EVALUAREA CALITATII SI ELEMENTE DE CALIMETRIE

EVALUAREA CALITATII SI ELEMENTE DE CALIMETRIE

Relatia evaluare - masurare in domeniul calitatii

Calitatea unui produs/serviciu deter­mina in mod firesc necesitatea cunoasterii obiective a gradului de satisfacere a necesitatilor, prin evaluarea (determinarea valorii) sau estimarea (aprecierea marimii) acestuia.

Analiza marfurilor cuprinde metodele de determinare a: compozitiei materialelor, tehnologiei de realizare, caracteristicilor produselor finite, posibilitatilor de intrebuintare a acestora etc.

Evaluarea calitatii este examinarea sistematica a ma­surii in care o entitate (produs) este capabila sa satisfaca conditiile specificate, adica necesitatile transpuse intr-un ansamblu de conditii (caracteristici) ex­primate cantitativ sau calitativ. In evaluarea calitatii marfurilor trebuie facuta distinctie intre verificare si inspectie. Verificarea reprezinta confirmarea faptului ca sunt satisfacute cerintele specificate, prin furnizare de dovezi concrete, iar inspectia constituie o activitate (masurare/incercare/examinare) asupra uneia sau mai multor caracteristici si compararea cu specificatiile pentru a stabili conformitatea.

Obiectivele analizei, evaluarii si controlului calitatii marfurilor vizeaza:

-obtinerea unui nivel calitativ al marfurilor tot mai ridicat;

-cunoasterea nivelului calitativ real si compararea acestuia cu nivelul prescris;

-realizarea de comparatii calitative in timp si spatiu;

-cercetarea cauzelor defectelor si deficientelor de calitate.

La alegerea celei mai potrivite metode de cercetare a marfurilor se tine cont de:

- relatia necesar - posibilitati cu privire la precizia metodei, cantitatea de substanta, echipamente specifice, calificare si abilitati, timp, reactivi si consumabile;

- comoditatea aplicarii metodei;

- caracterul distructiv / nedistructiv;

- costurile.

Evaluarea si estimarea calitatii prin metode si procedee specifice (metode statistico-matematice, instrumente grafice, indicatori) constituie obiectul disciplinei denumita calimetrie[1](stiinta masurarii calitatii).

Rezultatul evaluarii calitatii se exprima, de cele mai multe ori, prin indi­catori specifici determinati prin metode statistico-matematice. Acesti indicatori sintetizeaza fie o grupa de caracteristici (masurabile sau atributive, tehnico-­functionale, economice, estetice etc.) fie intregul sistem de caracteristici ale unui produs.

Indicatorii sintetici ai calitatii pot fi determinati si utilizati in fiecare din etapele fluxului logistic al produselor (de la proiectare si pana in consum), in scopul dirijarii nivelului calitativ, prin adoptarea deciziilor ce se impun pentru asigurarea si imbunatatirea calitatii. Rezultatul evaluarii calitatii exprimat prin indicatori spe­cifici poate fi utilizat pentru determinarea capabilitatii furnizorului in ceea ce priveste calitatea.

Metode senzoriale si metode de laborator

Metodele senzoriale sunt bazate pe informatiile oferite de simturile corpului uman. Sunt considerate, in ordinea importantei implicarii, in general, intr-un demers senzorial merceologic, simturile: vaz, miros, gust, pipait, auz. De la un caz la altul, aceasta ordine poate fi foarte diferita. Frecvent, sunt implicate si alte simturi, mostenite si mai ales dezvoltate prin exercitiu, cum sunt: perceperea unor emisii radiante s.a. Sensibilitatea simturilor umane este determinata si influentata de factori individuali (biologici: acuitate mostenita, stare de sanatate etc. si potential dobandit: educatie, exercitiu etc.) si de factori externi individului (microclimatul mediului de operare, ambientul, procedura de operare s.a.). Metodele senzoriale ca posibilitate de cunoastere a marfurilor si a diverselor aspecte privind marfurile au fost constant folosite in comert; chiar se remarca un reviriment al aplicarii metodelor senzoriale in toate segmentele practicii legate de marfuri, de la productie pana la consumator.

Principalele avantaje ale metodelor senzoriale vizeaza operativitatea aplicarii, timpul foarte scurt de evaluare a informatiilor, caracterul necostisitor (atunci cand sunt disponibile resursele umane - operatorii). Dezavantajele tipice ale metodelor senzoriale se refera la subiectivismul rezultatelor (desi in cazul operatorilor foarte experimentati se poate vorbi de nu doar de lipsa subiectivitatii, ci chiar de rezultate foarte precise, uneori foarte greu sau chiar imposibil de obtinut pe alta cale), imposibila evidentiere a informatiilor de catre neavizati (motiv pentru care astfel de informatii nu pot constitui probe obiective in caz de litigii), lipsa operatorilor foarte calificati pentru diversele domenii reclamate de lumea marfurilor.

Metodele de laborator asigura avantajele obiectivitatii inaintate, repetabilitatii, consacrarii ca mijloc de proba in situatii litigioase, chiar a operativitatii (in cazul metodelor moderne, foarte rapide si care pot fi aplicate chiar pe probe limitate cantitativ, uneori fiind necesare numai urme de substanta). Dezavantajele acestor metode se leaga de existenta mijloacelor tehnice necesare si a procedurilor de laborator, a softurilor de prelucrare a datelor, indeplinirea numeroaselor conditii metrologice si de alta natura impuse laboratoarelor si echipamentelor de masurare, existenta operatorilor calificati si competenti, capabili sa aplice metodele specificate si a specialistilor care sa valorifice si interpreteze rezultatele.

Metodele de analiza a marfurilor se pot clasifica dupa:

natura informatiei furnizate: analize calitative si analize cantitative;

principiul metodelor folosite: fizica, chimica, microbiologica, fizico-chimica etc.;

precizia analizei: macroanaliza (opereaza pe cantitati de nivel 10^-1 g); microanaliza (10^-3 g), ultramicroanaliza (10^-6 g), submicroanaliza (10^-9 - 10^-12g).

In ordine cronologica, mai intai au fost larg raspandite metodele gravimetrice, bazate pe aplicarea cantaririlor exacte, care prezinta avantajul reproductibilitatii dar si dezavantajul duratei mari a desfasurarii metodei. Au urmat apoi metodele volumetrice, care au prezentat avantajul operativitatii si al relativei comoditati.

Analiza calitativa serveste la recunoasterea si identificarea compozitiei unei substante adusa la ipostaza disociatiei electrolitice, respectiv pune in evidenta anionii / cationii mediului cercetat.

Principalele etape ale analizei calitative sunt:

- analiza uscata, care presupune calcinarea substantei cercetate, prilej cu care se face analiza substantei in flacara, analiza materialului incandescent si analiza reziduului;

- analiza umeda, care presupune dezagregarea si apoi dizolvarea substantei intr-un solvent specific;

- separarea cationilor y⁺ si verificarea cu diferiti reactivi pentru a cunoaste grupa analitica;

- repetarea operatiei pentru anionii z^-;

- interpretarea rezultatelor:

lipsa cationilor indica o substanta acida, verificabila cu indicatori pH;

lipsa anionilor indica o substanta compusa din oxizi ai cationilor, ori un aliaj;

lipsa atat a anionilor cat si a cationilor indica fie o substanta organica, fie apa distilata.

Analiza cantitativa serveste la determinarea formulei chimice a unei substante. Metodele cantitative sunt numeroase, cuprinzand metodele considerate clasice (metodele gravimetrica si volumetrica) si metodele moderne (o categorie larga de metode fizice si fizico-chimice, majoritatea cu aplicatii specifice, orientate pentru anumite categorii de substante).

Analiza gravimetrica presupune cantarirea exacta (precizie 1x10^-4 g) a substantei, dizolvarea acesteia, separarea prin reactii specifice pentru obtinerea unui precipitat greu solubil, apoi filtrarea, spalare, uscarea, calcinarea, cantarirea pana la masa constanta si calcularea rezultatului (prin aplicarea formulei indicate de metoda). Avantajele metodei gravimetrice se refera la precizia ridicata si la caracterul reproductibil al aplicatiei. Dezavantajele metodei sunt generate de operatiile numeroase, consumul mare de reactivi, nevoia de echipamente pretentioase si de calificare superioara, durata mare a operatiilor etc.

Analiza volumetrica (volumetria) presupune prepararea de solutii de concentratie cunoscuta, apoi titrarea (prin reactii totale, ireversibile, in prezenta unui indicator de viraj care indica un moment de referinta al reactiei dintre solutia preparata si un reactiv standard de caracteristici cunoscute), urmata de calcul (prin aplicarea formulei indicata de metoda).

Metodele moderne de analiza sunt metode instrumentale obiective, sensibile, economice (necesita cantitati mici de substanta) si rapide (majoritatea pot fi aplicate in regim continuu). Cele mai multe metode din aceasta categorie sunt metode fizice si metode de analiza fizico-chimica, fiecare grup cuprinzand mai multe subgrupuri tipologice, astfel:

metode fizice: densimetrie, vascozimetrie, osmometrie, microscopie, polarimetrie, refractometrie;

metode optice moderne- de absorbtie a radiatiilor (colorimetrie, spectrofotometrie) si de emisie a radiatiilor (spectrometrie, spectrografie);

metode electrochimice (electrogravimetrie, conductometrie, potentiometrie, polarografie);

radiochimice;

cromatografice,

altele: crioscopie, ebuliometrie, calorimetrie.

Metode statistico - matematice

Metodele statistico-matematice sunt specifice comertului mare, care presupune numeroase situatii de evaluari / masurari repetate, acolo unde se opereaza cu loturi de marfuri si unde este nevoie de prelucrarea unui volum mare de date. De regula, in aceste situatii se verifica esantioane (un numar limitat din elementele care compun un lot de marfuri) si se stabilesc decizii care vizeaza intregul lot din care au fost prelevate esantioanele.

Folosirea metodelor statistico - matematice impune insusirea unei terminologii care sa permita selectarea si aplicarea corecta a procedurilor si metodelor care descriu aceste aplicatii. De asemenea, sunt necesare cunostinte de specialitate (matematica, statistica, merceologie) care asigura competentele de lucru. Cea mai mare parte a acestor cunostinte face obiectul standardelor in domeniu si al altor publicatii de specialitate.

Asa cum utilizarea aproape globala a SI a asigurat coerenta masurarilor in stiinta si tehnologie, similar un consens global asupra evaluarii, masurarii si exprimarii rezultatelor masurarilor ar largi aria de intelegere si utilizare corecta a metodelor statistico-matematice nu numai in stiinta si tehnologie, ci si in industrie, comert, legislatie etc.

In domeniul metodelor statistico-matematice se opereaza cu un vocabular consacrat, din care fac parte termeni de baza. Cativa dintre acesti termeni, in ordine alfabetica, sunt: corectie, eroare, exactitate, frecventa, incertitudine a masurarii, marime, masurare, metoda de masurare, masurand, populatie, procedura de masurare, reproductibilitate a masurarii, rezultat, valoare.

Masurarea este un ansamblu de operatii care au ca obiect determinarea unei valori a unei marimi. Masurarea se face asupra unui masurand, folosind o procedura de masurare si o metoda de masurare, bazata pe un principiu de masurare.

Marimea este un atribut al unui fenomen, al unui corp sau al unei substante care este susceptibil a fi diferentiat calitativ si determinat cantitativ. Termenul se poate referi la o marime in sens general (lungime timp, masa, temperatura, rezistenta electrica, concentratie de substanta) sau la o marime particulara (lungimea unei anumite tije, concentratia etanolului intr-o proba de vin etc.). Marimile care pot fi aranjate, unele fata de latele, intr-o ordine crescatoare / descrescatoare a valorii lor sunt marimi de aceeasi specie.

Masurandul este o marime particulara supusa masurarii (ex., presiunea de vapori a unei probe specificate de apa la temperatura de 20 gr. C). Definirea unui masurand poate necesita specificatii despre marimi ca, de exemplu, timpul, temperatura si presiunea. In masurari se evidentiaza si marimi de influenta, care au implicatii asupra rezultatului masurarii (ex., temperatura unui micrometru in decursul masurarii unei lungimi; frecventa in decursul masurarii amplitudinii unei tensiuni electrice alternative etc.).

Rezultatul unei masurari este valoarea atribuita unui masurand, obtinuta prin masurare. Cand este prezentat rezultatul unei masurari trebuie sa se specifice clar daca acesta este: indicatia mijlocului de masurare; rezultatul necorectat; rezultatul corectat si daca valorile corespunzatoare sunt medii aritmetice. O informatie completa a rezultatului unei masurari include informatii in legatura cu incertitudinea de masurare.

Una din problemele de mare interes in domeniul aplicatiilor statistico-matematice o reprezinta incertitudinea de masurare, care este o indicatie asupra calitati rezultatului, care asigura credibilitate pentru utilizatorii rezultatului, permitand compararea masuratorii cu alte masuratori sau cu valori de referinta din standarde ori specificatii. In numeroase aplicatii ale comertului este necesar sa se specifice, in jurul rezultatului masurarii, un interval care sa cuprinda cea mai mare parte a distributiei valorilor ce, in mod rezonabil, pot fi atribuite marimii supuse masurarii. Incertitudine (de masurare) este un parametru, asociat rezultatului unei masurari, care caracterizeaza dispersia valorilor ce, in mod rezonabil, pot fi atribuite masurandului.

In practica, sursele posibile de incertitudine includ:

definitia incompleta a masurandului;

realizarea imperfecta a definitiei masurandului;

esantionarea nereprezentativa (proba masurata nu reprezinta masurandul definit);

cunoasterea insuficienta a efectelor conditiilor de mediu asupra masurarii sau masurarea imperfecta a marimilor de mediu;

eroarea de justete a observatorului la citirea indicatiei mijloacelor de masurare analogice;

rezolutia limitata a mijloacelor de masurare sau pragul de discriminare al acestor a [neclar, de verificat!];

Valorile inexacte ale etaloanelor si materialelor de referinta certificate;

valorile inexacte ale constantelor si ale altor parametrii preluate din surse de informare externe si folosite in algoritmul de prelucrare a datelor;

aproximatiile si presupunerile introduse in metoda si in procedura de masurare;

variatiile dintre observatiile repetate ale masurandului in conditii aparent identice [neclar, de verificat!].

Valoarea [unei marimi] este o expresie cantitativa a unei marimi particulare exprimata, in general, sub forma unei unitati de masura inmultita cu un numar, ex. lungimea unei tije = 5,34 m sau 534 cm, cantitatea de apa a unei probe de apa (H₂O) = 0,012 k sau 12 mol. Valoarea unei marimi poate fi pozitiva, negativa sau zero; exprimarea valorii unei marimi se poate face in mai multe feluri; valorile marimilor cu dimensiunea unu sunt, in general, exprimate prin numere.; o marime care nu poate fi exprimata ca o unitate de masura inmultita cu un numar poate fi exprimata prin referire la o scala de referinta conventionala sau la o procedura de masurare sau la ambele.

Principiul de masurare este baza stiintifica a unei masurari (de exemplu, efectul termoelectric aplicat la masurarea temperaturii, efectul Josephson aplicat la masurarea tensiunii electrice, efectul Doppler aplicat la masurarea vitezei, efectul Raman aplicat la masurarea numarului de unda al vibratiei moleculare).

O metoda de masurare este o succesiune logica de operatii, descrise generic, folosita pentru efectuarea masuratorilor. Metodele de masurare pot fi clasificate in diferite moduri: m substitutiei, m. diferentiala, m. de zero.

Procedura de masurare este un ansamblu de operatii, descrise detaliat, folosite pentru efectuarea unor de masurari conform unei metode de masurare specificate. Procedura de masurare este, de regula, prezentata intr-un document care este, uneori, denumit chiar Procedura de masurare (sau Metoda de masurare) si este suficient de detaliat incat sa dea posibilitatea unui operator de a efectua masurarea fara a avea nevoie de informatii suplimentare.

Exactitatea de masurare este gradul de concordanta intre rezultatul unei masurari si o valoare adevarata a masurandului. Conceptul "exactitate" este un concept calitativ. Termenul precizie nu trebuie folosit in locul termenului exactitate.

Eroarea (de masurare) este diferenta intre rezultatul unei masurari si o valoare adevarata a masurandului. Pentru ca o valoare adevarata nu poate fi determinata, in aplicatiile practice se foloseste o valoare conventional adevarata. Daca este necesar sa se faca distinctie intre "eroare" si "eroare relativa" atunci prima este denumita "eroare absoluta de masurare" si nu trebuie confundata cu valoarea absoluta a erorii, care este modulul erorii. Eroarea relativa este raportul intre eroarea de masurare si o valoare adevarata a masurandului. In practica, din motivele aratate la "eroare", se foloseste o valoare conventionala adevarata. Dupa natura lor, erorile sunt: aleatorii si sistematice

Eroarea aleatorie este diferenta intre rezultatul unei masurari si media ce s-ar obtine din rezultatele unui numar infinit de masurari ale aceluiasi masurand efectuate in conditii de repetabilitate. Eroarea aleatorie este egala cu diferenta dintre eroare si eroarea sistematica. Deoarece nu se poate efectua decat un numar finit de masurari, este posibila numai determinarea unei estimatii a erorii aleatorii.

Eroarea sistematica este diferenta intre media ce s-ar obtine din rezultatele unui numar infinit de masurari ale aceluiasi masurand efectuate in conditii de repetabilitate si o valoare adevarata a masurandului. Eroarea sistematica este egala cu diferenta dintre eroare si eroarea aleatorie. Asemenea valorii adevarate, eroarea sistematica si cauzele ei nu pot fi cunoscute complet. Pentru un mijloc de masurare se opereaza cu "eroarea de justete".

Corectie este valoarea ce se adauga algebric rezultatului necorectat al unei masurari pentru a compensa o eroare sistematica. Corectia este egala cu eroarea sistematica estimata luata cu semnul minus. Intrucat eroarea sistematica nu poate fi cunoscuta perfect, compensarea ei nu poate fi completa.

Factorul de corectie este un factor numeric cu care se inmulteste rezultatul necorectat al unei masurari pentru a compensa o eroare sistematica. Intrucat eroarea sistematica nu poate fi cunoscuta perfect, compensarea ei nu poate fi completa.

Calimetria: obiect, metode, principii

Obiectul de studiu al calimetriei: evaluarea, estimarea si, dupa caz, masurarea calitatii prin metode si procedee specifice (metode statistico-matematice, instrumente grafice, indicatori).

Metode utilizate in calimetrie

Necesitatea evaluarii calitatii in conditii specifice diferitelor domenii de aplicare ca si volumul mare de informatii pe care il solicita complexitatea operatiei de evaluare desfasurata in mai multe faze, determina utilizarea unui numar mare de metode si procedee care pot fi clasificate astfel:

a) in functie de aria de aplicare:

- metode de evaluare a calitatii unei entitati (produs, serviciu, proces etc.);

- metode de evaluare a calitatii unei colectivitati de produse (loturi de produse);

- metode de evaluare a calitatii productiei la furnizor.

b) in functie de mijloacele utilizate:

- metode experimentale, aplicate pentru stabilirea nivelului caracteristicilor sau indiciilor de calitate pe baza unor determinari de laborator efectuate cu ajutorul diferitelor mijloace si procedee de lucru; rezultatele determinarilor sunt prelucrate si interpretate, ele putand fi folosite apoi in evaluarea nivelului calitativ al produselor;

- metoda expertizei, care se bazeaza pe aprecierile unui grup de experti cu privire la nivelul unor caracteristici de calitate nemasurabile sau cu privire la stabilirea coeficientilor de importanta (ponderii) caracteristicilor;

- metoda sociologica, constand in efectuarea unor anchete pe baza de ches­tionare referitoare la calitatea produselor, in randul beneficiarilor (consum­atorilor);

- metoda statistica, folosita mai ales pentru evaluarea calitatii loturilor de produse si a calitatii productiei, se bazeaza pe datele oferite de celelalte metode precum si pe procedee si tehnici proprii de prelucrare, de calcul (statistico-­matematic) si de analiza a datelor;

- metode econometrice (metoda Onicescu), pentru analiza nivelului calitativ si ierarhizarea unor produse cu mai multe caracteristici si de provenienta diferita.

Cele mai intalnite metode calimetrice sunt urmatoarele:

Metoda punctarii valorilor caracteristicilor

Aceasta metoda consta in acordarea unui punctaj maxim stabilit con­ventional pentru valori ale caracteristicilor considerate optime din punct de vedere al cerintelor utilizatorilor. Valorile reale ale caracteristicilor produsului analizat, determinate experimental, se pot situa la nivelul celor considerate optime si in acest caz se acorda punctajul maxim sau se pot constata diferente (abateri) fata de nivelul optim, punctajul acordat fiind diminuat in mod cores­punzator.

Aplicarea acestei metode este indicata mai ales pentru evaluarea calitatii pe baza caracteristicilor atributive apreciate prin puncte. Metoda prezinta avantajul incadrarii in diferite clase de calitate in functie de valoarea indica­torului sintetic, dar prezinta dezavantajul introducerii unor elemente de subiec­tivism la acordarea punctajului pentru nivelul real al caracteristicilor produsului de analizat; de aceea se recomanda utilizarea unui punctaj mediu realizat ca medie aritmetica a punctajului acordat de mai multi subiecti.

Metoda punctarii in raport cu o calitate etalon

Se aplica dupa aceeasi metodologie, dar prin comparatie cu produse con­siderate etalon. Indicii caracteristicilor se stabilesc in raport cu valorile caracteristicilor produsului etalon, iar punctajul total, acordat in functie de importanta carac­teristicilor, sa fie egal cu 100.

Metoda valorii absolute a caracteristicilor de calitate

Aceasta metoda permite determinarea unui indicator sintetic al calitatii ce exprima un sistem integrator de caracteristici. Indicatorul sintetic se determina in raport cu valorile normative (prescrise in standarde sau alte do­cumente normative) pentru determinarea conformitatii sau cu alte valori, care pot fi ale unor produse realizate de firme de prestigiu din domeniul produselor analizate, considerate valori de referinta.

Metodologia aplicata permite analiza calitatii unor produse, procese si ser­vicii avand caracteristici cuantificabile si necuantificabile.

Indicatorul complex al calitatii (Icq)

Indicatorul complex al calitatii (Icq)reflecta atat marimea, cat si impor­tanta caracteristicilor. In cazul in care indicatorul sintetic al calitatii se calculeaza pentru efec­tuarea unei analize comparative a unor produse cu aceeasi destinatie, provenite de la mai multe firme, se considera si pretul de achizitie sau pretul de vanzare al produselor analizate, comparativ cu pretul produsului de referinta, obtinandu-se indicatorul complex al calitatii si eficientei.

Indicatorul de ierarhizare a produselor

Etapele de lucru sunt identice cu cele ale determinarii indicatorului complex al calitatii cu deosebirea ca indicatorul de ierarhizare se calculeaza pe baza diferentei dintre valorile caracteristicilor fiecarui produs analizat si valorile caracteristicilor produsului de referinta. Ierarhizarea se face prin ordonarea descrescatoare a valorilor indicatorului.

Principiile care stau la baza metodelor de evaluare a calitatii

Principiile care stau la baza metodelor de evaluare a calitatii sunt urmatoa­rele:

- calitatea (Q) este o functie (f) a principalelor caracteristici (x, y, z) considerate ca elemente determinante:

Q = f (x, y, z) 

- caracteristicile de calitate (x, y, z) ale unui produs fiind exprimate diferit, notional (atributiv), sau in marimi relative ori absolute cu unitati de masura diferite, este necesara aducerea (convertirea) lor intr-o forma de exprimare unitara, dupa anumite reguli;

- caracteristicile de calitate ale unui produs nu sunt egale din punct de vedere al aportului (importantei) lor la satisfacerea unei necesitati; pe baza analizei cerintelor de calitate ale utilizatorilor se stabileste, prin diferite metode, ponderea fiecarei caracteristici;

- calitatea unui produs cu o anumita destinatie este data de sinteza caracteristicilor de calitate si se exprima printr-un indicator sintetic.

In functie de scopul si modul in care se face evaluarea, marimea carac­teristicilor (k_i) poate fi exprimata prin cifre, pe baza unei scari de apreciere cu valori intre anumite limite sau printr-un indice numeric al fiecarei carac­teristici, indice rezultat prin raportarea valorii absolute efective (reale) a caracteristicilor produsului analizat, la valoarea absoluta a caracteristicilor unui produs de referinta (care corespunde in cea mai mare masura cu cerintele utili­zatorului).

Stabilirea coeficientilor de importanta sau ierarhizarea caracteristicilor dupa importanta lor necesita efectuarea unor analize comparative, pentru evitarea introducerii elementelor de ordin subiectiv.

Un model de analiza comparativa consta in construirea unei matrice in care fiecare caracteristica este comparata succesiv cu celelalte, stabilindu-se daca este mai importanta sau nu; se adopta semnul plus daca este mai importanta si minus, in caz contrar. In functie de numarul de semne cu plus obtinute pe coloane se face ierarhizarea caracteristicilor.

O alta metoda de stabilire a ordinii de importanta a caracteristicilor presupune formarea prin sondaj a unui esantion reprezentativ de persoane (experti) care apreciaza importanta fiecarei caracteristici prin puncte. Volumul esantionului este alcatuit din P subiecti (cel putin sapte experti) care analizeaza M caracteristici.

Cercetarea calitatii productiei

In cercetarea calitatii in general, si in productia de bunuri materiale in special, se disting doua directii: una orientata catre cercetarea calitatii dezirabile (indicatorii calitatii), cealalta orientata spre zona indezirabila (indicatorii noncalitatii).

Indicatorii calitatii

Pe langa indicatorii prezentati mai sus, se calculeaza urmatorii coeficienti si indicatori:

a) Coeficientul calitatii medii;

b) Indicele calitatii medii;

c) Coeficientul generalizat a1 calitatii;

d) Indicele generalizat al calitatii;

Indicatori ai noncalitatii

Evaluarea conformitatii unui produs fata de prevederile actelor normative sau fata de un produs de referinta considerat etalon se poate face si prin calculul unor indicatori ce reflecta noncalitatea. Acesti indicatori nu se substituie indicatorilor sintetici ai calitatii, ci ii pot completa. Noncalitatea se manifesta prin aparitia unor defecte fie pe parcursul procesului de obtinere a produselor, fie in utilizare. De aceea, aplicarea unor metode de urmarire si control ca si de evaluare a acesteia prezinta o deosebita importanta in dirijarea nivelului calitativ in toate etapele pe care le parcurge produsul.

Prin defect in activitatea de control se intelege orice abatere a produsului sau a unei caracteristici a acestuia fata de prescriptiile tehnice. Defectele se clasifica in functie de gravitate (consecinte) si frecventa de aparitie in:

- defecte critice, care pun in pericol securitatea utilizatorului, integritatea produsului sau calitatea mediului inconjurator, fac imposibila folosirea pro­dusului si genereaza reclamatii din partea beneficiarului;

- defecte principale, care afecteaza performantele produsului reducand posibilitatea utilizarii acestuia; astfel de defecte sunt sesizabile de catre bene­ficiari si pot genera reclamatii din partea acestora;

- defecte secundare, care nu reduc posibilitatea de utilizare a produsului, ele afectand in general aspectul produselor si, desi pot fi sesizate de beneficiari, sunt admise in anumite limite si pot sa nu genereze reclamatii;

- defecte minore, care nu reduc posibilitatea de utilizare a produsului, sunt nesesizabile si nu genereaza reclamatii.

Pentru fiecare grupa de marfuri, in functie de specificul ei, se stabilesc defectele ce se incadreaza in clasele de mai sus. Aceasta presupune utilizarea unei terminologii adecvate, care pentru o serie de produse (sticla, ceramica, lemn, textile, metale etc.) este prescrisa, indicandu-se si cauzele aparitiei defectelor.

Identificarea defectelor - defectoscopia, consta in aplicarea unui ansamblu de procedee pentru examinarea produselor (semifabricate, produse finite) in vederea descoperirii (evidentierii) defectelor acestora.

Determinarea nivelului calitativ al produselor dupa identificarea defectelor, utilizand unul din procedeele de mai sus, se realizeaza prin metoda deme­ritelor, metoda cu larga aplicabilitate in majoritatea intreprinderilor. Denumirea de 'demerite'` caracterizeaza 'lipsa de merite' in ceea ce priveste calitatea, cauzata de aparitia defectelor pe parcursul procesului de fabricatie sau in operatiile ulterioare fabricatiei. Principiul de baza consta in penalizarea defectelor prin punctajul acordat in functie de gravitatea lor, punctajul constituind demeritul defectului identificat. Aplicarea acestei metode consta in efectuarea urmatoarelor operatii:

- definirea obiectului care se cerceteaza (produs, caracteristica, lot de produse etc.);

- clasificarea corecta si stabilirea defectelor ce se incadreaza in fiecare categorie, dupa gravitatea lor, respectiv, a consecintelor pe care le au in uti­lizarea produselor; defectele nu vor fi schimbate de la o categorie la alta, in­cadrarea lor ramanand aceeasi pe parcursul aplicarii metodei, astfel incat pentru compararea nivelului calitativ de la o perioada la alta sa existe o baza de re­ferinta;

- aplicarea punctajului de penalizare pentru fiecare categorie de defecte, astfel:

- defecte critice - 100 puncte - defecte principale - 50 puncte - defecte secundare - 10 puncte - defecte minore - 1 punct;

- stabilirea demeritului limita acceptat potrivit conditiilor de admisibilitate prescrise, cu privire la numarul maxim de defecte admis pe acelasi produs sau pe un lot de produse;

- calculul indicatorilor de demerite.

Analiza grafica a nivelului calitativ al produselor pe baza identificarii defectelor poate fi o etapa in aplicarea metodei demeritelor, etapa care com­pleteaza rezultatele obtinute prin calcul. O astfel de analiza se poate face cu diagrama Pareto care permite evidentierea tipurilor de defecte cu pondere ridicata in aprecierea nivelului calitativ al produselor la producator, dand posibilitatea acestuia sa-si concentreze atentia in vederea eliminarii lor.

Cercetarea calitatii loturilor de produse. Receptia calitativa

Marfurile ce fac obiectul comertului parcurg diferitele etape ale circuitului tehnic sub forma de loturi constituite pe principiul omogenitatii (marfuri de acelasi fel, obtinute din aceeasi materie prima si prin acelasi proces tehnologic). La trecerea loturilor de marfuri de la furnizor la beneficiar, se efectueaza receptia calitativa a marfurilor, operatie prin care se stabileste concordanta dintre calitatea reala a loturilor de marfuri si cea prescrisa sau contractata.

Receptia marfurilor are implicatii majore pe mai multe planuri: social, juridic, economic, tehnic. De asemenea, trebuie avute in vedere aspectele de ordin procedural si organizatoric. Se face distinctie intre receptia cantitativa si receptia calitativa.

Calitatea reala a loturilor de marfuri se apreciaza prin utilizarea unor tehnici si activitati cu caracter operational pentru determinarea gradului in care marfurile din lot satisfac cerintele referitoare la calitate (cerintele pietei, cerintele prevazute in contracte, cerintele interne ale unei organizatii etc.). In functie de rezultatul controlului, lotul este admis sau respins.

Controlul calitatii loturilor poate fi efectuat prin mai multe metode adaptate specificului marfurilor controlate, tipului caracteristicilor de calitate ce se verifica, implicatiilor ce pot sa apara ca urmare a erorilor de decizie.

Metodele de control se grupeaza astfel:

a) dupa natura caracteristicilor controlate:

· metode de control pe baza caracteristicilor atributive, care au ca scop sa stabileasca daca produsele se incadreaza sau nu in nivelul prescriptiilor, aprecierea facandu-se prin 'corespunzator' sau 'necorespunzator';

· metode de control pe baza caracteristicilor masurabile, care au ca obiectiv stabilirea valorii numerice a caracteristicilor de calitate ale produselor, inca­drarea lor in limitele de toleranta prevazute in specificatii.

b) dupa partea din lot supusa controlului:

· controlul integral ( 100%) in care se controleaza intregul lot 'bucata cu bucata'; acesta se practica in cazul in care produsele sunt de serie mica si de valoare mare. Controlul integral pentru loturi mari (produse de serie mare) sau pentru verificari cu caracter distructiv este nerational din punct de vedere economic, necesitand cheltuieli ridicate, timp indelungat si personal numeros;

· controlul prin sondaj, in care se controleaza numai o parte a lotului (­un esantion) - se aplica tuturor loturilor de marfuri indiferent de natura lor, fiind avantajos din punct de vedere economic si tehnic; aprecierea calitatii lotului se face pe baza esantionului extras intamplator din lot, prin verificarea calitatii unitatilor de produs ce compun esantionul. Conditia pe care trebuie sa o indeplineasca esantionul este ca acesta sa fie cat mai reprezentativ pentru lot.

Cercetarea calitatii la beneficiar

Indicatori de evaluare a comportarii in utilizare a produselor

Intrucat calitatea produselor se manifesta in procesul de utilizare, pentru a cunoaste modul de comportare in consum (mai ales pentru produsele de tehnicitate ridicata si de folosinta indelungata), se folosesc indicatori ce reflecta capacitatea unui produs de a putea fi folosit la parametrii proiectati in conditii determinate, pe parcursul unei perioade de timp date. Beneficiarul (consumatorul) ca si producatorul doresc ca produsul sa poata fi mentinut in utilizare in conditii date, un timp cat mai indelungat, fara aparitia defectiunilor.

Caracteristicile prin care se urmareste calitatea la beneficiar sunt: fiabilitatea, mentenabilitatea si disponibilitatea.

Fiabilitatea

Denumita la inceput siguranta in functionare, fiabilitatea s-a impus ca o caracteristica de sine statatoare in cadrul sistemului de caracteristici propriu produselor complexe de tehnicitate ridicata.

Fiabilitatea se exprima cantitativ prin probabilitatea ca un produs (sistem) sa functioneze (sa indeplineasca o functiune necesara) in conditii date, o perioada de timp specificata.

Cu alte cuvinte, fiabilitatea se determina prin functia ce exprima pro­babilitatea ca timpul de functionare fara defectiuni (T) sa depaseasca un timp prescris (t), adica:

R (t) = P (T>t); T fiind variabila aleatoare.

S-a pus in evidenta faptul ca defectele urmeaza anumite legi de repartitie ce au o anumita densitate sau functie de frecventa f(t) pe baza careia se calculeaza intensitatea de defectare denumita si rata de defectare, care reprezinta si unul din parametrii cei mai utilizati pentru caracterizarea fiabilitatii unui produs

Intensitatea de defectare reprezinta probabilitatea ca un produs care a functionat fara defectiuni pana in momentul t sa se defecteze in cursul unei unitati de timp urmatoare.

Rata de defectare variaza cu timpul, astfel:

- in perioada de inceput sau de rodaj este descrescatoare;

- in perioada de functionare este practic constanta;

- in perioada de uzura este crescatoare.

Cele trei perioade distincte din grafic au semnificatii diferite, astfel:

- perioada initiala sau perioada de rodaj este aceea in care apar defectele premature care au o frecventa ridicata. Elementele care 'cad' (se defecteaza) in aceasta perioada sunt elementele cele mai slabe, cu defecte ascunse ce apar la scurt timp dupa functionare. Numarul lor scade pe masura ce trece timpul de utilizare si sunt cauzate de unele greseli de fabricatie sau de utilizare a unor materii prime necorespunzatoare;

- perioada normala sau de viata utila reprezinta perioada de functionare cu durata cea mai lunga (maturitatea). In aceasta perioada defectele au caracter aleator, cu o rata scazuta si relativ stabila (constanta). Aceasta este perioada care caracterizeaza fiabilitatea produselor si asupra ei se efectueaza studii pentru a o extinde cat mai mult;

- perioada finala (de uzura) este caracterizata printr-o crestere brusca a ratei de defectare cauzata de imbatranirea componentelor. Mentinerea in functiune a produsului este nerentabila.

Mentenabilitatea si mentenanta

Pentru ca un produs sa poata fi in stare de functionare in orice moment nu este suficient sa aiba o fiabilitate ridicata, ci este necesar sa fie usor de utilizat, intretinut si reparat. Aceasta deoarece oricat de sigur ar fi produsul, aparitia defectarilor (caderilor) la un anumit moment este inevitabila. Inlaturarea acestor defectari (caderi), fie corectiv (dupa aparitia lor), fie pre­ventiv (inaintea aparitiei lor) necesita un anumit timp, care depinde in principal de natura produsului si a defectului respectiv. De aceea se impune ca la aprecierea fiabilitatii unui produs sa se ia in considerare si capacitatea acestuia de a putea fi mentinut in stare buna de functionare. Aceasta reprezinta o caracteristica de calitate cunoscuta sub numele de mentenabilitate.

Mentenabilitatea reprezinta proprietatea (capacitatea unui produs de a putea fi intretinut si reparat intr-o anumita perioada de timp. Aceasta proprietate este determinata de:

· accesibilitatea [accesul] la componentele produsului;

· existenta pieselor de schimb;

· existenta personalului calificat pentru intretinere si reparatii.

Accesibilitatea consta in posibilitatea de a permite montarea si demontarea cu usurinta a oricarei componente a unui produs complex. In etapa de cercetare-proiectare a produselor trebuie sa se acorde atentie modului de amplasare a componentelor acestora.

Existenta pieselor de schimb este strict necesara pentru efectuarea repa­ratiilor si mentinerea in stare de functionare a produselor reparabile.

Existenta personalului calificat reprezinta un mijloc operativ si eficient de a urmari modul de comportare in utilizare a produselor.

Definita din punct de vedere cantitativ, mentenabilitatea reprezinta pro­babilitatea ca un produs sa fie mentinut sau repus in stare de buna functionare intr-un anumit timp in conditii de intretinere si reparare stabilite.

Totalitatea actiunilor tehnice si organizatorice determinate de mentinerea si readucerea in stare de functionare a unui produs reprezinta mentenanta produsului respectiv, reflectata prin costuri.

Costurile mentenantei, fie ca este preventiva (concretizata prin revizii, re­glaje, inlocuiri de piese uzate) sau corectiva (actiuni de eliminare a defecti­unilor aparute), pot fi deosebit de ridicate, ajungand chiar sa depaseasca costul initial al produsului.

Costul mentenantei revine utilizatorului si el reprezinta numai o parte din costul serviciului indeplinit de un produs in utilizare, cost denumit si cost global, intrucat el cuprinde: costul produsului (costul de achizitionare si uneori de instalare); costul utilizarii (consum de energie); costul mentenantei.

Disponibilitatea

Comportarea in utilizare a produselor se estimeaza intr-un mod sintetizator prin disponibilitate, caracteristica de calitate ce reflecta atat fiabilitatea, cat si mentenabilitatea. Un produs poate fi disponibil, adica poate sa-si indepli­neasca serviciul sau misiunea pentru care a fost realizat, numai daca este fiabil si mentenabil.

Disponibilitatea reprezinta caracteristica cea mai complexa ce reflecta modul de manifestare a calitati in utilizare.

Existenta mai multor posibilitati de exprimare cantitativa a disponibilitatii reflecta complexitatea acestei caracteristici, care vizeaza atat aspectele teh­nice, cat si pe cele economice ale proiectarii, fabricarii si utilizarii produselor.