Creditarea firmelor si analiza portofoliului

Creditarea firmelor si analiza portofoliului

1. Sursele de finantare a firmelor

Firmele reprezinta consumatorul principal de resurse financiare, reprezentand totodata sursele principale ale titlurilor financiare, operatiunile de finantare a sectorului privat avand implicatii importante asupra dezvoltarii si functionarii pietelor si organismelor financiare si bancare. In cadrul bilantului agregat al firmelor se delimiteaza activele financiare, datoriile financiare si activele financiare nete, adica capitalul propriu al acestora. Datoriile financiare sunt reprezentate de imprumuturile pe pietele financiare, creditele bancare, creditul comercial etc.

Sursele fondurilor firmelor pot fi externe sau interne (autofinantarea), utilizarea acestora vizand achizitionarea de active fixe, finantarea stocurilor, cumpararea de active financiare.

2. Creditul catre companiile nefinanciare

Creditul catre companiile nefinanciare

Creditarea bancara catre companiile nefinanciare a cunoscut un avant semnificativ in ultimii ani, ritmul mediu real de crestere fiind in perioada 2001-august 2005 de aproximativ 18%.

Expansiunea a fost insotita de fenomenul de crowding in, competitia agentilor economici cu autoritatile statului pentru resursele bancilor inclinand, incepand cu anul 2001, in favoarea celor dintai. Aceasta modificare pe latura cererii de finantare a permis si o evolutie descendenta a ratelor de dobanda aferente creditelor acordate companiilor.

Dinamica si volumul finantarii companiilor de la institutiile de credit depind si de valoarea si evolutia atat a capacitatii de autofinantare, cat si de creditarea obtinuta de la celelalte companii (prin intermediul creditelor comerciale, dar si al arieratelor). Dupa calculele noastre, capacitatea de autofinantare a companiilor romanesti este in crestere, reprezentand 102,57% in 2004 fata de 2003, ca urmare si a cresterii economice sustinute. La randul lor, datoriile comerciale detin un rol semnificativ in finantarea agentilor economici romani, din care arieratele ocupa un loc important (la sfarsitul anului 2004, ponderea arieratelor in total datorii era, conform calculelor noastre, de 28,7%). Totodata, in pofida dinamicii semnificative a creditului catre companii, ponderea datoriilor bancare in totalul finantarii acestora ramane in jurul valorii de 8%.

Un alt aspect deosebit de important este acela ca agentii economici au dobandit calitatea de creditor net in sistem (fac economii mai mult decat se imprumuta), idee surprinsa si de Mircea, Racaru si Margarit, 2006. Credem ca principale explicatii ale acestui fenomen sunt legate de: a. sporirea capacitatii de autofinantare a companiilor, in crestere ca urmare a cadrului macroeconomic favorabil, b. cresterea finantarii prin intermediul datoriilor comerciale si a arieratelor, c. in cazul unor companii, contractarea de datorii externe si plasarea sumelor astfel obtinute in depozite in moneda nationala (arbitrajarea diferentialului de dobanda si obtinerea de castiguri inclusiv din apreciere), d. rezultatul constrangerilor legale privind participarea la licitatiile publice care obliga companiile sa blocheze sume considerabile in depozite colaterale de tipul garantiilor, precum si e. dinamica in crestere a finantarilor provenind din fonduri europene. Pozitia de creditor net in sistem a companiilor nefinanciare poate semnala si o posibila ineficienta legata de utilizarea resurselor.

Creditul acordat companiilor are o evolutie prociclica, atat datorita componentei de cerere (cresterea PIB sau accelerarea cresterii economice determina majorarea cererii pentru asemenea credite si invers), cat si celei de oferta (prin inasprirea sau relaxarea conditiilor de creditare in functie de starea economiei). Analiza pe componente a creditului acordat companiilor nefinanciare de catre bancile din Romania arata ca doar creditul in lei pe termen mediu si pe termen lung prezinta un caracter puternic prociclic (dar ponderea acestor credite in total active bancare a fost foarte modesta), in timp ce creditul pe termen mediu si lung in valuta a cunoscut o tendinta mai moderata. Creditul pe termen scurt in valuta are o miscare anticiclica. O explicatie a acestor evolutii o reprezinta faptul ca solutiile gasite de catre banci in conditii de volatilitate excesiva a indicatorilor macroeconomici sunt reprezentate de acordarea de credite pe termen scurt, in special in valuta.

Analiza evolutiei pe maturitati a creditelor acordate companiilor arata deja manifestarea existentei unei modificari in structura, in sensul scaderii ponderii creditelor acordate pe termen scurt in favoarea celor cu maturitati de peste 5 ani. Spre comparatie, la nivelul zonei euro, la sfarsitul lunii august 2005, ponderea creditelor sub 1 an era de 31,2%, a celor intre 1 si 5 ani era 17,2%, iar creditele peste 5 ani detineau 51,5% din totalul creditelor catre companii.

3. Rolul creditului bancar in finantarea investitiilor IMM - urilor

3.1. Creditele bancare pentru IMM-uri

Reprezentarea patrimoniului unei intreprinderi mici si mijlocii se realizeaza prin bilantul contabil cu cele doua parti ale sale, activul si pasivul. Activul bilantului reflecta, in expresie baneasca, totalitatea bunurilor detinute de societatea comerciala cu privire la: imobilizari corporale; imobilizari necorporale; stocuri; creante; plasamente; disponibilitati banesti; posturi de regularizare si asimilate. La randul sau, pasivul exprima sursele de constituire a bunurilor inscrise in activ, grupate dupa natura si destinatia lor in: capitaluri proprii; provizioane; datorii; posturi de regularizare si asimilate; rezultatul financiar, respectiv profitul sau pierderea.

Pentru a se pastra in permanenta egalitatea matematica dintre activul si pasivul bilantier este necesar ca valorile acestora sa fie corectate astfel: din valoarea activului se scad datoriile, iar la valoarea pasivului se adauga profitul sau se scade pierderea inregistrata in exercitiul financiar pentru care se elaboreaza bilantul.

Aceasta scurta referire la bilantul firmei este necesara pentru a putea explica de ce in anumite situatii aceasta are nevoie de credite bancare pentru a-si finanta proiectele de investitii. Din analiza structurii activului si pasivului bilantier descrisa anterior rezulta ca egalitatea dintre cele doua parti din bilantul intreprinderii, atunci cand activul circulant din bilant nu este finantat integral prin incasarile de la furnizori si de la diversi creditori, se poate realiza prin apelarea la surse de finantare din exterior respectiv la credite. Practica demonstreaza ca nevoile de credite ale unei firme sunt direct proportionale cu durata ciclului de fabricatie si cu valoarea adaugata. Aceasta stare de fapt se explica prin aceea ca un produs cu ciclu de fabricatie scurt imobilizeaza activele circulante pe durate mai scurte decat produsele cu ciclu de fabricatie lung, firma avand astfel conditii pentru a-si recupera mai repede cheltuielile de productie, prin vanzarea si incasarea contravalorii acesteia.

Din alt punct de vedere, indiferent de durata ciclului de fabricatie, nevoile de finantare ale firmei cresc atunci cand se pune problema modernizarii sau extinderii capacitatilor de productie. Practica economica a impus aparitia unor reglementari legale cu privire la finantarea investitiilor, astfel ca firmele, indiferent de marimea lor isi pot finanta investitiile din surse precum: activele circulante constituite din incasarile de la clienti si creditele furnizor, valoarea amortizarilor reflectata in bilantul contabil, cota parte din profitul realizat si surse imprumutate.

Activele circulante, valoarea amortizarilor si cota parte din profit formeaza autofinantarea firmei al carei potential depinde de factori cum ar fi evolutia cifrei de afaceri - cu cat cifra de afaceri este mai mare cu atat lichiditatile firmei au sanse mai mari de crestere - sau structura costurilor.

Desi nu exista reglementari cu privire la raportul dintre contributia din surse proprii si cea a surselor imprumutate, in practica relatiilor dintre microintreprinderi si banci se utilizeaza tehnici de analiza a solicitarilor de credit care iau in calcul aportul firmei la finantarea proiectului de investitii. In aprecierea nivelului optim al autofinantarii analiza vizeaza trei puncte de vedere: al intreprinzatorului-actionar, al statului si al bancii creditoare.

Literatura de specialitate ofera diverse definitii ale conceptului de credit bancar. Economistii francezi referindu-se la creditul bancar specific intreprinderilor mici si mijlocii il definesc ca fiind "suma de bani pe care o obtine o intreprindere de la o banca atunci cand activul circulant din bilant nu este finantat integral prin incasarile de la furnizori si de la diversi creditori si cand aceasta insuficienta nu este acoperita de fondul de rulment".

O definitie mai cuprinzatoare a creditului este data in documentele Bancii Centrale Europene: ".relatia baneasca intre o persoana fizica sau juridica numita creditor, care acorda unei alte persoane numita debitor, un imprumut in bani sau care vinde marfuri/servicii pe datorie, in general cu o dobanda stabilita in functie de riscul pe care si-l asuma creditorul sau de reputatia debitorului".

In Romania, definitia oficiala a creditului este redata in Legea nr. 58/1998 republicata - Legea bancara, astfel: "Creditul reprezinta orice angajament de plata a unei sume de bani in schimbul dreptului la rambursarea sumei platite, precum si la plata unei dobanzi sau a altor cheltuieli legate de aceasta suma, sau orice prelungire a scadentei unei datorii si orice angajament de achizitionare a unui titlu care incorporeaza o creanta sau a altui drept la plata unei sume de bani.''

Creditele utilizate de intreprinderile mici si mijlocii se pot clasifica dupa mai multe criterii, dintre care esentiale sunt urmatoarele:

1. din punct de vedere al obiectului, creditele sunt: credite de productie; credite de consum.

2. din punct de vedere al termenului de rambursare, creditele sunt: pe termen scurt, cu durata de sub 1 an; pe termen mediu, cu durata cuprinsa intre 1 si 5 ani; pe termen lung, cu durata de peste 5 ani.

3. din punct de vedere al garantiilor, creditele sunt: credite personale, garantate fara a se utiliza garantii imobiliare ci doar documente prin care debitorul dovedeste marimea si ritmicitatea incasarilor (balante, bilanturi, planuri de afaceri); credite reale, garantate cu active fixe.

din punct de vedere al domeniului de activitate al firmei care solicita credit, bancile concep produse de creditare bancara relativ personalizate pentru IMM din diverse domenii: constructii; activitati mestesugaresti; productie alimentara; profesii liberale (avocati, medici, artisti, experti si consultanti in diverse domenii); comert en gross si en detail; prestari servicii; prelucrarea lemnului; productia agricola vegetala si zootehnia, etc.

3.2. Dobanzile creditelor bancare

Pe baza sumei de bani ce reprezinta capitalul imprumutat si a ratei dobanzii intre banca creditoare si clientul debitor se naste un raport contractual in care una dintre cele mai importante componente este planul sau graficul de rambursare a creditului. Acest document reflecta pe baza de calcule matematice sumele compuse din cote de capital si din dobanzile aferente pe care clientul imprumutat se obliga sa le ramburseze la anumite scadente. In practica bancara planurile de rambursare se calculeaza in functie de unele elemente.

Perioada stabilita prin contract pentru rambursarea integrala a creditului, respectiv a capitalului imprumutat numit si principal, precum si a dobanzii aferente, este un astfel de element. Marimea principalului imprumutat si rata dobanzii, care poate sa fie fixa pe toata perioada de rambursare, sau variabila, in functie de evolutia anumitor indicatori macroeconomici cum ar fi rata inflatiei, dobanda de refinantare a bancii centrale, etc. sunt alte elemente in baza carora se calculeaza planurile de rambursare.

La elaborarea graficului de rambursare se mai are in vedere daca prin contract a fost convenita "perioada de gratie", respectiv o anumita perioada de timp intre momentul primirii creditului de catre client si momentul in care incepe rambursarea. Fara exceptie, bancile romanesti care practica acest sistem calculeaza pentru perioada de gratie numai cuantumul dobanzilor care se platesc de catre client pentru perioada de gratie contractata. Perioadele de gratie se acorda in general in cazul creditelor pentru investitii in activitati sezoniere. Dupa expirarea perioadei de gratie, debitorul are obligatia de a plati bancii creditoare rate periodice compuse din principal si dobanda.

Marimea fixa sau variabila a ratelor din dobanda este un alt element care se are in vedere la elaborarea graficului de rambursare. Aceasta clauza contractuala este determinata de gradul de stabilitate a monedei in care se acorda creditul. In situatia in care creditul se raporteaza la o moneda previzibil stabila pe orizontul de timp al rambursarii, atat creditorul cat si debitorul sunt interesati din ratiuni de simplificare a operatiilor de administrare a creditului ca ratele din principal si dobanda sa fie egale pe toata perioada de rambursare. Daca insa moneda in care se acorda creditul este una instabila si afectata semnificativ de procesul inflationist din economia de referinta, atunci marimea ratelor prin care se ramburseaza creditul este variabila. In acest caz, ratele din capital raman egale pe perioada de rambursare, in schimb ratele din dobanda vor avea pe aceeasi perioada valori descrescatoare. Fluxul de lichiditati generat de plata ratelor si dobanzilor la creditul ce urmeaza a fi acordat, precum si marimea fixa sau variabila a ratelor din principal se au in vedere, de asemenea la stabilirea graficului de rambursare. Alegerea uneia dintre cele doua variante cu privire la ratele din principal se face in functie de posibilitatile debitorului de a fructifica creditul intr-o investitie si de distributia in timp a incasarilor generate de investitia respectiva din care sa poata fi rambursate ratele catre creditor.

3.3. Piata creditului bancar pentru IMM-uri

Avand in vedere dinamica si rolul sectorului IMM in ansamblul economiei nationale, analiza pietei creditelor acordate acestei categorii de intreprinderi necesita luarea in considerare atat a evolutiei numerice si structurale in perioada de dupa 1990, cat si participarea acestui sector la formarea indicatorilor macroeconomici.

Analiza datelor furnizate de bancile care ofera produse de creditare specifice IMM precum si rezultatele studiilor de piata referitoare la problematica IMM, releva mai multi factori care franeaza dezvoltarea pietei creditelor pentru microintreprinderile si IMM din Romania.

Potentialul economic al sectorului IMM, in ciuda contributiei sale importante la formarea PIB, nu este inca perceput de catre sectorul bancar ca un potential economic real in care se justifica sa se investeasca si din care poate rezulta profit. Alternativele aflate la dispozitia bancilor pentru a investi fondurile disponibile si de care acestea, data fiind competitivitatea scazuta din sistem, pot beneficia in conditiile unor costuri mici, ofera o atractivitate mult mai ridicata fata de creditarea sectorului IMM. Activitatii de creditare a sectorului IMM, in plus, ii sunt asociate si riscuri pe care bancile nu sunt inca pregatite sa le identifice si sa le gestioneze. Datorita acestui fapt, in perioada 2000-2003 s-a inregistrat cresterea mai accentuata a ponderii in PIB a creditelor acordate populatiei, in raport cu cea a creditelor acordate sectorului privat. Alternativa de plasament a fondurilor bancilor din cadrul retail banking ofera, in raport cu creditarea IMM, avantajul unor riscuri si costuri mai scazute. In ceea ce priveste acest ultim aspect, este de mentionat faptul ca inadecvarea mecanismelor utilizate de catre banci in analiza si monitorizarea creditelor acordate sectorului IMM determina, pe de o parte, costuri operationale foarte mari, iar pe de alta parte, cheltuieli ridicate cu provizioanele. Astfel, incadrarea unui credit acordat unei IMM nou infiintate depinde atat de factori cantitativi, cat si calitativi. Daca bancile nu dispun de sisteme informationale si de asistare a deciziei adecvate, ele vor incadra clientul, nu doar in virtutea unei abordari prudentiale, dar si ca urmare a imposibilitatii de a determina o categorie de risc cat mai reala, in categoria E, generand astfel un cost maxim determinat de constituirea provizioanelor. La extrema cealalta se afla situatia in care, in mod nejustificat, clientul incadrat in categoria A nu genereaza initial nici un cost de reglementare, dar, ulterior, prin incapacitatea sa financiara afecteaza profitabilitatea bancii. Rezulta, asadar, ca dezvoltarea de catre banci a creditarii IMM necesita din partea lor, in primul rand, suportarea unor costuri operationale initiale generate de implementarea unor sisteme informationale si de asistare a deciziei performante si adaptate specificului sectorului IMM. Suportarea acestor costuri este insotita de largirea portofoliului de clienti pentru ca pragul de rentabilitate sa fie depasit si sa se poata genera profituri suplimentare, pe masura riscurilor asumate. Exista o insuficienta cunoastere de catre IMM a ofertelor de finantare ale bancilor ca urmare a nivelului redus de transparenta a acestora, impunandu-se in acest sens imbunatatirea fluxului de informatii intre participantii la piata (crearea unor centre de informare pentru IMM, cresterea gradului de promovare de catre banci a produselor oferite, crearea unei baze de date virtuale cuprinzand totalitatea programelor de finantare disponibile etc.).

Bancile se confrunta cu o lipsa a informatiilor privitoare la comportamentul in afaceri al clientilor lor, situatie generata in principal de inexistenta unui istoric al relatiilor pe care acestia l-au avut cu diversi creditori. Pentru inlaturarea acestui impediment sunt avute in vedere, pe de o parte, modernizarea Centralei Riscurilor Bancare din cadrul Bancii Nationale a Romaniei (extinderea cerintelor de raportare si in cazul institutiilor financiare, includerea de informatii referitoare la grupurile de debitori intre care exista legaturi economice, furnizarea de informatii consolidate referitoare atat la istoricul creditelor, cat si la incidentele de plati ale debitorilor, furnizarea de informatii referitoare la fraudele legate de cardurile de credit), iar, pe de alta parte dezvoltarea activitatii nou infiintatului Birou de credit in sensul includerii in baza de date a acestuia a tuturor informatiilor referitoare la istoricul relatiilor IMM cu bancile.

Avantajele aparitiei Biroului de credit privat sunt multiple, beneficiarii acestei institutii regasindu-se atat in randul institutiilor de credit (reducerea costurilor de operare, scaderea pierderilor cauzate de creditele nerambursate, posibilitatea unei mai bune gestiuni a riscului de credit), cat si al IMM (reducerea formalitatilor solicitate de creditori, diminuarea costului imprumutului, reducerea timpului de raspuns la cererile de creditare, diminuarea valorii garantiilor solicitate). In plus, baza de date gestionata de un astfel de birou de credit este mult mai cuprinzatoare fata de cea administrata de Centrala Riscurilor Bancare, participantii la aceasta entitate nefiind limitati la institutiile de credit. Astfel, in baza principiului reciprocitatii (impus de practica internationala), potrivit caruia doar cei care furnizeaza informatii biroului pot beneficia de serviciile oferite, este de asteptat ca la acest sistem sa participe si companii de leasing, societati de investitii financiare, societati de asigurari, furnizori de utilitati, comercianti, companii de telefonie fixa si mobila etc.

Bancile nu dispun de o retea teritoriala suficient dezvoltata, ingreunand accesul IMM la aceasta modalitate de finantare. In plus, programele de creditare destinate IMM nu se deruleaza prin toate sucursalele unei banci.

IMM intampina dificultati in prezentarea de garantii la nivelurile solicitate de banci (de obicei situate intre 150% si 200% fata de nivelul creditului solicitat), factor ce determina orientarea acestora catre alte surse de finantare (de exemplu, creditul comercial). Acest aspect este generat si de faptul ca, in conditiile in care cea mai mare parte a IMM activeaza in domenii precum comertul si alte servicii (peste 80%), acestea dispun de un numar relativ redus de active fixe, neputand oferi garantiile solicitate.

Infiintarea fondurilor de garantare a creditelor la care pot apela IMM reprezinta un prim pas in rezolvarea acestei situatii. Totodata, din punctul de vedere al IMM, apelarea la astfel de garantii implica cresterea costurilor de finantare, in conditiile in care comisioanele percepute de FNGCIMM variaza intre 2,5% si 3,5%, in functie de termenul de rambursare a creditului. In prezent, se constata inexistenta in portofoliul bancilor din Romania a creditelor acordate IMM nou infiintate sau care nu au inceput activitatea propriu-zisa, dar au in vedere demararea unei investitii, desi criteriile de eligibilitate prevazute de unele dintre programele de finantare din fonduri externe nu exclud aceasta categorie de beneficiari (de exemplu, programele de finantare din surse BERD). Cauzele care au condus la aceasta situatie sunt multiple. Dintre acestea se remarca insa nivelul redus al proprietatilor detinute care pot fi aduse drept garantie in cazul contractarii creditelor (in conditiile in care, cel putin in acest sector de creditare, se constata o preferinta a bancilor pentru garantiile tangibile). Lipsa de cunostinte a respectivilor intreprinzatori in ceea ce priveste intocmirea unui plan de afaceri si a celorlalte documente solicitate de banca si dificultatile pe care le intampina bancile in evaluarea dosarelor de creditare in conditiile in care nu dispun de un istoric de functionare a respectivelor societati comerciale, sunt alte asemenea cauze.

Din punctul de vedere al bancilor, creditarea IMM nou infiintate presupune un cost ridicat de oportunitate. O solutie pentru aceasta problema ar putea-o constitui subventionarea dobanzilor fie de catre Guvern, fie prin folosirea de fonduri externe (BERD, PHARE, KfW etc.). Astfel de programe nu rezolva si problema finantarii ulterioare a intreprinderilor nou infiintate, pentru ca aparitia unor noi factori de restrictionare a accesului acestora la creditele bancare pot anula efectele pozitive ale sustinerii acordate in primele etape ale dezvoltarii IMM.

O alta problema, localizata la nivelul cererii, este reprezentata de faptul ca cea mai mare pondere in cadrul IMM o au microintreprinderile (92,5% in anul 2003) al caror volum redus de activitate determina ca cererea de finantare, atat pentru sustinerea activitatii curente (credite de trezorerie), cat si pentru investitii, sa fie orientata in principal catre creditele de valoare redusa, sub pragul de rentabilitate al bancilor.

Din punctul de vedere al bancii, o activitate profitabila in acest domeniu presupune crearea unui portofoliu de mari dimensiuni si stabilirea unui nivel critic al acestuia, ceea ce genereaza costuri operationale ridicate. Acestea pot fi insa diminuate prin folosirea de catre banci a unor pachete de aplicatii software foarte performante (management information system).

Totodata, dezvoltarea bancilor de microfinantare (dupa exemplul Bancii de Microfinantare MIRO S.A.) ar putea sa realizeze conectarea ofertei la cerere in cazul finantarii microintreprinderilor. De altfel, acest proces reprezinta una dintre metodele utilizate de Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare pentru sustinerea accesului la finantare a IMM. In plus, aceste institutii ar putea impulsiona concurenta pe piata microfinantarii.

Se remarca o slaba reprezentare in oferta bancilor a creditelor pe termen lung acordate IMM, avand ca posibile cauze instabilitatea macroeconomica (rata inflatiei), gradul ridicat de incertitudine cu privire la durata de viata a IMM si lipsa unor surse de finantare pe termen lung. In legatura cu acest aspect, o solutie ar putea-o constitui infiintarea unor organisme specializate care sa achizitioneze portofoliul de credite acordat IMM de catre banci (tranzactii de titlurizare), ceea ce le-ar oferi acestora avantajul evitarii problemelor legate de lichiditate. In plus, pentru a putea apela la acest sistem, bancile ar fi stimulate sa gestioneze foarte atent portofoliul de credite acordate IMM, pentru a asigura o calitate corespunzatoare a acestora.

Avand in vedere ca o parte importanta a fondurilor externe destinate finantarii IMM se deruleaza prin Agentii de Dezvoltare Regionala (indeosebi grant-uri), renuntarea la acest sistem, concomitent cu cresterea gradului de implicare a bancilor comerciale, indeosebi a celor de microfinantare, in derularea unor astfel de fonduri, ar avea rezultate benefice pentru dezvoltarea pietei creditului. In acest sens, o forma de implementare a programelor ar putea-o constitui acordarea de grant-uri insotite de credite din sursele proprii ale bancilor, ceea ce ar determina si o alocare corespunzatoare a fondurilor externe. In prezent se afla in derulare doua programe de creditare cu componenta de grant, dintre care numai unul printr-o banca comerciala (din fondurile Programului PHARE 2000 inca neconsumate integral).

3. Microcreditarea in tarile Europei de Est

Una din problemele economice acute cu care s-au confruntat tarile Europei de Est in perioada de tranzitie la economia de piata a fost lipsa unui sistem de microfinantare, de analiza si acordare de credite microintreprinderilor si intreprinderilor mici si mijlocii. Situatia Romaniei, nu numai ca nu a facut exceptie, dar a fost mult mai dificila pentru ca bancile comerciale existente in Romania la inceputul anilor '90 erau specializate exclusiv pe finantarea unitatilor economice de mari dimensiuni specifice economiei centralizate.

Caracteristic tuturor tarilor europene aflate in tranzitie la economia de piata a fost lipsa de capital si de specialisti in microfinantare. In aceasta situatie, organismele financiare internationale pe de o parte si marile grupuri bancare pe de alta parte au inceput o ofensiva care continua si in prezent, de a dezvolta in fostele tari socialiste sisteme de microfinantare. Sistemul legislativ instabil si incomplet din tara noastra, birocratia din toate structurile de stat au intarziat implementarea in Romania a unor sisteme performante si concurentiale in domeniul microfinantarii. Acest aspect, coroborat cu insuficienta resurselor de plasament ale bancilor au directionat creditele inspre marile intreprinderi, lipsind in acest fel microintreprinderile si IMM de surse de finantare a investitiilor. Spre deosebire de Romania, in alte tari foste socialiste din Europa de Est microfinantarea a inceput sa se dezvolte imediat dupa 1990; comparatiile care se pot face astazi releva faptul ca Romania este cea mai putin bancarizata tara din Europa de Est in special in domeniul microfinantarii intreprinderilor mici si mijlocii.

3.5. Necesitatea bancilor de microfinantare in Romania

La sfarsitul anului 2003 sectorul romanesc al IMM era format din peste 650.000 de intreprinderi inregistrate. Estimarile Camerelor Judetene de Comert si Industrie situeaza numarul intreprinderilor active care au intocmit si au depus bilanturi la Ministerul Finantelor Publice prin directiile judetene ale acestui organism intre 350.000 si 400.000. Marea majoritate (93%) sunt micro-intreprinderi, respectiv societati comerciale cu mai putin de 10 angajati, cele mai multe dintre acestea (80%) fiind angajate in activitati de comert si in sectorul prestarilor de servicii. Acestea sunt relativ uniform distribuite pe intreg teritoriul Romaniei, singura zona disproportionata fiind cea a Bucurestiului care concentreaza 20% din numarul total de IMM.

Analiza datelor referitoare la creditele acordate de sistemul bancar romanesc si a informatiilor din sectorul IMM releva o discrepanta evidenta: bancile acorda cu predilectie credite intreprinderilor mari care detin suficiente active fixe pentru a putea garanta creditele respective. Prin contrast, microintreprinderile si intreprinderile mici si mijlocii au acces limitat la sursele de finantare oferite de bancile comerciale specializate in creditarea tip "corporate" pentru intreprinderi sau grupuri industriale puternice cu capital privat sau de stat.

Experienta acumulata in alte tari in tranzitie arata ca infiintarea unei banci orientate spre un grup tinta constituit din microintreprinderi si intreprinderi mici si mijlocii, poate ajuta la atenuarea constrangerilor in finantarea nevoilor de resurse ale acestora.

Bancile de microfinantare se disting prin caracteristici care le diferentiaza semnificativ de bancile comerciale universale. Grupul tinta al serviciilor financiare, si in mod special al creditelor, este segmentul format din microintreprinderi, intreprinderile mici si mijlocii si asociatiile familiale.

Categorii de credite acordate agentilor economici

Bancile comeciale, care reprezinta componenta de baza a sistemului bancar prin natura activitatii lor, sunt autorizate sa acorde atat credite pe termen scurt, pe o durata de maxim 12 luni, destinate activitatii de exploatare, cat si credite pe termen mediu (1 la 5 ani) si lung (5-25) pentru sustinerea activitatii de investitii.

a. Credite pe termen scurt

Exprimate in moneda nationala, pe destinatii, precum: de capital (pentru acoperirea trezoreriei); linii de credit; stocuri, cheltuieli si alte active constituite temporar; productia de export si exportul de produse;

Exprimate in valuta: import de bunuri si servicii; linii de credit de tip revolving pentru import de materii prime si materiale; documente remise spre incasare.

b. Credite pe termen mediu si lung

Exprimate in moneda nationala, pentru: dezvoltare in completarea capitalului propriu; activitati de leasing; procurarea titlurilor de valori mobiliare;

Exprimate in valuta, pentru: modernizarea si dezvoltarea capacitatilor existente; retehnologizarea proceselor de productie.

Ca tehnica de creditare, acordarea creditelor de trezorerie se face prin intermediul unui cont separat de imprumut in cadrul plafonului aprobat, concomitent cu aprobarea platii prin contul curent sau direct din contul respectiv, in functie de situatia economico-financiara a agentului economic care solicita creditul.

Liniile de credit reprezinta o modalitate specifica de creditare a agentilor economici, in sensul ca se pot efectua acordari si rambursari pe intreaga perioada de valabilitate a liniei, cu conditia ca soldul debitor al contului prin care se evidentiaza imprumutul sa nu depaseasca plafonul de credit aprobat.

Creditele pentru stocuri si cheltuieli constituite temporar sunt acele credite care se acorda in baza unei documentatii specifice, din care trebuie sa rezulte obiectul creditabil si cauzele economice care au stat la baza formarii stocurilor si cheltuielilor respective. Se au in vedere aprovizionarile in avans fata de termenele contractuale, intreruperea productiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutati intervenite in expedierea produselor etc.

Creditele pentru productia de export si exportul de produse se acorda in baza documentatiei inaintate de agentii economici, cu conditia existentei unor contracte de export sau comenzi ferme incheiate cu partenerii straini. Din documentatia respectiva trebuie sa rezulte: cantitatea si felul marfii, conditiile si graficul de livrare, modalitatea si termenele de plata, pretul marfii in functie de conditiile stabilite (CIF, FOB etc.). Un asemenea credit va fi garantat prin deschiderea creditului de export irevocabil si neconditionat in favoarea furnizorului, ca solicitant al creditului, sau prin alte forme de plata garantate bancar. Incasso-ul documentar va opera ca suport pentru un asemenea credit numai in conditiile in care intre parteneri exista relatii de colaborare traditionale, de buna incredere si informatii asupra bonitatii intreprinzatorului strain.

Creditele in valuta se acorda agentilor economici, indiferent de forma de organizare si natura capitalului social. Constituie obiect al acestor credite activitatile de aprovizionare, productie, desfacere, prestari servicii, import-export, acoperirea decalajului temporar intre cheltuielile si resursele pentru investitii etc., atat timp cat aceste activitati nu genereaza speculatii de curs sau de dobanda. Ca atare, efectuarea platilor in valuta pe seama creditelor acordate se va face cu respectarea stricta a normelor privind efectuarea operatiunilor valutare.

Creditele de dezvoltare pe termen mediu pentru completarea capitalului propriu se acorda clientilor bancilor care isi desfasoara activitatea prin realizarea unor noi capacitati de productie sau modernizarea si retehnologizarea obiectivelor existente.

O componenta distincta in cadrul creditului de dezvoltare o reprezinta creditul pentru cumpararea de active. Aceste credite se acorda pe o perioada data, pentru a primi un astfel de credit agentii economici oferind spre vanzare active care sa indeplineasca anumite conditii.

Credite pentru activitati de leasing. Bancile pot acorda societatilor de leasing credite pe termen pentru cumpararea de active care fac obiectul contractelor de leasing. Nivelul creditelor nu poate depasi o anumita pondere din pretul de achizitie al activelor ce urmeaza a fi perceputa de societatea de leasing, deoarece aceasta reprezinta principala sursa de rambursare a creditului.

Credite pentru procurarea titlurilor de valori mobiliare. Banca comerciala poate acorda credite clientilor sai pe termen mediu si lung pentru procurarea titlurilor de valori mobiliare (in speta, actiuni si obligatiuni).

Pentru activitati de investitii, cum ar fi: modernizarea si dezvoltarea capacitatilor de productie existente; retehnologizarea proceselor de exploatare; achizitii din import de masini, utilaje, tehnica de calcul etc., bancile pot acorda credite in valuta pe termen mediu si lung, cu conditia de a se asigura resursele valutare necesare, in ceea ce priveste nivelul, structura si maturitatea acestor credite.

Bancile comerciale se asigura ca lichiditatile in valuta necesare rambursarii creditelor la scadenta si plata dobanzilor aferente sa se realizeze, in principal, din incasarile in valuta obtinute in urma desfasurarii activitatilor de export, executarilor de lucrari in strainatate, prestarilor de servicii internationale sau a altor operatiuni externe ale agentilor economici.

5.Analiza portofoliului

a. Teoria de baza a portofoliului

In termeni relativi, randamentul unei investitii de capital se exprima astfel: R=[(VF-VI)xI]/VI, unde: R - randamentul investitiei de capital; VF - valoarea finala a investitiei; I - incasarile in perioada de existenta a investitiei.

Incasarile sunt reprezentate de dobanzile si dividendele incasate in perioada de existenta a investitiei.

Teoria de baza a portofoliului afirma ca in constituirea unui portofoliu de active financiare investitorii incearca sa maximizeze venitul lor asteptat, randamentul, la un nivel acceptabil de risc, riscul putand fi masurat ca diferenta, intre venitul actual realizat si cel asteptat, exprimata statistic prin abaterea medie patratica.

Portofoliul este abordat ca o singura entitate, riscurile diverse, asociate componentelor portofoliului compensandu-se reciproc. Evolutia preturilor de piata ale activelor portofoliului pot influenta direct sau indirect, toate sau aproape toate activele, in acest caz avand un risc sistematic. Riscul nesistematic apare in cazul afectarii unui activ (titlu) particular al portofoliului, datorita unor factori speciali, riscurile nesistematice putandu-se compensa reciproc, eliminarea sau diminuarea acestora realizandu-se prin diversificarea portofoliului.

b. Riscul de rata a dobanzii si acoperirea acestuia

O firma se poate imprumuta la rate fixe sau flotante, in functie de evolutia pietei putand schimba rata dobanzii (swap) pentru a se acoperi de eventualele evolutii nefavorabile. Bancile se confrunta cu riscuri de rata opuse celor ale firmelor, putand diminua pierderile prin majorarea depozitelor care corespund scadentelor sau ratelor imprumuturilor. Expunerile la rata pot fi acoperite prin tehnici speciale, unele dintre acestea schimband imprumutul cu rata fixa intr-un imprumut cu rata variabila.

Printre tehnicile de acoperire amintim: tranzactii la o rata viitoare (forward); optiuni cu rata a dobanzii (options); schimbari cu rate ale dobanzii (swaps); contracte financiare pe tranzactii viitoare (futures);  plafonarea ratelor dobanzii.

6. Analiza economico-financiara a clientilor neperformanti pentru stabilitatea viabilitatii acestora

6.1. Analiza diagnostic a activitatii clientilor

Prudenta bancara presupune, in primul rand, cunoasterea si intelegerea activitatii clientilor bancii. Cunoasterea activitatii desfasurate de client in perioada anterioara, precum si a prognozelor sale dau posibilitatea bancii, pe de o parte sa ofere acestuia serviciile si produsele bancare adecvate, iar pe de alta parte sa ia masuri pentru diminuarea si prevenirea riscului in vederea recuperarii creditelor si a incasarii dobanzilor. Pentru stabilirea unui diagnostic global privind activitatea clientului trebuie analizate atat aspectele financiare cat si cele nonfinanciare, avandu-se in vedere cele trei elemente componente ale riscului de credit: riscul clientului, riscul tranzactiei si riscul garantiilor.

In cele ce urmeaza voi prezenta modul in care Banca Comerciala Romana face aceste analize, in special pentru clientii solicitanti de credite sau in cazul solicitarii altor servicii (scrisori de garantie, avaluri) care in anumite situatii se pot transforma in credite crescand riscul bancii.

6.1.1. Analiza economico-financiara a activitatii clientilor

Analiza economico-financiara este indispensabila pentru luarea deciziei de creditare a clientilor. Aceasta analiza contine:

a. analiza bilantului contabil care presupune: examinarea bilanturilor si a situatiilor financiare pe 3 perioade anterioare, respectiv ultimii 2 ani consecutivi incheiati (2 bilanturi) si ultima situatie contabila periodica (balanta de verificare); analiza imobilizarilor corporale si necorporale si a surselor de acoperire a acestora; analiza decontarilor, datoriilor si obligatiilor fata de terti; analiza costurilor, in vederea dimensionarii corecte a volumului de credite pentru activele circulante care fac obiectul creditarii;

b. analiza veniturilor, cheltuielilor si contului de profit si pierdere, care presupune: analiza rezultatelor activitatii si a profitului obtinut; analiza repartizarii profitului net; analiza pierderilor inregistrate si recuperarea lor;

c. analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate, ofera posibilitatea unei mai bune intelegeri, la nivelul fiecarei activitati (exploatare, investitii, financiara) a modului in care au fost generate fondurile (sursele) si utilizarea acestora, precum si impactul asupra disponibilitatilor banesti ale agentului economic, la sfarsitul perioadei analizate;

d. analiza fluxului de lichiditati pe perioada urmatoare, presupune ca pe baza rezultatelor obtinute anterior si a portofoliului de contracte de aprovizionare si desfacere a programului de productie si a variatiei stocurilor sa se evalueze si sa se prognozeze: posibilitatea clientului de a genera in viitor lichiditati; capacitatea clientului de a-si onora obligatiile de plata viitoare.

Analiza structurii si continutului bilantului contabil

Analiza economico-financiara are ca punct de plecare bilantul contabil, care este documentul oficial de gestiune al agentului economic. Bilantul ofera o imagine contabila asupra patrimoniului, situatiei financiare si rezultatelor obtinute. Analiza comparativa a mai multor situatii financiare arata cresterea sau descresterea valorii firmei. De remarcat ca bilantul contabil asa cum este structurat in prezent, serveste in primul rand necesitatilor fiscale ale statului, acelea de a reflecta in mod foarte clar si detaliat realizarile societatilor comerciale si impozitele aferente. Avand in vedere ca elementele de patrimoniu, reflectate la valoarea contabila pot avea o valoare reala, de piata, diferita, este necesar ca, pentru obtinerea unei imagini cat mai reale asupra situatiei financiare a clientilor, sa se elaboreze, pe baza bilantului, noi informatii care sa corespunda mai bine necesitatilor de analiza a bancii, respectiv, de diagnosticare dar si de evaluare. De mentionat ca si in perioada economiei socialiste, prin norma proprie privind activitatea de creditare, Banca Nationala a Romaniei care actiona si ca banca comerciala, urmarea identificarea si evidentierea distincta a activelor si pasivelor incerte cu posibilitati reduse de valorificare sau de incasare precum si a datoriilor prescrise. Acesta era un mod de a curata bilantul de elementele care aveau numai o valoare contabila nu si una de "piata".

Pornind de la aceste exemple, restructurarea bilantului presupune gruparea elementelor de activ si pasiv dupa cum urmeaza:

a. active imobilizate care cuprind imobilizari necorporale, corporale, financiare si creantele comerciale cu scadenta > 1 an;

b. active realizabile care sunt formate din stocuri, creante de maximum 1 an, conturile de regularizare si asimilate si primele privind rambursarea obligatiunilor;

c. trezoreria pozitiva cuprinde titlurile de plasament si disponibilitatile din conturile la banci in lei si devize, carnete de cecuri cu limita de suma, acreditive etc., respectiv acele active existente sub forma de numerar sau susceptibile sa fie transformate rapid in disponibilitati. Trezoreria pozitiva impreuna cu activele realizabile alcatuiesc activele circulante;

d. pasivele pe termen lung care cuprind sursele de finantare cu caracter permanent sau de lunga durata respectiv, capitalul propriu in sens larg, provizioane pentru riscuri si cheltuieli precum si datorii cu scadenta > 1 an;

e. datorii curente cu scadenta < 1 an cuprind partea < 1 an a datoriilor nefinanciare cu scadenta > 1 an, datoriile nefinanciare cu scadenta < 1 an, avansuri primite, alte datorii, precum si veniturile inregistrate in avans si din diferentele de conversie pasiv;

f. trezoreria negativa este constituita din partea < 1 an a datoriilor financiare cu scadenta > 1 an si datoriile financiare < 1 an. Trezoreria negativa impreuna cu datoriile curente < 1 an reprezinta datoriile pe termen scurt.

Pornind de la importanta corelatiei intre sursele de finantare si utilizarea acestora, cele sase elemente de activ si pasiv mai sus prezentate pot fi grupate pe trei nivele, ceea ce da posibilitatea unei analize financiare a bilantului restructurat, dupa cum urmeaza:

In cazul unei bune gestionari financiare, activele imobilizate trebuie sa fie acoperite integral de pasivele pe termen lung. Diferenta dintre pasivele pe termen lung si activele imobilizate reprezinta fondul de rulment. In cazul in care pasivele pe termen lung finanteaza nu numai activele imobilizate dar si o parte din activele realizabile, avem de-a face cu un excedent al pasivelor pe termen lung fata de activele imobilizate care se numeste fond de rulment pozitiv. In caz contrar, cand activele imobilizate nu sunt acoperite integral de pasivele pe termen lung rezulta un deficit, care se numeste fond de rulment negativ.

Diferenta dintre activele realizabile si datoriile curente cu scadenta < 1 an reprezinta necesarul de fond de rulment.

Necesarul de fond de rulment poate fi:

a. pozitiv, atunci cand activele realizabile sunt superioare datoriilor curente cu scadenta < 1 an, deci exista o insuficienta de resurse la acest nivel al bilantului, care trebuie acoperita prin excedentul de fond de rulment, daca exista, sau prin credite bancare pe termen scurt;

b. negativ, atunci cand activele realizabile sunt mai mici decat datoriile curente cu scadenta < 1 an si deci exista un surplus de resurse atrase, ceea ce indica inexistenta creditelor bancare pe termen scurt. Aceasta situatie este corespunzatoare daca datoriile curente cu scadenta < 1 an sunt mari pentru ca agentul economic reuseste sa obtina credit comercial din partea furnizorilor, altfel situatia este una fortuita fie pentru a acoperi un fond de rulment negativ, fie pentru a evita plata unor dobanzi la eventuale credite, considerand neplata furnizorilor si bugetului o sursa mai ieftina.

Nivelul necesarului de fond de rulment este influentat de diversi factori dupa cum urmeaza:

tipul de activitate desfasurata implica un necesar de fond de rulment cu atat mai mare cu cat ciclul de fabricatie este mai lung (exemplu in industrie) si invers, va fi cu atat mai mic, sau chiar negativ, cu cat ciclul de fabricatie este mai scurt (exemplu magazinele de vanzare cu amanuntul);

volumul activitatii conditioneaza nivelul necesarului de fond de rulment in sensul ca, cu cat volumul cifrei de afaceri este mai mare, cu atat trebuie constituite stocuri mai mari iar volumul creantelor creste, ceea ce conduce la cresterea necesitatii de finantare;

sezonabilitatea activitatii determina variatia necesarului de fond de rulment in functie de perioadele cu activitati maxime sau minime. Astfel, in perioadele cu activitate maxima se acumuleaza stocuri de materii prime, cresc furnizorii si invers, in perioadele cu activitate scazuta, cresc stocurile de produse finite si creantele;

viteza de rotatie a principalelor elemente bilantiere influenteaza necesarul de fond de rulment in sensul reducerii lui daca durata medie de stationare a activelor circulante scade sau durata medie de plata a furnizorilor creste si invers, necesarul de fond de rulment creste daca durata medie de stationare a activelor circulante creste sau durata medie de plata a furnizorilor scade.

Diferenta dintre fondul de rulment si necesarul de fond de rulment reprezinta trezoreria neta. Trezoreria neta poate fi definita si ca diferenta intre trezoreria pozitiva si negativa. Daca fondul de rulment este superior necesarului de fond de rulment avem o trezorerie neta pozitiva, situatie in care, de regula, nu sunt angajate credite pe termen scurt, sau, in mod conjunctural disponibilitatile depasesc eventuale credite angajate. In situatia in care fondul de rulment este inferior necesarului de fond de rulment trezoreria neta este negativa, iar finantarea activelor realizabile este asigurata prin credite bancare pe termen scurt.

Analiza structurii si continutului contului de profit si pierdere

Bilantul contabil exprima starea patrimoniala la care s-a ajuns la o anumita data, respectiv la incheierea exercitiului, iar contul de profit si pierdere exprima modul cum s-a ajuns la respectiva stare patrimoniala finala, care au fost fluxurile de venituri si de cheltuieli ce au definit evolutia economico-financiara a agentului economic de la inceputul si pana la sfarsitul exercitiului. Ca si in cazul bilantului, contul de profit si pierderi se restructureaza prin introducerea unor indicatori numiti solduri intermediare de gestiune (marja comerciala, marja industriala, valoarea adaugata, excedentul/deficitul brut din exploatare, financiar, extraordinar, capacitatea de autofinantare).

Dupa cum se observa si prin restructurare in contul de profit si pierdere sunt mentinute cele trei nivele de fluxuri respectiv, de exploatare, financiar si extraordinar. Aceste solduri intermediare de gestiune au fost necesare deoarece rezultatul brut al exercitiului (profitul brut inaintea impozitarii) poate fi diferit in functie de nivelul amortismentelor si provizioanelor luate in calcul. Astfel, daca acestea sunt mari profitul va fi mic si impozitul va fi redus, dar actionarii vor fi nemultumiti. In situatia inversa, profitul va fi mare, impozitul mai mare dar si dividendele mai mari.

Soldurile intermediare de gestiune sunt cu atat mai importante pentru sistemele contabile in care bilantul contabil si cel fiscal sunt identice, caz in care marimea amortismentelor si provizioanelor este un important mijloc de a mentine anumite lichiditati in societate, datorita diminuarii rezultatului si deci reducerii impozitului pe profit si a dividendelor platite. De exemplu in situatia in care vom avea doua firme similare cu acelasi profit brut dar una utilizand o metoda de amortizare accelerata, iar alta liniara, este evident ca cea utilizand metoda accelerata va fi preferata de creditori deci si de banca.

Pe de alta parte acolo unde legislatia permite existenta unui bilant prezentat actionarilor, diferit de cel fiscal, de exemplu pentru bilantul fiscal se prevede o cota de amortizare unica la soldul activelor fixe ca valoare maxima a cheltuielilor cu amortizarea ce se pot deduce din venituri, managementul societatii poate alege o metoda de amortizare care sa duca la obtinerea unui profit suplimentar pentru actionari obtinut ca urmare a impozitului platit efectiv pe baza bilantului fiscal mai mic fata de cel calculat pe baza metodei de amortizare alese.

Aceasta situatie prezentata este posibilitatea managementului societatii de a multumi actionarii cu un sistem in care costurile cu amortizarea sa fie mai mici decat cele impuse de reglementarile fiscale. O alta flexibilitate este faptul ca in situatia solicitarii unui credit absolut necesar, managementul societatii, cu acordul actionarilor, poate prezenta bancii un bilant contabil utilizand o metoda de amortizare accelerata cu un profit redus in care impozitul platit efectiv pe baza bilantului fiscal este mai mare decat cel calculat pe baza metodei de amortizare alese, insa diferenta este compensata si depasita de dividendele neplatite actionarilor si ramase la dispozitia societatii.

Din exemplele prezentate rezulta ca amortismentele si provizioanele reprezinta, de fapt, resurse interne care urmeaza a fi folosite in perioada urmatoare si de aceea ele contribuie direct la capacitatea de autofinantare a agentilor economici. Voi prezenta in cele ce urmeaza principalii indicatori reprezentand soldurile intermediare de gestiune ai contului de profit si pierdere care permit determinarea performantei agentului economic, asa cum sunt ei calculati si urmariti de Banca Comerciala Romana.

1. Nivelul de exploatare

a. marja comerciala reprezinta valoarea nou creata obtinuta in sfera comertului en gros si en detail, atat de societatile de profil cat si de alte societati care desfasoara o astfel de activitate prin magazine proprii de desfacere. Se calculeaza ca diferenta dintre vanzarile de marfuri si costurile acestora;

b. marja industriala reprezinta valoarea nou creata, obtinuta din activitatea productiva desfasurata de o societate, alta decat cea pur comerciala, intr-o anumita perioada de timp. Se calculeaza ca diferenta dintre productia exercitiului si cheltuielile cu materii prime, materiale, energie si lucrari si servicii executate de terti;

c. valoarea adaugata este valoarea nou creata obtinuta de societate din intreaga sa activitate, atat cea productiva cat si din cea de comert. Se calculeaza prin insumarea factorilor care contribuie direct si/sau indirect la obtinerea sa: cheltuieli cu personalul, amortizari, cheltuieli financiare, impozite, taxe si varsaminte asimilate, precum si profitul net. Valoarea adaugata este un indicator care permite masurarea puterii economice a unei societati, fiind importanta pentru banca, intrucat ea exprima posibilitatea reala a clientului de a plati creditele angajate;

d. excedentul brut din activitatea de exploatare reprezinta rezultatul obtinut de o societate comerciala din exploatare, respectiv din activitatile sale curente, neinfluentat de volumul amortizarilor si provizioanelor precum si de alte venituri si cheltuieli de exploatare care se refera la perioade de activitate altele decat exercitiul curent. In cazul in care acest indicator este negativ el se numeste insuficienta bruta a exploatarii;

2. Nivelul financiar

a. excedentul brut financiar reprezinta rezultatul obtinut de societate din fluxurile financiare neinfluentat de provizioane si amortizari financiare. La acest nivel pentru o banca deosebit de importante sunt cheltuielile pentru plata dobanzii, deoarece volumul acestora arata gradul de risc pe care si-l asuma in relatiile cu clientii;

3. Nivelul extraordinar

a. excedentul brut extraordinar este un sold intermediar de gestiune care arata volumul rezultatelor obtinute in activitatea extraordinara neinfluentate de amortizarile si provizioanele specifice acestor fluxuri;

Nivelul global

a. capacitatea de autofinantare reprezinta surplusul de resurse de finantare rezultat pe parcursul unei perioade de gestiune. Se calculeaza pornind de la rezultatul net al exercitiului la care se adauga suma amortizarilor si provizioanelor. Marimea indicatorului arata capacitatea reala a unei societati de a finanta cresterea sa economica din surse proprii;

b. capacitatea de autofinantare neta reprezinta surplusul de resurse rezultat din activitatea unei societati pe parcursul unei perioade, dupa repartizarea dividendelor.

Indicatorii de analiza a bonitatii clientilor

Pornind de la continutul bilantului contabil restructurat si de la contul de profit si pierdere prelucrat, Banca Comerciala Romana analizeaza situatia bonitatii clientilor pe baza unui sistem de indicatori de structura si de performanta dupa cum urmeaza:

1. Indicatori de nivel si structura: a. cifra de afaceri; b. capitaluri proprii; c. rezultatul exercitiului (profit/pierdere); d. fondul de rulment; e. necesarul de fond de rulment; f. trezoreria neta; g. lichiditatea: lichiditatea imediata; lichiditatea curenta; lichiditatea la o data viitoare; h. solvabilitatea; i. gradul de indatorare: gradul de indatorare generala; gradul de indatorare financiara; j. viteza de rotatie: rotatia activelor circulante; rotatia stocurilor de materii prime; rotatia stocurilor de produse in curs de fabricatie; rotatia stocurilor de produse finite/marfuri; durata medie de incasare a clientilor; durata medie de plata a furnizorilor;

2. Indicatori de performanta: a. rentabilitatea: rentabilitatea de exploatare (bruta si neta); rentabilitatea economica; rentabilitatea financiara; b. riscul financiar: gradul de acoperire a dobanzii; c. rata valorii adaugate; d. politica de dividende.

Acesti indicatori fiind utilizati in mai mica sau mai mare masura in orice analiza economico-financiara, voi prezenta numai aspectele specifice care se regasesc in modul in care o banca calculeaza si interpreteaza acesti indicatori. Astfel, asa cum mentionam, banca doreste ca la stabilirea acestor indicatori ai agentului economic sa fie eliminate toate elementele de activ si pasiv incerte sau cu valoare necunoscuta pentru ca sa se utilizeze in calcule pozitia financiara reala. Astfel pornind chiar de la capitalurile proprii ale agentului economic, banca considera ca aceste capitaluri sunt considerate in sens larg deoarece, pe langa elementele de capital propriu-zis, cuprins si elemente care prin natura lor nu depind de activitatea firmei ci sunt rezultatul unor decizii de politica economica. Aceste elemente care nu pot fi considerate strict o parte a capitalului propriu sunt subventiile pentru investitii, diferentele din reevaluare si provizioanele reglementate. Prin deducerea acestora se determina capitalurile proprii in sens strict.

Importanta pentru banca a nivelului capitalului propriu al unui agent economic este data de dorinta acesteia de a se asigura ca atunci cand crediteaza o afacere, clientul imprumutat participa si el la riscul implicat, iar proportia acestei participari este data de marimea capitalului propriu investit. De altfel, in normele proprii, bancile limiteaza marimea expunerii fata de un client in functie de un multiplicator al capitalului propriu al acestuia. La Banca Comerciala Romana acest multiplicator este 12.

Acest scurt comentariu arata de ce banca urmareste sa determine cat mai aproape de realitate capitalul propriu in sens strict, deducand din acesta elementele de activ cu valoare necunoscuta sau chiar zero, denumite elemente de activ fictiv, si prin majorarea cu unele elemente de pasiv cu valoare cunoscuta. Elementele de activ fictiv sau incert sunt dupa cum urmeaza:

cheltuieli de constituire reprezinta un activ fictiv deoarece ele se vor recupera in anii urmatori printr-o cota anuala de amortizare;

cheltuieli de cercetare - dezvoltare sunt active (imobilizari) necorporale incerte, avand in vedere caracterul improbabil al rezultatelor cercetarilor stiintifice si in consecinta, si al recuperarii acestor cheltuieli;

fondul comercial este un activ necorporal cu valoare foarte greu de apreciat, de aceea poate fi considerat un element de activ fictiv, incert;

concesiuni, brevete si alte drepturi si valori similare reprezinta costul de achizitie al acestor active intangibile si ale caror rezultate prin aplicarea lor in practica nu pot fi cunoscute cu certitudine;

alte imobilizari necorporale care cuprind in general programele informatice create de firma sau achizitionate de la terti;

decontari din operatiuni in curs de lamurire reprezinta sume care nu pot fi inregistrate pe cheltuieli si deci in rezultatele financiare ale firmei (amenzi, locatii, cheltuieli de judecata etc.). In mod normal aceste cheltuieli neeconomicoase sunt imputabile celor vinovati de producerea lor;

clienti incerti reprezinta acele creante cu posibilitati improbabile de recuperare (clienti rau platnici, dubiosi, aflati in litigiu);

primele privind rambursarea obligatiunilor la care este dificil de evaluat valoarea de rambursare a obligatiunilor;

diferentele de conversie activ reprezinta pierderi latente din creante (diminuarea valorii lor in lei) sau din datorii (majorarea valorii lor in lei) exprimate in monede straine. Acestea se determina ca diferenta intre valoarea de intrare in lei a creantelor si datoriilor exprimate in devize si valoarea in lei a cestora la cursul ultimei zile a exercitiului;

stocuri nevalorificabile reprezinta acele stocuri de materii prime, materiale, produse finite etc. degradate sau fara perspectiva certa de desfacere. Cunoasterea volumului de stocuri nevalorificabile are o importanta deosebita deoarece permite cunoasterea valorii reale a activelor circulante, fiind necesara determinarea exacta a situatiei lor;

decontari cu asociatii privind capitalul reprezinta capitalul subscris si nevarsat de catre actionari iar pe orice creditor il intereseaza numai capitalul subscris si varsat al debitorului;

alte active incerte pot fi active corporale (masini, instalatii, utilaje degradate) sau unele cheltuieli inregistrate in avans cum ar fi: dobanzile neplatite aferente creditelor pe termen mediu si lung, cheltuieli efectuate pentru imobilizari corporale achizitionate sau realizate pe cont propriu, pentru care nu exista surse acoperitoare din amortizare, din repartizarea profitului sau din alte surse.

Elemente de pasiv cu valoare cunoscuta care majoreaza capitalurile proprii in sens strict sunt diferentele de conversie pasiv care reprezinta profituri latente provenind din diferentele favorabile de curs valutar intre data de intrare a creantelor si datoriilor exprimate in devize si data incheierii exercitiului financiar.

In urma diminuarii sau majorarii capitalurilor proprii in sens strict rezulta capitaluri proprii cu valoare reala care poarta denumirea de capitaluri proprii nete in sens strict. Din punct de vedere al creditorilor capitalurile proprii nete in sens strict au o importanta deosebita, deoarece reprezinta acele fonduri proprii cu adevarat disponibile in cazul in care firma va fi lichidata.

Revenind la elementele de activ si pasiv prezentate mai sus este de mentionat ca indicatorii de structura si performanta se calculeaza neinfluentati de acestea. Astfel la calculul lichiditatii curente de la numarator se scad clientii incerti si stocurile nevalorificabile, iar la calculul solvabilitatii din valoarea totala a activelor de la numarator se scad stocurile nevalorificabile, clientii incerti si alte active incerte. Numitorul din formula de calcul a solvabilitatii reprezentand datoriile totale, este diminuat cu diferentele de conversie pasiv.

Toti indicatorii care au la numitor capitalul propriu, respectiv gradul de indatorare si rentabilitatea iau in formula de calcul capitalul propriu net in sens strict. In aceste conditii lichiditatea si solvabilitatea se diminueaza (exceptand situatia la solvabilitate cand diferentele de conversie pasiv au o valoare semnificativa), la fel si gradul de indatorare generala si financiara deoarece la numarator sunt datoriile totale sau financiare iar la numitor capitalurile proprii nete in sens strict care au o valoare mai mica decat capitalul propriu contabil.

Indicatorii privind rentabilitatea capitalului sunt influentati favorabil, numitorul fiind tot capitalul propriu net in sens strict, deci mai redus. Dintre indicatorii de performanta, un indicator specific analizei efectuate de banci este acoperirea dobanzii, calculat ca raport intre rezultatul inaintea platii dobanzii si impozitului pe profit, la numarator si cheltuieli cu dobanzile la numitor. Se considera ca un nivel al acestui indicator mai mare de 3 reflecta o buna capacitate a agentului economic de a-si achita dobanda. Marimea acestui indicator este foarte importanta deoarece in caz contrar clientul ar inregistra pierderi din activitatea financiara si pe total activitate. De altfel a fost o moda in perioada dobanzilor inalte ca in analiza unui agent economic sa fie suficient profitul din exploatare considerandu-se ca agentul este viabil, acordand-se circumstante atenuante pentru pierderea inregistrata trecuta pe seama cheltuielilor cu dobanda. O alta situatie care se inregistra in primii ani de tranzitie cand profitul insemna numai venit incasat minus cheltuieli efectiv platite, agentii economici achitau dobanzile numai in masura in care nu intrau in pierdere ceea ce pentru unii dintre acestia a constituit un avantaj deoarece o parte din aceste dobanzi neachitate li s-au anulat, beneficiind de prevederile Ordonantei Guvernului nr. 13/1995 privind restructurarea si redresarea financiara a agentilor economici cu capital majoritar de stat.

6.1.2. Aspecte non-financiare privind clientii bancii

Asa cum mentionam pentru efectuarea unei analize diagnostic corecte si complete, nu pot fi neglijate aspectele nonfinanciare privind clientii. Analiza acestor aspecte vizeaza credibilitatea clientului, ca element psihologic esential cu privire la formarea de catre banca a convingerilor referitoare la calitatile morale si profesionale ale conducatorilor agentilor economici solicitanti de credite, a principalilor asociati si colaboratori, precum si a reputatiei privita prin calitatea produselor, serviciilor si a modului de indeplinire a obligatiilor asumate in relatiile cu partenerii de afaceri.

Daca scopul analizei financiare este de a evalua cat mai real riscul financiar la care se expune banca in cadrul riscului de creditare, analiza aspectelor nonfinanciare este pentru evaluarea riscurilor nonfinanciare care sunt parte componenta a riscului bancii implicat de activitatea de creditare. De altfel, banca utilizeaza concluziile rezultate din analiza aspectelor nonfinanciare privind clientii, in afara de fundamentarea deciziei de preluare a unor noi clienti, la analiza calitatii portofoliului de credite, precum si la analiza periodica a situatiei clientilor.

Factorii nonfinanciari care influenteaza activitatea clientului pot fi interni sau externi.

Astfel, in fundamentarea deciziei de creditare banca analizeaza urmatorii factori nonfinanciari interni:

a. conducerea activitatii (managementul): pregatirea profesionala, prestigiul si experienta in ramura sau sectorul de activitate; experienta in functii de conducere si reputatia echipei manageriale; conducerea este asigurata de o echipa sau de catre o singura persoana, cunoscand ca in cele mai multe cazuri conducerea in echipa poate avea rezultate mai bune decat luarea deciziilor de catre o singura persoana; asigurarea succesiunii manageriale; gradul de participare a echipei de conducere la capitalul societatii, fiind de asteptat ca implicarea conducerii sa fie cu atat mai ridicata cu cat gradul de participare la capital este mai mare; structura conducerii, specializarea in functie de aptitudinile in domeniile tehnic, financiar-contabil, marketing etc.; moralitatea conducerii; calitatea sistemului informational (informatii primite de conducere, circulatia acestora in interiorul societatii, modul de obtinere a informatiilor prin utilizarea tehnicii moderne de calcul etc.); calitatea de a se achita de obligatii; perioada de rotatie a personalului indeosebi a celui de conducere si a specialistilor, care poate constitui un semnal atunci cand este prea scurta (cateva luni) sau prea lunga (peste 10 - 20 ani).

b. activitatea clientului: existenta si viabilitatea planului de afaceri; evolutia activitatii si profilul acesteia; caracterul activitatii: permanent, sezonier, ciclic; sfera de activitate: productie, comert, prestari servicii etc.; produsele si serviciile sunt: de stricta necesitate/lux, de serie/unicat, vechi/noi, competitive/mai putin competitive, profitabile/ neprofitabile; importul; concurentii: numarul si marimea concurentilor, reputatia lor, caracteristicile produselor fabricate de acestia etc.; segmentul de piata detinut: in crestere/declin, cuantificabil /necuantificabil; portofoliul de clienti ai acestuia: numar, reputatie, dependenta de anumiti clienti, modalitatea de vanzare: pe credit comercial/cu plata imediata; relatiile cu furnizorii: numar, dependenta de anumiti furnizori, modalitatea de plata la vedere/la un anumit timp de la vedere; politica de preturi: nivel fata de concurenta, facilitati; publicitate si reclama; resurse materiale: cladiri, masini, utilaje, instalatii, mijloace de transport (proprietate, metode de evaluare, de amortizare, stare fizica, fiabilitate, finantare etc.); resurse umane: evaluarea angajatilor din punct de vedere al pregatirii profesionale, priceperii, eficientei, costului personalului, disponibilitati de inlocuire, fluctuatia personalului, relatii conducere personal - sindicat etc.

c. strategia: existenta unei strategii pe urmatorii 3 - 5 ani. Daca aceasta este realista, realizabila sau cu risc de esec; modalitatile de realizare a strategiei propuse; alternative si implicatii in cazul nerealizarii strategiei propuse; existenta sau nu a planurilor de restructurare si redresare financiara.

Factorii nonfinanciari externi care trebuie avuti in vedere la fundamentarea deciziei de creditare sunt: a. domeniul de activitate; b. incadrarea activitatii clientului in politica economica generala si in tendintele strategiei viitoare privind respectivul domeniu de activitate; c. impactul legislatiei asupra activitatii clientului; d. impactul unor factori macroeconomici asupra activitatii clientului; e. dependenta si pozitia geografica fata de sursele de aprovizionare si pietele de desfacere, fata de caile de transport etc.; f. caracteristicile sociale ale pietelor de desfacere: obiceiuri alimentare, inclinatia spre un anumit tip de consum, religie etc.

6.2. Metode de recuperare a creantelor neperformante

Pentru desfasurarea in bune conditii a activitatii bancare precum si mentinerea si cresterea capitalurilor proprii, banii imprumutati de clienti trebuie rambursati. Acesta nu este doar un principiu care tine de deontologia profesiei de lucrator de banca, ci de insasi esenta activitatii de creditare.

Etapa de recuperare a creditelor neperformante nu trebuie sa constituie, pentru fiecare banca, o practica de baza, ci din contra, sa fie ultima solutie aplicata. De regula, etapa de recuperare a creditelor neperformante presupune riscuri majore mai ales atunci cand este necesara aplicarea unor metode de redresare economica a debitorului.

In vederea recuperarii creantelor neperformante se pot aplica mai multe metode si anume: 1. Recuperarea pe cale amiabila; 2. Recuperarea prin instituirea supravegherii bancare; 3. Recuperare prin redresare economica;   Procedura de executare silita.

Metoda de recuperare prin redresare economica presupune luarea unor masuri de tehnici bancare, numai daca ele duc cu siguranta la prosperitatea economica a debitorului, respectiv marirea cifrei de afaceri si cresterea corespunzatoare a profitului intr-o proportie cel putin suficienta pentru rambursarea creditului si achitarea dobanzilor aferente.

Procedura de executare silita este mai mult atributul juristilor si inseamna recuperarea creantelor prin valorificarea silita a garantiilor sau prin declansarea falimentului clientului, fiind utilizata atunci cand s-a constatat ca toate caile propuse anterior au fost epuizate, clientul nerespectand conventiile anterioare, fiind evaziv sau obstructionand banca.

6.2.1. Recuperarea creantelor neperformante pe cale amiabila

Recuperarea pe aceasta cale se materializeaza prin emiterea de catre banca a unor scrisori prin care se atentioneaza clientul asupra debitelor existente si asupra consecintelor in caz de neplata. Aceasta metoda este abordabila atunci cand nerambursarea creditelor si dobanzilor aferente se datoreaza, in principal, unor cauze obiective, fiind conditionata si de pozitia clientului, de atitudinea sa psihica fata de situatia in care se afla si de obligatiile pe care si le-a asumat in cadrul raportului juridic de creditare.

Calea amiabila de recuperare a creantelor vizeaza gasirea impreuna cu clientul a solutiilor de rezolvare a situatiei care pot fi: sprijin acordat clientului prin serviciile de corespondenti bancari ale bancii, pentru ca prin intermediul bancilor de corespondent din diferite tari, sa gaseasca parteneri de afaceri care printr-o infuzie de capital ar putea sa schimbe situatia financiara; prin actiuni de management al marketingului, banca poate sfatui si sprijini clientul, prin punerea in contact cu alti clienti, prin consultanta pentru a se reprofila in functie de cererea si conditiile pietei; acordarea de sprijin din partea bancii, in gasirea unor clienti pentru produsele si serviciile oferite de client, in mod special atunci cand este vorba de produse pe stoc care au avut desfacere si au fost creditate.

Cele prezentate reprezinta calea amiabila propriu-zisa cand partile nu ajung in instanta. Exista situatii cand dupa investirea cu formula executorie a contractelor de credit, contractelor de garantie, hotararilor judecatoresti corespunzatoare obligatiilor aferente contractelor de credit si a biletelor la ordin, banca poate sa renunte la executarea acestora, in conditiile in care isi poate recupera creantele pe cale amiabila.

6.2.2. Recuperarea creantelor neperformante prin supraveghere bancara

Aceasta metoda reprezinta o posibilitate de recuperare, dar pentru a fi aplicata, trebuie prevazuta distinct printr-o clauza in contractul de credite.

Supravegherea bancara acceptata de debitor prin semnarea contractului de credite se refera la impunerea unor masuri care se pot concretiza in: inchiderea tuturor conturilor la alte banci; supravegherea platilor; supravegherea aprovizionarilor si limitarea lor la strictul necesar; supravegherea vanzarilor sub aspectul preturilor sau al beneficiarilor buni sau rai platnici; impunerea unui regim de preturi care favorizeaza atat vanzarile cat si incasarile; impunerea lichidarii creantelor; lichidarea stocurilor supranormative de active circulante; crearea de lichiditati prin valorificarea rapida si eficienta a activelor fixe cu grad mic de utilizare; impunerea contractarii unor credite de factoring.

Aceste masuri aplicate in colaborare totala cu clientul pot da rezultate deosebite cu toate ca nu sunt imediate. Oricum se poate aprecia ca un set de masuri de supraveghere bancara eficiente are drept rezultat recuperarea creantelor intr-un timp mai scurt decat o executare silita si bineinteles cu posibilitatea mentinerii relatiilor de parteneriat cu clientul.

Concepte-cheie active financiare, active financiare nete, datorii financiare, companie nefinanciara, fenomen de crowding in, credit de productie, credit de consum, principal, microfinantare, teoria portofoliului, risc sistematic, risc nesistematic, swap, analiza diagnostic, trezorerie pozitiva, trezorerie negativa, fond de rulment, necesar de fond de rulment, sold intermediar de gestiune, marja comerciala, marja industriala, valoare adaugata, excedent brut din activitatea de exploatare.