Creditarea agentilor economici

Creditarea agentilor economici

Creditarea consta intr-un ansamblu de operatiuni efectuate de catre banca prin care aceasta, in calitate de imprumutator, in baza unui contract, pune la dispozitia unei intreprinderi numita imprumutat, a anumita suma de bani, pe o perioada de timp si cu a anumita destinatie, contra unei remuneratii numita dobanda.

Procesul de creditare a unei intreprinderi este structurat in doua etape si anume: etapa de analiza si punere la dispozitie si etapa de gestiune a creditului.

Etapa de analiza si punere la dispozitia intreprinderii a unei sume de bani sub forma creditului, este o etapa laborioasa care presupune efectuarea unei analize asupra solicitarii de credit, o analiza a performantelor intreprinderii solicitante, un proces de negociere, aprobarea sau respingerea creditului si punerea la dispozitie in cazul aprobarii. Aceasta etapa a procesului de creditare necesita parcurgerea mai mutor faze, si anume:

discutia preliminara si consilierea clientelei;

analiza documentatiei de credit depusa de client;

negocierea creditului;

aprobarea;

constituirea garantiilor;

incheierea contractului de credit;

punerea la dispozitie a creditului.

Discutia preliminara si consilierea clientelei este acea etapa in care atat banca cat si intreprinderea se informeaza reciproc asupra unei posibile operatiuni de creditare. Initiativa poate porni fie din partea intreprinderii fie din partea bancii ca consilier financiar al acesteia. Sunt identificate necesitatile si se discuta asupra posibilitatilor, variantelor si eventualelor solutii de creditare. Totodata se formuleaza oferte sau propuneri din partea bancii si/sau se solicita oferte din partea intreprinderii. De asemenea este precizata documentatia necesara a fi depusa de catre intreprindere pentru efectuarea unei analize. Relatia anterioara dintre cei doi parteneri si cunoasterea reciproca poate face ca aceasta faza sa fie foarte scurta si sa nu presupuna un efort prea mare de comunicare.

Analiza documentatiei depusa de client, este una din etapele cele mai importante ale operatiunii de creditare, deoarece in cadrul acesteia se contureaza decizia de acordare sau de respingere a creditului. Pentru efectuarea analizei, banca solicita, in functie de categoria de credit, o anumita documentatie. Setul minimal de documente necesar pentru efectuarea unei analize de credit este format din:

• cererea de credit;
• documentele juridice ale intreprinderii, daca aceasta nu este inca clientul bancii respective;
• documente care sa ateste autorizarea de functionare;
• fundamentarea solicitarii de credit;
• studiul de fezabilitate in cazul proiectelor de investitii;
• bilantul contabil si contul de profit si pierderi pe ultimii ani, de regula pe ultimii 3 ani;
• ultima situatie financiar-contabila (balanta de verificare);
• contracte de achizitii si de desfacere;
• aprobarea autoritatii statutare de contractare a creditului;
• imputernicirea persoanelor care sa negocieze creditul si a celor sa semneze contractul, in cazul aprobarii;
• aprobarea autoritatii statutare pentru garantarea creditului;
• situatia indicatorilor economici si financiari a actionarilor persoane juridice componente ale grupului;
• documentul de autorizare al bancii de a accesa si a obtine informatii despre client din bazele de date gestionate de Banca Nationala a Romaniei, in special de la Centrala Riscurilor Bancare;
• bugetul de venituri si cheltuieli;
• orice alte documente necesare pentru fundamentarea creditului si onorabilitatea solicitantului.

In acest proces de analiza banca utilizeaza si alte informatii de care dispune legate e clientul sau, informatii care provin fie din relatiile anterioare ale clientului cu banca, sau cu alte banci, pozitia acestuia pe piata, informatiile din presa, cele furnizate de Camerele de Comert si Industrie, judecatorie si alte institutii publice, cunostintele despre afacerile acestuia si modul de comportament in afaceri, etc.

Analiza documentelor este urmata de analiza financiara a firmei, in cadrul careia pe baza indicatorilor sintetici de volum se determina o serie de indicatori si rate care au capacitatea de a reflecta modul de gestiune al intreprinderii, evolutia echilibrului sau financiar, starile de solvabilitate si de lichiditate, predictibilitatea evolutiei viitoare a activitatii si echilibrului financiar, diagnosticul starii de faliment, etc.

Dintre indicatorii analizati si/sau determinati se amintesc: cifra de afaceri, indicatorii cuprinsi in Contul de profit si pierdere, ratele de rentabilitate, solvabilitatea, lichiditatea, rate structurale de activ si de pasiv bilantier, durate de rotatie, rate de finantare, rata interna de rentabilitate a proiectului, cash-flow-ul activitatii, etc.

Negocierea creditului este operatiunea prin care partile convin asupra unor elemente esentiale ale creditului analizat. Astfel se negociaza valoarea creditului, modul de punere la dispozitie, dobanda, costurile aditionale ale creditului (comisioane, penalitati, etc.); esalonarea rambursarii creditului, termenele de plata a dobanzii, perioada de gratie, garantiile, clauzele contractului de credit, etc.

Concluziile analizei si ale etapei de negociere se concretizeaza intr-un document (raport, nota de analiza, etc.), intocmit de echipa de analiza, care cu propunerile formulate si insotit de intreaga documentatie il prezinta autoritatii de aprobare a creditului.

Aprobarea creditului este procesul de analiza si decizie efectuat de catre autoritatea investita cu aceasta competenta. Procesul de analiza si decizie are la baza concluziile prezentate de echipa de specialisti si documentatia in sine aferenta creditului. In cadrul unei banci competenta de a aproba credite este atribuita prin normele si procedurile interne. Autoritatea cu aceasta competenta cea mai des intalnita este Comitetul de credit, numita astfel prin Legea bancara nr. 58/1998, dar fiecare banca a avut latitudinea de a-i da si alte denumiri. Aceasta autoritate are competente limitate, iar solicitarile care ii depasesc competenta sunt prezentate autoritatilor superioare, ajungandu-se pana la Comitetul de Directie sau chiar Consiliul de Administratiei. In cadrul bancilor sunt acordate si competente individuale de aprobare a unor credite, in anumite limite.

Aprobarea creditului cuprinde elementele esentiale ale ale acestuia, precum: suma aprobata, esalonarea punerii la dispozitie, termenul maxim de acordare, perioada de gratie, daca este cazul, pentru creditele pentru investitii, nivelul dobanzii, modul de garantare, alte conditii.

Constituirea garantiilor este operatiunea de incheiere a contractelor de garantie si inregistrarea publicitatii acestora. Garantiile acceptate de banci pot fi impartite in: garantii reale si garantii personale.

Garantiile reale sunt acele garantii care sunt depuse efectiv in mainile creditorului sau a unui tert dar la dispozitia creditorului, constand in sume de bani sau bunuri, care in cazul in care debitorul nu-si onoreaza in termen obligatiile fata de creditor, urmand a fi valorificate de creditor sau un reprezentant al sau cu scopul de a-si recupera sumele datorate de debitor. In cadrul acestor garantii intra: ipoteca, gajul cu deposedare, depozitul colateral, gajul fara deposedare, gajul general, etc. Cele mai cunoscute si cele mai uzuale garantii acceptate de banci in aceasta etapa sunt ipoteca si gajul, ale caror caracteristici sunt urmatoarele:

Ipoteca este un contract de garantie prin care un debitor, afecteaza un bun imobil aflat in posesia sa, in scopul asigurarii platii unei creante. Daca la scadenta debitorul nu efectueaza plata datorata creditorului in favoarea caruia a fost constituita ipoteca, acesta din urma are posibilitatea de a declansa procedurile de vanzare a bunului respectiv la licitatie, pentru recuperarea datoriei inregistrata de debitor. Contractul de ipoteca se realizeaza sub forma unui contract imobiliar, prin actul de vointa al partilor, cu conditia ca cel care constituie ipoteca sa fie proprietar al imobilului respectiv, care trebuie determinat, evaluat, localizat si descris cu elementele de identificare.

Gajul, este acea garantie reala adusa de debitor sau de o alta persoana, constand in unul sau mai multe bunuri miscatoare, pentru garantarea unei obligatii pana la stingerea acesteia. Gajul se constituie prin acordul de vointa al partilor consemnat intr-un contract de gaj, in baza caruia, in conditiile in care la scadenta debitorul nu-si achita obligatiile fata de creditor, acesta din urma este indreptatit sa declanseze procedura de vanzare silita a bunurilor si recuperarea creantei. Sunt cunoscute contractele de gaj cu deposedare sau fara deposedare. 

Constituirea garantiilor prezentate pentru un credit se efectueaza pe baza unei evaluari a bunului sau a bunurilor aduse in garantie si acceptate de banca si a documentelor care sa ateste proprietatea debitorului asupra acestora. Garantiile se constituie in baza unui contract in forma autentica, care devine valabil doar dupa indeplinirea formalitatilor de publicitate mobiliara sau imobiliara.

Mai sunt cunoscute si alte categorii de garantii pe care bancile le accepta, precum: cesionarea drepturilor de incasat din veniturile viitoare, cesionarea drepturilor de incasat ce decurg dintr-o polita de asigurare, depozitele colaterale, scrisorile de garantie bancara emise de o alta banca sau de institutii specializate de garantare, etc.

Garantiile sunt contracte accesorii contractelor de credite, in care se precizeaza expres contractul de credit la care se refera si suma garantata.

Incheierea contractului de credit, este faza procesului de creditare in care dupa aprobarea creditului, partile procedeaza la incheierea unui contract, prin care se stabilesc conditiile acordarii creditului, precum si drepturile si obligatiile partilor. Contractul de credit cuprinde, cel putin, urmatoarele elemente esentiale:

denumirea si adresa partilor contractante, respectiv ale bancii si ale imprumutatului;

reprezentantii partilor contractante autorizati sa le reprezinte si sa semneze contractul de credit;

definirea unor termeni ce urmeaza a fi utilizati in continutul contractului, si a caror semnificatie va fi cea stabilita de parti;

obiectul contractului: suma creditului, destinatia creditului, modul de punere la dispozitie, termenele de utilizare, perioada de gratie;

nivelul dobanzi creditului, modul de calcul, datele de plata a dobanzii;

costurile implicate pe care debitorul le va plati: nivelul comisioanelor de gestiune, de risc, de neutilizare, etc.

obligatiile partilor, dintre care se amintesc: pentru creditor: obligatia de a pune la dispozitie suma in termenele si in conditiile stabilite; de a-i remite sau elibera debitorului extrase de cont; pentru debitor: de a respecta destinatia pentru care a fost acordat creditul, de a respecta termenele de rambursare convenite si de a achita dobanzile la datele stabilite; de a depune la banca situatiile financiar-contabile la perioadele convenite; de a achita comisioanele si taxele de gestionare a creditului; de a permite bancii verificarea modului de utilizare a creditului, de conservare a garantiilor si de desfasurare a activitatii; de a reinnoi politele de asigurare inainte de expirarea acestora; de a aduce la cunostinta bancii orice modificare a structurii sale organizatorice sau orice eveniment important in activitatea acesteia; de a solicita, chiar, acordul bancii pentru efectuarea unor operatiuni care sa conduca la modificarea structurii organizatorice, de a permite accesul bancii in sediul sau la locurile productive ale acestuia si la informatiile financiar-contabile,etc.;

drepturile partilor, dintre care se amintesc: ale debitorului: de a utiliza suma pusa la dispozitie de catre banca in conformitate cu destinatia pentru care a fost primita; sa fie informat de catre banca asupra starii conturilor sale legate de creditul primit; sa fie informat asupra momentelor cand are loc modificarea nivelului ratei dobanzii, etc; ale creditorului: sa urmareasca modul de respectare a destinatiei creditului; de a avea acces in sediul debitorului si la informatiile sale financiar-contabile; sa primeasca periodic situatiile financiar-contabile; sa modifice procentul de dobanda in functie de evolutia dobanzii pe piata bancara si de costul resurselor; sa majoreze procentul de dobanda in situatia in care debitorul nu respecta termenele de rambursare a ratelor si inregistreaza credite restante; sa retraga creditul cu sau fara preaviz in anumite conditii expres precizate; sa declanseze procedura de executare a garantiilor in situatia in care nu sunt respectate scadentele de plata si nu a fost obtinuta o reesalonare a platilor; de a solicita reinnoirea politelor de asigurare sau de a efectua ea insasi aceasta operatiune atunci cand a fost imputernicita expres de catre debitor, etc.

nominalizarea garantiilor;

modul de rezolvare a punctelor de vedere diferite;

legislatia carei i se supune contractul;

valabilitatea contractului;

graficul de rambursare a creditului;

caracterul de titlu executoriu al contractului;

semnaturile autorizate.

In conformitate cu prevederile Legii bancare nr. 58/1998, bancile sunt obligate sa consemneze, toate operatiunile de credit si garantie, in documente contractuale din care sa rezulte, in mod clar, toate conditiile respectivelor tranzactii. Aceste documente trebuie pastrate de catre banci si puse la dispozitia personalului autorizat al Bancii Nationale a Romaniei, la cererea acestuia in cadrul actiunilor de control si supraveghere.

Contractele de credit bancar, precum si garantiile reale si personale, constituite in scopul garantarii creditului, constituie titluri executorii. Pana la aparitia acestei legi, contractele de credit nu constituiau titluri executorii, situatie ce a avantajat debitorii rau platnici si a ingreunat foarte mult procedurile de recuperare a datoriilor prin executare silita.

Punerea la dispozitie a creditului, este operatiunea prin care banca indeplineste toate formalitatile care sa faca operationala utilizarea creditului, precum: deschiderea contului de credite, acordarea limitei de creditare.

Analiza bazei de credit a solicitantului vizeaza doua aspecte :

A. Analiza istoricului firmei, care scote in evidenta punctele slabe si bune ale evolutiei financiare a firmei, cat de eficient utilizeaza managementul resursele firmei comparativ cu alte firme cu oportunitati si riscuri de piata asemanatoare;

B. Analiza viitorului firmei vizeaza toata perioada derularii si rambursarii creditului, avand menirea de a evidentia posibilitatile reale de rambursare a creditului si de plata dobanzilor si de plata comisioanelor aferente, sa furnizeze informatii cuprinzatoare asupra viitorului firmei.

Metodele de analiza utilizate in prezent se bazeaza pe o serie de concepte si tehnici care constituie centrul de greutate in analiza tehnica si cantitativa a bazei de credit.

Astfel, bancile manifesta o dependenta mare in decizia lor privind acordarea creditului fata de indicatorii de bonitate si de garantiile solicitantului, dar acesti indicatori nu exprima realitate, chiar daca ar exprima-o aceasta ar trebui sa constituie doar "o carte de vizita" a firmei, iar garantia ar trebui privita ca o masura asiguratorie, nu ca o certitudine de recuperare a creditului prin valorificarea ei.

Calitatea managementului, eficienta firmei si siguranta afacerii trebuie sa constituie factori hotaratori in luarea deciziei de creditare.

A. Analiza istoricului firmei

Scopul analizei istoricului firmei trebuie sa fie acela de a evalua performantele firmei, riscurile si managementul.

In practica, se constata doua tendinte privind tehnica de calcul al performantelor firmei pe baza indicatorilor de bonitate si anume : fie pe baza bilantului contabil al contului de profit si pierdere si a anexelor aferente, intocmite conform metodologiei elaborate de Ministerul Finantelor, fie pe baza bilantului si a contului de profit si pierdere restructurat, care, sustin unii specialisti, ar permite o fundamentare mai riguroasa a indicatorilor de bonitate, precum si calculul unor alti indicatori (trezoreria neta, necesar de fond de rulment) specifici tarilor cu economie de piata dezvoltata.

I.Analiza performantei pe baza bilantului intocmit conform metodologiei elaborate de Ministerul Finantelor

Bancile calculeaza urmatorii indicatori :

-lichiditatea imediata si patrimoniala,

-solvabilitatea,

-rentabilitatea capitalului propriu si rentabilitatea in functie de costuri,

-gradul de indatorare,

-serviciul datoriei.

Fiecarui indicator calculat i se atribuie o nota (punctaj) in functie de valoarea inregistrata asa cum se observa in Tabelul nr.2.

Tabelul nr.2 Calculul indicatorilor pe baza datelor din bilantul contabil

Indicator	Valoare %	Nota - punctaj(calificativ)
LICHIDITATEA	>120	10
	105-110	8
	95-105	5
	85-95	2
	<85	0
SOLVABILITATEA	>60	10
	50-60	8
	40-50	5
	30-40	2
	<30	0
RENTABILITATEA	>5	10
	3-5	8
	2-3	5
	1-2	2
	<1	0
GRAD DE INDATORARE	0-30	10
	30-50	8
	50-60	5
	60-75	2
	>75	0
SERVICIUL DATORIEI	7 zile	Bun
	30 zile	Slab
	>30 zile	Nesatisfacator

Prin insumarea tuturor notelor aferente indicatorilor calculati se obtine o nota finala (scor) pe baza careia creditul este clasificat in urmatoarele 5 categorii :

SCOR:

Credit standard 

Credit in observatie

Credit substandard 11-20

Credit indoielnic 1-10

Credit pierdere

Acest mod de interpretare a indicatorilor este utilizat si in procesul de clasificare a creditelor de catre banci si constituirea provizioanelor de risc.

II.Analiza performantei pe baza bilantului restructurat

La baza propunerii specialistilor stau urmatoarele argumente :

-activul bilantului este restructurat in functie de gradul de lichiditate a activelor care-l compun;

-pasivul bilantului este restructurat in functie de exigibilitatea si apartenenta resurselor;

-bilantul restructurat permite calculul si urmatorilor indicatori : trezoreria neta, fondul de rulment si necesarul de fond de rulment; indicatorii de lichiditate, solvabilitate si grad de indatorare reflecta mai bine realitatea.

In practica, se constata ca valoarea indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, grad de indatorare difera foarte putin de valorile indicatorilor calculati pe baza bilantului utilizat in prezent, nepermitand practic incadrarea creditului intr-o alta categorie (inferioara sau superioara) fata de incadrarea rezultata din calculul pe baza bilantului utilizat in prezent.

Ambele metode prezinta urmatoarele lacune :

-nu iau in considerare valoarea de piata a activelor si pasivelor firmei, ci le considera la valoarea contabila, deci indicatorii de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate nu corespund realitatii;

-permit interpretarea separata a indicatorilor - pe baza de punctaj acordat de banca in functie de valorile inregistrate de fiecare indicator, fara a lua in considerare interdependenta si influentele reciproce dintre elementele care-i determina, precum si influenta factorilor externi asupra valorii acestor elemente : impozit/profit, facilitati fiscale privind reinvestitia profitului, marirea capitalului social minim.

Decizia de acordare sau nu a creditului pe baza indicatorilor de bonitate poate conduce in multe cazuri la situatia cand unei firme cu un management bun i se atribuie un punctaj mic si deci sa nu primeasca credit.

Se constata deci ca aprecierea performantelor unei intreprinderi pe baza bilantului nu este edificatoare.

Trebuie sa se aprecieze performantele sale productive in comparatie cu celelalte intreprinderi asemanatoare.

Cu alte cuvinte, trebuie evaluata eficienta cu care-si utilizeaza resursele disponibile. Pentru a fi eficienta o intreprindere trebuie sa ia in primul rand cele mai bune decizii privind productia si desfacerea, sa dispuna de organizare care sa-i permita obtinerea unor performante maxime.

Identificarea intreprinderilor performante in practica nu este simpla, aceasta presupune calcularea si interpretarea unor date pe care bancile la noi nu le au la dispozitie.

De aceea, in tarile dezvoltate economistii au cautat sa evalueze eficienta relativa a intreprinderilor, comparabile din punct de vedere tehnic si al obiectivelor. Cercetari in acest sens cuprind domenii diverse, cum ar fi: companii aeriene, transpoturi publice, banci, magazine.

Dupa noile metode de eficienta, identificarea intreprinderilor performante presupune o comparatie a performantelor acestora cu cele mai performante intreprinderi care serveste drept etalon.

Faptul ca anumite intreprinderi sunt mai performante decat altele este rezultatul conditiilor de mediu, tehnologiei si pozitiei de piata. Din punct de vedere al eficientei insa, se constata ca desi intreprinderile beneficiaza de aceesi tehnologie performanta, nu au aceleasi rezultate. Intreprinderile eficiente din punct de vedere tehnic pot sa-si creasca productia fara o crestere proportionala a resurselor consumate.

Diferenta dintre intreprinderile eficiente si ineficiente din punct de vedere tehnic consta tocmai in nivelul diferit al productiei obtinute si nivelul diferit al eficientei utilizarii resurselor care sunt consecinta propriei organizari, deci a mangementului.

Intreprinderile eficiente din punct de vedere al managementului sunt intreprinderile care reusesc ca in aceleasi conditii de piata si mediu sa-si creasca productia printr-o combinatie optima a factorilor de mediu, deci pe seama calitatii deciziilor manageriale tactice si strategice.

Intreprinderile ineficiente din punct de vedere managerial sunt intreprinderile care in aceleasi conditii de piata si mediu cu ale intreprinderilor eficiente reusesc sa-si creasca productia numai printr-o combinatie costisitoare a factorilor de mediu si deci sa produca scump.

Diferenta dintre intreprinderile eficiente si ineficiente din punct de vedere managerial consta in calitatea deciziilor manageriale.

Se constata ca cele doua concepte - eficienta tehnica si eficienta manageriala - au acelasi numitor comun si anume: optimizarea economica a comportamentului intreprinderii si mai putin modul in care intreprinderile isi utilizeaza tehnologia.

Problema care se pune este aceea de a gasi frontiera eficienta care separa intreprinderile eficiente de cele ineficiente. Doua metode permit gasirea acestei frontiere: o metoda statistica, care se bazeaza pe o prelucrare a datelor recurgand la functia de productie, pret sau profit si o metoda care are la baza observatiile facute in urma utilizarii tehnicilor programarii liniare.

Pentru stabilirea frontierei, intreprinderile sunt grupate in grupe omogene in functie de tehnologiile utilizate si conditiile de piata pentru fiecare sector de activitate. Criteriul dupa care se departajeaza intreprinderile din grupurile omogene in clase distincte este cifra de afaceri.

Indiferent de metoda utilizata, eficienta unei intreprinderi este masurata calculand distanta pe care o separa fata de frontiera. De exemplu, daca se considera drept frontiera eficienta costurilor, distanta se determina ca diferenta intre costurile efective ale intreprinderii si costul minim necesar pentru a produce aceasi cantitate de productie pe care ea o produce in prezent.

Costul minim necesar este limita superioara a scorului calculat pentru intreprinderile cele mai performante - intreprinderile etalon. Aceasta rata sau scor reprezinta ponderea costurilor sau resurselor utilizate in mod eficient. Eficienta masurata prin scor evidentiaza in acelasi timp atat eficienta tehnica, cat si eficienta manageriala a intreprinderii.

Studiul corelatiilor dintre scorul de eficienta si diversi indicatori clasici de performanta ilustreaza rolul scorului de eficienta ca instrument sintetic de masurare a performantelor unei intreprinderi .

Astfel, corelatia dintre productivitatea muncii si scorul de eficienta pune in evidenta faptul ca exista o relatie directa intre evolutia cifrei de afaceri si eficienta firmei ca rezultat direct al productivitatii muncii.

Corelatia dintre indicele capital/munca cu scor de eficienta pune in evidenta faptul ca intreprinderile eficiente au tendinta de a substitui capitalul cu munca, iar cele care au un indice mare capital/munca sunt eficiente daca isi maresc viteza de rotatie a capitalului circulant ca urmare a unei bune organizari a procesului de productie.

Corelatia dintre rentabilitatea intreprinderii si scorul de eficienta evidentiaza faptul ca rentabilitatea creste odata cu eficienta, ca rezultat al reducerii cheltuielilor cu personalul prin cresterea productivitatii muncii.

Corelatia dintre ponderea cheltuielilor financiare in valoare adaugata si scorul de eficienta pune in evidenta faptul ca fondurile proprii cresc odata cu eficienta, intreprinderile cele mai eficiente depind mai putin de imprumuturile bancare.

Corelatia dintre solvabilitatea intreprinderii cu scorul de eficienta pune in evidenta legatura directa care exista intre capacitatea de plata a intreprinderilor cu performantele productive.

Eficienta este o conditie esentiala a solvabilitatii intreprinderii, intreprinderile care au scorul de eficienta mare au o solvabilitate mare si deci un risc scazut.

Se constata deci ca analiza performantelor intreprinderilor pe baza scorului de eficienta este mult mai realista decat analiza pe baza indicatorilor de bonitate.

B. Analiza viitorului firmei

Scorul analizei viitorului firmei trebuie sa fie acela de a evidentia riscurile afacerii pe care o banca o crediteaza, identificarea tuturor surselor de recuperare a creditului, gradul de sustinere a afacerii de catre actionari, accesibilitatea firmei pe piata si costurile de intrare intr-un nou sector de activitate (cand e cazul).

Analiza viitorului firmei ar trebui sa constituie in fapt "structura de rezistenta" politicii de creditare a bancilor pe termen mediu si lung. Desi bancile cer o serie de documente solicitantilor de credite, cum ar fi: productia resurselor si plasamentelor, plan de trezorerie, plan de afaceri, studii de fezabilitate, studii de marketing, contracte etc., ponderea analizei viitorului firmei in decizia de creditare este minima, practic analiza istoricului pe baza bonitatii si garantiile stau la baza deciziei de acordare sau nu a creditului, chiar si pentru investitii.

In practica, se constata ca, desi unii clienti solicita credite pentru afaceri riscante, banca le acorda creditul datorita bonitatii pe care o au si garantiilor; alti clienti, care solicita credite pentru afaceri viabile nu-l pot obtine datorita bonitatii necorespunzatoare.

Analiza viitorului firmei ar trebui privita diferit, in functie de destinatia creditului.

Pentru creditele destinate investitiilor, banca ar trebui sa puna accent asupra perspectivelor de dezvoltare a intreprinderii pe baza studiului de fezabilitate prezentat de intreprindere. Activitatea intreprinderii trebuie sa fie rentabila, atat pentru a permite rambursarea creditului, dar si pentru a-i permite intreprinderii sa-si consolideze fondurile proprii. Capacitatea de rambursare a creditului va trebui apreciata prin prisma rentabilitatii, a pietei si a produselor.

Pentru creditele de exploatare, banca trebuie sa puna accent pe cash-flow-ului ajustat cu rata inflatiei pe perioada derularii creditului.

O preconditie impusa de banci in vederea acordarii creditului, este constituirea garantiilor de catre clienti.

Practica a demonstrat ca procesul de recuperare a creditelor de catre banci este deosebit de greoi datorita urmatoarelor :

-majorarea taxei de timbru (incepand cu 1 iulie 1997 pe care bancile trebuie sa le plateasca in vederea actionarii in instanta a debitorului) la valoarea debitului, deci cheltuieli mari, bani imobilizati pe perioada lunga de timp, iar procesul de recuperare este incert;

-greutati in obtinerea unei hotarari judecatoresti definitive; bancile sunt puse in situatia uneori de a se judeca, atat in civil, deoarece contractul de credit nu are puterea unui act de executare silita, cat si in penal, cele doua procese neputandu-se judeca concomitent.

Prin Legea bancara nr.58/martie 1998 se precizeaza ca "atat contractul de credit, cat si garantiile constituiente in favoarea bancilor constituie titlul executoriu", urmand a se elabora norme metodologice privind aplicabilitatea acestei prevederi.

-greutati in procesul de valorificare a garantiilor; datorita acceptarii de catre banci a unor garantii supraevaluate (baza de calcul o constituie raportul de expertiza tehnica) fara a tine cont de gradul de lichiditate si valoarea de utilitate a acestora.

III.2.1 Credite pentru exploatare

Sunt credite care finanteaza activul circulant al intreprinderii. Cand circulant nu poate fi acoperit prin incasarile de la clienti si debitori, fondul de rulment al intreprinderii este insuficient intreprinderea va recurge la un credit bancar. Aceste credite imbraca diferite forme in functie de durata sau obiectul lor.

a. Credite pe baza fluxului de lichiditati (cash-flow)

Aceste credite se acorda pe o perioada de cel mult 12 luni, pentru urmatoarele destinatii: aprovizionari cu materii prime, materiale, combustibil, energie, piese de schimb, marfuri, precum si pentru efectuarea unor cheltuieli necesare productiei, executari de lucrari si prestari servicii, care au desfacere asigurata prin contracte si comenzi ferme.

Necesarul de credite se determina cu ajutorul fluxului de lichiditati (cash-flow-ului).

Fluxul de lichiditati reflecta situatia intrarilor de lichiditati (incasarilor) si iesirilor de lichiditati (platilor) aferente perioadei pentru care se solicita creditul.

Acordarea efectiva a creditelor de catre banca se face prin plati catre furnizori sau prin eliberari de carnete de cecuri cu limita de suma, iar in unele situatii si in numerar sau prin punerea creditului la dispozitia imprumutantului intr-un cont de disponibilitati.

b.Credite prin cont curent(linii de credit)

Creditele se acorda de catre banca pe o perioada de un trimestru, in vederea desfasurarii unor activitatii de aprovizionare, productie, desfacere.

Volumul creditului se determina la inceputul fiecarui trimestru, ca diferenta intre activele curente certe si pasivele curente conform programului de trezorerie al agentului economic.

Necesarul de credite trebuie sa fie sustinut prin contracte de aprovizionare si desfacere, care sa justifice volumul de cheltuieli si venituri stabilit pe trimestru si pe fiecare luna in parte, pe baza carora se determina deficitul sau excedentul de credite.

Deficitul de credite constituie nivelul noilor credite de care poate beneficia agentul economic in perioada urmatoare, peste cele primite din trimestrul anterior, iar excedentul de credite reprezinta volumul de credite care urmeaza a se rambursa in perioada urmatoare, de regula maxim 90 zile.

Liniile de credit functioneaza dupa sistemul revolving, respectiv se pot efectua trageri si rambursari pe perioada de valabilitate a liniei de credit, cu conditia ca soldul zilnic al angajamentelor sa nu depaseasca volumul liniei de credit stabilit.

Banca percepe dobanda numai pentru sumele efectiv trase, diminuate cu rambursarile, deci pentru soldul net al creditului.

c.Creditele de scont

Scontarea consta in aceea ca beneficiul unui efect de comert (cambie sau bilet la ordin) poate sa-si transforme creanta pe care o are asupra unui tert intr-o suma lichida, fara sa mai astepte scadenta.

Pentru operatiunea de scontare, care reprezinta o operatiune de creditare, banca percepe o dobanda - taxa scontului - care se calculeaza astfel :

Ts=(V*D*Nz)/(360*100)

in care :

Ts-taxa scontului,

V-valoarea nominala a efectului de comert,

D-nivelul dobanzii percepute de banca pentru operatiile de scontare,

Nz-numarul de zile ramase pana la scadenta.

Beneficiarul efectului de comert va primi valoarea nominala a efectului, mai putin scontul.

Bancile pot sconta efectele de comert care indeplinesc toate conditiile de forma si fond prevazute de lege (Legea nr.83/1994), dar si o serie de cerinte obligatorii : sa fie acceptate legal la plata, timpul scurs intre momentul scontarii si scadenta titlului sa fie mai mic decat un an, daca traseul este client al altei societati bancare, efectul de comert trebuie avizat de societatea bancara respectiva.

Bancile comerciale se refinanteaza, adica pot sa-si intregeasca lichiditatile prin rescontarea cambiilor si biletelor la ordin inainte de scadenta la Banca Nationala.

d.Forfetarea

Reprezinta o modalitate de finantare in comertul international, pe termen mediu si lung, care consta in cumpararea de catre banca a unor creante rezultate din operatiuni de export, in schimbul unei sume de bani numita scont, urmand ca banca sa-si recupereze contravaloarea acesteia de la debitorul importator.

Aceasta tehnica nu da bancii drept de recurs asupra vanzatorului creantei in cazul unei defectiuni de plata a debitorului.

Banca accepta creante sub forma cambiilor, biletelor de ordin si acreditivele invocabile exprimate in valuta, exigibile in termen de 90 zile - 5 ani.

Operatiunea este negociabila si se deruleaza fie intre banca si exportator (beneficiarul inscrisului) pe piata primara, fie intre banca si ultimul destinatar al acesteia - pe piata secundara.

Forfetarea permite exportatorului incasarea valorii efectului de comert inainte de scadenta si transforma exportul pe baza de credit in tranzactie cash, eliminand riscul de credit. Exportatorul ramane expus la riscurile legate de derularea contractului comercial, banca preia practic toate riscurile de plata a exporturilor (reteaua creditata sau falimentul debitorului sau garantului).

Banca accepta titlurile numai in conditiile in care sunt avizate sau insotite de scrisori de garantie bancara, neconditionate, emise de o banca din tara importatorului, precum si de polite de asigurare - care faciliteaza tranzactionarea titlurilor pe piata secundara.

Etapele derularii operatiunii de forfetare sunt urmatoarele :

• exportatorul, care vinde marfa pe baza unui credit comercial, ia legatura inainte de incheierea contractului de vanzare a marfii (sau dupa) cu banca, prezentand o cerere de forfetare prin care informeaza banca asupra aspectelor legate de tranzactia comerciala, solicitand o oferta privind conditiile forfetarii (costul, garantiile, documentatia);
• banca trimite oferta exportatorului privind conditiile forfetarii;
• incheierea contractului comercial intre exportator si importator;
• incheierea contractului de forfetare intre banca si exportator;
• livrarea marfurilor catre exportatorul importatorului;
• transmiterea de catre importator, pe baza documentelor care atesta livrarea marfii exportatorului sau bancii acestuia a titlurilor de credit avalizate sau insotite de garantie bancara;
• transmiterea titlurilor de credit catre exportatorul bancii si incasarea contravalorii acestora mai putin scontul.

Comisioanele percepute de banca depind specificul fiecarei tranzactii : valoare, perioada, garantul si riscurile operatiunii.

Banca preia asupra sa o serie de riscuri: comerciale, de tara, de transfer si valutare, care se iau in considerare la stabilirea costului forfetarii.

Taxa de scont pe care banca o percepe se determina astfel :

Ts=(V*Nz*Df)/(360*100)

in care :

Ts-taxa scontului,

V-valoarea nominala a titlului,

Nz-numarul de zile pana la scadenta,

Df-taxa de forfetare se determina in functie de nivelul dobanzii de baza(LIBOR FIBOR),la care se adauga o marja de risc.

Exportatorul va primi valoarea nominala a titlului de credit mai putin scontul.

e.Factoring

Factoringul este un mecanism de finantare pe termen scurt (maxim80 zile) de catre banca prin preluarea facturilor de la clientul beneficiar al acestora contra unei sume de bani numite agio.

Operatiunea de factoring are la baza un contract de factoring intre "aderent"(furnizor,producator) sau o banca numita "factor", prin care acesta asigura finantarea, urmarirea creantelor si protectia contra riscurilor de credit, in schimbul cedarii de catre aderent al creantelor in favoarea bancii.

Din punct de vedere al modului de evaluare si administrare a creantelor de catre factor, operatiunea de factoring imbraca urmatoarele forme :

• factoring cu plata imediata, cand factorul achita contravaloarea facturilor aderentului la prezentarea lor;
• factoring cu plata la o data viitoare;
• factoring mixt - cand factorul plateste o parte a contravalorii facturilor aderentului sub forma de avans iar diferenta la o data viitoare.

Accepterea de catre banca a facturilor de la aderenti presupune agrearea de catre banca, in primul rand, a debitorilor care vor trebui sa plateasca in final contravaloarea facturilor respective.

Banca percepe o taxa (marja de risc) pentru fiecare factura acceptata.

Banca accepta sa plateasca facturile numai in conditiile in care debitorul va face plata direct bancii.

Neacceptarea la plata a facturilor de catre banca este determinata de urmatoarele cauze :

• vicii de forma sau de fond a documentelor;
• situatia financiara a debitorului nu prezinta incredere;
• lipsa unor garantii.

Bancile pot acorda credite si societatilor de factoring pe baza contractelor de factoring incheiate cu aderentii. Valoarea creditului acordat de banci este determinata de fiecare debitor in functie de cifra de afaceri, periodicitatea livrarilor, valoarea fiecarei livrari, termenul acordat debitorului pentru efectuarea platii.

Practicarea operatiunilor de scontare si factoring ar consimti o solutie in vederea fluidizarii patilor din economia romaneasca si reducerii blocajului financiar.

III.2.2 Credite pentru investitii

Creditele destinate investitiilor sunt acordate pe perioade scurte (12 luni), medii 1-5 ani si lungi 5-10 ani. Banca finanteaza 80% din valoarea investitiei, restul de 20% trebuie sa fie asigurata din surse proprii ale investitorului.

Banca acorda perioade de garantie numai pentru obiectivele noi de investitii, perioada care nu poate depasi 12 luni. In aceasta perioada, beneficiarul de credit achita dobanzi si comisioane aferente creditului.

Credite de leasing (locatii)

Bancile pot acorda credite pe termene mediu si scurt societatilor de leasing pentru bunurile care fac obiectul unui contract incheiat cu beneficiarul bunului.

In categoria bunurilor se inscriu: masini, utilaje, instalatii destinate productiei cu o vechime de maxim 3 ani si care se aduc in tara de persoane juridice romane (O.G.nr.51/1997).

Pentru agentii economici leasingul prezinta urmatoarele avantaje :

-permite dotarea intreprinderilor cu utilaje si echipamente printr-un efort financiar initial mic;

-acces la asistenta tehnica ,financiara ,contabila oferita de societatile de leasing;

-tripla optiune la incheierea perioadei de incheiere.