Metode de calculatie a costurilor: definitie, clasificare1

Metode de calculatie a costurilor: definitie, clasificare1

data fiind utilizarea sa practica si problematica teoretica pe care o etaleaza, contabilitatea si calculatia costurilor s-au constituit in ultimul secol intr-o adevarata disciplina stiintifica, avand nu numai un obiect de studiu, ci si metode proprii de cercetare a fenomenelor studiate.

In principiu, metoda constituie calea sau modul de a cerceta si de a interpreta fenomenele cuprinse in obiectul de studiu al unei discipline. Prin ea, stiinta respectiva patrunde in esenta fenomenelor pe care le studiaza si elucidand legaturile de interdependenta dintre ele, descopera legile miscarii lor. Cu ajutorul metodei sunt depasite aparentele imediate si sunt puse in lumina relatiile cu caracter de legitati existente intre fenomenele studiate.

Dupa cum se stie, costul productiei de bunuri materiale, lucrari, servicii etc. se calculeaza dupa mai multe metode, intre care: metoda globala, metoda pe comenzi, metoda pe faze, metoda standard-cost, metoda normativa de calculatie a costurilor, metoda tarif-ora-masina (T.H.M.), metoda Georges Perrin (G.P.), metoda direct costing, metoda PERT-cost s.a.

Fiecare metoda de calculatie isi are particularitatile sale, trasaturile sale specifice.

Privita in principiu, o metoda de calculatie a costurilor cuprinde totalitatea proceselor utilizate pentru cuantificarea numerica a corelatiei dintre cheltuielile de productie si de desfacere a intreprinderii si productia care le-a ocazionat, in calitatea lor de marimi economice determinabile prin masurare si calcul.

Operand cu marimi economice, o metoda de calculatie a costurilor nu poate fi redusa insa numai la calculele matematice mai mult sau mai putin complicate pe care le comporta. Ea trebuie sa fie un instrument eficace in controlul operativ al tuturor consumurilor ocazionate de procesul de productie si desfacere, un instrument al gestiunii.

Studierea sistematica si intelegerea esentei diferitelor metode de calculatie a costurilor, ca si utilizarea lor in mod stiintific, impune o clasificare a acestora dupa cateva criterii esentiale, cum ar fi: entitatile in raport cu care se calculeaza costuri, sfera de cuprindere a cheltuielilor in costul unitar etc. Tratarea metodelor de calculatie dupa asemenea criterii accentueaza discontinuitatea dintre ele, dar creeaza si premisele identificarii anumitor raporturi de independenta in care se gasesc.

Astfel, dupa entitatile in raport cu care se calculeaza costuri, deosebim: metode de calculatie pe purtatori, metode de calculatie pe sectoare (zone) de cheltuieli si metode de calculatie cu caracter mixt.

Metodele de calculatie pe purtatori sunt acelea care servesc pentru determinarea costurilor in raport cu insusi purtatorul de costuri, care poate fi: un produs material concret, o comanda, o lucrare, un serviciu, o activitate concreta etc. Din aceasta categorie fac parte: metoda de calculatie pe produs, metoda pe grupe de produse, metoda pe comenzi (inclusiv variantele sale adancite - "pe piese" si "pe operatii"), metoda standard-cost, metoda T.H.M., metoda G.P.

Unele dintre aceste metode de calculatie folosesc un singur purtator de costuri care corespunde: starii fizice (naturale) in care se prezinta productia, tipului de productie, tehnologiei de fabricatie, modului de organizarea a productiei etc. (exemple: metoda de calculatie pe produs, metoda pe grupe de produse, metoda pe comenzi, metoda standard-cost etc.).

Alte metode, si anume metoda T.H.M., metoda G.P. si metoda Pert-cost, folosesc doi purtatori de costuri si anume: unul cu caracter intermediar si celalalt cu caracter final.

Purtatorul de costuri cu caracter intermediar este strict specific metodei in cauza. asemenea purtatori se aleg fie din randul unitatilor de timp (metoda T.H.M.), fie al activitatilor desfasurate (metoda Pert-cost) sau poate fi o creatie conventionala obtinuta prin calcul (metoda G.P.); purtatorul de costuri final este de tip obisnuit; el se alege pe baza criteriilor folosite in acest scop in cazul metodelor carora le este specific un singur purtator de costuri.

Metode de calculatie pe sectoare de cheltuieli sunt acelea care se folosesc in anumite perioade de gestiune pentru a determina cheltuielile privind productia in raport cu sectoarele de cheltuieli special constituite prin reunirea locurilor de munca din intreprindere dupa anumite criterii.

Daca in virtutea principiului ierarhizarii raspunderii, s-a stabilit cu ajutorul bugetelor o anumita responsabilitate pentru cheltuielile ce se determina la nivelul fiecarui sector (zone etc.), metoda de calculatie pe zone poate fi denumita si metoda de calculatie pe centre de responsabilitate.

Metodele de calculatie cu caracter mixt sunt cele utilizate pentru calculul costurilor in raport cu entitati care intrunesc atat trasaturi de purtator, cat si trasaturi de sector de cheltuieli. Din aceasta categorie fac parte metoda de calculatie globala si metoda pe faze. Fazele folosite in calculatia costurilor, spre exemplu, au caracter de sector de cheltuieli, iar produsul lor material, care imbraca forma semifabricatelor si respectiv a produselor finite, constituie purtatori de costuri.

Din punct de vedere al sferei de cuprindere a cheltuielilor in costul unitar, metodele de calculatie se clasifica in metode de calculatie absorbante si metode de calculatie limitative.

Metodele de calculatie absorbante (full-costing) sau totale sunt acelea care iau in considerare pentru calculul costului unitar toate cheltuielile ocazionate de procesul de productie si de desfacere al produselor. Folosind anumite procedee de grupare, de calcul, colectare si de repartizare, aceste metode ordoneaza cheltuielile in structura costului, fie in conformitate cu anumite reglementari oficiale (sau cvasioficiale), fie potrivit unei doctrine sau unei practici traditionale. Exemple: metoda pe produs, metoda pe comenzi, metoda pe faze, metoda T.H.M., metoda standard-cost, metoda costurilor normale, metoda Pert-cost, metoda G.P. s.a.

Metodele de calculatie limitative denumite si metode partiale, sunt acelea care iau in considerare pentru determinarea costului unitar numai anumite cheltuieli ocazionate de procesul de productie si de desfacere a produselor, lucrarilor, activitatilor, serviciilor.

Dupa caracterul si comportamentul cheltuielilor luate in considerare la calculul costului pe unitate de produs, in cazul metodelor partiale deosebim: metoda direct-costing si metoda costurilor directe.

Metodele limitative ordoneaza si ele cheltuielile, in structura costurilor, tot pe pozitii anumite articole de calculatie; numarul acestora este insa mai redus decat in cazul metodelor de calculatie absorbante.

Existenta acestor metode de calculatie cu ajutorul carora se determina ca indicator un cost partial (incomplet) are ca efect o abatere substantiala a acestuia fata de ceea ce reprezinta costul din punct de vedere valoric.

Dupa modul de integrare a calculatiei in sistemul de programarea si urmarire valorica a activitatii intreprinderii, se disting: metode de calculatie cu caracter previzional si de urmarire operativa a cheltuielilor de productie si metode cu caracter postfaptic.

Metodele de calculatie previzionale sunt acelea care creeaza marimi prestabilite privind costurile si organizeaza urmarirea si controlul cheltuielilor, concomitent cu desfasurarea procesului de productie care le ocazioneaza. Din aceasta categorie fac parte: metoda standard-cost, metoda normativa de calculatie a costurilor, metodele de tipul plan-efectiv, metoda tarif-ora-masina, metoda Pert-cost s.a.

Majoritatea metodelor de calculatie cu caracter previzional au la baza doua randuri de calculatii (un rand care precede si altul care succede procesul de productie), precum si un sistem inchegat de stabilire, urmarire si raportare a abaterilor de la situatia predeterminata.

Metodele de calculatie cu caracter post-faptic zise si metode de calculatie istorice, sunt cele care au un singur obiectiv si anume determinarea costului efectiv al productiei. Ele se bazeaza exclusiv pe postcalculatie. In ultimul timp, acest gen de metode a fost eliminat din practica economica. Lipsa de preocupare pentru u rarirea cheltuielilor efective in scopul incadrarii lor in marimile antecalculate, neidentificarea abaterilor si nedirijarea lor catre factorii de decizie, pot imprima insa oricarei metode de calculatie caracter istoric.

In functie de obiectivele urmarite, metodele de calculatie mai pot fi grupate in doua categorii si anume:

metode de calculatie care au ca unic obiectiv stabilirea costului produselor, lucrarilor si serviciilor etc. cum ar fi: metoda globala, metoda pe comenzi, metoda pe faze s.a.; propunandu-si un singur obiectiv, ele sunt mai putin laborioase, dar furnizeaza factorilor de decizie mai putine informatii de natura sa determine masuri menite sa asigure respectarea nivelului antecalculat al cheltuielilor cuprinse in costuri;

metode de calculatie care urmaresc si alte obiective necesare conducerii stiintifice a laturii valorice, privind activitatea de productie, cum sunt: metoda standard-cost, metoda normativa de calculatie a costurilor, metoda T.H.M., metoda Pert-cost, metoda direct-costing, metoda G.P. s.a.; prin indicatorii specifici calculati suplimentar, aceste metode creeaza conditii favorabile respectarii nivelului prestabilit privind costurile de productie si furnizeaza mai multe informatii pentru conducere, insa trebuie observat caracterul lor analitic si laborios.

In legatura cu criteriile de clasificare abordate se poate conchide ca:

in toate cazurile este vorba de aceleasi metode de calculatie care sunt privite de fiecare data din punct de vedere diferite;

criteriile de clasificare a metodelor de calculatie a costurilor constituie baza deosebirilor dintre ele.