Calculatiile privind costurile de productie si clasificarea lor

Calculatiile privind costurile de productie si clasificarea lor

1. Notiunea si necesitatea centrelor de costuri in intreprinderile industriale

Obiectul de calculatie ca entitate in raport de care se bugeteaza si se calculeaza costurile efective il reprezinta comanda sau faza, in raport de metoda de calculatie care se utilizeaza (pe comenzi sau pe faze), iar in cadrul acestora produsul. Necesitatea cresterii eficientei economice determinata, printre altele, si de cresterea responsabilitatii pentru cheltuielile efectuate impune organizarea contabilitatii de gestiune si calculatiei costurilor si pe centre de costuri, ca centre de activitate special constituite prin reunirea locurilor de munca din intreprindere dupa anumite criterii. Deci, in intreprinderile industriale se pot folosi doi purtatori de costuri, unul cu caracter intermediar, reprezentat de centrul de costuri si unul reprezentat de comanda lansata sau faza de calculatie. In felul acesta, prin indicatorii specifici urmariti la nivelul centrelor de costuri se creeaza conditii favorabile respectarii nivelului prestabilit al costurilor de productie si se furnizeaza factorilor de decizie informatii suplimentare necesare conducerii eficiente a laturii valorice a procesului de productie.

Daca in toate cazurile, din punct de vedere al structurii organizatorice si functionale, intreprinderea se imparte in sectoare de activitate (aprovizionare, productie, desfacere si administratie), in cadrul acestora pe sectii ca in cazul sectorului productiei (de baza sau principale, auxiliare sau ajutatoare si anexe sau neindustriale) sau pe servicii functionale, ca in cazul celorlalte sectoare, iar in continuare, sectiile se defalca pe ateliere, grupe de masini, masini, instalatii si locuri de munca, iar serviciile functionale pe birouri si locuri de munca, nu in toate cazurile centrele de costuri ca obiecte de calculatie, se suprapun cu aceasta structura organizatorica si functionala a intreprinderii. Acest lucru nu este posibil, intrucat, pe de o parte nu toate cheltuielile se identifica exact pe fiecare element al structurii organizatorice si functionale a intreprinderii, iar pe de alta parte, urmarirea lor pe fiecare din elementele respective pana la nivelul locurilor de productie, ar mari foarte mult volumul muncii de evidenta si calculatie. Din considerentele respective, pentru localizarea consumurilor ocazionate de procesul de fabricatie, in contabilitatea de gestiune se face o unire a mai multor locuri de productie sau a altor verigi ale structurii organizatorice si functionale a intreprinderii, intr-un singur centru de costuri la nivelul grupelor de masini, instalatiilor, liniilor tehnologice, atelierelor, sectiilor etc. Astfel, a aparut notiunea de "centru de costuri", care nu trebuie sa se confunde cu aceea de "loc de productie", desi intre ele exista o stransa legatura.

Centru de costuri poate fi definit ca expresia organizata a unitatilor productive si functionale din cadrul unei intreprinderi, unde iau nastere si pe care se colecteaza cheltuielile ocazionate de activitatea acestora.

Ele se pot constitui pe seama unor sectii, ateliere, locuri de munca, linii tehnologice, masini de mare capacitate, a unor activitati, compartimente functionale etc., care ocazioneaza cheltuieli si genereaza venituri ce se pot delimita si masura cu precizie pentru a se putea stabili competente si raspunderi. Deci poate fi considerat drept centru de costuri orice unitate structurala a intreprinderii pentru care se poate stabili o activitate, o functiune, un produs, o lucrare, un serviciu, un obiectiv, un program, un proiect etc., sau chiar intreprinderea in ansamblul ei si pe care se pot delimita cheltuielile ocazionate. In masura in care pentru centrele respective se pot stabili responsabilitati, ele se numesc si centre de responsabilitate. Iata de ce in spatele centrelor de costuri trebuie vazuti oamenii cu sarcinile si responsabilitatile lor.

2. Clasificarea centrelor de costuri

In functie de baza de constituire, centrele de costuri care functioneaza deci ca locurile de cheltuieli sau centre de responsabilitate, sunt de doua feluri: centre de costuri operationale si centre de costuri functionale.

Centrele de costuri operationale sau reale sunt acelea in cadrul carora se executa operatiile tehnologice de fabricare a produselor, operatiile de desfacere, precum si cele de aprovizionare, deci o activitate ce se poate masura cantitativ si calitativ cu precizie. Ele se pot constituit prin urmare in cadrul activitatilor de productie, de aprovizionare, de desfacere sau vanzare si de investitii. Pentru activitatea de productie centrele operationale se impart in: principale, daca se constituie pentru sectiile de baza si, secundare, daca se constituie pentru activitati auxiliare. Centrele de costuri principale si secundare mai poarta denumirea si de centre de productie principale si, respectiv, secundare, daca se constituie in cadrul sectiilor de productie si, deci, au la baza operatii de productie.

Centrele de costuri functionale sau structurale sau fictive, sunt acelea in cadrul carora se executa activitati de organizare, conducere si administrare a procesului de productie, de aprovizionare si de desfacere. Asemenea centre de costuri de pot constitui la nivelul sectiei de productie, a atelierului, sectorului aprovizionarii, sectorului administrativ, sectorului desfacerii, sectorului de investitii etc.

In ceea ce priveste sectorul administrativ si de conducere, apreciem ca o detaliere mai mare a centrelor de costuri si in cadrul sau, pe servicii sau chiar pe birouri, ar asigura intr-adevar o mai buna informare asupra cheltuielilor generale de administratie, ceea ce ar spori eficienta controlului bugetar si luarii deciziilor de catre manageri, dar in acelasi timp, ar conduce la o crestere a cheltuielilor ocazionate de executarea lucrarilor bugetare, evidenta si calculatie a costurilor care nu este compensata de eficienta controlului si al luarii deciziilor.

Rezulta ca in cazul acestui sector de activitate, trebuie stabilit numarul optim al centrelor de costuri, sub aspectul eficientei economice, avand in vedere tendintele opuse care exista intre necesitatile de informare, pentru adoptarea deciziilor si costul acestor informatii.

Schema de principiu a centrelor de costuri intr-o intreprindere industriala se prezinta astfel:

At = atelier de fabricatie Sb = sectie de baza;

Lf = linie de fabricatie; Sa = sectie auxiliara;

Cco = centru de costuri operational; Ccp = centru de costuri principal;

Ccf = centru de costuri functional; Ccs = centru de costuri secundar.

Deci, in intreprinderile industriale, centrele de costuri operationale se constituie, in general, pe principalele ateliere de fabricatie sau chiar linii de fabricatie (pentru activitatea de baza) ale procesului tehnologic. Ele reunesc mai multe operatii care se desfasoara, in principiu, intr-un anumit atelier sau linie de fabricatie foarte bine delimitate in spatiu.

De mentionat ca urmarirea activitatii intreprinderii pe centre de costuri si indeosebi a activitatii de productie, se impune cu atat mai mult, cu cat functionarea normala a unui astfel de organism economic complex, presupune stabilirea precisa a locului, rolului si atributiilor ce revin fiecarui compartiment in raport cu ansamblul, cu obiectivele bugetate.

Bugetarea, evidenta si calcularea costurilor de productie pe centre de costuri, este cu atat mai necesara, cu cat creste gradul de mecanizare si automatizare a proceselor de productie. Se impune acest lucru, intrucat, in asemenea situatii procesul de conducere a intreprinderii nu poate fi realizat in conditii optime fara intarirea spiritului de responsabilitate, astfel incat sa stie "cine face, ce si cum", fara o organizare superioara pe verticala si orizontala a activitatii intreprinderii, care sa conduca la cresterea eficientei, la maximizarea profitului si minimizarea costurilor.

Numai asa se poate mentine un nivel ridicat de activitate tuturor compartimentelor intreprinderii care sa-i asigure echilibrul necesar, iar centrul de costuri, ca centru de responsabilitate, sa devina un loc important de luare a deciziilor, ceea ce pune in evidenta mai mult ca oricand, importanta ce revine informatiei cu privire la costurile de productie pentru conducere.

PROCEDEE GENERALE UTILIZATE IN CALCULATIA COSTURILOR

Procedeul reprezinta un ansamblu de tehnici, instrumente si modalitati concrete de determinare a costurilor in diferite momente in care se genereaza costuri sau in care se efectueaza operatii de calculatie a costurilor.

CATEGORII DE PROCEDEE:

procedee de determinare si delimitare a costurilor pe purtatori si pe sectoare;

procedee de repartizare a cheltuielilor indirecte;

procedee de separare a cheltuielilor variabile si fixe;

procedee de calcul al costului productiei de fabricatie interdependenta;

procedee de calcul al costului unitar.

PROCEDEE DE DETERMINARE SI DELIMITARE A CHELTUIELILOR PE PURTATOR SI PE SECTOARE

Procedeele de determinare si delimitare a cheltuielilor pe purtator si pe sectoare au drept scop determinarea cheltuielilor in momentul efectuarii acestora si in functie de posibilitatile de identificare pe purtator de cost (cheltuieli directe) sau pe sectoare de activitate (cheltuieli indirecte).

Se cuprind urmatoarele procedee:

a. Procedeul ponderarii cantitatilor cu preturile sau tarifele se aplica pentru determinarea cheltuielilor cu materiile prime, materiale si a cheltuielilor salariale.

Relatia de calcul este:

pentru cheltuieli materiale :

Ch_m= cantitate * pret

pentru cheltuieli cu manopera :

Ch_man = timp * tarif

b. Procedeul aplicarii de cote proncetuale la o valoare absoluta. Se utilizeaza pentru determinarea cheltuielilor cu contributiile, pentru amortizari, uzura obiectelor de inventar etc.

Relatia de calcul este:

Ch_s/j = cheltuiala pe sector (s) sau pe purtator de costuri (j)

V_c = valoarea luata in calcul

c. Procedeul defalcarii de cote in raport cu numarul perioadelor de gestiune la care se refera (procedeul defalcarii de cote pro - rata temporis) presupune repartizarea cheltuielilor cu anumite consumuri de valori asupra sectoarelor sau purtatorilor care le-au ocazionat, prin cote parti stabilite in urma raportarii valorii lor totale (absolute), la numarul etapelor (perioadelor de gestiune) asupra carora se rasfrange efectul lor.

= cota medie de cheltuieli care trebuie inclusa in costul productiei intr-o perioada de gestiune data

CH = suma absoluta a cheltuielilor de repartizat pe purtatori sau pe sectoare de cheltuieli

i = categoria (felul) cheltuielii de reparizat

N = numarul perioadelor de gestiune

d. Procedeul statistico-experimental - se aplica indeosebi in antecalcul, pentru a determina in suma absoluta acele cheltuieli care in mod practic nu se pot stabili pe alta cale, sau pentru a caror determinare analitica sunt necesare calcule mult prea laborioase. Acest procedeu se bazeaza pe luarea in considerare, cu sau fara vreun corectiv, a sumelor inregistrate drept cheltuieli efective, la pozitille in cauza in anul de baza.

Ch_p/s = Ch_b/s + C

Ch_p/s = cheltuieli planificate pe sector

Ch_b/s = cheltuieli din anul de baza pe sector

C = corectivul in suma absoluta

PROCEDEE DE REPARTIZARE A CHELTUIELILOR INDIRECTE

Repartizarea cheltuielilor indirecte pe centre de costuri, sectoare, activitati, produse etc. se realizeaza prin procedeul suplimentarii, care se prezinta sub doua forme: forma clasica si forma cifrelor relative de structura.

Forma clasica a procedeului suplimentarii

Aceasta forma presupune parcurgerea urmatoarelor etape metodologice:

a) alegerea unei baze de repartizare (criteriu) comuna ca natura dar diferita ca marime de la un obiect de calculatie la altul;

b) calculul coeficientului de suplimentare, conform relatiei:

unde

K_s = coeficientul de suplimentare;

Chr = cheltuieli de repartizat;

b = baza de repartizare;

j = obiectul de calculatie;

n = numarul obiectelor de calculatie.

c) calculul cotei de cheltuieli ce revine pe obiectul de calculatie, astfel:

Cj = bj x Kj,

unde c = cota de cheltuieli de repartizat.

Procedeul suplimentarii in forma clasica, in functie de numarul si caracterul coeficientilor de suplimentare calculati, se prezinta sub urmatoarele variante:

- varianta coeficientului unic sau global;

- variante coeficientilor diferentiati;

- varianta coeficientilor selectivi.

1.1. Procedeul suplimentarii in varianta coeficientului unic sau global

In aceasta varianta a procedeului suplimentari se calculeaza un singur coeficient de suplimentare pentru repartizarea unei intregi categorii de cheltuieli indirecte de productie pe obiecte de calculatie.

Exemplu: O unitate cu activitate industriala fabrica trei produse: A, B si C. In perioada de gestiune exemplificata obtinerea produselor a generat cheltuieli indirecte de productie in suma de 4.320.000 lei. Se alege pentru repartizarea lor pe obiecte de calculatie o baza ale carei valori sunt: la produsul A = 2.040.000 lei, la produsul B = 1.200.000 si la produsul C = 1.560.000 lei.

Caz de rezolvat

Folosind metodologia de mai sus, sa se rezolve urmatorul caz privind repartizarea cheltuielilor indirecte de productie pe obiecte de calculatie:

O unitate cu activitate industriala fabrica trei produse: A, B si C. In perioada de gestiune exemplificata, obtinerea produselor a generat cheltuieli generale de administratie in suma de 8.480.000 lei. Se alege pentru repartizarea lor pe obiecte de calculatie o baza ale carei valori sunt: la produsul A = 2.060.000 lei; la produsul b = 800.000 lei si la produsul C = 1.340.000 lei.

1.2. Procedeul suplimentarii in varianta coeficientilor diferentiati

In aceasta varianta a procedeului suplimentarii, coeficientul suplimentarii se calculeaza pe fiecare fel si subgrupa de cheltuieli in raport de un alt criteriu. Se utilizeaza pentru a se stabilii o legatura mai stransa intre cheltueilile de repartizat si baza de repartizare. Se aplica indeosebi pentru cheltuielile indirecte de productie, dar poate fi aplicat si pentru cheltuielile generale si de administratie.

Exemplu: Intr-o intreprindere, pentru stabilirea cheltuielilor cu intretinerea si functionarea utilajelor pe sectii, situatia se prezinta astfel:

- amortizarea cladirii monobloc a intreprinderii in care functioneaza doua sectii (I si II) este in suma de 4.560.000 lei, iar suprafata sectiilor respective este urmatoarea: Sectia I-a = 60.000 m²; Sectia a II-a = 40.000 m²;

- energia electrica consumata in scopuri motrice indicata de contorul unic este de 12.000.000 KW/h, iar puterea instalata a motoarelor electrice care actioneaza masinile este urmatoarea: Sectia I-a = 56.000 KW, Sectia a II-a = 46.000 KW, Sectia a III-a = 18.000 KW; regimul de lucru al masinilor este acelasi.

Sa se repartizeze pe sectii cheltuielile cu amortizarea si energia electrica consumata.

Caz de rezolvat

Folosind metodologia de mai sus, sa se rezolve urmatorul caz:

Sa se repartizeze urmatoarele cheltuieli indirecte de productie:

- cheltuielile cu spatiul productiv: 3.000.000 lei;

- amortizarea cladirii monobloc a fabricii: 52.000.000 lei;

Bazele de repartizare sunt urmatoarele:

- numarul corpurilor de iluminat: in sectia I-a 100 x 120W, in sectia a II-a 200 x 200 W;

- suprafata ocupata: de sectia I-a - 130.236 m², iar de sectia a II-a - 210.024 m²;

- valoarea utilajului: in sectia I-a: 25.000.000 lei, in sectia a II-a - 34.000.000 lei.

1.3. Procedeul suplimentarii in varianta coeficientilor selectivi

Aceasta varianta a procedeului suplimentarii sete folosita exclusiv pentru repartizarea cheltuielilor indirecte de productie de purtatori. Presupune pe langa folosirea unor baze de repartizare care difera pe fiecare fel si subgrupa de cheltuieli si selectarea produselor asupra carora trebuie repartizate cheltuielile respective. Pentru solutionarea acestei probleme se calculeaza coeficienti de suplimentare separati pentru fiecare dintre cele doua grupe de cheltuieli indirecte de productie.

Exemplu: Se presupune o unitate cu activitate industriala care dispune de trei sectii in cadrul carora se fabrica trei produse (A, B, C) al caror flux tehnologic este: produsul A trece prin toate sectiile; produsul B trece prin sectiile I si III, iar produsul C prin sectiile I si II.

Situatia cheltuielilor indirecte de repartizat si a bazelor de repartizare pe produse, se prezinta astfel:

- lei -

Caz de rezolvat

Avand in vedere metodologia de mai sus, sa se rezolve urmatorul caz privind repartizarea cheltuielilor indirecte de productie pe purtatori.

Intr-o unitate cu activitate industriala, situatia cheltuielilor indirecte de productie si nivelul bazelor de repartizare corespunzatoare lor, se prezinta astfel:

- lei -

2. Forma cifrelor relative de structura a procedeului suplimentarii

Aceasta forma a procedeului suplimentarii presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

a) calculul ponderii bazei de repartizare corespunzatoare fiecarui obiect de calculatie fata de total baza, astfel:

sau

unde

P = ponderea bazei de repartizare, corespunzand unui obiect de calculatie fata de total baza;

b = nivelul bazei de repartizare corespunzand obiectului de calculatie;

j = obiectul de calculatie asupra caruia trebuie repartizate cheltuielile.

b) Procentele obtinute se aplica asupra cheltuielilor care fac obiectul repartizarii (Chr), determinandu-se cotele de cheltuieli indirecte de productie ce revin fiecarui obiect de calculatie, astfel:

C_j = P_j x Chr.

Indiferent de forma utilizata, clasica sau cifre relative de structura, rezultatele privind cota de cheltuieli ce revine fiecarui obiect de calculatie sunt aceleasi.

Se exemplifica aceasta folosind datele din exemplul luat la varianta coeficientului unic al procedeului suplimentarii.

Caz de rezolvat

Folosind metodologia de mai sus, sa se rezolve cazul prezentat la varianta coeficientului unic al procedeului suplimentarii.

3. Procedee de delimitare a cheltuielilor de productie in variabile si fixe

Cheltuielile variabile sunt dependente de volumul fizic al productiei, in timp ce cheltuielile fixe sunt cheltuieli de structura sau cheltuieli de capacitate.

Procedeul se utilizeaza atunci cand se cunoaste o masa a cheltuielilor (un total al cheltuielilor) si se impune o separare a acestora in variabile si fixe. Pentru efectuarea separarii este necesara cunosterea evolutiei in timp atat a volumului fizic al productiei cat si a nivelului cheltuielilor.

Procedeele utilizate sunt:

- procedeul celor mai mici patrate

- procedeul punctelor de maxim si de minim

- procedeul analitic.

3.1. Procedeul celor mai mici patrate

Procedeul in cauza presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

1. Calculul volumului mediu al productiei pentru perioada luata in calcul, astfel:

,

unde

= volumul mediu al productiei;

Q = volumul productiei dintr-o perioada de gestiune;

t = perioada de gestiune (luna, trimestrul, anul);

n = numarul perioadelor de gestiune luate in calcul.

2. Calculul cheltuielilor medii pentru perioada luata in calcul, astfel:

,

unde

= cheltuielile medii;

Ch = cheltuielile dintr-o perioada de gestiune.

3. Calculul abaterii volumului productiei din fiecare perioada de gestiune luata in calcul, fata de volumul mediu al productiei astfel:

X_t = Q_t -

unde

X = abaterea volumului productiei fata de volumul mediu al acesteia.

4. Calculul abaterii cheltuielilor de productie din fiecare perioada de gestiune luata in calcul, fata de volumul mediu al cheltuielilor astfel:

Y_t = Ch_t -

unde

Y = abaterea cheltuielilor de productie fata de nivelul mediu al acesteia.

5. Calculul cheltuielilor variabile unitare, conform relatiei:

,

unde

ch_v = cheltuieli variabile unitare;

XY = produsul abaterilor dintre volumul productiei si cheltuielile de productie;

X² = abaterea patratica a volumului productiei.

6. Calculul cheltuielilor variabile totale aferente unei perioade de gestiune luata in calcul, astfel:

Chv_t = Q_t x chv

unde

Chv = cheltuieli variabile totale.

7. Calculul cheltuielilor fixe, astfel:

Chf = Ch_t - Chv_t

unde

Chf = cheltuieli fixe;

Ch = cheltuieli de productie.

NOTA: Cheltuielile fixe nefiind dependente de evolutia volumului fizic al productiei, in etapele 6 si 7 se vor efectua calcule pentru doua perioade de gestiune oarecare.

8. Calculul cheltuielilor de productie standard pentru o perioada de gestiune viitoare:

Ch_s = Chf + (ch_v x Q_s)

unde

Ch_s = cheltuieli standard;

Q_s = volumul productiei standard.

Exemplu: Cheltuielile indirecte de productie ocazionate de activitatea unei sectii principale de productie si productia obtinuta in semestrul II au avut urmatoarea evolutie:

Sa se determine cheltuielile indirecte de productie standard ce vor fi ocazionate de productia lunii ianuarie a anului urmator care va fi de 88.200 ore, folosind procedeul celor mai mici patrate.

Caz de rezolvat

Avand in vedere metodologia de mai sus, sa se rezolve urmatorul caz privind separarea cheltuielilor de productie in variabile si fixe:

Intr-o intreprindere industriala, cheltuielile indirecte de productie ocazionate de activitatea unei sectii principale si productia obtinuta, au avut urmatoarea evolutie:

Sa se calculeze cheltuielile indirecte de productie ce vor fi ocazionate de productia perioadei iulie - decembrie  a anului respectiv, care va fi de 13.000 ore.

3.2. Procedeul punctelor de maxim si minim

Acest procedeu presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

1. Calculul cheltuielilor variabile unitare, conform relatiei:

;

in care:

Ch_max = cheltuielile maxime dintr-o perioada de gestiune luata in calcul;

Ch_min = cheltuielile minime dintr-o perioada de gestiune luata in calcul;

Q_max = productia maxima dintr-o perioada de gestiune luata in calcul;

Q_min = productia minima dintr-o perioada de gestiune luata in calcul;

2. Calculul cheltuielilor fixe ale unei perioade de gestiune oarecare:

Chf = Cheltuielile - (ch_v x Q_t)

Utilizand datele din exemplul prezentat la procedeul celor mai mici patrate, se parcurg etapele din metodologia prezentata mai sus:

;

1. Calculul cheltuielilor fixe:

- cheltuielile fixe din luna septembrie:

Chf = Cheltuielile - (ch_v x Q) = 9.990.000 - (100 x 63.900) = 3.600.000 lei;

- cheltuielile fixe din luna decembrie:

Chf = 10.620.000 - (100 x 70.200) = 3.600.000 lei;

2. Calculul cheltuielilor indirecte de productie standard:

Ch_s = Chf + (ch_v x Q_s) = 3.600.000 + (100 x 88.200) = 12.420.000 lei;

Dupa cum se observa, rezultatele obtinute prin procedeul punctelor de maxim si minim sunt identice cu cele  stabilite prin procedeul celor mai mici patrate.

Cazuri de rezolvat

Folosind metodologia de mai sus sa se rezolve cazurile prezentate la procedeul celor mai mici patrate.

3.3. Procedeul analitic presupune analiza fiecarei cheltuieli in parte si determinarea caracterului cheltuielii, respectiv caracter variabil sau caracter fix.

4. Procedee de determinare (de calcul) a costului de productie de fabricatie interdependenta (productia reciproca).

Productia reciproca sau productia interdependenta se regaseste indeosebi in cadrul productiei auxiliare. Un sector auxiliar se afla atat in calitatea de furnizor cat si de beneficiar cu un alt sector auxiliar. In consecinta, o productie este dependenta de o alta productie si implicit, un cost este dependent de un alt cost.

Totodata, o parte din productia auxiliara se consuma in cadrul schimburilor sau prestatiilor reciproce, in timp ce o mare parte a productiei auxiliare este destinata activitatii de baza.

Decontarea prestatiilor reciproce se poate face la un cost prestabilit (cost standard) sau la un cost efectiv al perioadei precedente. Atunci cand se impune cunoasterea exacta a costului la care se fac decontarile se utilizeaza urmatoarele procedee:

- Procedeul reiterarii sau procedeul calculelor iterative;

- Procedeul algebric.

Procedeul reiterarii sau procedeul calculelor iterative.

Intru-cat o sectie auxiliara efectueaza anumite cheltuieli pentru obtinerea unei anumite cantitati de produs si cedeaza ( transfera) unei alte secti o parte din produse ( care reprezinta o anumite pondere din total) va deca si cheltuieli in aceasi pondere.

Pe masura ce o sectie auxiliara primeste de la celelalte anumite cheltuieli, va deda ulterior aceasi pondere si din acestea. Reiterarile continua pana cand cheltuielile care urmeaza a fi redate devin nesemnificative.

De regula, se efectueaza n+1 runde, unde n este numarul sectiilor auxiliare care intra in cadrul prestatiilor reciproce.

Procedeul algebric.

Procedeul algebric pleaca de la premisa ca o sectie pentru a realiza anumite produse, genereaza anumite cheltuieli proprii, dar are nevoie si de anumite cantitati de produse de la alte sectii. Pentru aceasta se stabileste un sistem de n ecuatii (dat de numarul de sectii) cu n necunoscute (necunoscutele fiind costurile unitare ale produselor din cadrul fiecarui centru de responsabilitate).

Logica unei ecuatii

Cantitatea fabricata ponderata cu costul unitar al acesteia (o necunoscuta) este egala cu cheltuielile proprii la care se adauga cantitatea primita de la celelalte sectii auxiliare, ponderate cu costul unitar al acestora (care este tot o necunoscuta).

Procedeul se aplica pentru sectiile cu productie de fabricatie omogena (energie electrica, energie termica, apa etc).

Exemplu: Situatia productiei fabricate, destinatia acesteia si cheltuielile de productie efectuate se prezinta astfel (s-au luat in exemplu 3 centre de responsabilitate cu productie omogena: centrala electrica, centrala termica, centrala de apa).

Costul unitar:

- x pentru CE

- y pentru CT

- z pentru CA