa republicata, defineste la art. 2 notiunea de consumator. Prin consumator se intelege legalmente orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale sau liberale[13].

Din definitia legala rezulta doua trasaturi esentiale ale notiunii de consumator : numai persoanele fizice pot avea calitatea de consumator si consumul are loc in afara activitatii profesionale a acestora.

a)     numai persoanele fizice pot avea calitatea de consumator, nu si persoanele juridice.

Trebuie mentionat, insa, ca Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, in forma sa initiala, intelegea prin consumator orice persoana fizica sau grupuri de persoane fizice, reprezentate de asociatii, precum si orice persoana juridica care achizitioneaza si utilizeaza sau consuma de la comercianti produse obtinute in baza unui contract sau care beneficiaza de serviciile acestora (art. 2 al.1).

In alte legislatii, in sfera consumatorului se includ si agentii economici de putere mica (ex: artizani, liber-profesionisti), acestia putand invoca in favoarea lor atat legea privind protectia consumatorului, cat si pe cea a concurentei neloiale. O astfel de optiune nu este permisa in legislatia noastra, in lipsa unei reglementari exprese[14]. Din aceasta cauza, persoanele fizice care exercita profesii liberale, care consuma bunuri sau servicii in activitatea lor profesionala nu beneficiaza de legislatia protectiei consumatorului, ceea ce reprezinta o optiune nejustificata a legiuitorului roman.

Prin modificarea Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori a fost introdusa o noua definitie a notiunii de consumator, retinandu-se ca in sfera de incidenta a acestei categorii se includ numai persoanele fizice sau grupurile de persoane fizice care incheie un contract in afara activitatii lor autorizate, profesionale sau comerciale. Prin aceasta modificare s-a incercat o corelare a dispozitiilor legale care reglementeaza notiunea de consumator.

Consider ca ramane in continuare discutabila problema cuprinderii persoanelor juridice, mai ales a asociatiilor si fundatiilor, in categoria consumatorilor, in ipoteza in care acestia incheie contracte ce exced activitatii lor comerciale.

Atunci cand legea include in sfera consumatorilor grupurile de persoane fizice constituite in asociatii, este evident ca se refera la asociatiile pentru protectia consumatorilor (care isi gasesc sediul matriei in cap. VI din OG nr. 21/1992). Aceste asociatii au personalitate juridica si au ca unic scop apararea drepturilor si intereselor legitime ale membrilor lor, precum si ale consumatorilor, in general.

b)     consumatorii cumpara, dobandesc, utilizeaza ori consuma produse sau servicii, in afara activitatii lor profesionale.

Persoanele fizice care cumpara, dobandesc utilizeaza ori consuma produse sau servicii, au dreptul de a fi protejati de aceasta legislatie doar in masura in care produsele sau serviciile nu sunt folosite in activitatea profesionala sau, altfel spus, daca produsele si servicile sunt folosite pentru consum. Legiuitorul a considerat ca persoanele care utilizeaza produsele si serviciile achizitionate in activitatea lor profesionala au suficiente cunostinte pentru a putea aprecia in mod corect caracteristicile bunurilor si serviciilor respective.

III)          Operatorii economici

OG nr. 21/1992 defineste in art. 2 si operatorii economici. Astfel, prin operator economic se intelege persoana fizica sau juridica, autorizata[15], care in cadrul activitatii sale profesionale fabrica, importa, transporta sau comercializeaza produse ori parti din acestea sau presteaza servicii.

Notiunea de operator economic a inlocuit-o pe aceea de «agent economic» Aceasta din urma nu a fost total abandonata, fiind folosita de legiuitor si in prezent, spre exemplu, in legislatia antimonopol (Legea nr. 21/1996). De aici, o serie nelimitata de confuzii si consecinte practive negative. Conceptul de agent economic a aparut in 1990/1991 pe taram fiscal, avand rolul de a defini platitorii de impozite, altii decat persoanele fizice simpli particulari. Legislatia fiscala in prezent utilizeaza notiunea de contribuabil, abandonand sintagma de "agent economic".

Coreland dispozitiile legale din materia dreptului consumatorilor cu reglementarile din materia dreptului concurentei si ale dreptului fiscal, avand in vedere ca finalitatea activitatii intreprinzatorilor este obtinerea de profit, operatorul economic poate fi privit ca fiind acea persoana fizica sau juridica care desfasoara o activitate cu titlu de profesiune in scop lucrativ (in scopul obtinerii de profit).

In categoria de operator economic sunt inclusi, in primul rind, comerciantii. Insa, pe langa comercianti, sintagma « operator economic » include persoanele care exercita profesii liberale, persoanele juridice non-profit care exercita activitati economice directe si institutiile publice ce presteaza servicii populatiei.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, defineste la art. 2 al. 2 comerciantul, aratandu-se ca prin aceasta notiune se intelege orice persoana fizica sau juridica autorizata, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta acestei legi, actioneaza in cadrul activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale, precum si orice persoana care actioneaza in acelasi scop in numele sau pe seama acesteia. Dupa cum se observa, definitia de mai sus excede notiunii de comerciant persoana fizica definita de codul comercial. Potrivit art. 7 C. com., sunt comercianti aceia care fac fapte de comert, avand comertul ca profesiune obisnuita. In sfera comerciantilor Codul comercial nu include persoanele fizice care exercita profesii liberale, avocatii, notarii publici, arhitectii etc. Insa, potrivit Legii 193/2000, comercianti sunt si persoanele fizice autorizate, adica si persoanele fizice care exercita profesiuni liberale. Este o grava si nepermisa confuzie terminologica, motivata probabil prin intentia de a corelar notiunea de comerciant, asa cum este aceasta definita in art. 2 al.2 al Legii nr. 193/2000, cu cea de operator economic, din OG nr. 21/1992, desi cele doua notiuni nu se suprapun, ci sunt, de fapt, intr-un raport de tipul gen (operatorul economic) - specie (comerciant).

Legislatia protectiei consumatorilor se aplica, deci, si profesiunilor liberale. Pot fi avute in vedere onorariile minimale practicate de catre avocati, precum si eventualele clauze abuzive inserate in contractele standard de asistenta juridica care nu au fost negociate cu clientul[16].

OG nr. 21/1992 defineste, in art. 2, si notiunile de distribuitor, vanzator, prestator si producator. Toate aceste categorii se includ in continutul notiunii de operator economic.

Distribuitorul este operatorul economic din lantul de distributie, care intermediaza intre producator si vinzatorul direct. In mod normal, distribuitorul nu desfasoara raporturi contractuale directe cu consumatorul, acest rol revenind vanzatorului, precum si prestatorului de servicii. Vanzatorul este ultimul distribuitor, operatorul economic care ofera produsul consumatorului. Prestatorul este agentul economic care furnizeaza servicii direct consumatorului.

Prin producator, OG nr. 21/1992 intelege o categorie foarte larga de operatori economici, incluzand uneori si persoane care in mod normal au calitatea de distribuitor sau vinzator ori prestator de servicii. Astfel, sunt producatori:

operatorul economic care fabrica un produs finit sau o componenta a unui produs;

operatorul economic care fabrica materie prima;

operatorul economic care isi aplica denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs;

operatorul economic care reconditioneaza produsul;

operatorul economic sau distribuitorul care prin activitatea sa modifica caracteristicile produsului;

reprezentantul inregistrat in Romania al unui operator economic care nu are sediul in Romania sau, in cazul inexistentei acestuia, importatorul produsului;

operatorul economic care importa produse in vederea realizarii ulterioare a unei operatiuni de vanzare, inchiriere, leasing sau orice alta forma de distributie specifica derularii afacerii;

distribuitorul produsului importat, in cazul in care nu se cunoaste importatorul, chiar daca producatorul este mentionat;

distribuitorul produsului, in cazul in care importatorul nu poate fi identificat, daca nu informeaza persoana prejudiciata in termen de 30 de zile de la cererea acesteia asupra identitatii importatorului.

Conform OG nr. 21/1992 vanzatorul (ultimul distribuitor) este acela care suporta cheltuielile legate de deficientele produselor comercializate, insa el are un drept de regres asupra producatorului. Astfel, spre exemplu, in cazul distribuitorului produsului importat, cind nu se cunoaste importatorul, chiar daca producatorul este mentionat, vanzatorul va avea dreptul de a se regresa contra distribuitorului, care se poate exonera de raspundere aratand identitatea importatorului, sau, dupa caz, a distribuitorului anterior.

IV) Produsele si serviciile

OG nr. 21/1992 include in domeniul sau de aplicare produsele si serviciile, pe care le defineste ca atare.

a)     Produsele

Prin produs se intelege, potrivit art. 2 din OG nr. 21/1992, un bun material a carui destinatie finala este consumul sau utilizarea individuala ori colectiva. Legea include in categoria produselor energia electrica, energia termica, apa si gazele livrate pentru consumul individual.

Dezideratul oricarei legislatii care doreste sa protejeze consumatorul este acela de a permite aparitia pe piata doar a produselor cu un grad de siguranta ridicat. In acest context, OG nr. 21/1992 defineste produsul « sigur » ca fiind produsul care, folosit in conditii normale sau previzibile, nu prezinta riscuri sau care prezinta riscuri minime, tinand seama de intrebuintarea acestuia

Riscul se considera acceptabil si compatibil cu un grad inalt de protectie pentru siguranta si sanatatea consumatorilor, in functie de urmatoarele aspecte:

caracteristicile produsului, ale ambalarii si ale instructiunilor de montaj si intretinere;

efectul asupra altor produse, impreuna cu care acesta poate fi folosit;

modul de prezentare a produsului, etichetarea, instructiunile de folosire si orice alte indicatii si informatii furnizate de producator;

categoria de consumatori expusa riscului prin folosirea produsului.

Anumite produse, folosite in conditii normale, nu sunt periculoase sau prezinta riscuri minime, insa intrebuintate in alt mod decat cel specificat de producator in instructiunile de folosire pot fi chiar nocive. Astfel, detergentii intrebuintati conform indicatiilor producatorului (spre exemplu, in spalarea rufelor) nu prezinta riscuri sau prezinta riscuri minime pentru sanatate, insa utilizati in alte scopuri (in spalarea vaselor, spre exemplu) pot avea consecinte nocive asupra sanatatii consumatorilor. In acest caz raspunderea producatorului este exclusa, daca va dovedi folosirea produsului in alte scopuri decit intrebuintarea lui normala, conform prospectului.

De asemenea, pe ambalajul produselor sau in cuprinsul instructiunilor primite in momentul cumpararii acestora trebuie specificate categoriile de consumatori care sunt expuse riscului prin folosirea produsului, precum si reactiile utilizarii combinate cu alte produse. Asadar, riscul produsului respectiv este diferit, in functie de consumatorul concret sau de clasa de consumatori. Un exemplu concludent il intalnim in cadrul industriei farmaceutice. Produsele farmaceutice comercializate au (sau ar trebui sa aiba), in cuprinsul instructiunilor de folosire, indicatii privind modul de folosire, categoriile de persoane carora le este interzis tratamentul cu respectivele produse, reactiile produsului in conditiile in care este administrat in alte cantitati si la alte perioade decat cele recomandate, reactiile la alte substante si medicamente, reactiile adverse etc. Consumate de persoanele vizate, medicamentele respective pot deveni periculoase, dar fata de restul consumatorilor, riscul este considerat acceptabil. Dar riscurile sunt considerate ca fiind acceptabile si compatibile cu un inalt grad de protectie doar in cazul in care consumatorii sunt informati in legatura cu acestea.

Produsele care nu prezinta caracteristicile mentionate mai sus sunt considerate produse periculoase. De altfel, conform art. 2 din OG nr. 21/1992, produsul periculos este definit ca fiind acel produs care nu poate fi definit ca produs sigur. Ca regula generala, produsele care, folosite in conditii normale sau previzibile, prezinta riscuri majore pentru sanatate, sunt interzise de la comercializare.

Cazuri aparte, cum sunt comercializarea tutunului si a alcoolului, vin sa contrazica total definitia de mai sus. Este de notorietate faptul ca tutunul reprezinta unul dintre principalele cauze ale cancerului, precum si al altor boli grave, iar alcoolul reprezinta cauza altor maladii grave ori a unor accidente, daca este consumat in cantitati excesive. Aceste produse pot fi introduse, in baza definitiei propuse de art. 2 din OG nr. 21/1992, in categoria produselor periculoase pentru viata si sanatatea oamenilor. Cu toate acestea, comercializarea tutunului si a alcoolului este tolerata de catre legiuitor datorita, printre altele, si a sumelor importante aduse la bugetul de stat. Chiar daca este ingaduita de catre legiuitor, comercializarea tutunului si a alcoolului poate atrage, in baza acestui act normativ, raspunderea producatorilor de tutun sau alcool pentru prejudiciile aduse consumatorilor.

Specificarea pe ambalaj a directivei CEE 89/622: "Tutunul/alcoolul dauneaza grav sanatatii", nu duce la concluzia ca riscul este acceptabil, iar producatorii ar fi exonerati de raspundere pe motivul ca au prevenit consumatorii in privinta riscurilor la care se expun, deoarece, din ansamblul acestei reglementari rezulta ca sunt acceptabile numai riscurile minime, nu si riscurile majore pentru sanatate.

Consider ca dispozitiile art. 7 din OG nr. 21/1992 pot constitui temeiul legal al actiunii consumatorilor impotriva producatorilor de tigari sau alcool, in virtutea faptului ca acestia au obligatia sa puna pe piata numai produse sigure.

In sfarsit, precizez faptul ca domeniul de aplicare al OG nr. 21/1992 este restrans prin dispozitiile art. 65. Potrivit acestui articol, OG nr. 21/1992 nu se aplica pagubelor generate de produsele puse in circulatie anterior datei intrarii in vigoare a acesteia, precum si pagubelor rezultate din accidentele nucleare .

b)     Serviciile

Art. 2 din OG nr. 21/1992 defineste serviciul ca fiind activitatea, alta decat cea din care rezulta produse, efectuata in scopul satisfacerii unor necesitati ale consumatorilor.

V)   Drepturile consumatorilor

Drepturile si obligatiile operatorilor economici

OG nr. 21/1992 reglementeaza cu titlu general drepturile consumatorilor, precum si drepturile si obligatiile operatorilor economici. Reglementarile referitoare la contractele incheiate la distanta sau in afara spatiilor comerciale, la clauzele abuzive in contractele comerciale, la comercializarea produselor si serviciilor de piata, la comertul electronic si la publicitate circumstantiaza aceste drepturi si obligatii.

A)   Drepturile consumatorilor, in conformitate cu OG nr. 21/1992

Art. 3 din OG nr. 21/1992 enumera principalele drepturi ale consumatorilor, repectiv :

de a fi protejati impotriva riscului de a achizitiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea sa le prejudicieze viata, sanatatea sau securitatea ori sa le afecteze drepturile si interesele legitime;

de a fi informati complet, corect si precis asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor, astfel incat decizia pe care o adopta in legatura cu acestea sa corespunda cat mai bine nevoilor lor, precum si de a fi educati in calitatea lor de consumatori;

de a avea acces la piete care le asigura o gama variata de produse si servicii de calitate;

de a fi despagubiti pentru pagubele generate de calitatea necorespunzatoare a produselor si serviciilor, folosind in acest scop mijloace prevazute de lege;

de a se organiza in asociatii de consumatori, in scopul apararii intereselor lor.

Unul dintre pilonii legislatiei privind protectia consumatorilor il reprezinta obligatia operatorului economic de a informa consumatorul cu privire la caracteristicile esentiale ale produsului sau serviciului solicitat de acesta.

In virtutea reglementarilor din dreptul comun, a unor reglementari comunitare, precum si a OG nr. 21/1992, in literatura de specialitate s-a incercat fundamentarea unei obligatii generale de informare in contractele comerciale in care sunt parti consumatorii.

Astfel, s-a considerat ca unele dispozitii din Codul civil se refera indirect la obligatia generala de informare. Potrivit art. 970 al.2 din Codul civil, "ele (conventiile) obliga nu numai la ceea ce este cuprins expres intr-insele, dar la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea dau obligatiei, dupa natura sa." Valorificandu-se principiul echitatii, care sta la baza conventiilor, s-a considerat ca "cerintele echitatii condamna alterarea consimtamantului unei parti contractante, ca efect al ignorarii conditiilor reale, concrete ale conventiei"[18].

Un alt argument in acest sens l-ar constitui si dispozitia art. 1312 C.civ., text asezat in materia contractului de vanzare-cumparare, care precizeaza ca « vanzatorul este dator sa explice curat datoriile care intelege a le lua asupra-si ». Neindeplinindu-si obligatia de informare, continutul obligatiilor asumate de catre vanzator ar fi incomplet.

Potrivit unei alte opinii[19], obligatia generala de informare si-ar avea fundamentul juridic pe taramul raspunderii civile delictuale, retinandu-se ca neinformarea ori informarea neadecvata a cumparatorului ar altera consimtamantul acestuia si ar constitui dol prin reticenta.

In ceea ce priveste obligatia de informare in materia protectiei consumatorilor, exista dispozitii exprese in acest sens in cuprinsul OG nr. 21/1992. Consider ca obligatia de informare a consumatorilor s-ar incadra in coordonatele art. 970 al. 2 din Codul Civil, operatorii economici, fiind raspunzatori nu numai de obligatiile asumate prin contractele incheiate cu consumatorii, dar si pentru cele prevazute ca atare de lege dupa natura obligatiei. Asadar, daca de regula obligatia generala de informare se fundeaza pe conceptul de echitate, mentionat de art. 970 al. 2 din Codul civil, obligatia speciala de informare a consumatorilor isi are fundamentul in cuprinsul dispozitiilor legale speciale.

Importanta acordata de catre legiuitor obligatiei de informare reiese si din faptul ca aceasta este reglementata de OG nr. 21/1992 in cuprinsul unui intreg capitol, capitolul 4, iar numeroase alte articole situate in cuprinsul altor capitole fac referire la aceasta obligatie.

Potrivit art. 18 din OG nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a fi informati in mod corect, complet si precis asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si servicilor oferite de catre agentii economici.

Scopul acestei informari este acela de a da consumatorilor posibilitatea sa opteze in mod rational intre produsele si serviciile oferite si sa fie in masura sa le utilizeze, conform destinatiei acestora, in deplina securitate.

Informarea consumatorilor cu privire la produsele si servicile oferite se realizeaza, in mod obligatoriu, prin elemente de identificare si caracterizare a acestora, care se inscriu la vedere, dupa caz, pe produs, pe eticheta, ambalaj de vanzare sau in cartea tehnica, in instructiunile de folosire ori alte asemenea moduri de informare a consumatorului, care insotesc produsul sau serviciul (art. 19 din OG nr. 21/1992).

Potrivit art. 3 al. 1 din OG nr. 130/2000, inainte de incheierea contractului la distanta comerciantul trebuie sa informeze consumatorul in timp util, corect si complet asupra urmatoarelor elemente:

identitatea comerciantului si, in cazul contractelor care prevad plata anticipata, adresa si modalitatile de contactare a acestuia, telefon/fax, e-mail si codul unic de inregistrare;

caracteristicile esentiale ale produsului sau serviciului;

pretul de vanzare cu amanuntul al produsului sau tariful serviciului si taxele aplicabile;

cheltuielile de livrare, daca este cazul;

modalitatile de plata, de livrare sau de prestare;

dreptul de denuntare unilaterala a contractului, cu exceptia cazurilor prevazute in prezenta ordonanta;

costul utilizarii tehnicii de comunicatie la distanta, in cazul in care acesta este calculat altfel decat conform tarifului de baza;

perioada de valabilitate a ofertei sau a pretului;

durata minima a contractului, in cazul contractelor care prevad furnizarea curenta sau periodica a unui produs sau serviciu;

termenul limita de executare a obligatiilor rezultand din contract.

Informatiile prevazute la art. 3 al. 1 din OG nr. 130/2000, al caror scop comercial trebuie sa rezulte fara echivoc, vor fi comunicate in mod clar, usor de inteles de catre consumator, prin orice mijloc adaptat tehnicii de comunicatie la distanta utilizate, tinandu-se seama de principiile de buna practica comerciala in tranzactii si de principiile care guverneaza protectia minorilor si a altor persoane lipsite de capacitate de exercitiu, precum si de principiile referitoare la bunele moravuri.

Daca oferta se realizeaza prin intermediul telefonului, la inceputul oricarei conversatii cu consumatorul comerciantul are obligatia de a-si declina identitatea, precum si de a indica in mod explicit scopul comercial al apelului (art. 3 alin. (3)).

Legea nr. 363/2007[20] stabileste regimul juridic al practicilor comerciale incorecte.

In conformitate cu art. 2 lit. d) din actul normativ mentionat, practicile comerciale sunt reprezentate de orice actiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare comerciala, inclusiv publicitate si comercializare, efectuate de un comerciant, in stransa legatura cu promovarea, vanzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor. Practicile comerciale incorecte sunt acelea care indeplinesc urmatoarele conditii:

a)     sunt contrare cerintelor diligentei profesionale

b)     deformeaza sau sunt susceptibile sa deformeze in mod esential comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajung sau caruia i se adreseaza ori al membrului mediu al unui grup, atunci cand o practica este adresata unui anumit grup de consumatori

Se incadreaza in aceasta categorie, asa cum rezulta din art. 4 din Legea nr. 363/2007, in special practicile inselatoare (sunt practici inselatoare atat actiunile, cat si omisiunile inselatoare) si practicile agresive.

O actiune este inselatoare daca aceasta contine informatii false sau, in orice situatie, inclusiv in prezentarea generala, induce in eroare sau este susceptibila sa induca in eroare consumatorul mediu, astfel incat, in ambele ipoteze, fie il determina, fie este susceptibila a-l determina pe consumator sa ia o decizie de tranzactionare pe care altfel nu ar fi luat-o (art. 6 din Legea nr. 363/2007). De asemenea, o actiune este considerata ca fiind inselatoare daca, in contextul prezentarii situatiei de fapt, tinand cont de toate caracteristicile si circumstantele, aceasta determina sau este susceptibila sa determine consumatorul mediu sa ia o decizie de tranzactionare pe care altfel nu ar fi luat-o. (art. 6 din Legea nr. 363/2007)

O omisiune este inselatoare daca, in contextul prezentarii situatiei de fapt, tinand cont de toate caracteristicile si circumstantele acesteia, precum si de limitele mijloacelor de comunicare utilizate pentru transmiterea informatiei, un comerciant omite o informatie esentiala necesara consumatorului mediu, tinand cont de context, pentru luarea unei decizii de tranzactionare in cunostinta de cauza si, prin urmare, determina sau este susceptibila sa determine luarea de catre consumator a unei decizii de tranzactionare pe care altfel nu ar fi luat-o. (art. 7 din Legea nr. 363/2007). De asemenea, o omisiune este considerata ca fiind inselatoare atunci cand, tinand cont de toate caracteristicile si circumstantele acesteia, precum si de limitele mijloacelor de comunicare utilizate pentru transmiterea informatiei, un comerciant ascunde sau ofera intr-un mod neclar, neinteligibil, ambiguu ori in contratimp o informatie esentiala sau nu indica intentia comerciala a practicii, in cazul in care aceasta nu rezulta deja din context, si cand, in oricare dintre cazuri, consumatorul mediu este determinat sau este susceptibil a fi determinat sa ia o decizie de tranzactionare pe care altfel nu ar fi luat-o. (art. 7 din Legea nr. 363/2007)

O practica este considerata agresiva daca, in contextul prezentarii situatiei de fapt si tinand cont de toate caracteristicile si circumstantele, limiteaza sau este susceptibila sa limiteze in mod semnificativ libertatea de alegere sau comportamentul consumatorului mediu cu privire la produs, prin hartuire, constrangere, inclusiv prin utilizarea fortei fizice sau prin influenta nejustificata si, prin urmare, determina sau este susceptibila sa determine consumatorul sa ia o decizie de tranzactionare pe care altfel nu ar fi luat-o. (art. 8 din Legea nr. 363/2007).

Actul normativ cuprinde o lista a practicilor comerciale inselatoare sau agresive, care sunt considerate a fi incorecte in orice situatie.

Folosirea, de catre comercianti, a unor practici comerciale incorecte constituie contraventie (art. 15 din Legea nr. 363/2007).

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori reglementeaza regimul juridic al clauzelor abuzive inserate in contractele incheiate de comercianti cu consumatorii.

O clauza este abuziva[21] daca nu a fost negociata direct cu consumatorul si prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor (art. 1 din Legea nr. 193/2000, in acord cu definitia reglementata de art. 78 din Legea nr. 296/2004). O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. (art. 1 din Legea nr. 193/2000, in acord cu prevederile art. 79 din Legea nr. 296/2004)

Clauzele abuzive cuprinse in contract nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea acestora mai poate continua. In masura in care contractul nu isi mai poate produce efectele dupa inlaturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este indreptatit sa ceara rezilierea contractului, putand solicita, dupa caz, si daune-interese. (art. 6 si 7 din Legea nr. 193/2000). In legatura cu sanctiunea ce intervine in situatia includerii in contract a unor clauze abuzive s-a apreciat doctrinar faptul ca sanctiunea ce intervine este, de fapt, nulitatea clauzei contractuale abuzive. Argument in acest sens a fost, in primul rand, faptul ca rezilierea intervine pentru neexecutarea culpabila a contractului, nulitatea fiind sanctiunea pentru nerespectarea unor conditii de valabilitate, la momentul incheierii contractului. In plus, s-a aratat faptul ca situatia ce face obiect de reglementare al Legii nr. 193/2000 poate fi considerata ca avand similitudini cu leziunea, situatie care conduce la sanctiunea nulitatii.

De asemenea, includerea de clauze abuzive in contract este considerata contraventie (art. 16 din Legea nr. 193/2000).

Legea nr. 289/2004[22] reglementeaza regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice (totusi, in definitia consumatorului, in sensul acestui actul normativ, se face referire si la grupurile de persoane fizice constituite in asociatii - art. 2 lit. a) din Legea nr. 289/2004).

Contractul de credit este actul juridic in temeiul caruia creditorul acorda sau se angajeaza sa acorde iar consumatorul accepta un credit in forma unui imprumut, a unei amanari a platii sau a altei facilitati financiare similare.

Sunt excluse de la aplicare anumite contracte de credit (art. 3 din Legea nr. 289/2004):

a)     contractelor de credit sau contractelor prin care se acorda creditele destinate in principal sa permita achizitionarea sau mentinerea drepturilor de proprietate asupra unui teren ori constructie realizata sau care urmeaza sa fie realizata in baza unui proiect;

b)     contractelor de credit acordate in scopul renovarii, reconsolidarii sau imbunatatirii unei constructii;

c)     contractelor de inchiriere, cu exceptia contractelor care prevad ca finalitate transferul titlului de proprietate catre chirias;

d)     contractelor de credit acordate ori puse la dispozitie fara plata de dobanzi sau de orice alte cheltuieli;

e)     contractelor de credit care nu prevad dobanzi, cu conditia ca consumatorul sa accepte rambursarea creditului printr-o singura plata;

f)      contractelor in care creditele sunt acordate sub forma de avans in cont curent (linii de credit) de catre o institutie de credit sau o institutie financiara, altele decat cele acoperite printr-un instrument de plata tip carte de credit, sub rezerva informatiilor prevazute la art. 9;

g)     contractelor de credit pentru valori mai mici decat suma de 200 euro sau mai mari de 20.000 euro;

h)     contractelor de credit la care consumatorul este obligat sa ramburseze creditul intr-un termen care nu depaseste 3 luni;

i)      contractelor de credit la care consumatorul este obligat sa ramburseze creditul intr-un numar maxim de patru plati, intr-o perioada de cel mult 12 luni calculate de la data semnarii contractului;

j)      contractelor de credit care sunt acordate la costuri inferioare celor practicate pe piata sau stabilite prin negociere si care nu sunt oferite populatiei in general;

k)     contractelor de credit sau prin care se angajeaza sa acorde credit, garantate prin ipoteca asupra unui bun imobil, in masura in care acestea nu sunt deja exceptate conform lit. a) si b), dispozitiile art. 5 aplicandu-se in mod corespunzator;

l)      contractelor incheiate in vederea prestarii in mod continuu a unui serviciu privat sau public, conform carora consumatorul are dreptul de a achita costul acestor servicii, pe perioada cat sunt furnizate, prin plati esalonate.

De asemenea, legea exclude de la aplicare contractele de credit incheiate in forma autentica de un notar public, in masura in care drepturile consumatorilor nu sunt afectate (art. 3 din Legea nr. 289/2004).

Contractul de credit trebuie incheiat in forma scrisa, in cel putin 2 exemplare, cate unul pentru fiecare parte. Legea reglementeaza o serie de clauze obligatorii pentru orice contract de credit[23] si stabileste o serie de obligatii pentru creditori:

a)     de mentiona DAE, in mod clar si inteligibil, in orice anunt publicitar si in orice oferta pentru un contract de credit destinat consumatorilor, afisat in locuri publice, in care se face orice fel de referire la costul creditului (art. 5 din Legea nr. 289/2004). DAE (dobanda anuala efectiva) este costul total al creditului la consumator, exprimat in procent anual din valoarea creditului total acordat (art. 2 lit. e) din Legea nr. 289/2004). DAE face echivalenta, la nivelul unui an, intre valoarea curenta a tuturor angajamentelor sub forma unor imprumuturi, rambursari si cheltuieli existente sau viitoare, acceptate de catre creditor si de beneficiarul creditului (art. 4 din Legea nr. 289/2004) - Anexa nr. 2 a Legii nr. 289/2004 reglementeaza modalitatea de calcul a DAE. Totusi, anumite categorii de costuri (prevazute in art. 4 alin. (2) din Legea nr. 289/2004) nu sunt incluse la calculul DAE si prin urmare, nu sunt acoperite prin aceasta

b)     de a prezenta contractele de credit pe care le ofera, tipul si suma totala a creditului (art. 6 din Legea nr. 289/2004)

c)     de a prezenta exact si complet consumatorului informatiile necesare privind contractul de credit (art. 6 din Legea nr. 289/2004)

d)     de a informa consumatorul despre documentatia de credit necesara acordarii unui credit (art. 6 din Legea nr. 289/2004) - documentatia de credit = documentatia care sta la baza unei conventii incheiate intre creditor si o alta persoana pentru acordarea unui credit (art. 2 lit. f) din Legea nr. 289/2004)

Nerespectarea prevederilor Legii nr. 289/2004 atrage urmatoarele sanctiuni:

a)     contractele incheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 289/2004 sunt lovite de nulitate (nulitatea intervine de drept, iar constatarea ei poate fi solicitata de orice persoana interesata - art. 16 din Legea nr. 289/2004)

b)     incalcarea anumitor prevederi ale Legii nr. 289/2004 atrage raspunderea contraventionala (art.17/2004)

OG nr. 99/2000[24] reglementeaza principiile generale care guverneaza desfasurarea activitatii comerciale. Legea exclude de la aplicare anumite activitatile comerciale care au ca obiect:

a)     produsele medicamentoase, dispozitivele medicale;

b)     produsele agricole si agroalimentare vandute de producatorii agricoli individuali in baza certificatului de producator;

c)     combustibilii pentru uzul mijloacelor de transport, inclusiv cei comercializati prin statii de distributie;

d)     bunurile din productia proprie a mestesugarilor individuali vandute la locurile de productie;

e)     lucrarile, brevetele si inventiile, precum si publicatiile de natura stiintifica sau informativa realizate de titularii acestora;

f)      tipariturile, pliantele, brosurile si albumele, realizate in scopul prezentarii patrimoniului cultural detinut de muzee, centre de cultura, teatre sau alte institutii similare acestora, ori bunurile culturale sau cu caracter promotional specifice activitatii institutiilor culturale, si comercializate prin fondul propriu al fiecarei institutii culturale sau cu prilejul unor manifestari cultural-artistice organizate de acestea;

g)     marfurile vandute catre vizitatori, in cadrul festivalurilor, targurilor, saloanelor sau al altor manifestari expozitionale, cu conditia ca acestea sa faca obiectul manifestarilor respective;

h)     produsele confiscate si valorificate conform dispozitiilor legale in vigoare;

i)      produsele si serviciile de piata reglementate prin acte normative speciale.

In materia comercializarii produselor si serviciilor sunt stabilite urmatoarele reguli:

a)     obligatia de a afisa la intrarea in unitate, in mod vizibil din exterior, a orarului de functionare; orarul de functionare se stabileste de fiecare comerciant, cu respectarea reglementarilor din legislatia muncii, precum si cele privind linistea si ordinea publica

b)     obligatia de a introduce pe piata numai produse si servicii sigure pentru viata, sanatatea si securitatea consumatorilor; produsele si serviciile trebuie sa fie insotite de documentele de angajare ale producatorului/importatorului referitoare la calitatea si securitatea acestora

c)     obligatia de a indica pretul de vanzare/tariful practicat si pretul pe unitatea de masura in mod vizibil, lizibil si fara echivoc prim marcare, etichetare si/sau afisare

d)     obligatia de a indica vizibil, lizibil si fara echivoc dimensiunile sau numarul de articole (bucati) continute, cantitatea neta continuta, pe ambalajul produsului

e)     obligatia de a elibera bonuri fiscale, in masura in care sunt obligati sa utilizeze aparate de marcat electronice fiscale

f)      obligatia de a nu include clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii

In plus, legea reglementeaza regimul juridic al vanzarilor cu pret redus, in aceasta categorie fiind incluse urmatoarele categorii de vanzari:

a)     vanzari de lichidare;

b)     vanzari de soldare;

c)     vanzari efectuate in structuri de vanzare denumite magazin de fabrica sau depozit de fabrica;

d)     vanzari promotionale;

e)     vanzari ale produselor destinate satisfacerii unor nevoi ocazionale ale consumatorului, dupa ce evenimentul a trecut si este evident ca produsele respective nu mai pot fi vandute in conditii comerciale normale;

f)      vanzari ale produselor care intr-o perioada de 3 luni de la aprovizionare nu au fost vandute;

g)     vanzari accelerate ale produselor susceptibile de o deteriorare rapida sau a caror conservare nu mai poate fi asigurata pana la limita termenului de valabilitate;

h)     vanzarea unui produs la un pret aliniat la cel legal practicat de ceilalti comercianti din aceeasi zona comerciala, pentru acelasi produs, determinat de mediul concurential;

i)      vanzarea produselor cu caracteristici identice, ale caror preturi de reaprovizionare s-au diminuat.

Vanzarea de lichidare este orice vanzare precedata sau insotita de publicitate si anuntata sub denumirea de 'lichidare' si care, printr-o reducere de preturi, are ca efect vanzarea accelerata a totalitatii sau numai a unei parti din stocul de produse dintr-o structura de vanzare cu amanuntul, in una dintre urmatoarele situatii:

a)     incetarea definitiva a activitatii comerciantului, inclusiv in cazul schimbarii proprietarului, chiriasului, locatarului sau mandatarului, dupa caz, care exploateaza structura de vanzare, cu exceptia cazurilor in care aceasta este vanduta, cedata sau inchiriata unei persoane juridice administrate de vechiul proprietar (utilizator) sau in care acesta este actionar;

b)     incetarea din proprie initiativa a activitatii comerciantului in structura de vanzare respectiva sau ca urmare a anularii contractului de inchiriere, locatie sau mandat, in baza unei hotarari judecatoresti ramase definitive sau in baza unei hotarari judecatoresti de evacuare silita;

c)     intreruperea activitatii comerciale sezoniere pentru o perioada de cel putin 5 luni dupa terminarea operatiunilor de lichidare;

d)     schimbarea profilului structurii de vanzare, suspendarea sau inlocuirea unei activitati comerciale desfasurate in acea structura;

e)     modificarea conditiilor de exploatare a suprafetei de vanzare, daca lucrarile de transformare si amenajare depasesc 30 de zile si sunt efectuate in interiorul acesteia, structura de vanzare fiind inchisa in toata aceasta perioada, sau modificarea conditiilor de exercitare a activitatii in cazul incheierii ori anularii unui contract de distributie avand o clauza de aprovizionare exclusiva;

f)      vanzarea stocului de produse de catre mostenitorii legali ai comerciantului defunct;

g)     deteriorarea grava, din cauza unor calamitati sau acte de vandalism, a unei parti sau, dupa caz, a intregului stoc de produse, exclusiv cele alimentare.

Vanzarea de soldare este orice vanzare insotita sau precedata de publicitate si anuntata sub denumirea 'soldare/soldari/solduri' si care, printr-o reducere de preturi, are ca efect vanzarea accelerata a stocului de marfuri sezoniere dintr-o structura de vanzare cu amanuntul.

Vanzarile efectuate in structuri denumite magazin de fabrica sau depozit de fabrica sunt vanzarile din productia proprie, efectuate direct consumatorilor de catre producatori, acestia indeplinind obligatiile ce revin oricarui comerciant care desfasoara comert cu amanuntul..

Nerespectarea prevederilor OG 99/2000 atrage raspunderea contravenționala sau penale.

Obligatia de informare a consumatorilor o au in principal producatorii, deoarece ei cunosc cel mai bine caracteristicile esentiale ale bunurilor puse in circulatie, insa, avand in vedere faptul ca produsul este oferit consumatorilor de catre vanzatori, ordonanta a retinut si in sarcina acestora obligatia de informare.

In ceea ce-i priveste pe producatori , OG nr.21/1992 precizeaza, in cuprinsul art. 20, ca acestia au obligatia de a informa consumatorii cu privire la denumirea produsului, denumirea si/sau marca producatorului, cantitatea si, dupa caz, termenul de garantie, de valabilitate sau data durabilitatii minimala , durata medie de utilizare, principalele caracteristici tehnice si calitative, compozitia, aditivii folositi, despre eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare, conservare, sau pastrare, despre contraindicatii

In cazul produselor de folosinta indelungata, se prevede obligatia ca acestea sa fie insotite de certificatul de garantie si, in eventualitatea in care reglementarile legale prevad, de declaratia de conformitate , precum si de cartea tehnica, ori de instructiunile de folosire, instalare, exploatare, intretinere, eliberate de catre producator .

In ceea ce priveste obligatia de informare ce incumba vanzatorului, mentionam ca acesta trebuie sa aduca la cunostinta consumatorilor pretul final al produsului sau serviciului prestat si sa ofere acestora toate informatiile si documentele tehnice care trebuie sa insoteasca produsul.

Toate informatiile referitoare la produsele si serviciile oferite consumatorilor, trebuie sa fie scrise in mod obligatoriu in limba romana, indiferent de tara de origine a bunului. Alaturi de limba romana, prezentarea poate fi facuta si in alte limbi. De asemenea, in vederea unei cat mai bune protectii a consumatorului roman, contractele preformulate trebuie in mod obligatoriu scrise in limba romana, fara a exclude si varianta in alte limbi straine (art. 20 al. 5). Aceasta dispozitie este imperativa, astfel incat obligatia subzista chiar si in situatia in care consumatorul cunoaste limba straina in care s-a redactat contractul.

Desi legea nu prevede, consideram ca, daca un contract preformulat incheiat intre operatorul economic si consumator este redactat in mai multe limbi, in caz de neconcordanta intre variante va avea prioritate varianta redactata in limba romana, chiar daca ar exista dispozitii contractuale potrivnice, deoarece, in caz contrar s-ar eluda obligatia de informare a consumatorului.

Operatorii economici au obligatia de a demonstra consumatorilor, la cererea acestora, cu ocazia cumpararii, modul de intrebuintare precum si functionalitatea produselor ce urmeaza a fi vandute. In cazul in care are loc o lansare de produse pe piata, operatorii economici obligatia de a efectua demonstratii de utilizare.

Obligatia de informare a consumatorilor este esentiala in aceasta materie, asa incat agentii economici nu se pot exonera invocand secretul comercial sau profesional (art. 23 din OG nr. 21/1992).

Este interzisa prezentarea prin orice mijloace a afirmatiilor si indicatiilor care nu sunt conforme cu parametrii ce caracterizeaza produsele si serviciile si care nu pot fi probate.

De asemenea, preturile si tarifele trebuie indicate vizibil si intr-o forma neechivoca, usor de citit (art.25 din OG nr. 21/1992).

Prezentarea prin orice mijloace a afirmatiilor si indicatiilor ce nu sunt conforme cu parametrii ce caracterizeaza produsele si serviciile deschide calea unei actiuni in anulare pentru dol, precum si exercitarea, dupa caz, de catre persoana indreptatita, a unei actiuni pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat ( art. 998 din Codul Civil).

B)    Obligatiile operatorilor economici

a)     Obligatiile producatorilor

(i)    Producatorii sunt obligati sa raspunda pentru prejudiciul actual si cel viitor cauzat de produsul cu defect.

Este supus repararii prejudiciul actual precum si cel viitor, nu si prejudiciul eventual. Numai astfel de prejudicii sunt certe, pentru a putea fi reparate.

Este actual, prejudiciul deja produs la data la care se cere repararea lui si care prezinta siguranta atat in ceea ce priveste existenta cat si in privinta posibilitatilor de evaluare.

Prejudiciul este viitor, atunci cand acesta nu s-a produs inca, insa este sigur ca el se va produce in viitor, el fiind astfel susceptibil de evaluare.

OG nr. 21/1992 dispune si faptul ca producatorii raspund si pentru prejudiciul cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect si al unei actiuni sau omisiuni a unei terte persoane.

(ii)  Producatorii sunt obligati sa puna pe piata numai produse sigure.

Punerea pe piata a unor produse periculoase, constituie contraventie, daca fapta nu a fost savarsita in astfel de conditii incat sa fie considerata, potrivit legii penale infractiune. De asemenea, constituie contraventie si incalcarea obligatiei prevazuta prin legi speciale de testare sau/si certificare a bunurilor puse pe piata de catre operatorii economici.

(iii)          Producatorii au obligatia de a pune pe piata numai produse care respecta conditiile prescrise sau declarate.

Obligatia mentionata trebuie coroborata cu interdictia din art. 24 din OG nr. 21/1992, conform caruia se interzice prezentarea prin orice mijloace a afirmatiilor si indicatiilor care nu sunt conforme cu parametrii care caracterizeaza produsele si servicile si care nu pot fi probate. Interdictia are in vedere nu numai producatorii, ci si vanzatorii, care, in vederea efectuarii unei oferte cat mai tentante pentru cumparator, prezinta prin orice mijloace, afirmatii si indicatii false despre produs.

(iv)           Producatorii au obligatia sa opreasca livrarile si sa retraga de pe piata produsele periculoase, daca aceasta masura constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformitatile.

In conditiile in care se constata, de catre organele abilitate sau de catre specialistii proprii ai producatorilor, ca produsele nu indeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, putand astfel afecta viata, sanatatea sau securitatea consumatorilor, producatorii sunt obligati sa opreasca livrarile si sa retraga de pe piata sau de la consumatori, produsele care sunt neconforme.

Oprirea livrarilor si retragerea de pe piata a produselor reprezinta o masura cu grave implicatii asupra activitatii producatorului; tocmai de aceea legiuitorul a prevazut aceasta operatiune numai pentru cazul in care ea reprezinta singurul mijloc prin care se pot elimina neconformitatile respective.

(v)     Obligatia de a asigura in productie conditii igienico-sanitare conform normelor in vigoare.

b)     Obligatiile distribuitorilor

In aceasta categorie sunt inclusi atat distribuitorii propriu-zisi (cei care nu au contact direct cu consumatorul), cat si vanzatorii, considerati de lege ca fiind ultimii distribuitori. Astfel, distribuitorii au in principal, urmatoarele obligatii:

obligatia de a verifica daca produsele oferite spre comercializare sunt sigure si respecta conditiile prescrise sau declarate ;

obligatia de a-l anunta imediat pe producator, precum si autoritatile publice competente despre existenta pe piata a oricarui produs despre care au cunostinta ca este periculos ;

obligatia de a retrage de la comercializare produsele la care organele abilitate de lege au constatat ca nu indeplinesc conditiile prescrise sau declarate, daca acesta constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformitatile respective.

Ca si producatorii, distribuitorii trebuie sa retraga de pe piata produsele neconforme, doar daca aceasta este singura modalitate de a se elimina neconformitatile bunului.

Consider ca in aceasta situatie, distribuitorii se pot intoarce impotriva producatorului pentru acoperirea pagubei, conform regulilor raspunderii civile delictuale sau contractuale, dupa caz. Aceeasi solutie este aplicabila si in cazul in care distribuitorul este obligat sa reduca pretul produsului sau sa faca cheltuieli suplimentare. Producatorul va fi exonerat de raspundere in situatia in care dovedeste ca neconformitatea se datoreaza modului defectuos de manipulare, depozitare, conservare si pastrare a produsului de catre distribuitor. In aceasta situatie, producatorul trebuie sa dovedeasca si faptul ca modalitatile de manipulare, depozitare, conservare si pastrare au fost aduse la cunostinta distribuitorului (altfel spus, aceste modalitati au fost prescrise sau declarate) sau ca aceste modalitati trebuiau cunoscute deoarece existau prevederi legale in acest sens.

Distribuitorii au si obligatia de a asigura conditiile tehnice stabilite de catre producator, precum si conditiile igienico-sanitare pe timpul transportului, manipularii, depozitarii si desfacerii, conform normelor in vigoare.

Neindeplinirea acestor obligatii atrage raspunderea vanzatorilor pentru prejudiciile suferite de catre consumatori, fara posibilitatea acestor agenti economici de a se regresa impotriva producatorului.

c)     Obligatiie prestatorilor de servicii

Obligatiile prestatorilor de servicii, reglementate in principal in cuprinsul art. 7 lit. c, sunt in linii mari aceleasi cu cele analizate cu privire la distribuitori.

Astfel, prestatorii de servicii sunt obligati sa foloseasca in cadrul serviciilor prestate numai produse si proceduri sigure, iar acestea sa fie certificate sau, dupa caz, testate. Daca produsele din cadrul serviciilor prestate sunt periculoase, prestatorii de servicii au obligatia de a anunta imediat existenta pe piata a unor astfel de produse. Prestatorii de servicii au obligatia de a anunta autoritatile publice competente despre existenta produsului periculos, precum si pe producatorul acestuia.

Prestatorii de servicii sunt obligati sa presteze servicii care nu afecteaza viata, sanatatea sau securitatea consumatorilor, precum si interesele economice ale acestora.

Ca fapt divers, se poate observa ca Ordonanta consacra obligatia prestatorilor de servicii sa respecte clauzele din contractele incheiate cu consumatorii, ca si cand in lipsa acestei mentiuni nu s-ar aplica principiile raspunderii civile contractuale.

In cazul in care prestatorii de servicii folosesc pentru satisfacerea consumatorilor produse, ei sunt obligatii sa respecte conditiile tehnice stabilite de catre producator si sa respecte conditiile igienco-sanitare conform normelor in vigoare.

In sfarsit, prestatorii de servicii sunt obligati sa raspunda pentru prejudiciul actual si cel viitor cauzat de serviciul defectuos prestat.

Daca serviciul defectuos prestat, are drept cauza produsul periculos folosit de catre prestator si cumparat de acesta, prestatorul poate fi exonerat de raspundere daca dovedeste ca a intrebuintat produsul in conditiile stabilite de catre producator si ca a respectat normele igienico-sanitare. In aceasta situatie, deoarece nu exista un raport contractual direct intre consumator si vanzator, consumatorul isi va recupera prejudiciul actionandu-l in justitie pe producator, in conditiile raspunderii civile delictuale, inclusiv prin mecanismul chemarii in garantie in procesul intentat de consumator prestatorului. In situatia in care serviciul defectuos prestat este rezultatul cumulat al activitatii prestatorului de serivicii si al produsului defectuos, consumatorul ii va putea actiona in judecata pentru recuperarea prejudiciului atat pe producator cat si pe prestatorul de servicii.

Daca insa consumatorul a cumparat produsul defectuos, produs care a cauzat serviciul defectuos, cumparatorul se adreseaza pentru recuperarea prejudiciului direct vanzatorului, fapt care nu il exonereaza de raspundere pe producator in relatia sa cu vanzatorul. Daca serviciul defectuos prestat este rezultatul cumulat al produsului defectuos precum si al actiunii prestatorului de servicii, consumatorul va putea sa-i actioneze in justitie, atat pe prestator cat si pe vanzatorul produsului cu defect.

C)    Obligatia de garantie a operatorilor economici

Potrivit art. 12 OG nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a pretinde operatorilor economici remedierea sau inlocuirea gratuita a produselor si serviciilor obtinute, precum si despagubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficientelor constatate in cadrul termenului de garantie sau de valabilitate. Dupa expirarea acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau inlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse aparute pe durata medie de utilizare a acestora.

Vanzatorul este cel ce suporta toate cheltuielile legate de produsele cu defect, situatie care nu il exonereaza de raspundere pe producator in relatia sa cu vanzatorul.

In cazul produselor la care termenul de nefunctionare din cauza deficientelor aparute in cadrul termenului de garantie depaseste 10% din acest termen, precum si in cazul produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice care prezinta abateri fata de caracteristicile calitative prescrise, vanzatorul este obligat, la cererea consumatorului sa inlocuiasca aceste produse sau sa restituie contravaloarea acestora.

Termenul de nefunctionare prelungeste in mod corespunzator termenul de garantie si curge din momentul sesizarii vanzatorului si pana la aducerea produsului in stare de utilizare normala. Astfel, sa presupunem ca un consumator cumpara un produs pentru care are un termen de garantie de 10 luni. In cea de-a treia luna de utilizare produsul se defecteaza. Consumatorul sesizeaza vanzatorului aparitia defectiunii, iar acesta, remediaza defectul in termen de 2 luni de la sesizare. In a unsprezecea luna de la cumpararea produsului, consumatorul sesizeaza vanzatorului o noua defectiune. Acesta, potrivit legii va fi obligat sa remedieze sau, dupa caz sa inlocuiasca produsul, deoarece, perioada de garantie s-a prelungit cu termenul de 2 luni, cat a durat timpul de nefunctionare. Daca insa remedierea produsului ar fi avut loc intr-un interval mai mic de o luna de zile, deci sub 10% din durata termenului de garantie, vanzatorul ar fi fost exonerat de obligatie, deoarece termenul de garantie nu se prelungeste cu perioada de nefunctionare a produsului care este mai mica de 10% din perioada de garantie.

Vanzatorul are obligatia de a remedia produsul cu defect, de a inlocui unele piese, subansamble etc. sau de a inlocui produsul achizitionat sau serviciul prestat, ori de a restitui contravaloarea prestatiei. Restituirea contravalorii sau inlocuirea produsului achizitionat sau a produsului prestat se face imediat dupa constatarea imposibilitatii folosirii acestuia, bineinteles daca aceasta situatie nu este imputabila consumatorului. Restituirea contravalorii produsului sau serviciului se face la valoarea actualizata a acestuia, valoare calculata in functie de indicele de inflatie comunicat de catre Institutul National de Statistica. Daca insa valoarea calculata in acest mod este mai mica decat contravaloarea produsului pe care operatorul economic obligat la restituire o percepe pentru produse sau servicii de acelasi fel, restituirea se va face la aceasta valoare.

Practic sunt posibile doua situatii:

operatorul economic obligat la restituire percepe la data restituirii pentru un produs de acelasi fel o suma mai mica decat cea calculata in functie de indicele de inflatie stabilit de Institutul National de Statistica. In acest caz, restituirea se va face obligatoriu in functie de indicele de inflatie;

daca valoarea calculata potrivit indicelui de inflatie este mai mica decat valoarea produsului de acelasi fel comercializat de catre vanzator, atunci restituirea se va face la aceasta din urma valoare.

Potrivit art. 15 al. 3 din OG nr. 21/1992, operatorul economic are aceleasi obligatii pentru produsul sau serviciul inlocuit ca si pentru produsul si serviciul initial. In cazul in care produsul s-a defectat in cadrul tremenului de garantie, iar vanzatorul l-a inlocuit, va incepe sa curga, pentru noul produs, o noua perioada de garantie, din momentul inlocuirii.

Agentii constatatori, respectiv reprezentantii imputerniciti ai Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor, precum si alti reprezentanti imputerniciti ai altor organe ale administratiei publice locale, in afara de constatarea contraventiilor si aplicarea sanctiunilor prevazute de catre OG nr. 21/1992, vor stabili, odata cu sanctiunea, si masuri de remediere, de inlocuire a produsului sau serviciului, precum si restituirea contravalorii acestuia, dupa caz (art. 15 al. 4 din OG nr. 21/1992). Consumatorul are si dreptul de a solicita, in cazul remedierii sau al inlocuirii produselor ori servicilor necorespunzatoare, potrivit dispozitiilor contractuale sau legale, plata unor despagubiri pentru prejudicile suferite.

D)   Raspunderea pentru produse a operatorilor economici

Raspunderea producatorilor pentru produsele cu defecte este reglementata in prezent prin Legea nr. 240/2004, care se completeaza, totusi, cu unele texte din OG nr. 21/1992. In privinta regimului juridic al raspunderii pentru produse, art. 64 din OG nr. 21/1992 dispune ca prevederile acesteia se completeaza cu prevederile Codului civil, respectiv, art. 998-1003 C.civ, in materie de raspundere delictuala si art. 1080-1089 C.civ., in materie de raspundere contractuala. Legea nr. 240/2004 reglementeaza raporturile juridice dintre producatori si persoanele vatamate ori prejudiciate de produsele cu defecte, puse in circulatie, raspunderea civila pentru pagubele generate de aceste produse, precum si dreptul la actiune pentru repararea pagubelor.

Pentru a putea angaja raspunderea civila a producatorului, consumatorul prejudiciat trebuie sa faca dovada pagubei, a defectului, precum si a raportului de cauzalitate dintre paguba si defect.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 240/2000, exonerarea de raspundere a producatorului pentru pagubele generate de produsul cu defect intervine daca se dovedeste existenta uneia dintre urmatoarele situatii:

nu producatorul este cel care a pus produsul in circulatie;

in functie de imprejurari, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus in circulatie sau a aparut ulterior punerii in circulatie a produsului, din cauze neimputabile lui;

produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice alta forma de distributie in scop economic al producatorului si nu a fost fabricat sau distribuit in cadrul activitatii sale profesionale;

defectul se datoreaza respectarii unor conditii obligatorii, impuse prin reglementarile emise de autoritatile competente;

nivelul cunostintelor stiintifice si tehnice existent la momentul punerii in circulatie a produsului nu i-a permis depistarea defectului in cauza;

defectul se datoreaza nerespectarii de catre consumator a instructiunilor de utilizare furnizate in documentele tehnice care insotesc produsul, demonstrate in baza expertizei tehnice de specialitate.

Producatorul de componente este exonerat de raspundere daca dovedeste ca defectul este imputabil proiectarii gresite a ansamblului in care acesta a fost montat sau instructiunilor date de producatorul produsului destinat consumatorului (art. 7 din Legea nr. 240/2000

Art. 10 din Legea nr. 240/2000 prevede nulitatea absoluta a clauzelor de limitare sau exonerare de raspundere a producatorului.

Actiunea pentru repararea pagubelor produse este de competenta instantei de judecata in a carei raza teritoriala s-a produs paguba ori se afla sediul sau, dupa caz, domiciliul paratului. Asadar, competenta teritoriala este alternativa si este lasata la alegerea reclamantului, care va opta in functie de interesele sale.

Daca actiunile in justitie sunt initiate de catre asociatiile pentru protectia consumatorilor, impotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile consumatorilor, aceste actiuni sunt scutite de plata taxei de timbru (art. 47 din OG nr. 21/1992).

Legiuitorul a prevazut posibilitatea ca Ministerul Public sa intervina actiunile civile in care sunt implicate interesele consumatorilor (art. 44 din OG nr. 21/1992).

Dreptul la actiune pentru repararea pagubelor se prescrie in termen de 3 ani, care curge de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit sa aiba cunostinta de existenta pagubei, a defectului si a identitatii producatorului, iar actiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusa dupa implinirea a 10 ani de la data la care producatorul a pus produsul respectiv in circulatie.

Dupa cum se observa, legiuitorul a stabilit doua momente alternative de la care prescriptia poate sa curga. Astfel, legiutorul a prevazut un moment subiectiv al inceputului curgerii prescriptiei, si anume cel al cunoasterii pagubei, a defectului precum si a identitatii producatorului, precum si un moment obiectiv, cel al datei la care pagubitul ar fi trebuit sa cunoasca aceste elemente.

Cu privire la termenul de 10 ani de la data la care producatorul a pus produsul in circulatie, sunt posibile mai multe situatii. Astfel, vanzatorul bunului poate fi insusi producatorul care pune produsul in circulatie prin propriile unitati de desfacere. In acest caz, termenul de 10 ani se calculeaza de la momentul la care acesta a pus produsul in circulatie. Daca insa, producatorul bunului pune in circulatie produsul prin intemediul distribuitorilor, termenul de 10 ani va incepe sa curga de la data la care vanzatorul a pus produsul in circulatie, iar nu de la data de la care producatorul a livrat produsul catre distribuitor. Argumentele unei astfel de solutii rezulta din faptul ca actiunea introdusa de catre consumator se indreapta impotriva vanzatorului, nu si impotriva producatorului, iar perioada de garantie curge din momentul in care consumatorul a achizitionat bunul, iar nu din momentul in care producatorul a pus produsul in circulatie. Daca am considera ca acest termen incepe sa curga din momentul in care producatorul a pus produsul in circulatie, am putea intalni situatii, in cazul produselor de folosinta indelungata, in care consumatorul ar fi lipsit de posibilitatea de a intenta o actiune in repararea prejudiciului, deoarece de la momentul punerii in circulatie a produsului de catre producator, si pana in momentul achizitionarii de la vanzator, s-ar fi scurs o perioada mai mare de 10 ani. Or, o astfel de interpretare ar contraveni insusi scopului legislatiei protectiei consumatorului.

Precizam ca Legea nr. 240/2004 se refera doar la prescriptia actiunii in raspundere contra operatorului economic pentru produse defectoase, nu si la actiunea in raspundere pentru servicii defectuoase. In acest caz, se aplica dreptul comun al prescritpiei extinctive.

VI)           Contractele incheiate de catre operatorii economici cu consumatorii

In materie au incidenta, pe langa dispozitiile OG nr. 21/1992 :

prevederile OG nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanta precum si cele ale OG nr.106/1999 privind contractele incheiate in afara spatiilor comerciale ;

dispozitiile OG nr. 99/2000 privind comercializarea produselor si serviciilor de piata ;

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele incheiate intre comercianti si conumatori. In cazul contractelor incheiate in format electronic, sunt aplicabile dispozitiile din Legea nr. 365/2002 privind comertul electronic.

In cele ce urmeaza sunt analizate momentul incheierii si locul incheierii contractului precum si drepturile consumatorilor la incheierea si in executarea contractelor cu operatorii economici.

a)     Momentul incheierii contractului

Momentul incheierii contractului semnifica momentul formarii acordului de vointa (consimtamantul), respectiv momentul cand oferta intalneste acceptarea. Stabilirea acestui moment difera deci dupa cum ofertantul si acceptantul se afla unul in prezenta celuilalt ori ofertantul si acceptantul nu se afla in acelasi loc, iar contractul se incheie prin corespondenta.

Incheierea contractului, in situatia in care ofertantul si acceptantul se afla unul in prezenta celuilalt, nu implica probleme deosebite. Nu are relevanta locul incheierii contractului, in interiorul spatiilor comerciale sau in afara acestora, ci doar realizarea acordului de vointa.

In cazul in care oferta si acceptarea acesteia sunt distantate in timp, intervin regulile generale ale incheirii contractelor intre persoane departate (art. 35-39 C.com.), in masura in care nu suntem in prezenta unor norme speciale derogatorii.

Incheierea contractelor la distanta este reglementata cu titlu special de OG nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanta, actul normativ facand parte din legislatia protectiei consumatorului.

Prin contract la distanta contractul de furnizare de produse sau servicii incheiat intre un comerciant si un consumator, in cadrul unui sistem de vanzare organizat de catre comerciant, care utilizeaza in mod exclusiv, inainte si la incheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicatie la distanta

Prin tehnica de comunicatie la distanta se intelege orice mijloc ce poate fi utilizat pentru incheierea unui contract intre comerciant si consumator si care nu necesita prezenta fizica simultana a celor doua parti[30]. In cuprinsul

Legiuitorul a prevazut anumite limitari in privinta utilizarii anumitor tehnici de comunicare la distanta. Astfel, potrivit art. 15 din Legea nr. 130/2000, urmatoarele tehnici de comunicatie la distanta necesita acordul prealabil al consumatorului:

sistem automatizat de apel fara interventie umana (automat de apel);

telecopiator (fax).

adresa de posta electronica (e-mail).

Utilizarea tehnicilor de comunicatie individuala la distanta nu este permisa daca exista un refuz manifestat de consumator.

Comunicatia electronica nesolicitata (spam), ca si pliantele publicitare primite prin posta, dar nesolicitate sunt deci ilegale, putand da nastere la despagubiri.

In lipsa unei conventii contrare, momentul incheierii contractului la distanta il constituie momentul primirii mesajului de confirmare de catre consumator, referitor la comanda sa (art.5 din Legea nr. 130/2000). Observam ca legiuitorul deroga de la sistemul informarii reglementat in art. 35 C.com. (« contractul sinalagmatic intre persoane departate nu este perfect daca acceptarea nu a ajuns la cunostinta propuitorului in termenul hotarat de dansul sau in termenul necesar schimbului propunerii si acceptarii dupa natura contractului »), in favoarea sistemului primirii acceptarii.

Asadar, incheierea contractului are loc in momentul in care raspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent daca ofertantul a luat cunostinta de acceptare (si-a verificat corespondenta). Consider preferabila aceasta solutie, deoarece se inlatura posibilitatea manifestarii unui comportament arbitrar din partea ofertantului, care, pentru a evita incheierea contractului, omite sa-si deschida corespondenta.

b)     Locul incheierii contractului

Sistemul ales de catre legiuitor pentru determinarea momentului incheierii contractului stabileste si locul in care se incheie conventia.

Nu exista nici o dificultate in cazul in care contractul se incheie in interiorul spatiilor comerciale ori in afara acestora, partile fiind prezente: locul incheierii contractului este acela in care se gasesc partile.

In ceea ce priveste contractele incheiate prin telefon sau videotelefon, locul incheierii conventiei este acela in care se afla ofertantul .

In cazul in care contractul se incheie prin corespondenta se considera ca locul incehierii contractului este in localitatea in care se afla ofertantul si in care i s-a adresat corespondenta.

c)     Drepturile consumatorilor la incheierea si in executarea contractelor

Art. 10 din OG nr. 21/1992 reglementeaza drepturile pe care le au consumatorii la incheierea contractelor. Consumatorii incheie contractele cu vanzatorii, chiar daca uneori vanzatorii pot fi si producatorii produsului care face obiectul contractarii.

La incheierea contractelor consumatorii au urmatoarele drepturi:

libertatea de a lua decizii la achizitionarea de produse si servicii, fara a li se impune in contracte clauze abuzive sau care pot favoriza folosirea unor practici comerciale abuzive in vanzare, de natura a influenta optiunea acestora;

de a beneficia de o redactare clara si precisa a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative si conditiile de garantie, indicarea exacta a pretului sau tarifului, precum si stabilirea cu exactitate a conditiilor de credit si a dobanzilor;

In executarea contractelor, consumatorii au dreptul :

de a fi exonerati de plata produselor si serviciilor care nu au fost solicitate si acceptate;

de a fi despagubiti pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale;

de a li se asigura service-ul necesar si piese de schimb pe toata durata medie de utilizare a produsului, stabilita in documentele tehnice normative sau declarata de catre producator ori convenita de parti;

de a plati, pentru produsele sau serviciile de care beneficiaza, sume stabilite cu exactitate, in prealabil; majorarea pretului stabilit initial este posibila numai cu acordul consumatorului.

de a sesiza asociatiile de consumatori si organele administratiei publice asupra incalcarii drepturilor si intereselor lor legitime, in calitate de consumatori, si de a face propuneri referitoare la imbunatatirea calitatii produselor si serviciilor;

de a fi notificati in scris cu 30 de zile inainte de data pentru care a fost incheiat contractul al carui termen de valabilitate se prelungeste in mod automat pentru o perioada de timp determinata sau nedeterminata, in vederea formularii unei optiuni de prelungire a validitatii acestuia.

Potrivit art. 1 al. 1 din Legea 193/2000, orice contract incheiat intre consumatori si comercianti pentru vanzarea de bunuri si prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru cunoasterea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate, iar potrivit art.1 al. 3 din acelasi act normativ, se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii.

Conform art. 2 din OG nr. 21/1992 si art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Se remarca faptul ca legiuitorul defineste clauza abuziva apeland la notiunile de "buna credinta", "dezechilibru semnificativ", "conditiile generale practicate de catre comercianti", notiuni pe care nu le analizeaza in nici un fel, ceea ce este de natura a atrage o serie de dificultati de interpretare si aplicare.

Clauza ne-negociata direct cu consumatorul este o clauza inclusa in contract fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei. Se exemplifica in acest sens cu contractele standard sau conditiile generale de vanzare sau de afaceri practicate de comercianti pe piata produsului respectiv (art.4 al.2 din Legea 193/2000). Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor Legii nr. 193/2000 pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Clauzele negociate direct cu consumatorul nu intra in categoria clauzelor abuzive. Totusi, in anumite situatii, si aceste clauze pot capata un caracter abuziv, daca, din coroborarea cu alte prevederi abuzive inserate in contract, ele dobindesc efecte negative semnificative pentru consumator in raport cu drepturile comerciantului. Solutia se explica prin faptul ca interpretarea contractului se face in favoarea consumatorului (art. 2 al. 2 din Legea nr. 193/2000), cu excluderea interpretarii subiective a contractelor, adica dupa "intentia comuna a partilor contractante" (art. 977 C.civ.).

Clauzele abuzive inserate in contractul incheiat intre comerciant si consumator sunt sanctionate cu nulitatea absoluta, fara ca nulitatea clauzei abuzive sa duca neaparat la nulitatea intregului contract. Clauzele abuzive sunt constatate fie personal de catre consumator, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege. Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, ele nu vor produce efecte impotriva consumatorului, iar contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca, dupa eliminarea clauzelor abuzive, contractul mai poate continua.

In literatura de specialitate[32], s-a aratat faptul ca dispozitiile Legii nr. 193/2000 referitoare la nulitatea clauzelor abuzive sunt similare cu reglementarea nulitatii conventiilor pentru leziune, dar ca regimul juridic al clauzelor abuzive deroga de la dreptul comun in ceea ce priveste regimul sanctionator al lezunii.

Inserarea in contractele intre comercianti si consumatori a unor clauze abuzive poate atrage, pe linga sanctiunea nulitatii absolute, si sanctiuni contraventionale fata de comercianti.

In conformitatre cu dispozitiile art. 8 din Legea nr. 193/2000, controlul respectarii dispozitiilor acestei legi se face de catre reprezentantii imputerniciti ai Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor, precum si de catre alti specialisti autorizati ai altor organe ale administratiei publice, potrivit competentelor lor. Organele mentionate efectueaza verificari la sesizarea consumatorilor prejudiciati, precum si din oficiu, iar comerciantii au obligatia de a prezenta in original contractele incheiate de catre consumatori cu comerciantii. Constatarile organelor de control sunt cuprinse in procesele verbale incheiate de catre acestia, prin care se consemneaza faptele constatate cu ocazia verificarilor facute, indicandu-se si articolele din lege care au fost incalcate de catre comerciant.

Procesul verbal incheiat de catre organele de control se transmite la judecatoria in a carei raza teritoriala s-a savarsit fapta sau in a carei raza teritoriala contravenientul isi are domiciliul, ori, dupa caz, sediul. Aceasta modalitate de investire a instantei judecatoresti este inedita. De altfel, ar fi fost de dorit ca legiuitorul sa prevada un termen limita pentru inaintarea procesului-verbal catre judecatorie. Paradoxala este si solutia la care a ajuns legiuitorul in ceea ce priveste procesul verbal intocmit de catre organele de control : prin acest proces-verbal se pare ca organul constatator nu aplica nici o sanctiune, ci doar constata incalcarea unor dispozitii legale de catre agentul controlat, mai precis, caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Aplicarea sanctiunii, atit cea civila (nulitatea clauzei abuzive sau modificarea contractului, cu daune interese), cit si cea contraventionala, este lasata la latitudinea instantei de judecata. Ma intreb, retoric, desigur, daca operatorul economic (comerciantul) controlat ar putea sa atace procesul verbal de control in sine sau daca trebuie sa-si faca apararile in instanta si sa astepte solutia acesteia pe care, eventual, sa o atace.

Instanta de judecata, in ipoteza in care constata existenta unor clauze abuzive in contract, aplica sanctiunea amenzii contraventionale si dispune dupa caz:

modificarea clauzelor contractuale, sub sanctiunea daunelor, in masura in care contractul ramane in fiinta;

anularea clauzei abuzive si chiar desfiintarea (anulare sau rezolutiune, dupa caz) a contractului, cu daune interese.

Clauzele abuzive constatate personal de consumator nu vor produce efecte asupra acestuia, iar contractul, cu eliminararea clauzelor abuzive, se va derula in continuare numai cu acordul consumatorului. In masura in care contractul nu isi mai poate produce efectele dupa inlaturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este indreptatit sa ceara rezilierea contractului, putand solicita dupa caz, si daune interese (art.7 din Legea nr. 193/2000). Nu ne aflam, deci, in ipoteza unei nulitati a intregului contract, ci numai a unei clauze abuzive ; contractul in sine este valabil, el producind efecte, inclusiv efectul specific conventiilor sinalagmatice al rezolutiunii. Nulitatea contractului intervine numai in cazul in care clauza abuziva afecteaza validitatea intregului contract. Solutia legala nu este insa justificata si decurge dintr-o confuzie intre nulitate si rezolutiune. Distinctia intre nulitate si rezolutiune rezulta clar din faptul ca, in cazul nulitatii, cauzele de desfiintare retroactiva a contractului provin din incalcarea unor dispozitii legale referitoare la valabilitatea contractului si sunt contemporane incheierii acestuia, in timp ce, in cazul rezolutiunii, cauzele de desfiintare retroactiva a contractului survin din neexecutarea unor clauze contractuale (contractul fiind valabil incheiat) si sunt ulterioare incheierii contractului. Intrucit consimtamantul consumatorului la incheierea contractului a fost viciat, in ambele situatii avute in vedere de art. 7 din Legea nr. 193/2000, sanctiunea ar trebui sa fie nulitatea clauzei abuzive sau a contractului.

In literatura de specialitate s-a aratat faptul ca, intrucit textul legal nu se refera si la rezolutiune, ci doar la reziliere (posibila numai in contractele cu executie succesiva, nu si in cele cu executare dintr-o data), in practica apar si alte confuzii[33].

Consumatorii prejudiciati prin contractele incheiate cu incalcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 au dreptul de a se adresa, pentru repararea prejudiciului, instantelor judecatoresti in conditiile dreptului comun. Legea nr. 193/2000 cuprinde si o anexa in care sunt enumerate, cu titlu exemplificativ, clauze considerate ca fiind abuzive. Aceasta nu impiedica instanta de judecata, de a aprecia la cazul concret, daca o clauza are sau nu caracter abuziv, avand in vedere definitia clauzelor abuzive. Insa prezenta in contractele incheiate intre comercianti si consumatori a clauzelor considerate abuzive in anexa la Legea nr. 193/2000 prezuma per se caraterul abuziv al acestora. Consumatorul nu are decat a dovedi faptul ca acea clauza nu a fost negociata cu vanzatorul. In cazul in care clauzele nu se regasesc in anexa Legii nr. 193/2000, consumatorul trebuie sa dovedeasca pe langa lipsa negocierii si caracterul abuziv al clauzei.

VII)        Sanctiunile pentru incalcarea drepturilor consumatorilor

Potrivit art. 49 din OG nr. 21/1992, incalcarea prevederilor acestui act normativ atrage raspunderea materiala, civila, contraventionala, sau penala, dupa caz.

Raspunderea civila, contractuala sau delictuala, a fost analizata in capitolul privind raspunderea pentru produse. Intrucit raspunderea penala face obiectul de studiu al dreptului penal, urmeaza a ne margini, in continuare, la analiza in rezumat a raspunderii contraventionale in materie.

a)     Constatarea contraventiilor si aplicarea sanctiunilor contraventionale

Constatarea contraventiilor precum si aplicarea sanctiunilor prevazute de OG nr.21/1992 sunt de atributia agentilor constatatori, respectiv, a reprezentantilor imputerniciti ai Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor, precum si a reprezentantilor imputerniciti ai altor organe ale administratiei publice, potrivit competentelor stabilite prin actele normative in vigoare.

Procedura constatarii si aplicarii sanctiunilor este, in princpiu, cea reglementata in dreptul comun, respectiv, OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor

b)     Amenda si alte sanctiuni contraventionale

Agentul constatator, in urma controlului efectuat, poate dispune aplicarea sanctiunii amenzii contraventionale, in conformitate cu dispozitiile art. 50 si 51, sau poate sa ia anumite masuri pentru limitarea prejudicierii consumatorilor, in conformitate cu dispozitiile art. 55. De asemenea, agentul constatator odata cu aplicarea sanctiunii amenzii contraventionale, poate sa propuna una dintre sanctiunile complementare prevazute in cuprinsul art. 56.

Sanctiunea contraventionala tipica este amenda, care se face venit la bugetul statului. Daca amenda, ca titlu de creanta bugetara, se prescrie in conditiile OG nr. 92/203 privind Codul de procedura fiscala, sanctiunea contraventionala in sine se prescrie in conditiile OG nr. 2/2001, care reglementeaza atit o prescriptie a aplicarii sanctiunii, cit si o prescriptie a executarii. Daca a intervenit prescriptia aplicarii sau executarii sanctiunii, titlul de creanta bugetara constind in actul de stabilire a amenzii este anulat, cu consecinta stergerii creantei bugetare.

In vederea limitarii prejudicierii consumatorilor, agentul constatator are posibilitatea sa dispuna urmatoarele masuri, care reprezinta, in acelasi timp, sanctiuni contraventionale, altele decit amenda:

oprirea definitiva a comercializarii si retragerea din circuitul consumului uman a produselor care:

a)     sunt periculoase, falsificate sau contrafacute;

b)     au termenul de valabilitate expirat sau data durabilitatii minimale depasita;

c)     sunt interzise consumului uman prin reglementari legale;

oprirea temporara a prestarii serviciilor, importului, fabricatiei, comercializarii produselor sau a utilizarii acestora la prestarea serviciilor, pana la remedierea deficientelor, in cazul in care:

a)     produsele nu sunt testate si/sau certificate conform normelor legale;

b)     produsele nu indeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, fara ca acestea sa fie periculoase;

c)     produsele nu prezinta elementele de identificare si de caracterizare, precum si documentele de insotire, conform prevederilor art. 18 - 22 din OG nr. 21/1992;

d)     se presteaza servicii care pot pune in pericol viata, sanatatea, securitatea sau interesele economice ale consumatorilor;

distrugerea produselor periculoase oprite definitiv de la comercializare, daca aceasta constituie singurul mijloc care face sa inceteze pericolul.

De asemenea, agentul constatator, pe langa aplicarea sanctiunii amenzii contraventionale, poate sa propuna anumite sanctiuni complementare, respectiv :

inchiderea temporara a unitatii pe o durata de cel mult 6 luni;

inchiderea temporara a unitatii pe o durata de la 6 luni la 12 luni;

inchiderea definitiva a unitatii;

suspendarea sau retragerea definitiva, dupa caz, a avizului, acordului sau a autorizatiei de exercitare a unei activitati.

Propunerea sanctiunii complementare se va face conducatorilor autoritatilor publice prevazute la art 54 din OG nr. 21/1992 (Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor precum si alte organe ale administratiei publice), care dispun, prin ordin sau decizie, direct sau prin delegare, aplicarea sanctiunilor propuse.

Se remarca o necorelare intre dispozitiile art. 55 si 57. Astfel, in cuprinsul art. 55 se arata ca : "pentru limitarea prejudicierii consumatorilor, agentul constatator poate dispune urmatoarele masuri", spre deosebire de art. 57, care mentioneaza: " Sanctiunile propuse pentru a fi aplicate potrivit art. 55 si 56 al. 1 lit a-c se dispun direct sau prin delegare de catre conducatorii autoritatilor publice prevazute la art. 54, prin ordin sau decizie".

Potrivit art. 60 din OG. nr. 21/1992, in cazul in care contravenientul nu a achitat amenda in termen de 30 de zile de la ramanerea definitiva a sanctiunii si nu exista posibilitatea executarii silite, institutia din care face parte agentul constatator va sesiza instanta de judecata pe a carei raza teritoriala s-a savarsit contraventia, in vederea inlocuirii amenzii cu sanctiunea obligarii contravenientului la prestarea unei activitati in folosul comunitatii, tinandu-se seama de partea din amenda care a fost achitata.

La primul termen de judecata, instanta poate acorda contravenientului, la cererea acestuia, un termen de 30 de zile, in vederea achitarii integrale a amenzii.

In cazul in care contravenientul nu a achitat amenda in termenul prevazut la alin. (2) al art. 60 din OG nr. 21/1992, instanta procedeaza la transformarea amenzii in inchisoare contraventionala.

Executarea sanctiunii inchisorii contraventionale se prescrie in termen de un an de la data ramanerii definitive a hotararii.

VIII)     Organismele cu rol in protectia consumatorilor

a)     Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor

Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor este un organ de specialitate al administratiei publice centrale, in subordinea Guvernului, care are rolul de a realiza si coordona politica Guvernului in domeniul protectiei consumatorilor.

Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor, in baza consultarii cu alte organisme interesate ale administratiei publice locale si centrale, precum si cu organsimenle neguvernamentale, elaboreaza reglementari referitoare la modalitatile concerete de colaborare si de sprijinire reciproca si le propune spre aprobare Guvernului (art. 29 din OG nr. 21/1992).

b)     Asociatiile pentru protectia consumatorilor

Asociatiile pentru protectia consumatorilor sunt organzaatii neguvernamentale, cu personalitate juridica, care nu urmaresc realizarea de profit pentru membrii lor, si care au ca unic scop apararea drepturilor si intereselor legitime ale membrilor sau ale consumatorilor, in general.

Dupa constituire, asociatiile pentru protectia consultatorilor vor solicita luarea lor in evidenta de catre organul administratiei publice pentru protectia consumatorilor, dupa caz.

Asociatiile pentru protectia consumatorilor se constituie la nivel central precum si la nivel judetean si local.

Asociatiile de consumatori care apara drepturile si interesele legitime ale consumatorilor, in general, sunt, de drept, parteneri sociali in consiliile consultative prevazute in prezenta ordonanta, daca:

a)     la nivel national, au cel putin 3.000 de membri si filiale in cel putin 10 judete;

b)     la nivel judetean si local, daca au desfasurat o activitate in domeniul protectiei consumatorilor pe o perioada de cel putin 3 ani.

Asociatiile de consumatori care sunt constituite in scopul apararii intereselor numai ale membrilor lor pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare in organismele consultative cu rol in domeniul protectiei consumatorilor si in care organele administratiei publice sunt reprezentate, numai daca au cel putin 800 de membri.

Asociatiile pentru protectia consumatorilor sunt consultate de catre serviciile si organismele administratiei publice cu atributii in domeniu la elaborarea dispozitiilor si procedurilor cu caracter general si a altor lucrari care au ca scop protectia consumatorilor. De asemenea, aceste asociatii au dreptul :

a)     de a fi sprijinite logistic de catre organismele administratiei publice centrale si locale, in vederea atingerii obiectivelor lor;

b)     de a primi sume de la bugetul de stat si de la bugetele locale;

c)     de a informa autoritatile competente cu privire la prezenta pe piata a unor produse neconforme sau care pun in pericol viata, sanatatea ori securitatea consumatorilor, cu privire la clauze abuzive in contracte si practicile incorecte ale comerciantilor in relatia cu consumatorii;

d)     de a solicita operatorilor economici realizarea de produse si servicii in conditii speciale, in vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor cu handicap sau de varsta a treia;

e)     de a fi consultate cu ocazia elaborarii actelor normative, standardelor sau specificatiilor care definesc caracteristicile tehnice si calitative ale produselor si serviciilor destinate consumatorilor;

f)      de a informa opinia publica, prin mass-media, asupra deficientelor de calitate ale produselor si serviciilor, precum si asupra consecintelor vatamatoare ale acestora pentru consumatori;

g)     de a introduce actiuni in justitie pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale consumatorilor;

h)     de a solicita serviciilor sau organelor administratiei publice, prevazute la art. 35 din OG nr. 21/1992, efectuarea de analize si incercari ale produselor destinate consumatorilor si de a publica rezultatele.

Asociatiile pentru protectia consumatorilor pot avea in structura lor organzatorica centre de consultanta si informare a consumatorilor, organizate la nivel de birouri, care desfasoara activitati gratuite constand in informatii, recomandari si consultanta in privinta problemelor legate de achizitionarea unui produs sau serviciu (art. 38 din OG nr. 21/1992).

Centrele de consultanta si informare a consumatorilor beneficiaza de asistenta de specialitate din partea personalului Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor, imputernicit in acest scop (art. 43 din OG nr. 21/1992).

Controlul asupra activitatii desfasurate de centrele de consultanta si informare a consumatorilor din cadrul asociatiilor pentru protectia conmsumatiorilor, care au primit finantare de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, se exercita de catre Asociatia Nationala pentru Protectia Consumatorilor (art. 41 OG nr.21/1992).

c)     Consiliul Consultativ

Potrivit art. 44 din OG nr. 21/1992, la nivel central, precum si la nivel local (judet, oras, comuna) se constituie un consiliu consultativ pentru protectia consumatorilor.

Consiliul, constituit in scop informativ, are rolul de a asigura la nivelurile respective, cadrul informational si organzatoric necesar pentru stabilirea si aplicarea politicii de protectie a consumatorilor precum si a corelarii actiunilor diverselor organe ale administratiei publice cu cele ale organizatiilor neguvernamentale care au rol in realizarea protectiei consumatorilor ( art. 44 din OG nr. 21/1992).

Potrivit art. 45 din OG nr. 21/1992, consiliul consultativ pentru protectia consumatorilor este format din:

a)     reprezentanti ai tuturor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, care au competente cu caracter general sau special in domeniul protectiei consumatorilor si au structuri organizatorice la nivelul respectiv;

b)     prefect sau primar, dupa caz, sau reprezentanti ai acestora;

c)     reprezentanti ai asociatiilor de consumatori;

d)     reprezentanti ai altor organisme, dupa caz.

Guvernul stabileste, in mod concret, componenta, atributiile si modul de organizare si functionare ale Consiliului consultativ pentru protectia consumatorilor, pe fiecare nivel in parte.