Dobanda - Concept si teorii

Dobanda - Concept si teorii

Dobanda reprezinta: a. pretul platit in schimbul punerii la dispozitia unui subiect economic a capitalului necesar; b. suma de bani (D) pe care debitorul o plateste creditorului pentru imprumutul (I) acordat de catre acesta din urma, pe o perioada de timp (T), pana la scadenta debitorul rambursand creditorului imprumutul plus dobanda (I+D).

Rata dobanzii reprezinta: a. pretul pentru o anumita unitate de capital si o anumita unitate de timp; b. (rd) reprezinta expresia procentuala a dobanzii raportate la valoarea imprumutului: rd = (D/n) x 100

Dobanda reprezinta pretul capitalului imprumutat.

Fundamentarea teoretica a dobanzii s-a exprimat in patru ipoteze conceptuale definitorii: ipoteza clasica, sau a echilibrului, considera dobanda ca un pret al capitalului, pret determinat prin echilibrul dintre cererea si oferta de capital (bani imprumutabili); ipoteza neoclasica, sau a anticipatiilor, considera dobanda ca fiind determinata de anticipatiile pietei referitoare la pretul capitalului (valoarea viitoare a capitalului, pretul capitalului in prezent exprimat in valoarea viitoare a acestuia); ipoteza keynesiana, sau a preferintei pentru lichiditate, considera dobanda ca fiind determinata prin arbitrajul (alegerea) intre plasamente cu scadente diferite, exprimand un pret pentru renuntarea la lichiditate in functie de randamentul capitalului plasat; ipoteza portofoliului, sau a randamentului agregat, considera dobanda ca un rezultat al ajustarii structurii resurselor la structura plasamentelor in functie de randamentele agregate determinate de piata.

1. Elemente definitorii ale dobanzii

Cercetarile empirice au constatat unele caracteristici esentiale ale dobanzii: dobanda unui capital se produce independent de activitatea personala a capitalistului; dobanda se afirma drept o calitate intrinseca a capitalului; dobanda se formeaza fara epuizarea capitalului.

Nivelul general al ratelor dobanzii semnifica nivelul ratei sau ratelor nominale directoare, adica acelea care conditioneaza celelalte rate. Rata directoare este, in general, rata monedei centrale, a carei evolutie se propaga in toate celelalte compartimente ale sistemului financiar.

2. Teorii asupra dobanzii

Ansamblul teoriilor asupra dobanzii s-a divizat. Initial in aproximativ in doua grupe majore: teoriile pure sau ale capitalului real, ce fac abstractie de factorii monetari si considera dobanda ca pret al capitalului real; teoriile monetare, care atribuie fenomenelor monetare un efect parti­cular asupra ratei dobanzii, considerand formarea dobanzii ca un ecou spontan si inerent a naturii capitalului; ca mai tarziu sa apara si teoriile eclectice si sintetice.

Teorii pure sau ale capitalului real

a. Teoria productivitatii si a utilizarii capitalului - considera capitalul ca dotat cu o "forta productiva" care poate genera, cand este aplicat altor factori de productie, un prisos fizic si economic (valoric). Deci se obtine mai mult decat partea de capital consumata in actul productiv, adica tocmai fundamentul dobanzii originare a capitalului si al dobanzii imprumutului. Teoria utilizarii capitalului sustine ca utilizarea capitalului ar fi ceva distinct de substanta capitalului, de aci valorile distincte ale unuia si ale altuia (capital si capital utilizat).

b. Teoriile privind costul formarii capitalului incearca sa explice dobanda prin abstinenta. Aceste teorii pornesc de la faptul ca in perioada acumularii capitalului se renunta la o parte din consumul imediat. Capitalul este deci rezultatul abstinentei iar dobanda este remuneratia acestei abstinente. Aceste teorii se divid in doua subgrupe:

teoriile asteptarii si sacrificiului (Marshall si Mac Vane) considera structura capitalului ca o acumulare in timp a rezultatelor, a faptului ca an de an, consumurile au fost amanate catre un viitor indepartat, in vederea unei realizari (finale) care are drept cost sacrificiul capitalistilor;

teoriile profitului (Bohm Bawerk, Zeiter, Fisher) care-si bazeaza argumentele pe factorul timp si pun in evidenta o lege psihologica considerata "naturala" in virtutea careia, a te bucura de un lucru in prezent, este preferabil folosintei la timpul viitor. Astfel se explica dobanda si profitul ca un cost, o remunerare pentru renuntarea la un bun prezent, pentru a se folosi de el in viitor. Acest sacrificiu, aceasta renuntare, trebuie sa fie compensata in functie de timpul scurs intre prestatie si contraprestatie.

c. Teoriile raritatii. Aceste teorii decurg din conceptul lui Cassel care este formulat in sensul ca dobanda deriva din raritatea capitalurilor. Dupa Cassel o mare parte din acumulare se efectueaza in scopul de a obtine un capital care sa permita "a trai din dobanda". Dobanda poate deci influenta asupra acumularii capitalului si prin aceasta asupra relativei sale raritati.

d. Teoriile riscului. Aceasta teorie a fost sustinuta de Galliani care explica dobanda prin existenta unui risc de pierdere totala sau partiala a capitalului. La o analiza mai atenta rezulta ca dobanda actioneaza si in cazul in care creditul este garantat cu ipoteci si alte valori materiale. De asemeni, se percep dobanzi si in conditiile in care apare eliberarea de riscuri (prin asigurare de exemplu) sau acestea, practic, nu se produc. Este evident ca riscul nu constituie cauza esentiala a existentei dobanzii.

e. Dobanda ca impozit asupra profitului. Schumpeter este reprezentantul scolii care considera dobanda ca un impozit asupra profitului. Dupa Schumpeter, capitalul trebuie prin esenta sa sa asigure infaptuirea inovatiilor (introducerea tehnicii) necesare daca se doreste dezvoltarea eco­nomiei dintr-o dinamica ascensionala. Dobanda, potrivit conceptiei lui Schumpeter, este o parte a beneficiului pe care intreprinzatorul trebuie sa il cedeze pentru a obtine capitalul necesar potrivit dinamicii productiei determinate de aceste inovatii.

2.2. Teorii eclectice si sintetice

Teoriile eclectice au intentionat sa combine, intr-un sistem logic conex, diferitele determinante ale dobanzii sustinute de scoli distincte. Intre acestea, un aport teoretic deosebit la dezvoltarea, teoriei dobanzii, cu ample rezonante cu caracter practic aduce Irving Fischer. Acesta, dezvoltand teoria dobanzii, acorda o deosebita importanta aprecierii diferite a dobanzii nominale (de piata) vis-a-vis de dobanda reala. Dupa Fischer rata reala a dobanzii este determinata de productivitatea marginala a capitalului fizic, care depinde de comportamentul, respectiv inclinatia spre economii, a populatiei si starea tehnologiilor.

Rata reala a dobanzii este deci, dupa Fischer, rata fundamentala a acestuia, pe cand rata nominala a dobanzii incorporeaza o prima a inflatie, expresie a tendintei dominante privind evolutia echilibrului monetar. Deci trebuie sa avem in vedere intotdeauna in evolutia dobanzii, o posibila rata a inflatiei. Acest concept a inceput sa fie denumit pe scara larga efectul Fischer. Sub imperiul practicii, cu aceleasi sau alte semnificatii, corelatia intre dobanda reala si cea nominala, este o realitate a vietii economice in ultimele decenii.

2.3. Teorii monetare moderne asupra dobanzii

Cele mai importante teorii monetare moderne ale dobanzii sunt: teoria fondurilor de imprumut; teoria preferintei pentru lichiditate a lui Keynes.

2.4. Teorii contemporane asupra dobanzii

Aceasta teorie este, istoric, precedenta lui Keynes si are multi sustinatori intre economistii contemporani. A fost dezvoltata de Hicks, Robertson si de scoala suedeza a lui Ohlin.

Teoria defineste fondurile de imprumut ca integrate in economiile crescande, ca disponibilitati banesti care-si au originea in precedentele investitii de capital fix sau circulant si in asa-zisele "balante inactive", actualmente disponibile in cadrul sistemului bancar. Aceste rezerve banesti constituie oferta.

Cererea este reprezentata prin solicitarile producatorilor pentru noi investitii si cererea sistemului bancar pentru majorarea "balantelor inactive". O balanta inactiva este economia ce se constituie ca diferenta intre venitul unei perioade anterioare (Yt-1) si consumul actual (Ct); Et = Yt-1 - C. Ei se constituie din fondurile latente ce s-au desprins in perioada "t" si vor constitui oferta in perioada "t" si vor constitui oferta in perioada "t+1".

Dupa aceasta teorie, dobanda este determinata de echilibrul dintre investitia actuala (Et) sau intre cererea si oferta de fonduri de imprumut.

Teoria preferintei pentru lichiditate a lui Keynes

Dupa Keynes, economiile se formeaza ca o functie a veniturilor, care este o variabila interdependenta a sistemului economic, si nu una data, cum o concepeau clasicii. Fiecare variatie a cererii de economii, determinata printr-o modificare a eficientei marginale a capitalului, este cauza unei schimbari de acelasi sens a ofertei de economii.

Eliminand variabilele economii-investitii, ca determinante ale ratei dobanzii, acesta considera ca astfel se vor putea releva importante functii monetare. Functia monetara este astfel recunoscuta ca marimea economica determinata a dobanzii. Aceasta apreciere decurge din cerere si oferta, din sfera monetara.

Oferta de moneda este data de sistemul determinat de autoritatile monetare.

Rata dobanzii se stabileste prin intermediul echilibrului dintre oferta si cererea de moneda.

Cererea de moneda, pune in evidenta asa-zisa preferinta pentru lichiditati care isi are originea in cunoscutele motive tranzactionale, de precautie, de speculatie.

Motivul tranzactional decurge in conceptia lui Keynes din necesitatea ca fiecare agent economic sau familie sa-si acopere cheltuielile curente. Pentru fiecare persoana cerintele de ordin tranzactional depind de trei factori: 1. frecventa veniturilor - cu cat mai mare va fi durata intre doua venituri succesive, cu atat mai mari detinerile tranzactionale; 2. nivelul venitului - ceea ce inseamna ca intr-o societate cu venituri mari nivelul detinerilor lichide va fi mare; 3. standardul de viata - care poate fi diferit intrucat fiecare individ sau grupa are un anume "program" de cheltuieli si de economii. Pe ansamblu, deduse din activitatea celor trei factori cerintele de deti­neri tranzactionale sunt cele mai stabile. Acelasi regim au si motivele de precautie care implica permanenta unor detineri de lichiditati pentru a acoperi nevoi neprevazute.

Potrivit conceptiei keynesiene, motivul cel mai important al preferintei pentru lichiditate este motivul speculativ, caracteristic unei economii monetare, fiind, dupa Keynes o functie descrescanda a ratei dobanzii. Se poate spune ca preferinta pentru lichiditate determinata de speculatie, tinde a se majora o data cu marirea ratei dobanzii si invers. In consecinta, a avea fonduri lichide este cu atat mai ieftin, cu cat este mai redusa rata dobanzii, si, cu atat mai scump, cu cat rata dobanzii creste.

Teorii contemporane asupra dobanzii

Relatia intre dobanda reala si cea nominala este un element esential al teoriilor contemporane asupra dobanzii. Inflatia anilor '70 a determinat economistii sa reevalueze teoria dobanzii. In acest sens, ei s-au sprijinit pe analiza neoclasica ce fusese dezvoltata de Irving Fischer in 1930.

Principalii sustinatori ai noii viziuni asupra dobanzii, sunt: Milton Friedman si Eugen Fama (1975). Cercetari empirice extinse au fost revelatoare, in care s-au angajat William Gibsen (1972), M. Levi si I. Makin (1979). Acest curent sustine ca: rata nominala (de piata) = rata dobanzii reale = rata anticipata a inflatiei.

Teoria se bazeaza pe un model de expresie neoclasica