Consideratii generale despre istoria fiscalitatii romanesti

Consideratii generale despre istoria fiscalitatii romanesti

Tentatia omului de a se sustrage obligatiilor sale financiare fata de stat,a aparut din momentul in care statul a impus aceste obligatii ca solutie a bunului mers al societatii prin insasi societate, o aplicatie a principiului "perpetuum mobile"- societatea traieste prin ea insasi.

Izvoarele istorice atesta la daci, in acest sens, existenta unor astfel de obligatii in sarcina anumitor cetateni, aceasta nefiind insa o organizare fiscala in adevaratul sens al cuvantului.

Cetatile grecesti, insa, de la Marea Neagra se apropiau prin solutiile propuse in acest sens de o astfel de organizare: "vistierii" histrieni aveau sarcina de a gestiona tezaurul cetatii, iar " impartitorii" distribuiau resursele banesti ale asezarii pe diferitele compartimente, stabilirea taxelor si "controlului gestiunii" publice fiind apanajul "Colegiului celor zece"[1].

Ordinea in acest domeniu a fost stabilita o data cu ocuparea Daciei de catre romani, care au stabilit, simplu, trei feluri de impozite:

1 .Impozite directe, care cuprindeau impozitul financiar si capitatia, stabilite asupra tuturor terenurilor particulare pe baza unei declaratii pe propria raspundere, intrucat aceste terenuri erau date cetateanului roman doar in folosinta, dreptul de proprietate revenind statului.

2. Impozite indirecte, care cuprindeau impozitul pe mosteniri, stabilit in cuantum de 5% din valoarea succesiunii; aceeasi valoare o avea si taxa pe liberarile de sclavi, calculata in functie de valoarea sclavului eliberat.

Pentru o vanzare de sclavi, statul percepea un impozit de 4% din valoarea tranzactiei, pentru celelalte vanzari, impozitul fiind de 1% din valoarea produselor.

3. Taxe vamale, percepute la trecerea dintr-o regiune vamala romana, in alta, pentru produse si persoane, precum si pentru folosirea cailor de acces in orase.

Cum era de asteptat, legiuitorul roman a stabilit si un aparat represiv pentru cei care se sustrageau executarii acestor obligatii si care se concretiza in executarea silita a subiectilor care, desi indatorati, refuzau ori nu puteau sa plateasca contributiile legale .

Dupa sfarsitul perioadei de ocupatie romana in Dacia, in timpul Marii Migratii a Popoarelor, domeniul fiscal a fost guvernat intr-un mod eclectic, in sensul ca se pastrau vechile oranduiri romane la care locuitorii spatiului carpat-danubiano-pontic au adus propriile adaugiri. In aceasta perioada, apare ca o forma rudimentara a impunerii, tributul, perceput de populatiile migratoare.

O schimbare importanta in cadrul acestei institutii juridice survine abia in timpul stapanirii bizantine dintre secolele al zecelea si al treisprezecelea, cand Imparatul Vasile al II-lea ia masura eliminarii modalitatii de dobandire a dreptului de proprietate prin prescriptia achizitiva de 40 de ani si ii obliga pe cei bogati sa raspunda de plata impozitelor de catre cei saraci. Aceasta reforma instituie o singura unitate fiscala si clarifica situatia impozitelor datorate si neplatite timp indelungat, prin faptul ca cei aflati in imposibilitate de plata nu mai deveneau o problema a administratiei centrale, ci ei se puteau elibera de aceste obligatii mai usor, tratand cu un proprietar instarit, care platea pentru ei, realizand astfel o novatie prin schimbare de creditor, respectiv statul.

Totusi, chiar si in aceste conditii, nu se poate vorbi de o organizare fiscala propriu-zisa cu un sistem de obligatii bine stabilit mai devreme de sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul secolului al XVI-lea, cand darile, muncile sau amenzile incep sa capete caracter de drept cu proceduri si denumiri proprii: vama oilor, vama porcilor, galetaritul, dijmanitul, etc..

O data cu cresterea interesului strain pentru ceea ce aveau de oferit Tarile Romane, creste si necesitatea subiectiva de aparare in fata acestor interese, de cele mai multe ori, necuviincioase.

Aceste cresteri determina aparitia obligatiilor de bir si de oaste de o importanta deosebita, motiv pentru care oranduirea nu facea concesii de nici o natura cu privire la plata lor.

In aceasta perioada, a feudalitatii (sec. XV-XVIII), in Tara Romaneasca si Moldova obligatiile se constituiau in:

- darile de cotitate, stabilite pentru activitatile lucrative ale locuitorilor si erau de natura subiectiva in sensul ca grevau profiturile nete: in munca si in natura;

- darile de repartitie, de natura obiectiva, impuse tuturor cetatenilor, in functie de potentialul fiscal si de globalitatea bunurilor detinute; acestea erau periodice;

La acestea se adaugau contributiile obligatorii la visteria Portii, concretizate la ineptul secolului al XVII-lea, intr-un procent de 30% din veniturile totale ale Tarii Romanesti si Moldovei, crescand la sfarsitul aceluiasi secol la 50% din acelasi venit. Aceasta crestere viza, cum era de asteptat buzunarele contribuabililor vremii, tot mai apasati de inasprirea fiscalitatii.

Nici Transilvania nu a avut parte de un tratament fiscal mai bland, taranimea dependenta fiind legata de oranduire la plata a trei categorii de taxe: catre stat, catre stapanul de mosie si catre biserica. Aceste dari se executau la inceput in natura iar mai apoi se plateau in bani.

In perioada Principatului, obligatiile fata de visteria Principelui au devenit tot mai apasatoare, culminand cu transformarea veniturilor provinciale in taxe permanente, stabilite direct de Principe, dupa nevoi si indiferent de posibilitati.

Achiesand la opinia exprimata in literatura de specialitate[3], precizam ca in perioada Evului mediu, fiscalitatea a cunoscut o evolutie generala de la simplitatea secolului al XV-lea, la organe numeroase si specializate pe diferitele operatiuni, la existenta unei sume de obligatii in sarcina contribuabililor, carora cu greu le puteau face fata, situatie caracteristica intregii perioade analizate.

Din cele prezentate pana la aceasta cota, am putea, de asemenea, cu ajutorul literaturii de specialitate, sa concluzionam si sa caracterizam aceasta perioada prin:

- existenta unei fiscalitati excesive, dusa uneori pana la paroxism, prin absurditate si abuz;

- intaietatea darilor directe, un efect al predominantei economiei de tip agrar;

- majoritatea acestor obligatii cadea in sarcina taranimii;

- solidaritatea fiscala;

- stapanirea Portii asupra spatiului romanesc, a fost de natura sa influenteze direct cuantumul darilor interne, care se aliniau darilor catre stapanire;

- abuzurile impardonabile ale autoritatilor, atat centrale, cat si locale.

Pana la revolutia condusa de Tudor Vladimirescu, din 1821, toate masurile luate de diferitele regimuri care s-au perindat la conducerea Tarilor Romane (feudalii, regimul turco-fanariot, habsburgii), nu au facut decat sa-si dovedeasca ineficienta, cel putin pe plan fiscal si sa-si atraga nenumarate reprosuri: vamile, taxele interne si autorizatiile de export absorbeau aproape tot profitul producatorilor autohtoni; darile, plocoanele ajungeau, spre exemplu, in secolul al XVI-lea, sa sece tot venitul statului: domnia reclama 45%, turcii 30% si boierii alte 25 de procente.

In agricultura, taranii dependenti erau spoliati prin sarcinile feudale, monopolurile boieresti si bisericesti si indirect, prin scutirile de care beneficiau, in detrimentul lor, "scutelnicii" si negustorii "caftaniti"[4].

Nici chiar reinstaurarea domniilor pamantene nu a dus la reducerea fiscalitatii, tocmai datorita scutirilor sus amintite, care redusesera la jumatate numarul celor care trebuiau sa plateasca dari si asupra carora mai apasa si achitarea datoriei publice contractata de "visterie" in timpul revolutiei si ocupatiei otomane care a succedat-o.

Urmare benefica, pe plan fiscal, a revolutiei de la 1821, "Memoriul Carbunarilor" proclama " respectul absolut pentru proprietate", care insemna desfiintarea servitutii feudale, suprimarea oricaror ingradiri in calea libertatii industriale si comerciale, egalitatea in fata legilor etc. Un pas important spre fundamentarea acestor realizari a fost "Regulamentul organic", care a facut ordine in haosul fiscal de pana atunci: a stabilit o singura dare fixa si anume " capitatia".

Prin desfiintarea partiala a scutirilor fiscale, printr-o evidenta mai riguroasa a persoanelor, Regulamentul organic a scos din ascunzatori contribuabilii ascunsi si i-a pus fata in fata cu obligatia de care se fereau: impozitul.

O prevedere inovatoare a Regulamentului organic a fost desfiintarea impozitelor indirecte, a darilor catre Poarta, a rechizitiilor, a vamilor interne si adoptarea principiul modern al bugetului statului, bazat pe echilibrul dintre venituri si cheltuieli.

Aceasta etapa fiscala din Tara Romaneasca si Moldova,a coincis in Transilvania cu supranumita "era a reformelor"[5].

Este vorba despre prima jumatate a sec. al XIX-lea cand, Curtea de la Viena isi continua tendinta de a-si intari dominatia politica si economica asupra Transilvaniei. In acest sens, Cabinetul Imperial a condus, prin Cancelaria de la Viena, Guvernatorul Transilvaniei si inaltii functionari-organe centrale numite direct de Impart, care fixau cotele impozitelor, numarul contingentelor militare si aparau prin cenzura "contaminarea" spirtului public.

Tot mai amplele miscari politice se combina cu cele de natura sociala, datorate in special ingreunarii situatiei taranilor iobagi.

Aceasta situatie delicata si incordata nu putea fi dezamorsata decat prin interventia unei reglementari in domeniul agrar. Aceasta a venit tardiv de altfel in anii 1918-1920, cand Dieta adopta un document prin care iobagii primeau doar pamantul declarat personal la recensamant, cu toate ca ei doreau sa intre in proprietatea pamantului care se afla in posesia lor si nu doar a celui declarat in cote mult mai mici decat in realitate, datorita fricii de impozitele direct proportionale cu suprafata terenului detinut.

Aceasta problema urma sa se regaseasca in capatul "listei de sarcini" a Revolutiei de la 1848, concretizata prin petitia de drepturi aprobata de Adunarea Nationala de pe Campia Libertatii, care continea, printre altele, si stabilirea cuantumului impozitului proportional cu averea, precum si desfiintarea tuturor privilegiilor.

Egalitatea in fata legilor si impozitelor, drepturi egale cu ceilalti cetateni, desfiintarea capitatiei, improprietarirea cu pana la doua treimi din mosie, reprezentarea in Adunarea Obsteasca, au fost cateva din cererile deputatilor munteni depuse la biroul Adunarii ad-hoc, ca o completare adusa programului de reformare, cereri care, si de aceasta data, au fost respinse.

Potrivit Legii rurale si celei de secularizare a averilor manastiresti, aparute din initiativa lui Alexandru Ioan Cuza, taranii erau eliberati de sarcinile feudale si improprietariti cu pamantul pe care al foloseau in acel moment.

Cucerirea independentei de stat de catre, de acum, Romania, a condus la egalitatea in drepturi cu celelalte state, fapt ce a facilitat si sustinut dezvoltarea politicii de ocrotire vamala a economiei proprii, incurajand astfel dezvoltarea industriei la scara mare, atat de necesara unei economii moderne.

Graitoare in acest sens este Legea tarifului vamal, din 1866, care proteja intreprinderile industriale care foloseau materii prime autohtone. Prin prevederea conform careia, intreprinderile nationale industriale care foloseau masini si aveau, fie un capital de minim 50.000 de lei, fie foloseau un numar de cel putin 25 de muncitori, erau scutite de impozite directe, de taxe vamale la importul de materii prime si partial, de cele de transport al materiilor prime si utilajelor pe caile ferate, Legea denumita ,,Masuri generale pentru a veni in ajutorul industriei nationale", a incurajat consumul de materii prime interne si infiintarea de intreprinderi industriale dotate cu tehnologie moderna, toate acestea contribuind nemijlocit la o crestere a venitului national si implicit al nivelului de trai al cetatenilor.

Aceste regimuri menite sa protejeze producatorii nationali, au fost mai mult sustinute prin noul tarif vamal si prin legea de incurajare a industriei, aparute in 1904 si respectiv in 1912.

Vechiul deziderat al celor de rand, cu privire la perceperea impozitelor in conformitate cu cifra de afaceri, ca principal impozit direct a fost, alaturi de reforma electorala din 1918, cea privind unificarea monetara, reorganizarea transporturilor pe caile ferate, unul din punctele legiferate si puse in practica in perioada interbelica.

Un moment greu al acestei perioade a fost criza economica dintre anii 1929-1933, cand puterea a incercat sa rezolve problema prin vestitele ,,curbe de sacrificiu[6]" concretizate in reduceri masive de personal si salarii, prin inasprirea fiscalitatii, cai dezaprobate prin numeroasele conflicte sociale care macinau vremurile respective.

Sarcinile fiscale suportate in deosebi de muncitori si tarani au devenit tot mai greu de executat in perioada de dupa cel de-al II-lea Razboi mondial ca urmare a ocupatiei germane, a distrugerilor provocate de razboi si a sarcinilor ce reveneau tarii ca membra a coalitiei antihitleriste.

In acest sens, ponderea veniturilor bugetare rezultate din comert si industrie, inscrisa in exercitiul bugetar al anilor 1944/1945, era de doar 25%.

In perioada cuprinsa intre anii 1945 si 1990, legislatia in vigoare definea impozitul ca o forma obligatorie de participare a organizatiilor cooperatist-colectiviste si a populatiei, cu o parte a veniturilor lor la satisfacerea nevoilor obstesti.

Impozitul de la populatie avea o pondere mica in totalul veniturilor bugetare, fiind platit pe transe, de toti contribuabilii in functie de veniturile realizate[7].

Un alt tip de impozit era cel pe veniturile agricole, care era platit doar de taranii colectivisti pentru veniturile obtinute din surse agricole din propria gospodarie, care cuprindea maxim 0,2 ha si asupra careia taranul avea doar un drept de folosinta, intocmai ca pe vremea romanilor, proprietatea revenind statului.

Impozitul in natura, in executarea caruia, taranii erau obligati sa predea statului o cota obligatorie din produsele agricole, a existat, dupa modelul sovietic, pana spre sfarsitul anului 1956.

Aceste cote au fost disimulate, in special in anii '80, in forme de impunere, chipurile avantajoase, spre exemplu, obligarea populatiei sa contracteze cu statul cresterea animalelor la un pret de vanzare derizoriu, interzicerea, sub pretextul innoirii si dezvoltarii fondului animalier al tarii, a taierii acestora si alte masuri sociale care nu au facut altceva decat sa argumenteze nevoia, tentatia de a eluda sistemul fiscal al vremii, abateri existente, dar nerecunoscute de stat, care nega existenta evaziunii fiscale din considerente ideologice si din necesitatea de a inocula oamenilor, perfectiunea sistemului socialist.