Creditul obligatar

Creditul obligatar

In cadrul relatiilor de credit, un loc distinct il ocupa creditul obligatar, in cadrul caruia parteneri sunt: statul sau agentii economici, in calitate de debitori si cei care subscriu la titlurile emise de catre debitori, in calitate de creditori. Titlurile emise sub forma obligatiunilor reprezinta baza desfasurarii altor operatiuni de creditare. Astfel, obligatiunile se vand intre intreprinderi si banci, si intre banci si Banca Centrala, in cadrul operatiunilor de optimizare a plasamentelor pe care le urmaresc fiecare.

Detinatorul de obligatiuni la un moment dat are mai multe posibilitati:

● le pastreaza pana la scadenta si obtine venituri sigure sub forma de dobinda;

● le vinde pe piata secundara inainte de scadenta si obtine lichiditati;

● le gajeaza si primeste un credit de la banca, obtinand astfel un dublu avantaj: obtine lichiditati de care are nevoie la un moment dat si isi pastreaza dreptul de proprietate asupra titlurilor.

Creditul obligatar se distinge de imprumutul clasic prin urmatoarele caracteristici:

● in cazul imprumutului clasic, creditorul este unic (o banca sau o institutie de credit specializata), pe cand emisiunea de obligatiuni reuneste un numar mare de creditori.

● datorita faptului ca, obligatiunea este un titlu de creanta negociabil, este cotata pe piata secundara, astfel investitia in obligatiuni se poate recupera inainte de scadenta la pretul pietei care difera de pretul platit in momentul investirii in obligatiuni.

Creditul obligatar este o sursa preferata de capital pe termen lung pentru intreprinderi, deoarece emisiunea de obligatiuni aduce resurse suplimentare, fara a creste numarul de actionari si gradul de dispersie a actiunilor, cum este cazul emisiunii de actiuni. Astfel, societatea se imprumuta direct la publicul investitor, creditul fiind mai eficient si uneori mai ieftin. Emisiunea de obligatiuni se poate realiza la o rata a dobanzii fixe pentru un termen mai lung decat in cazul creditului bancar. Piata obligatiunilor constituie o alternativa eficienta de apelare la credit si prin aceea ca nu se impune o negociere a contractului de imprumut, iar creditorii nu se implica in luarea deciziilor la nivelul emitentului. Sumele obtinute sunt utilizate cu precadere fie pentru majorarea capitalului fix (investitii noi in cladiri, echipamente, utilaje etc.), fie pentru preluarea si achizitia de intreprinderi.

Dezavantajele pe care le poate avea un agent economic, cand emite obligatiuni, sunt acelea ca periodic trebuie sa plateasca dobanzi (deci are nevoie de o planificare a cash-flow-ului) si sa ramburseze la scadenta imprumutul (trebuie determinat randamentul investitiei care trebuie sa acopere toate platile viitoare). In cazul in care rata dobanzii pe piata este mare, societatea comerciala care apeleaza la credit obligatar, trebuie sa ofere o dobanda competitiva, ceea ce determina un cost al resurselor destul de mare. Deci, inainte de rucurgerea la credit obligatar, este necesara o analiza destul de laborioasa pentru a vedea daca acesta este sau nu rentabil prin prisma raportului efort/efect, pentru societatea in cauza. In practica internationala, obligatiunile emise de agentii economici sunt denumite "corporatiste", fiind emise cu dobanda fixa, cu dobanda variabila sau cu cupon zero.

La nivelul economiei nationale, o pondere importanta in creditul obligatar, o detine creditul contractat de stat prin lansarea titlurilor de imprumut (obligatiuni, bonuri de tezaur), in scopul acoperirii deficitului bugetar. Aceste credite se ramburseaza din fonduri speciale de amortisment a datoriei publice; din surse bugetare curente sau din excedentele bugetare.