CREDITUL, PRODUS BANCAR PRINCIPAL

CREDITUL, PRODUS BANCAR PRINCIPAL

1.1.CONCEPTUL DE CREDIT

Creditul a aparut ca o consecinta imediata a schimbului in natura, cu particularitatea ca intre momentele de schimb se intercaleaza factorul timp. Cu alte cuvinte, creditul este un schimb care incepe in prezent si se termina in viitor, fiind apreciat ca are o existenta anterioara oricaror instrumente, modalitati ori sisteme de plata.

In timp, practica creditului l-a diversificat, evoluand de la o forma naturala, acordarea unui bun in asteptarea restituirii lui in viitor, la o perioada convenita (creditul natural, imprumutul cum se numeste acum), la forme noi, respectiv creditul in marfuri si creditul in moneda. In cazul primului, obiectul creditului il constituie marfurile vandute, iar rambursarea lui si a dobanzii aferente se efectueaza in bani .

Relatii de credit au existat si in economiile premonetare, ducand la concluzia ca, creditul poate exista si in economiile fara moneda. Creditul in moneda, ca principala activitate a organizatiilor financiar-bancare, are ca obiect numerarul, atat pentru rambursare cat si pentru dobanda. In mod curent se discuta despre credit si despre imprumut, uneori aceste notiuni fiind considerate identice, dar ele au si asemanari si deosebiri.

Creditul constituie un contract prin care o banca, o firma sau o persoana transmite unei firme sau unei persoane fizice o suma de bani pentru a o folosi, o anumita perioada de timp, pentru realizarea unui scop personal (afacere, investitie), cu obligatia de a restitui suma si dobanda aferenta, conform prevederilor stipulate in contractul de creditare

Creditul este activitatea de baza intr-o banca, ea putand genera profituri importante pentru investitie, dar care poate duce si la pierderi majore. Tendintele de crestere a economiilor populatiei pun noi probleme optimizarii procesului de mobilizare si utilizare a acestor economii. Pe acest fundal, transformarea economiilor din disponibilitati monetare in economii financiare, influenteaza radical activitatea intermediarilor.[2]

Creditul reprezinta o anticipare a unor castiguri viitoare si comporta, prin valoarea sa, existenta unor riscuri: unul de insolvabilitate al clientului, altul de imobilizare, situatie in care clientul, din diferite motive, nu ramburseaza la scadenta sumele primite. Luarea in calcul a acestor riscuri reprezinta pentru orice banca un element esential in aprecierea oportunitatii plasarii resurselor sub forma de credite. Drept urmare, acordarea efectiva a creditelor este precedata de estimarea posibilitatii recuperarii acestora la scadenta si a capacitatii lor de a genera venituri pentru banca finantatoare.

Aceasta capacitate se verifica prin diferite metode de observare si evaluare care se imbina cu respectarea anumitor cerinte, restrictii si principii de prudenta bancara.

Operatiunile de creditare efectuate de banci au la baza prudenta bancara precum si urmatoarele principii generale:

credibilitatea. Dobandirea increderii presupune cunoasterea clientului: calitatile morale si profesionale ale echipei manageriale a societatii creditate si reputatia firmei privita prin prisma calitatii produselor si serviciilor oferite si a relatiilor cu partenerii de afaceri;

forma contractuala. Toate operatiunile de creditare ale bancii trebuiesc consemnate in documente contractuale din care sa rezulte clar toti termenii si toate conditiile respectivelor tranzactii;

destinatia creditului obliga firma de a utiliza creditul potrivit cu scopul pentru care a fost acordat;

rambursarea la termen a creditului.

dobanda. Reprezinta interesul care sta la baza deciziei de finantare a firmelor de catre banci si cresterea pretului pentru creditul utilizat;

garantarea creditului. Orice credit trebuie garantat cu bunuri mobile si imobile sau cu titluri de valoare existente in patrimoniul firmei.

1.2 TIPURI DE CREDITE

Nevoia de creditare apare din lipsa de fonduri proprii, pentru a face fata in intregime cheltuielilor ocazionate de desfasurarea normala a activitatii.

Criteriile care determina delimitarea principalelor tipuri de credit sunt :

persoana creditorului;

modalitatea specifica de formare si utilizarea capitalurilor disponibile;

persoana debitorului;

dimensiunile si dinamica necesitatilor debitorului si modul de folosire a capitalurilor imprumutate;

obiectul creditului si sfera de utilizare;

duratele de constituire a capitalului disponibil si de utilizare de catre imprumutati.

Figura nr. 1: Clasificarea raporturilor de credit

1.2.1 Creditul comercial

Acordarea de credite sub forma de marfa este o practica care isi are originea in procesul diviziunii primare a muncii, cand, din masa producatorilor s-au desprins comerciantii, agenti economici specializati in desfacerea marfurilor.

In tarile dezvoltate, creditele comerciale, credite intre intreprinderi, acopera o parte semnificativa din resursele financiare ale intreprinderilor implicand o gama larga de variatii. Marfurile primite pe credit comercial (indiferent daca sunt formularizate prin instrumente de credit exprese, sau fac parte dintr-un contract general intre agenti) reprezinta, pentru beneficiari, datorii exigibile si implica o amanare, mai scurta sau mai indelungata, a termenului de plata.

In consecinta, creditul devine o resursa principala a intreprinderii beneficiare, care folosind materialele primite obtine produsele finite si, mai devreme sau mai tarziu, este in masura de a primi banii.

Deci creditul comercial actioneaza in economia beneficiarului ca o sursa suplimentara de capital circulant, scutindu-l pe acesta de a recurge, in acest scop, la alte resurse, de pilda la credit bancar.

In fapt si beneficiarul, la randul sau producator de marfuri, este implicat in legaturi de afaceri cu clientii sai si livreaza marfuri pe credit. In aceasta situatie creditul comercial primit de la furnizorii sai, prin materiile prime pe care le aprovizioneaza, permite acestuia, la randul sau, sa ofere credite distribuitorului marfii sale: comercianti cu ridicata sau cu amanuntul, fara sa angajeze resurse proprii sau din credite bancare.

Creditul comercial suplineste fluxuri financiare intr-o sfera larga a economiei nationale si astfel intreprinderile, societatile comerciale si altele, prin natura lor intreprinderi nonfinanciare de fapt, asigura circuitul, repartizarea si redistribuirea de fonduri financiare in economie.

O parte importanta a creditelor comerciale sunt acordate prin inscrisuri de credit specializate cambii si alte efecte, ceea ce permite transferabilitatea creantelor, cedarea lor unui alt beneficiar, de regula banci sau societati financiare.

Efectele acestui transfer sunt semnificative atat pentru cedant, cat si pentru noul creditor. Cedantul, fost beneficiar al creantei, recurge astfel la lichiditatea creantei, deci transfera in disponibilitati monetare curente dreptul sau de creanta, exigibila la o data mai apropiata sau mai departata. Prin aceasta el poate angaja capitalul disponibilizat in afaceri, urmarind un profit oportun si posibil intr-un termen imediat, fara a mai astepta deci, pana la scadenta .

La randul sau, banca isi angajeaza resursele sale intr-un plasament de credit de la preluare (de regula prin scontare), pana la scadenta, operatiune similara cu acordarea unui credit pe termen scurt.

Dobanda incasata pentru aceasta perioada revine bancii sub forma scontului. Atunci cand se recurge la scontare, valoarea actuala este de fapt, pretul de cumparare al creantei de catre banci.

Creditul ipotecar se afirma deci, ca principala modalitate de sprijinire a proprietatii imobiliare. Creditul ipotecar presupune o conventie intre creditor si imprumutat, in care se prevede in general:

proprietatea ce serveste ca garantie a rambursarii imprumutului;

conditiile de remunerare si scadentele de rambursare;

penalitatile in caz de rambursare anticipata, partiala sau completa, a imprumutului;

circumstantele prin care nerespectarea conditiilor de imprumut, debitorul poate pierde proprietatea.

Principalul tip de imprumut de ipoteca comporta o suma de rambursare si o rata a dobanzii fixa (constanta si identica). Rambursarile periodice sunt prevazute pe intreaga perioada si fiecare rambursare cuprinde, deopotriva, dobanda si suma cu care se reduce datoria in curs. De regula, in cadrul ratei fixe, scade partea privind dobanzile si creste partea privind rambursarea propriu-zisa.

Intrucat creditul ipotecar are un rol deosebit in expansiunea si propasirea proprietatii, sprijinul statului se manifesta pe scara larga in toate tarile, pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare, gestiunea datoriei. Sub pretextul ca titularul ipotecii nu are nici un drept direct asupra lucrului, adeseori caracterul sau de drept real a fost contestat, vazandu-se in ipoteca doar o modalitate de drept personal al creditorului.[3] O alta analiza reduce ipoteca la randul de executare a datoriei, in contrast cu caracterul ei real. Criticile formulate ale calificarii de drept real nu au rezistat insa la examenul mecanismului ipotecii: dreptul direct asupra unui drept (aici considerat ca un bun) este un drept real.