Procedee de repartizare a cheltuielilor comune (indirecte)

Procedee de repartizare a cheltuielilor comune (indirecte)

procedeul folosit, in genere, pentru repartizarea si delimitarea cheltuielilor comune (indirecte) pe genuri de activitati, pe sectoare sau zone de cheltuieli si in ultima instanta pe purtatori, este cunoscut sub denumirea de procedeul suplimentarii.

Acest procedeu se aplica acolo unde sectoarele de cheltuieli, purtatorii de costuri etc. trebuie tratate in calculatie drept entitati de sine statatoare (distincte).

Procedeul suplimentarii imbraca in principiu doua forme si anume. Forma clasica si forma cifrelor relative de structura.

Forma clasica a procedeului suplimentarii

In aceasta forma, procedeul suplimentarii presupune:

a)     alegerea unui criteriu sau a unei baze (chei) de repartizare, comuna ca natura tuturor produselor (lucrarilor, serviciilor) etc., care constituie obiectul repartizarii in cazul dat, cum ar fi: salariile directe, cheltuielile directe, totalul cheltuielilor directe, numarul de ore masina, valoarea utilajului, suprafata ocupata de ateliere ori sectii in cladirea fabricii, puterea instalata a motoarelor (in kw) etc.;

b)     calculul coeficientului de suplimentare folosind formula:

k_s = in care:

k_s - reprezinta coeficientul de suplimentare; CH_r - cheltuieli de repartizat; b_j - marimea bazei de repartizare in cazul unui produs, sector de cheltuieli, gen de activitate etc.; n - numarul produselor, sectoarelor de cheltuieli, gen de activitate etc.

c)     calculul cotei de cheltuieli R ce revin unui produs "j" sau sector "s" oarecare, folosind relatia: R_j = b_j x k_s

Dupa numarul si caracterul coeficientilor de repartizare calculati, se disting urmatoarele variante ale procedeului suplimentarii in forma clasica: varianta coeficientului unic sau global, varianta coeficientilor diferentiati si varianta coeficientilor selectivi.

Procedeul suplimentarii (forma clasica) varianta coeficientului unic sau global presupune repartizarea unei intregi categorii de cheltuieli comune (indirecte) pe purtatori, cu ajutorul unui singur coeficient de suplimentare, calculat dupa formula anterioara.

Aceasta varianta a procedeului suplimentarii in forma sa clasica poate fi utilizata si pentru repartizarea cheltuielilor generale de administratie pe genuri de activitati (industrie, proiectare, comert, constructii-montaj etc.);

2. Procedeul suplimentarii (forma clasica) varianta coeficientilor diferentiati implica repartizarea cheltuielilor indirecte cu ajutorul unor coeficienti care difera de la un fel de cheltuiala la altul. Aceasta varianta se aplica cu precadere pentru repartizarea cheltuielilor indirecte (comune) asupra sectoarelor de cheltuieli. Fiecare coeficient de suplimentare se determina desigur in raport cu alt criteriu.

Astfel, amortizarea unei cladiri monobloc unde functioneaza mai multe sectii (ateliere) de fabricatie, se repartizeaza proportional cu suprafata acestora, daca inaltimea halelor este aceeasi in toate cazurile; consumul de energie electrica in scopuri motrice se repartizeaza proportional cu puterea instalata a motoarelor exprimata in kw, tinand seama si de regimul de lucru, consumul de energie electrica in scopuri tehnologice se repartizeaza sectoare de cheltuieli proportional cu puterea instalata.

Procedeul coeficientilor diferentiati se utilizeaza si pentru repartizarea cheltuielilor indirecte de productie pe purtatori, daca se practica defalcarea acestora pe subgrupe, cum ar fi: cheltuieli de intretinere si functionare a utilajului si cheltuieli generale de sectie.

Atat coeficientii de suplimentare diferentiati cat si cotele de cheltuieli indirecte ce revin sectoarelor,m produselor etc. se calculeaza dupa formulele generale cunoscute.

3. Procedeul suplimentarii (forma clasica) varianta coeficientilor selectivi se foloseste exclusiv pentru repartizarea pe purtatori a cheltuielilor indirecte de productie, zise si cheltuielile comune de sectie, care sunt legate in buna masura de procesul de fabricatie.

Varianta in cauza presupune pe langa folosirea unor baze (criterii) de repartizare, care difera de la un fel de cheltuiala sau o subgategorie de cheltuieli la alta, si alegerea sau selectarea produselor asupra carora trebuie repartizate respectivele cheltuieli. Faptul ca produsele sunt rezultatul unor tehnologii de fabricatie diferite si au itinerarii diferite in cadrul sectiilor si atelierelor de productie, unele trecand prin anumite sectii iar altele, dimpotriva, evitandu-se si ocupand spatii productive in celelalte, ridica problema necesitatii de a repartiza pe seama fiecarui produs atatea cheltuieli cate a ocazionat obtinerea lui. In asemenea imprejurari, cheltuielile de productie indirecte (comune pe sectie) se impart in doua subgrupe (cheltuieli de intretinere si functionare a utilajelor si cheltuieli generale de sectie) si se calculeaza pentru fiecare dintre ele coeficienti de repartizare separati, la nivelul fiecarei sectii, luand in considerare, pentru constituirea bazelor, itinerarul tehnologic al produselor prin sectii.

Formulele de calcul privind coeficientii de suplimentare selectivi (pe subgrupe de cheltuieli in cadrul sectiilor sau a atelierelor), raman in fond cele precizate in cazul coeficientului global; valorile atribuite simbolurilor sunt determinate insa la nivelul fiecarei sectii in parte.

Procedeul suplimentarii - forma cifrelor relative de structura

Folosirea procedeului suplimentarii sub forma cifrelor relative de structura presupune determinarea ponderii bazei de repartizare corespunzand fiecarui produs, sector etc., fata de total baza, potrivit formulei:

g_j = in care:

g - ponderea bazei de repartizare corespunzand unui produs, sector etc. fata de total baza; b - marimea bazei de repartizare corespunzand unui produs, sector etc.; j - produsul, sectorul, activitatea asupra caruia trebuie repartizate cheltuielile.

Daca introducem in formula factorul 100, acesta devine:

g_j/100 =

Coeficientii (respectiv procentele obtinute), se aplica asupra cheltuielilor care fac obiectul repartizarii (CH_r), determinandu-se cote de cheltuieli indirecte ce revin fiecarui produs, potrivit formulei: R_j = g_j x CH_r.

Repartizarea cheltuielilor indirecte cu ajutorul cifrelor relative de structura determina rezultate finale identice cu cele obtinute prin procedeul suplimentarii in forma sa clasica.

Utilizarea corecta a bazelor pentru repartizarea cheltuielilor comune pe activitati, pe sectoare ori pe purtatori, depinde in buna masura de cunoasterea naturii si continutului acestor baze.

Astfel, dupa natura lor, bazele (criteriile) de repartizare pot fi grupate in: baze de repartizare cu caracter tehnic si baze de repartizare cu caracter economic.

Baze (chei) de repartizare de natura tehnica se considera a fi acei parametri cu caracter fizic (tehnic) care prin marimea lor conditioneaza valoarea (marimea) cheltuielilor de repartizat, de exemplu: suprafata spatiului productiv ocupat, volumul incaperilor cu atmosfera incalzita, ori cu atmosfera conditionata, puterea instalata a motoarelor, numarul locurilor de lampa pentru iluminat, numarul de ore masina etc. asemenea baze sunt folosite cu precadere pentru repartizarea diferitelor cheltuielii indirecte (comune) pe sectoare si numai rareori pentru repartizarea anumitor cheltuieli pe purtatori (ex. numarul de ore masina folosit in scopul repartizarii cheltuielilor de intretinere si functionare a utilajului in costul produselor).

Bazele (cheile) de repartizare cu caracter economic exprima prin intermediul unor marimi economice (valoarea consumului de materii prime si materiale directe, salariile directe, cheltuielile directe de industrializare, totalul cheltuielilor directe de fabricatie etc.) masura in care diferitele structuri ale intreprinderii, activitatii desfasurate, dar mai ales purtatorii, preiau cote din totalul cheltuielilor indirecte (comune).

Din punct de vedere al omogenitatii continutului lor, bazele de repartizare se clasifica in baze de repartizare simple si baze de repartizare complexe.

Bazele de repartizare simple au un continut unitar sau omogen, fiind formate dintr-un singur element valoric (economic) sau tehnic; exemple: salariile directe, valoarea consumului de materii prime, cantitatea de energie electrica folosita pentru fabricarea produselor, numar de ore-masina normate (sau timpul normat) ori efective etc.

Bazele de repartizare complexe sunt formate din mai multe elemente, a caror utilizare in comun este impusa de repartizarea mai exacta a cheltuielilor indirecte in costul productiei (ex. totalul cheltuielilor directe, cheltuielile indirecte antecalculate, cheltuielile de industrializare, numarul de ore masina echivalente etc.).

Indiferent de caracterul si continutul sau, o baza de repartizare este folosita judicios daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

intre baza de repartizare si cheltuielile de repartizat sa existe un raport de cauzalitate, un raport de interdependenta. Aceasta, intrucat marimea cotei de cheltuieli indirecte dintr-o categorie data, ce revine pe gen de activitate, sector sau purtator, depinde totdeauna de marimea bazei de repartizare care-l caracterizeaza in cadrul totalului bazelor. Aceasta conditie nu poate fi luata in considerare atunci cand nivelul bazei de repartizare este prea mic fata de cheltuielile de repartizat;

baza de repartizare sa fie utilizata pentru repartizarea unei singure cheltuieli sau cel mult a unei anumite grupe de cheltuieli indirecte, constituite dupa posibilitatea repartizarii in raport cu respectiva baza;

utilizarea bazei (sau criteriului) in cauza sa fie posibila si recomandata in conditii similare, tuturor sau cel putin majoritatii intreprinderilor dintr-un anumit sector, deoarece altfel nu se poate vorbi de comparabilitatea costurilor intre intreprinderile avand acelasi obiect al activitatii;

atat in antecalculul costurilor cat si in postcalcul, este necesar sa se utilizeze aceleasi baze de repartizare, pentru a se asigura comparabilitatea intre costurile efective si cele antecalculate (planificate, bugetate etc.);

bazele de repartizare odata alese, trebuie sa se utilizeze mai multi ani si mai ales sa nu se schimbe in cursul anului, deoarece altfel s-ar afecta posibilitatea compararii costului pe produs in dinamica.

La toate acestea, se adauga stradania de a micsoara valoarea cheltuielilor comune si de a identifica pe purtatori cat mai multe cheltuieli drept cheltuieli individuale, mai ales atunci cand acestea sunt cat de cat reprezentative ca marime.