ECHILIBRUL FINANCIAR AL INTREPRINDERII

ECHILIBRUL FINANCIAR AL INTREPRINDERII

1. Continutul echilibrului financiar al intreprinderii

Avand in vedere faptul ca o cerinta fundamentala a asigurarii si mentinerii functionalitatii normale a mecanismului intreprinderii o reprezinta existenta echilibrului financiar, apare justificata necesitatea, in conditiile tranzitiei la economia de piata, de a gasi mijloacele si modalitatile cele mai adecvate pentru a caracteriza calitatea activitatii financiare si prin prisma modului in care se realizeaza acest deziderat, atat in ipostaze de program, cat si in executie. Aceasta, in contextul in care, prin legislatia care statueaza tranzitia la economia de piata, se stabileste ca obiectiv de baza al activitatii financiare din intreprinderi asigurarea si mentinerea echilibrului financiar.

Echilibrul financiar al intreprinderii este o componenta a echilibrului financiar macroeconomic. Dar faptul ca este o componenta dependenta de echilibrul financiar macroeconomic, nu inseamna ca echilibrul financiar microeconomic nu are trasaturi proprii, reguli proprii de stabilire si mentinere. Tinand seama de aceste precizari, echilibrul financiar al intreprinderii poate fi definit ca fiind acea stare de corespondenta permanenta intre volumul nevoilor de resurse pentru asigurarea desfasurarii normale a activitatii, pe de o parte, si posibilitatile de procurare a acestora, pe de alta parte.

Echilibrul financiar microeconomic este determinat de modul in care intreprinderea asigura utilizarea fondurilor atrase in patrimoniu, dar, in acelasi timp, este conditionat si de macrosistem. Macrosistemul fixeaza prin legiferarea sistemului de finantare si creditare a economiei nationale, posibilitatile normale, deci legale, de procurare a fondurilor.

Asa cum s-a mentionat, prin realizarea echilibrului financiar, intreprinderile urmaresc asigurarea unei corespondente permanente intre necesitatile de resurse financiare, pe de o parte, si resursele financiare existente sau posibile, pe de alta parte. Deoarece necesitatile de resurse financiare, reclamate de desfasurarea normala a activitatii, sunt structurate in functie de diferite categorii de prioritate, rezulta ca si echilibrul financiar al intreprinderii se manifesta ca un echilibru structural ce reflecta o stare, prin definitie fiind, deci, un echilibru static. Aspectul structural al echilibrului financiar este determinat tocmai de structura gestiunii financiare a intreprinderii, ce cuprinde elemente care privesc activitatea desfasurata de intreprindere in legatura cu formarea, sporirea sau diminuarea fondurilor, obtinerea si repartizarea pe destinatiile legale a rezultatelor financiare.

Deoarece gestiunea financiara a intreprinderii functioneaza ca un mecanism, intre elementele sale stabilindu-se si manifestandu-se o multitudine de conexiuni, inclusiv in ceea ce priveste utilizarea diferitelor tipuri de fonduri, apare posibilitatea si, in acelasi timp, necesiatea, ca echilibrul financiar sa fie abordat si sub aspect dinamic sau functional.

Formele concrete de manifestare a echilibrului financiar: solvabilitatea, capacitatea de plata si lichiditatea

Echilibrul financiar static se prefigureaza cu ajutorul bugetului de venituri si cheltuieli, prin care, pe trimestre, se realizeaza egalitatea dintre necesitatile de resurse financiare si existentul de resurse, in limita unui nivel prestabilit pentru fiecare fond in parte. Aceasta presupune, de fapt, dimensionarea fondurilor banesti necesare desfasurarii in conditii normale a activitatii de productie, cu luarea in considerare a criteriilor de eficienta si a tuturor obligatiilor impuse de macrosistem. Din acest punct de vedere, se poate afirma ca, aceasta trebuie sa constituie problematica de baza a activitatii financiare desfasurata in intreprinderi. In faza de elaborare a bugetului de venituri si cheltuieli, activitatii financiare ii revine sarcina dimensionarii necesarului de fonduri, in conditiile respectarii cerintelor de echilibru financiar structural, in timp ce, in executie, ii revine sarcina, deosebit de importanta, a asigurarii fondurilor in cuantumul prestabilit, a angajarii lor in circuitul economic si utilizarii lor in conformitate cu criteriile de eficienta cerute. Realizarea acestor deziderate, pe langa faptul ca asigura functionalitatea mecanismului intreprinderii, permite acesteia satisfacerea tuturor obligatiilor asumate pe seama fondurilor existente in circuitul economic.

Forma concreta de manifestare a echilibrului static al intreprinderii este solvabilitatea, care reflecta capacitatea acesteia de a face fata tuturor obligatiilor asumate prin contracte sau care i s-au impus in virtutea legii, pe seama fondurilor existente in circuitul sau economic. Deci, solvabilitatea reprezinta expresia 'calitatii' activitatii financiare desfasurate intr-o perioada data de gestiune in legatura cu asigurarea si utilizarea fondurilor banesti ale intreprinderii.

Daca in faza de programare este surprinsa prin bugetul de venituri si cheltuieli, in executie ea poate fi apreciata numai la finele perioadei de gestiune, pe baza informatiilor cuprinse in bilantul contabil.

Pentru cuantificarea, la un moment, a starii de solvabilitate a intreprinderii, este necesara utilizarea, in practica financiara, a unui indicator adecvat. Un asemenea indicator ar putea fi coeficientul solvabilitatii, construit sub forma relativa, potrivit relatiei:

in care:

C_sb = coeficientul solvabilitatii;

C_s = capital social;

E_pc = elemente patrimoniale constituite din credite.

Nivelul coeficientului solvabilitatii poate fi unitar sau subunitar. Starea de solvabilitate este data de nivelul unitar, in timp ce nivelul subunitar al coeficientului reflecta o depreciere de diferite grade a solvabilitatii intreprinderii si odata cu aceasta, a echilibrului financiar.

La randul sau, echilibrul financiar dinamic se manifesta, in mod concret, prin intermediul capacitatii de plata si al lichiditatii.

Capacitatea de plata reflecta capacitatea intreprinderii de a onora la termen obligatiile devenite scadente, pe seama disponibilitatilor proprii si imprumutate. Asigurarea si mentinerea capacitatii de plata sunt hotaratoare pentru realizarea functionalitatii mecanismului financiar al intreprinderii.

Prin definitie, capacitatea de plata reflecta o stare de moment, caracterizarea ei fiind posibil de realizat cu ajutorul unui indicator denumit indicatorul capacitatii de plata, construit ca o marime relativa potrivit relatiei:

in care:

= coeficientul capacitatii de plata;

= disponibilitati si alte mijloace banesti;

= sume de incasat;

= titluri de credit negociabile;

= elemente de activ;

= credite si datorii pe termen scurt.

Nivelul coeficientului operativ al capacitatii de plata, astfel calculat, trebuie sa fie unitar, pentru a reflecta existenta unui echilibru desavarsit intre disponibilitatile existente si platile scadente ale fiecarui moment t.

Nivelul subunitar al coeficientului, inregistrat, in mod repetat, pe durata unei perioade de timp date, reflecta o depreciere a capacitatii de plata, respectiv a succesiunii de situatii in care unitatea nu a fost capabila sa-si onoreze in intregime platile scadente, datorita lipsei de disponibilitati. Lipsa de disponibilitati se poate atribui perturbatiilor ce au loc in circuitul fondurilor si reflecta o deteriorare a echilibrului financiar dinamic, cu implicatii posibile si asupra echilibrului financiar static. Nivelul supraunitar repetat al coeficientului capacitatii de plata, desi reflecta o situatie 'foarte buna' a intreprinderii, in legatura cu onorarea platilor scadente, totusi, releva si unele aspecte negative ce tin de supraevaluarea fondurilor cu prilejul elaborarii bugetului de venituri si cheltuieli.

Pentru a caracteriza pe un interval de timp dat, starea medie a capacitatii de plata si legat de aceasta, calitatea activitatii desfasurate, se poate calcula un coeficient mediu al capacitatii de plata, ca o medie aritmetica simpla a nivelurilor individuale inregistrate in fiecare moment, folosind relatia:

in care:

= coeficientul mediu al capacitatii de plata;

= nivelul individual al coeficientului operativ al capacitatii de plata, inregistrat in fiecare moment 't' al intervalului de timp supus analizei;

= numarul momentelor de referinta 't', inregistrate in intervalul studiat.

Urmarindu-se in evolutie, abaterile nivelului individual al coeficientilor operativi ai capacitatii de plata fata de nivelul inregistrat de coeficientul mediu, se poate constata dispersia starilor de moment fata de medie, aceasta servind nemijlocit analizei asupra modului in care s-au desfasurat incasarile si platile in perioada supusa studiului. O astfel de analiza poate pune in evidenta factorii care au influentat asupra capacitatii de plata si implicit, asupra echilibrului financiar, oferind informatii utile procesului decizional.

Orice intreprindere isi poate asigura capacitatea de plata, deci echilibrul financiar dinamic, numai cu indeplinirea concomitenta a doua conditii de baza. In primul rand, ea trebuie sa-si asigure solvabilitatea, deci echilibrul static, iar, in al doilea rand, activul patrimoniului sau sa prezinte o lichiditate corespunzatoare. In acest context, lichiditatea apare ca un factor determinant al capacitatii in conditiile in care solvabilitatea este, in principiu, asigurata. Ea realizeaza, de fapt, conexiunea dintre echilibrul static si cel dinamic, pe parcursul derularii proceselor economice.

In general, prin lichiditatea financiara a intreprinderii se intelege capacitatea acesteia de a-si transforma activele ce-i compun patrimoniul in disponibilitati banesti, pe masura savarsirii normale a rotatiei fondurilor. Ea se inscrie ca o rezultanta calitativa a activitatii economico-financiare depuse si poate servi drept mijloc de caracterizare a calitatii gestionarii fondurilor, pe de o parte, iar, pe de alta parte, fiind legata de echilibrul financiar dinamic permite controlul evolutiei acestuia. Lichiditatea intreprinderii caracterizeaza acea stare data de disponibilitatile banesti, pe masura rotatiei fondurilor sale, deci a resurselor necesare reluarii continue a procesului de productie. Aceasta, deoarece in virtutea circuitului lor obiectiv, fondurile trec succesiv prin formele lor functionale, astfel incat, ele revin la forma de bani intr-un interval mai scurt sau mai lung de timp. Acest fenomen, privit sub aspectul rapiditatii cu care se realizeaza rotatia fondurilor, este caracterizat prin viteza de rotatie, in timp ce, sub aspectul ponderii fondurilor ce revin zilnic la forma bani, este relevat de starea de lichiditate. De aici, concluzia ca de lichiditatea intreprinderii nu se poate face abstractie, atunci cand este necesar sa se caracterizeze potentialul financiar, calitatea activitatii financiare, in general, asigurarea si mentinerea echilibrului financiar, in special.

Lichiditatea, la randul sau, este determinata, in mod nemijlocit, de structura elementelor de active circulante, respectiv de gradul de lichiditate a fiecarui element de activ in parte. Structura activului reflecta nevoile impuse de desfasurarea procesului de productie si de ea se tine seama atunci cand prin bugetul de venituri si cheltuieli, se dimensioneaza necesitatile de resurse financiare. Stabilindu-si prin buget o anumita structura a nevoilor, intreprinderea isi determina o lichiditate programata. In executie, orice schimbare a structurii elementelor de activ, in raport cu structura programata, atrage dupa sine o modificare a lichiditatii intreprinderii. Deprecierea lichiditatii, fata de nivelul prestabilit, determina si deteriorarea capacitatii de plata. Aceasta se manifesta prin lipsa de mijloace banesti necesare onorarii obligatiilor devenite scadente si, deci, a resurselor financiare utile reluarii procesului de productie. In conditiile deprecierii lichiditatii, restabilirea capacitatii de plata, pentru moment, se poate realiza numai prin atragerea in circuit a unor resurse financiare suplimentare, de regula, a unor credite bancare, cu scopul crearii posibilitatilor de plata viitoare.

Cuantificarea nivelului lichiditatii se poare realiza cu ajutorul unui indicator, construit ca o marime relativa, respectiv a coeficientului lichiditatii, potrivit relatiei:

in care:

= viteza, in zile, a elementelor de active circulante, in perioada de gestiune i;

= ponderea fiecarui element de activ in totalul activelor circulante in perioada de gestiune i.

Coeficientul lichiditatii astfel construit ne arata care este ponderea din activul gestionat de intreprindere ce, in medie, revine zilnic la forma de bani, pe durata unei perioade date de gestiune. Nivelul acestui coeficient tinde spre 1, pe masura ce lichiditatea intreprinderii creste, si spre 0, atunci cand aceasta scade. Utilizarea acestei relatii de calcul in determinarea nivelului lichiditatii permite punerea in evidenta a influentei pe care o exercita structura activului, pe de o parte, iar, pe de alta, parte viteza de rotatie a activelor circulante.

3. Modalitati de abordare a

echilibrului financiar microeconomic

Sursa informationala ce sta la baza analizei echilibrului financiar microeconomic o constituie bilantul ca document sintetic, reprezentativ si sugestiv al activitatii totale a intreprinderii. Desi ofera informatii extrem de diverse cu privire la resursele de care intreprinderea dispune si modul de utilizare a lor, bilantul contabil nu permite direct stabilirea unui diagnostic financiar, ci presupune anumite retratari si regrupari ale unor posturi sau conturi in raport cu obiectivele urmarite de analiza si de conceptiile analistului despre notiunea de echilibru financiar.

In teoria si practica financiara s-au conturat in timp doua abordari ale notiunii de echilibru financiar:

- o abordare lichidativa ce decurge din analiza statica a activitatii intreprinderii si care privilegiaza notiunea de fond de rulment;

- o abordare functionala ce decurge din analiza in dinamica a activitatii intreprinderii si care aduce, in prim plan, notiunea de nevoie de fond de rulment.

Diferenta intre cele doua abordari este redata de scopul analizei, si anume, surprinderea echilibrului financiar prin prisma patrimoniala a solvabilitatii la un moment dat, sau prin evolutia ciclurilor de exploatare.

Pornind de la bilantul contabil, in functie de modalitatea de abordare a echilibrului financiar, se construieste un bilant financiar care poate fi:

- bilantul lichiditatii;

- bilantul functional.

1) Bilantul lichiditatii este construit conform opticii creditorilor (banci sau alti agenti economici) ca activele intreprinderii pot sa asigure rambursarea datoriilor contractate.

In aceasta optica, activele sunt clasificate dupa rapiditatea transformarii lor in moneda, iar pasivele dupa exigibilitatea crescanda a resurselor. Trebuie remarcat ca, in mare, bilantul contabil este construit conform acestei optici. Elementul de demarcatie atat in ceea ce priveste lichiditatea cat si exigibilitatea este anul. Astfel, capitalul intreprinderii este impartit in 3 categorii:

- capitalul propriu, resursele cele mai putin exigibile;

- datorii pe termen mediu si lung, cu scadenta mai mare de un an;

- datorii pe termen scurt, cu scadenta sub un an.

Activul bilantului este, la randul lui, impartit pe:

- active durabile, activele imobilizate cu durata de existenta in intreprindere de peste un an;

- activele de exploatare, activele circulante, cu durata de rotatie de sub un an.

Retratarile posturilor bilantiere care trebuie operate sunt urmatoarele:

a) in activ:

- din imobilizarile necorporale trebuie excluse non-valorile cum este cazul cheltuielilor de constituire a societatii, precum si a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare nematerializate in licente, brevete sau in produse noi si tehnologii cu cerere solvabila si care reprezinta, in fapt, active fictive; in contrapartida, capitalurile proprii si asimilate vor fi diminuate in aceeasi masura;

- din imobilizarile financiare, imprumuturile acordate care mai au scadenta mai mica de un an sunt reclasate in activul circulant;

- din activele circulante, creantele ce contin fractiuni mai mari de un an trebuie transferate in activul imobilizat;

- din cheltuielile efectuate in avans trebuie mentinute in activele circulante numai cele care privesc exercitiul financiar curent, celelalte urmand a fi trecute in activul imobilizat;

- diferentele de conversie-activ (diferentele nefavorabile din scaderea cursului aferent datoriilor in valuta) trebuie eliminate ca active fictive; in contrapartida, se elimina si eventualele provizioane pentru pierderi care figureaza in pasiv.

b) in pasiv:

- din capitalurile proprii se exclude partea din profit destinata distribuirii sub forma de dividende sau stimulente care se include la datorii pe termen scurt; aceasta, intrucat, in conceptia lichidativa ele sunt plati care trebuie sa fie efectuate;

- provizioanele pentru riscuri si cheltuieli se trateaza diferentiat si anume:

- daca sunt justificate, se vor transfera in categoria datoriilor pe termen scurt sau lung dupa cum riscul sau cheltuiala vor fi atinse in mai putin sau mai mult de un an;

- daca sunt fara obiect real, urmand a se transfera in venituri, se vor include in capitalurile proprii dupa ce au fost diminuate cu impozitul pe profit aferent, care se reflecta in categoria datoriilor pe termen scurt;

- datoriile se grupeaza in datorii pe termen scurt sau pe termen mediu si lung in functie de scadenta (mai mica sau mai mare de un an);

- veniturile in avans se trateaza sintetic ca si cheltuielile efectuate in avans: daca se refera la exercitiul urmator se includ in datorii pe termen scurt iar daca privesc exercitiile viitoare se includ in datorii pe termen mediu si lung;

- diferentele de conversie pasiv (diferentele favorabile aferente cresterii cursului creantelor in valuta sau scaderii cursului datoriilor in valuta), daca sunt probabile a se realiza, se includ in categoria capitalurilor proprii pentru suma lor diminuata cu impozitul latent.

Pe baza bilantului - lichiditate, astfel construit, putem determina un fond de rulment lichiditate (FR_l) prin doua modalitati de calcul:

FR_l = C_p - AI_n

FR_l = AC_c - Dt_s 

in care:

C_p = capitaluri permanente (capitaluri proprii si datorii pe termen mediu si lung);

AI_n = active imobilizate nete (active imobilizate brute minus amortizarea);

AC_c  = active circulante corijate;

Dt_s = datorii pe termen scurt.

Analiza prezentata comporta doua observatii:

- desi se porneste de la premisa opririi exploatarii si lichidarea societatii, nu se au in vedere eventualele plus sau sub-valori ce ar rezulta din procesul de lichidare, lucru care ar fi posibil daca s-ar detine informatiile necesare;

- in bilantul lichiditate, nu apare distinct trezoreria.

Scopul analizei - lichiditate este, asadar, examinarea solvabilitatii intreprinderii, analiza vizand inainte de toate riscul creditorilor intreprinderii. Solvabilitatea este pusa in evidenta de existenta unui fond de rulment pozitiv intrucat:

- solvabilitatea pe termen scurt este asigurata, activele sub un an fiind superioare datoriilor sub un an;

- permite a se face fata unei eventuale deteriorari a rotatiei activelor si pasivelor mai mici de un an.

- este o prezumtie de trezorerie usoara permitand sa se absoarba intarzierile in incasarea creantelor pe termen scurt sau accelerarea datoriilor pe termen scurt.

Analiza - lichiditate prezinta totusi anumite limite, astfel:

- nu pune in evidenta nivelul optim al fondului de rulment;

- se plaseaza intr-o optica lichidativa ceea ce nu este caracteristic majoritatii intreprinderilor.

2) Bilantul functional raspunde intereselor unor categorii mai largi de destinatari: investitori, actionari, conducatori, furnizori, personal. El situeaza intreprinderea intr-un context de continuitate a exploatarii si nu de lichidare de unde termenul de 'functional', si scoate in evidenta faptul ca nu este suficient de a finanta activele imobilizate cu capitaluri permanente si de a avea astfel un fond de rulment pozitiv, ci trebuie, de asemenea, sa se asigure finantarea nevoii generate de exploatare, ca o veritabila investitie. In aceasta abordare, marimea fondului de rulment are o importanta relativa deoarece echilibrul financiar este definit prin relatia acestuia cu nevoia de finantare a exploatarii, respectiv nevoia de fond de rulment.

Aceasta conceptie antreneaza, deci:

- o noua definitie a trezoreriei in termeni de utilizari-resurse, in loc de incasari-plati. Trezoreria este diferenta intre resursele avansate si nevoile de resurse antrenate de activitate;

- o noua perceptie a bilantului, astfel:

- o noua abordare a echilibrului financiar, astfel:

T = FR - NFR

in care:

T = trezoreria;

FR = fond de rulment;

NFR = nevoia de fond de rulment.

Abordarea functionala se bazeaza pe teoria ciclurilor, un ciclu definindu-se ca o secventa de operatiuni avand o anumita regularitate si corespunzand unei functiuni a intreprinderii. Se disting astfel: ciclul operatiunilor de investitii, ciclul operatiunilor curente (de exploatare) si ciclul operatiunilor de trezorerie. Rezulta, deci, ca bilantul functional regrupeaza posturile bilantiere in raport cu aceste cicluri evidentiind pentru fiecare utilizarile, resursele si indicatorii astfel:

Transpunerea bilantului contabil intr-un bilant functional presupune urmatoarele retratari:

- posturile de active sunt luate cu valorile lor brute si, in contrapartida, in pasiv la capitalurile proprii sunt adaugate amortismentele si provizioanele pentru depreciere. In acest fel, imobilizarile reflecta investitiile efectuate;

- activele fictive concretizate in capital subscris si nevarsat sau in cheltuieli inregistrate in avans sunt eliminate din activ si, in contrapartida, deduse din capitalurile proprii;

- diferentele de conversie sunt anulate, toate operatiunile in devize fiind reflectate la valoarea in functie de cursul istoric;

- dividendele de plata nu micsoreaza capitalurile proprii deoarece in acceptiunea functionala ele sunt obligatii ce pot fi amanate;

- nu se face nici o categorisire a activelor si pasivelor dupa criteriul mai mici sau mai mari de un an.

Bilantul functional se compune din urmatoarele mase:

1. utilizari durabile resurse stabile;

active circulante brute de exploatare pasive circulante de exploatare;

3. active financiare si extraordinare pasive financiare si extraordinare;

4. trezorerie pozitiva trezorerie negativa.

Prin compararea lor rezulta:

Resurse stabile - Utilizari durabile = FRNG

Active circ. brute de exploatare - Pasive circ. de exploatare = NFRE

Active fin. si extraordinare - Pasive fin. si extraordinare = NFRAE

NFRG = NFRE + NFRAE

T = FRNG - NFRG

in care:

FRNG = fondul de rulment net global;

NFRE = nevoia de fond de rulment de exploatare;

NFRAE = nevoia de fond de rulment in afara exploatarii;

NFRG = nevoia de fond de rulment globala;

T = trezoreria.

Analiza functionala situeaza in centrul preocuparilor finantarea NFR si apreciaza echilibrul financiar prin prisma situatiei de trezorerie. Intr-un bilant functional, utilizarile sunt reprezentate de capitalul investit concretizat in active imobilizate brute si NFRE. Echilibrul financiar este respectat atunci cand resursele stabile acopera imobilizarile brute si NFRE. Se poate atunci calcula marja de securitate (MS) ca o diferenta intre resursele stabile si activele imobilizate brute plus nevoia de fond de rulment, sau :

MS = FRNG - NFRE

Pentru a fi completa, analiza echilibrului financiar trebuie continuata prin calcularea si interpretarea si a altor instrumente, respectiv a diverselor categorii de rate.

Astfel, pe baza bilantului - lichiditate se determina ratele lichiditatii (generala, imediata) si rata autonomiei financiare, iar pe baza bilantului functional, ratele de dezechilibru (trezoreria in zile din cifra de afaceri, marja de securitate in zile din cifra de afaceri, creditele bancare in zile din cifra de afaceri, raportul procentual intre fondul de rulment si nevoia de fond de rulment sau intre credite bancare si nevoia de fond de rulment) si ratele de rotatie (nevoia de fond de rulment de exploatare in zile din cifra de afaceri, durata creditului comercial acordat clientilor, durata creditului comercial primit de la furnizori, ratele rotatiei stocurilor de materii prime, produse finite, etc.).

Intrucat, activele imobilizate sunt finantate din capitaluri permanente, problema echilibrului financiar al intreprinderii se reduce, pana la urma, la asigurarea concordantei intre fondul de rulment si nevoia de fond de rulment.

Un interes aparte, insa, il prezinta cunoasterea starii financiare, respectiv a excedentului de resurse sau a dezechilibrului pe parcursul perioadei.

Pentru aceasta vom reprezenta grafic situatia unei intreprinderi a carei cifra de afaceri creste regulat, crestere care poate fi reala sau, intr-un anumit grad, fictiva daca avem in vedere procesul inflationist (fig. 5.1).

Fig.5.1. Analiza pe baza bilantului lichiditate

in care:

y₁ = FRN la sfarsitul anului precedent;

y₂ = FRN = nevoia de fond de rulment medie;

y₃ = NFR;

y₄ = FRN in cursul perioadei ;

y₅ = CA.

Se constata, deci, ca nevoia de fond de rulment medie creste in acelasi ritm cu cifra de afaceri in situatia utilizarii normale a activelor circulante.

Fondul de rulment determinat ca diferenta intre capitalurile permanente si activele imobilizate la valoarea contabila neta va creste intr-un ritm superior cifrei de afaceri si nevoii de fond de rulment medii, deoarece o parte din profitul net realizat in cursul perioadei nu este repartizat pe destinatii, repartizare care se face numai la sfarsitul perioadei.

La incheierea exercitiului, punctul B, societatea distribuie dividende actionarilor ceea ce explica caderea FR.

Sa analizam situatia financiara in cursul timpului:

- in punctul 0, inceputul exercitiului, echilibrul financiar este asigurat pentru ca FR este egal cu NFR (punctul A);

- de la 0 la B, FR creste mai repede decat NFR, datorita cresterii capacitatii de autofinantare (pe seama amortismentului si profitului). Intreprinderea cunoaste, deci, o crestere echilibrata pentru ca dreapta FR este totdeauna deasupra dreptei NFR. Intreprinderea este, deci, suprafinantata.

- in punctul B, intreprinderea distribuie dividende. Aceasta distribuire se ridica la nivelul exprimat de dreapta CD. Se constata ca dreapta FR este sub dreapta NFR. Intreprinderea este pe viitor in dezechilibru financiar. Daca fondul de rulment va continua sa creasca mai repede decat CA si, in consecinta, mai repede decat NFR, dreapta y₄ va taia apoi, va depasi dreapta y₂ si intreprinderea va fi din nou in echilibru. Se constata, totusi, ca la sfarsitul perioadei nu tot profitul a fost distribuit si o parte este capitalizat si atunci si dreapta FR static urca de la nivelul G la nivelul D. Distribuirea maxima luata in considerare pentru a nu fi niciodata in dezechilibru este CF.

Intrucat asa cum au fost distribuite dividendele, FR este insuficient, intreprinderea trebuie sa-si creasca masa capitalurilor permanente fie prin emiterea de noi actiuni, fie prin imprumuturi pe termen lung. Solutia imediata este angajarea de credite de trezorerie.

4. Caile de asigurare a echilibrului financiar

Prima conditie pentru asigurarea unei eficiente ridicate in folosirea fondurilor si, implicit, pentru realizarea echilibrului financiar este dimensionarea lor corecta, in raport cu nevoile reale ale productiei si circulatiei. Supraevaluarea necesarului de fonduri conduce la aparitia unor imobilizari certe si conditii pentru risipa si cheltuirea neeconomicoasa a resurselor, iar subevaluarea poate influenta negativ continuitatea circuitului si capacitatii de plata a intreprinderii. Este vorba, in primul rand, de dimensionarea corecta a capacitatilor de productie si apelarea la noi investitii numai cand, prin mai buna utilizare a mijloacelor fixe existente, nu se poate realiza sporul de productie previzionat. In al doilea rand, este vorba de evaluarea corecta a necesarului de active circulante, in conditiile accelerarii rotatiei acestora. O deosebita importanta o are, in acest sens, dimensionarea corecta a costurilor, imbunatatirea normelor de consum si reducerea perioadei de imobilizare a fondurilor - in diferitele stadii ale rotatiei lor. Ratiunile de ordin financiar trebuie sa declanseze actiuni pe linia optimizarii stocurilor pentru productie, a modernizarii proceselor tehnologice in vederea scurtarii duratei acestora si a reducerii costurilor de fabricatie, a obtinerii la timp si a livrarii ritmice, potrivit obligatiilor asumate, a unor produse finite de calitate corespunzatoare, a incasarii la timp a creantelor si a onorarii la scadenta a platilor exigibile. Prin declansarea acestor actiuni se asigura, inca din faza de evaluare a necesarului de fonduri, o accelerare a rotatiei acestora si prin aceasta, o eficienta ridicata in utilizarea lor.

O a doua conditie, cel putin la fel de importanta pentru asigurarea echilibrului financiar este si preocuparea pentru conducerea operativa a activitatii financiare astfel incat cheltuielile sa se incadreze in limitele prestabilite iar veniturile previzionate sa fie incasate la timp. Pentru ca aceasta cerinta sa fie satisfacuta este necesar ca intreprinderea sa actioneze in urmatoarele directii: asigurarea unei corelari judicioase a programului de aprovizionare cu cel de productie; rationalizarea relatiilor cu furnizorii si carausii, astfel incat sa fie asigurata o aprovizionare ritmica si in conditiile cerute de consumul curent; asigurarea unor conditii corespunzatoare de depozitare pentru inlaturarea fenomenelor de degradare a valorilor materiale; realizarea integrala a programului de productie; reducerea ciclului de fabricatie; functionarea continuua si la intrega capacitate a utilajelor si instalatiilor; asigurarea unor livrari ritmice, in baza termenelor convenite cu beneficiarii; organizarea corespunzatoare a procesului de formalizare a livrarilor; alegerea unor forme si instrumente de decontare care sa asigure incasarea in timp util a livrarilor; eliminarea cauzelor generatoare de refuzuri de plata.