CONCEPTE DE BAZA IN STUDIUL MARFURILOR

Importanta conceptelor fundamentale ale stiintei marfurilor

Spre deosebire de domeniul stiintelor exacte si al celor larg consacrate (de ex., matematica, fizica, statistica etc.) unde s-au impus riguros conceptele specifice terminologiei de baza, in domeniul studiului marfurilor se poate vorbi in mod real de o faza a cristalizarii acestei consacrari. Acest fapt este ilustrat si de inconsecventele si chiar dezacordurile in folosirea unitara a acestor concepte (intre terminologiile materiilor legislativ-normativa, standardelor, literaturii de specialitate si foarte evidente in cazul terminologiilor producatorilor si comerciantilor, si indeosebi a terminologiei (vocabularului) consumatorilor).

Crearea si consacrarea unei terminologii unitare constituie un prim pas in afirmarea unui domeniu al stiintei. Trasaturile esentiale ale terminologiei si vocabularului merceologic sunt accesibilitatea si relativa simplitate, care asigura o buna comunicare la niveluri medii si joase, element esential pentru asigurarea profitabilitatii activitatilor din acest domeniu.

Unii termeni merceologici au, spre deosebire de semnificatiile lor din vocabularul general, o conotatie bine precizata, reclamand cunoasterea si utilizarea corecta in special de catre cei implicati in circulatia marfurilor.

Intre aceste categorii terminologice se regasesc: marfa si termenii folositi cu semnificatie similara - bun, produs, articol, ca si o suita de concepte referitoare la marfa: proprietati, caracteristici, indicatori, parametri, indici, functii etc.

Marfa: abordari, semnificatie si evolutie

Neindoielnic, la baza studiului marfurilor se afla marfa. Problematica marfii cunoaste o dinamica fara precedent, generata de actiunea unor factori multipli: mondializarea pietei, acutizarea problemei protectiei mediului natural, afirmarea si consacrarea protectiei consumatorului, folosirea unor materii prime si materiale netraditionale, aplicarea de tehnologii neconventionale, expansiunea arealelor de consum pentru tot mai multe bunuri in zone noi etc.

Se disting cateva incercari de abordare a problematicii marfii in traditia scolii economice occidentale: marfa nu mai este considerata exclusiv un bun gandit si realizat pentru schimb si ulterior vandut, ci, asa cum il considera numeroase surse, pana la nivelul dictionarelor curente, marfa reprezinta 'un bun care se vinde si se cumpara'. Realitatea evidentiaza frecventele situatii in care bunuri din cele mai variate categorii isi alterneaza statutul economic in mod repetat, conform contextului economic si intereselor detinatorilor de bunuri.

Categoria marfa include nu numai bunuri materiale - si nu doar pe cele realizate de productia mare, ori pe cele cu pondere majora in comert -, ci si bunuri imateriale (servicii, informatii, asistenta, consultanta etc.), la nivelul comertului, al altor domenii - transporturi, logistica extraproductie, al strategiilor de dezvoltare sociala, si chiar la nivelul politic, cand acestea au caracter comerciabil.

Insasi denumirea de merceologie - cea mai recenta dintre denumirile stiintei marfurilor - evidentiaza ca intreaga problematica merceologica graviteaza in jurul categoriei marfa.

Marfa reprezinta unul din termenii cu veche utilizare, atat in vorbire cat si in scris. Primele texte de limba romana au evocat marfuri variate iar textele biblice tiparite in secolul al XVI - lea au folosit diverse cuvinte pentru traducerea termenului marfa din sursele de origine.

Termenul marfa, cu forma grafica actuala, este intalnit abia spre sfarsitul secolului al XIX-lea: in editia intai a Dictionarului universal /Lazar Saineanu, 1886, reed. 1998/ se precizeaza: marfa, marfuri f. eminin . 1. (inv. si reg. , in forma marha, marva), vita (constituind principalul obiect de tranzactie la popoarele pastorale); 2. bun (material) destinat schimbului pe piata (cu exceptia imobilelor. Acelasi dictionar indica originea sarba a termenului, opinie care nu a fost mentinuta ulterior , in lucrarile de mai tarziu consacrandu-se opinia conform careia originea termenului ar fi in limba maghiara.

Literatura de specialitate consemneaza faptul ca in primele izvoare[2] semnificatia cuvantului marfa era diferita de cea consacrata in secolul al XX-lea.

Sursele din secolul al XVI-lea cuprind cuvantul marfa (in varianta marha) cu semnificatia de avere, avutie, animale: marha striinului = averea altuia, marha de argint si de aur , marha vie = animale.

Totodata, sunt remarcate si situatii in care diferite cuvinte au fost folosite cu semnificatia de marfa, ca in cazul expresiei negot (de obicei, forma plurala - negoate), care era folosit nu numai cu semnificatia de comert, ci si cu cea de marfa ( vame de pre negoate ).

Sectiunea din Marele Dictionar al Academiei Romane (DLR) care cuprinde termenul marfa a aparut in anul 1965, aceasta sursa constituind referinta esentiala. Sunt prezentate 4 acceptiuni ale termenului: 1 (Invechit, astazi numai in Transilvania, Banat; in formele marha, marva si mara; adesea cu sens colectiv). Vita cornuta (mai ales bou sau vaca); (···) p. gener. animal domestic, ( ) dobitoc; animal salbatic, mai ales cerb sau caprioara; epitet pentru un om grosolan, lipsit de bun simt sau prost ('marva incaltata'). 2. (Prin Banat) Prasila. 3. (Invechit): Avut, avere, bogatie (vite sau diverse bunuri mobile), urmate de referinte la Palia (1581), Biblie (1688), 4. (la singular, de obicei cu sens colectiv, rar la plural) Bun (material) produs al muncii si destinat schimbului pe piata. Se fac, de asemenea, referiri la formele pluralului ( marfuri si -invechit- marfe, marfi ).

Dictionarul de Merceologie (1991) - defineste marfa ca produs al muncii omenesti care satisface o nevoie sociala si care este destinat schimbului prin procesul de vanzare-cumparare () fiind rezultatul unei activitati economice, destinata satisfacerii trebuintelor altor persoane decat producatorii . Aceeasi sursa include in categoria marfa: factorii de productie (resurse naturale, munca si capital), bunurile de consum, serviciile, moneda si hartiile de valoare, precizand ca sfera marfurilor a cunoscut o mare extindere prin aparitia si dezvoltarea bunurilor marfare imateriale, rezultate ale activitatii de cercetare tehnico-stiintifica, manageriala si cultural-artistica (brevete si inventii, marci de fabrica, programe de calculator, drepturi de autor etc.) supuse vanzarii-cumpararii . Definitia evidentiaza nevoia de raspuns la progresele vietii practice, unde s-au acumulat masive efecte ale interrelatiilor sectorului economic cu sectoarele social, cultural si politic si indeosebi implicatiile fenomenului tehnic in plan economic si juridic: extensia semantica in zone nespecifice (marfurile corporale si necorporale), ca si numeroase achizitii noi in planul conceptelor economice.

Mai mult, din definitia marfii a fost suprimata sintagma referitoare la orientarea produsului muncii omenesti (= marfa) catre satisfacerea unei necesitati sociale. Definitia mai pastreaza caracterul predestinat al produselor care devin marfa, element neexistent in definitiile vechi sau in definitiile contemporane occidentale, si care constituie o contradictie in cazul unor marfuri, de exemplu marfurile vandute in alte conditii decat la prima mana.

Din definitiile surselor romanesti din perioada economiei libere (pana in 1945) si din perioada de tranzitie la economia libera (dupa 1989) rezulta urmatoarele trasaturi esentiale ale marfii:

a/ marfa este orice bun care se vinde si se cumpara;

b/ marfa este rezultat al muncii omenesti;

c/ marfa este destinata schimbului, deci este gandita si realizata exclusiv pentru nevoi nepersonale;

d/ schimbul marfii se face prin vanzare - cumparare, adica prin fapte de comert /Codul comercial roman, art.3, al.1,2/.

Substituiri terminologice: articol, bun, produs.

Teoria si mai ales practica utilizeaza frecvent alte concepte cu semnificatia de marfa, dupa cum si notiunea marfa a patruns cu variante omonime in limbajul comun.

Limba romana a consacrat o serie de categorii lingvistice care inlocuiesc categoria marfa in situatii variate, mai mult sau mai putin corect ori justificat.

Termenii care constituie sinonimele cele mai frecvente pentru categoria marfa sunt: articol, bun si produs.

Articolul are, intre semnificatiile sale, si pe aceea de obiect care se vinde in comert /DEX, 1996/ sau , mai concis, obiect de comert . Cu semnificatia de marfa, cuvantul articol este folosit foarte frecvent in materialele comerciale, desi semnificatia sa este stabilita in sistematica marfurilor.

Termenul bun are numeroase semnificatii intre care si unele care ii confera capacitatea de sinonimie cu marfa: ceea ce este util sau necesar societatii sau individului pentru a-i asigura existenta, bunastarea , varianta obiect sau valoare care are importanta in circulatia economica , indicandu-se, ca exemplu de utilizare, sintagma Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal, obiecte de consum /DEX, 1996/. In stiinta economica, termenul bun face obiectul unor teoretizari inconsecvente in ultimul deceniu.

Termenul produs este folosit cel mai frecvent si adesea stereotipic cu semnificatia de marfa, indeosebi in practica. Produs (din lat. productus) a evoluat de la semnificatia unui element material rezultat al activitatii umane destinat sa satisfaca o trebuinta spre definitii tot mai complexe, menite sa evidentieze limitele in spatiu si timp, originea, natura, alcatuirea, relatiile cu mediul antropic si natural etc. Intre marfa si produs deosebirea este, in unele cazuri, doar situationala ( produs de schimb = marfa ).

In acceptiune merceologica, produsul constituie o componenta ambientala, rezultat al unei activitati umane (fie si numai partial), care intereseaza o nevoie, si care incorporeaza un complex de elemente specifice, interdependente, ordonate si alcatuite intr-un tot unitar. Atunci cand produsul devine, fie si contextual, un element al ofertei pe piata, capata statut de marfa.

Deopotriva in stiinta marfurilor ca si in activitatea economica, s-au consacrat termeni si expresii pentru produse in ipostaze tipice: produs unicat, de serie, de varf, de lux, rafinat, nou, vechi, durabil, perisabil, curent, de folosinta indelungata, standardizat etc. si in ipostaze atipice: inlocuitor (produs realizat industrial pentru a inlocui produse naturale deficitare cantitativ), surogat (produs alimentar de valoare inferioara de substituire a unui produs superior), succedaneu (produs farmaceutic relativ eficient pentru un anumit spectru folosit in locul unuia de eficienta larg recunoscuta), kitsch (produs decorativ neoriginal, realizat in serie dupa o sursa consacrata).

Alaturi de aceste situatii, sunt si situatii de substituire a cuvantului marfa prin alte cuvinte cu potential deosebit de evocator intr-un context particular. In argoul contemporan, de exemplu, s-a extins, printre alte elemente de vocabular, un sinonim desemnand produsele tehnice de calitate slaba, nesigure in functionare, marfuri piratate (executate sub marca falsa) etc. Indeosebi in orasele din partea de sud a Romaniei se sanctioneaza cu termenul de stift (pl. stifturi ) aceasta categorie de marfuri, abundent reprezentata in comertul romanesc in perioada curenta, si care genereaza confuzie si deruta in randul cumparatorilor neavizati.

Din punct de vedere semantic, termenul marfa apartine categoriei de termeni pozitiv-evocatori: sugereaza progres, bunastare, situatie privilegiata de sansa, abilitati si reusita etc. Astfel de termeni cunosc fenomenul de supralicitare si perioade de voga, fiind disputati in diferite domenii pentru a defini realitati noi si sunt expusi unor tendinte de trecere in limbajul general, in limbaje specializate, in jargoanele unor structuri profesionale ori chiar in argou.

Dintre variantele omonimice ale termenului marfa o buna parte evoca realitati si categorii economice, unele consacrandu-se in timp: productie-marfa, marfa contractata etc.

O alta parte din variantele omonimice apartine limbajului comun, unde, la singular (marfa !) sau in expresii ( a-si lauda marfa , alta marfa ! , fiecare cu marfa lui , Ce marfa buna-mi mai esti, doamne, doamne , "Marfa de Galati etc.) se refera la stari de fapt, bunuri sau oameni, despre care comunica prin intermediul acestor mijloace stilistice. Dupa 1992, in limbajul tineretului (adolescenti, studenti etc.) expresia este folosita stereotipic, cu mare frecventa, pentru a defini stari limita ale unor situatii foarte variate: marfa de coupé! = un model auto coupé impresionant, chef marfa! = chef de pomina, marfa de vreme! = vreme impecabila, dar si vreme rea, apasatoare .

Fenomenul omonimiei termenului marfa este specific si altor limbi, fapt consemnat in dictionare specializate. In spatiul de limba engleza, de exemplu, expresia the goods semnifica "marfuri furate, marfuri de contrabanda".

Concepte calitologice referitoare la marfa

Literatura merceologica a consacrat, deopotriva pentru interesul specialistilor ca si pentru vocabularul consumatorilor, o terminologie specifica in care se regasesc termeni apartinand limbajului comun dar cu semnificatii particulare domeniului merceologic. Printre cele mai uzitate categorii de acest fel, se evidentiaza: proprietatile, caracteristicile, indicatorii, parametrii, indicii, nivelul tehnic, calitatea, deficientele (de calitate), uzura, defectele si altele.

Proprietatile semnifica, din punct de vedere merceologic, trasaturi si insusiri ale unui bun care il particularizeaza in raport cu alte bunuri si ii confera capacitate de satisfacere a unor trebuinte umane. Numeroasele proprietati ale unui bun oarecare nu prezinta acelasi grad de importanta, delimitandu-se, intr-un context definit, un grup de proprietati definitorii pentru bunul respectiv, numite caracteristici.

Caracteristicile (de calitate) sunt proprietatile remarcabile ale unui bun, cele care definesc suficient, fata de o cerinta precizata, bunul respectiv. Aceasta reprezentativitate a lor le confera prioritate la descrierea bunului in standarde, carti tehnice de produs, pliante si materiale publicitare. Folosirea nedelimitata a categoriilor "proprietati" si "caracteristici" nu poate fi considerata ca eroare, intrucat si caracteristicile sunt tot proprietati.

Indicatorii semnifica o categorie cu caracter generalizator, evidentiind concentrat starea si nivelul unui grup de caracteristici ori sinteza tuturor caracteristicilor produsului. Se utilizeaza mai frecvent pentru bunurile tehnice si in analizele de calitate, cu variante ca: indicatori partiali (tehnic, economic, ecologic), indicator general, indicator sintetic etc.

Parametrii reprezinta expresia marimii caracteristicilor; sunt exprimati cifric sau in alte moduri consacrate si se folosesc in general pentru caracteristicile tehnico-functionale (de ex., valorile consumu-rilor, turatia, precizia de masurare etc.). In practica, sunt larg raspandite expresii ca: "parametri normali / inalti / superiori / redusi" etc. cu semnificatia de "niveluri".

Indicii (de calitate), cu forma singulara indice, reprezinta expresia valorica a nivelului unei caracteristici, in cazul marfurilor generale. Cu aceasta semnificatie a fost larg utilizat in practica si continua sa mai fie inca utilizat. Datorita confuziilor de sens cu termenul matematic (cu semnificatia de raport intre doua marimi identice, exprimat ca fractie) este tot mai putin utilizat in prezent, preferandu-se termenul "valoare a caracteristicii". Cu grafie identica, dar cu pronuntia accentuata la mijlocul cuvantului, indíciile (singular indíciu) au semnificatia de indicatori sau (grup de) caracteristici. Folosit frecvent in trecut, termenul a fost in mare masura abandonat ca invechit si vicios.

Functiile bunurilor reprezinta notiuni cu grad sporit de sinteza a calitatii unor loturi de bunuri. Principial, o functie evidentiaza un grup de caracteristici inrudite. Natura materiala si caracterul obiectiv al acestor caracteristici vor imprima si functiei corespunzatoare un caracter corespunzator.

Principalele functii specifice bunurilor in general si marfurilor in particular, sunt: functia utilitara, functia estetica (decorativa), functia culturala (dupa caz, cultural-simbolica), functia de personalizare, functii economice (dupa caz, de tezaurizare, valorizatoare etc.).

Functia utilitara (specifica celor mai multe din bunurile de consum) exprima caracteristicile fizice, chimice, functionale etc. care fac din bunul respectiv un produs util (categoria utilitate din stiinta marfurilor), dupa cum functia de personalizare, specifica bunurilor de consum personal se sprijina pe elemente variate ca natura (estetica, moda, marca, nume comercial, pret etc.) care in intregul lor exprima conceptiile si felul de a fi al celui ce isi aproprie bunul considerat, iar functia simbolica a unei marfi exprima sinteza relatiilor (si conotatiilor) intime ale unei persoane cu bunul sau marfa de referinta. Functii economice prezinta cea mai mare parte a bunurilor de folosinta indelungata, a bunurilor de arta s.a. Daca functia utilitara este prin definitie o functie obiectiva, alte functii au un caracter mai putin obiectiv si chiar un caracter prin excelenta subiectiv, cum este cazul functiei simbolice.

Utilitate, valoare de intrebuintare si calitate

Totalitatea functiilor unui produs dau valoare de intrebuintare bunului respectiv (sau utilitate, conform teoriei macroeconomice contemporane). Valoarea de intrebuintare exprima sinteza tuturor functiilor (utila, decorativa, de personalizare, simbolica etc.) unui bun. Cu aceasta semnificatie a fost folosita si in teoria economica din tara noastra pana in anul 1989, fiind apoi abandonata si evitata sistematic.

In locul acestei categorii s-a preluat din teoria economica occidentala si s-a asezat categoria utilitate, cu aceeasi semnificatie si definitie usor actualizata: "capacitate reala sau presupusa a unui bun de a satisface o nevoie umana prin folosirea sa, data de proprietatile fizice, chimice, estetice, functionale", care sunt caracteristici intrinseci ale marfurilor tangibile. Or, in stiinta marfurilor, aceste proprietati configureaza functia utila sau utilitatea propriuzisa (utilitatea in sens restrans). Caracteristicile extrinseci (moda, "imaginea produsului" etc.) determina utilitatea presupusa, intrucat acestea nu sunt altceva decat consideratii umane, personale sau de grup, caracterizate de subiectivism (eterogenitate, inconsecventa s.a.). In teoria economica actuala, aceasta subiectivitate este explicata prin categoria "utilitate marginala", conform careia, intr-o serie de produse identice destinate satisfacerii unei nevoi, satisfactia determinata de consumul produselor scade continuu - la acelasi consumator - pe masura repetarii experientei de consum, de la primul produs catre ultimul. Explicatia merceologica a fenomenului utilitatii marginale este urmatoarea: utilitatea reala a produselor dintr-o categorie data ramane aceeasi, scade insa nivelul caracteristicilor acorporale (actualitatea, pozitia in moda, "imaginea" bunului) pe fondul cresterii gradului de satisfacere a nevoii reale pentru bunul respectiv, deci a scaderii interesului cererii pentru acesta.

Din cele prezentate, rezulta ca valoarea de intrebuintare, respectiv utilitatea in sens larg, reprezinta sinteza proprietatilor (caracteristicilor) dezirabile, adica a acelor caracteristici care urmaresc conformitatea cu cerintele (asteptarile) preformulate. Orice bun, insa, va prezenta si proprietati indezirabile, care nu sunt altceva decat deficientele (de calitate ale) bunului.

Sinteza tuturor proprietatilor (caracteristicilor) unui bun, respectiv a functiilor acestuia si a deficientelor si neconcordantelor cu cerintele alcatuiesc conceptul calitate. Astfel, din punct de vedere merceologic este improprie forma la plural a categoriei calitate, intrucat sinteza tuturor proprietatilor (caracteristicilor) este unica. Cu toate ca vocabularul cotidian si chiar unele lucrari de specialitate conoteaza calitatea fie ipostazei calitative favorabile ( calitatea buna, superioara etc. ), fie unei trepte calitative (o configurare referentiala a nivelurilor unor caracteristici reprezentative), semnificatia corecta este aceea a sintezei tuturor proprietatilor (caracteristicilor) bunului considerat, asa cum sunt. In practica, de altfel, se opereaza curent cu expresii cum sunt: calitate slaba, calitate necorespunzatoare etc.

In concluzie, in Merceologie, utilitatea in sens larg (sau valoarea de intrebuintare) cuprinde utilitatea reala si utilitatea presupusa, pe cand utilitatea in sens restrans se refera la functia utila a bunului (marfii) considerat(e).

Modificarea parametrilor nevoii de consum - referinta aprecierii calitatii unui bun - nu conduce la scaderea capacitatii sale de a satisface nevoia predefinita, intrucat aceasta situatie este in afara definitiei.

Factorii determinanti ai proprietatilor marfurilor

Proprietatile si caracteristicile sunt identice in esenta lor, diferentierile fiind impuse de nivelul relevantei in evidentierea calitatii marfii. Cu alte cuvinte, caracteristicile se selecteaza din randul proprietatilor, urmarind satisfacerea urmatoarelor cerinte:

- sa defineasca cu suficienta exactitate insusiri ale marfii;

- sa fie cuantificabile sau masurabile;

- sa fie consacrate terminologic.

Desi nu exista deosebiri de fond intre cele doua categorii, deosebirile formale se impun pentru a ilustra clasa superioara a caracteristicilor in privinta cerintelor sus-mentionate, consacrandu-se in marea majoritate a situatiilor termeni proprii pentru caracteristici. Astfel, pentru proprietatile de gabarit corespund caracteristicile dimensionale (lungime, latime, inaltime, grosime, adancime), pentru tenacitatea metalelor corespund caracteristicile de rezistenta si alungirile, pentru troficitatea alimentelor corespund caracteristicile valoare energetica, aport proteinic s.a.m.d.

Exista deosebiri intre proprietatile marfurilor si proprietatile bunurilor, in ceea ce priveste numerozitatea si importanta lor. In faza de produs realizat pentru vanzare, lista caracteristicilor si nivelurile acestora se aduc la nivelul corespondentei cu cerintele prescrise, pentru asigurarea conformitatii si specificatiile contractuale, conditie fireasca a trecerii bunului la vanzare. In faza de comercializare, bunul devenit marfa trebuie sa prezinte, pe langa proprietatile si caracteristicile care satisfac conditia conformitatii aratata mai sus, si proprietati si caracteristici specifice acestei faze, menite sa asigure vandabilitatea produsului. Este vorba de elementele proprii ambalajului, elementele acorporale si toate celelalte asemenea, prezentate de literatura de marketing ca apartinand "comunicatiilor privitoare la produs" si "imaginii produsului", pe care literatura merceologica le grupeaza in caracteristici culturale, psihoafective, emotionale, de personalizare etc., respectiv utilitatea presupusa a bunului.

Vandabilitatea lenta si nevandabilitatea sunt consecinte ale lipsei de interes pentru suplimentarea de caracteristici necesare fazei marfare a bunurilor (caracteristici comerciale) ca si unor neajunsuri specifice (necercetarea ori cercetarea superficiala a pietei) ori a instalarii unui context nefavorabil (dezinteres pentru produs ca urmare a deficientelor calitative, afirmarea unor marfuri cu caracteristici superioare etc.).

Proprietatile si caracteristicile marfurilor reprezinta rezultatul actiunii conjugate a unui grup de factori, si anume:

a) factori specifici productiei: proiectare, materii prime, tehnologie;

b) factori postproductie: transport, manipulare, depozitare, pastrare. comercializare.

La nivelul productiei, factorii enumerati genereaza proprietatile, pe cand in fazele postproductie factorii au preponderent actiune modificatoare. Proprietatile bunului vandut se afla in continuare, in consum, supuse actiunilor unor factori specificei acestei etape.

Rolul conceptiei si proiectarii asupra proprietatilor marfurilor a crescut enorm in perioada contemporana, indeosebi ca urmare a aportului electronicii si ciberneticii. Gratie proiectarii cu ajutorul calculatoarelor s-au indepartat bariere traditionale, crescand neinchipuit de mult posibilitatea alegerii caracteristicilor unui produs si a adecvarii maxime la cerinte.

Materiile prime au cunoscut mutatii repetate, revolutionand baza de materii prime la nivel mondial, situatie cu profunde efecte deopotriva pozitive (cresterea gradului de urbanizare si ridicarea nivelului de civilizatie) dar si negative (noi factori de morbiditate, poluarea mediului, secatuirea resurselor neregenerabile etc.). Productia de marfuri a reflectat nemijlocit si neintrerupt aceste transformari, impunand ample reorientari ale consumului in functie de caracteristicile productiei: in perioada postbelica, de exemplu, s-au afirmat impetuos marfurile realizate din materii prime artificiale si sintetice.

Tehnologiile moderne care s-au succedat continuu, au delimitat generatii de produse care se succed la intervale de timp din ce in ce mai reduse. Tehnologiile impuse ca solutii pentru viitor sunt cele neconventionale, biotehnologiile, ingineria genetica, nanotehnologiile, tehnicile de interventie in microstructura materiei si altele asemenea, capabile sa valorifice superior resurse de energie si materii prime, creand produse reciclabile si biodegradabile.

Transportul, depozitarea, pastrarea, distributie fizica in general si ceilalti factori care influenteaza proprietatile marfurilor fac, la randul lor, obiectul unor perfectionari continue astfel incat sa se eficientizeze la maximum procesele respective in conditiile reducerii pierderilor cantitative si indeosebi a mentinerii nivelurilor proprietatilor.

Proprietatile cunosc modificari majore, indeosebi ca urmare a exploatarii, modificari evidentiate in cazul bunurilor revandute, asanumitele marfuri la mana a doua ( second hand , engl.). In aceasta situatie se afla indeosebi produse tehnice, produse vestimentare, mobilier si, mai ales, bunuri de arta.

In situatia readucerii unor bunuri in ipostaza de marfa, modificarea caracteristicilor lor se evalueaza si exprima prin categoria uzura

Uzura marfurilor

Uzura exprima gradul de diminuare a nivelurilor caracteristicilor, respectiv a calitatii unui bun. In literatura si in practica se opereaza curent cu doua subcategorii: uzura fizica si uzura morala.

Uzura fizica reprezinta diminuarea nivelurilor caracteristicilor fizice, chimice, unor caracteristici estetice etc. ca urmare a exploatarii bunurilor. Uzura fizica este determinata si de conditii necorespunzatoare de pastrare si depozitare sau chiar de conditii normale dar in situatia actiunii indelungate, generand astfel fenomenul de imbatranire fizica, diminuand astfel caracteristicile functionale, estetice etc.

Nu reprezinta uzura deteriorarile accidentale provenite din exploatarea si manipularea improprii, situatii in care se instaleaza avarii si defecte tipice.

Uzura fizica poate fi diminuata prin inlocuirea componentelor uzate ori prin operatiuni de reconditionare a bunului. Prin natura sa, uzura fizica este specifica indeosebi produselor tehnice, mobilierului, bunurilor menajere, vestimentatiei, incaltamintei si marochinariei etc. Este improprie caracterizarea bunurilor alimentare, de exemplu, ca fiind afectate de uzura fizica.

Uzura morala constituie diminuarea nivelurilor caracteristicilor comerciale indeosebi, dar si a celor tehnice, ca urmare a iesirii din actualitate a bunurilor respective. In general, uzura morala se instaleaza si avanseaza pe masura ce bunul imbatraneste, fenomen inteles deopotriva ca sporire a varstei fizice a bunului considerat si, mai ales, ca imbatranire a modelului bunului respectiv. Uzura morala nu are caracter ameliorabil, bunurile afectate de uzura morala cunoscand o erodare neintrerupta a valorii de intrebuintare. Sunt afectate de uzura morala toate categoriile de bunuri, insa in masura mai mare cele caracterizate de cicluri de viata scurte: numeroase produse tehnice (de exemplu, cele de inalta tehnicitate - tehnica de calcul, electronica etc.), bunurile vestimentare, de incaltaminte si marochinarie, obiectele de podoaba s.a. Se uzeaza moral mai lent produsele tehnice simple (unelte, scule) si bunurile menajere.

Exista unele categorii de bunuri, cum sunt bunurile culturale, artistice etc. care cunosc progresiv cu invechirea lor o sporire a valorii simbolice si culturale, cum este cazul bunurilor achizitionate de institutii specifice (muzee) ori de colectionari si a marfurilor vandute prin comertul de consignatie si antichitati. La aceste bunuri, invechirea adauga valoare si pret, indeosebi daca raritatea lor este remarcabila.

Aspectele privind uzura intereseaza bunurile aflate in exploatare (consum) si au implicatii majore in situatii cum sunt evaluarile si expertizele in care se urmareste, de regula, stabilirea valorii si a pretului bunurilor.

Uzura este un factor notoriu de diminuare a vandabilitatii si, in consecinta, de soldare a marfurilor. Pentru stabilirea uzurii se procedeaza, dupa caz, la determinari de laborator si masurari instrumentale (in cazul uzurii fizice) si la teste senzoriale si evaluari de specialitate (in cazul uzurii morale). Datele obtinute se compara cu valori prescrise sau elemente specifice de referinta. Diferentele constatate evidentiaza uzura bunului cercetat care, in practica, se exprima procentual, valoarea semnificand marimea diminuarii valorii de intrebuintare initiale ca urmare a uzurii generale.

In cazul marfurilor nevandabile afectate de uzura se stabileste o valoare a uzurii care reprezinta coeficientul de soldare aplicat acestor marfuri, astfel incat raportul calitate - pret al acestora sa ramana atractiv, respectiv sa fie asigurat caracterul vandabil al marfurilor respective.