Efectele politicii monetare asupra activitatii bancare

Efectele politicii monetare asupra activitatii bancare

Desi obiectivele politicii monetare sunt macroeconomice, este totusi necesara analiza repercusiunii acesteia asupra activitatii bancare, in scopul intelegerii mecanismului de transmitere in economie. Trebuie considerat faptul ca autoritatile monetare sunt insarcinate cu punerea in aplicare a politicii monetare, dar, de asemenea, si cu controlul prudential al bancilor, astfel incat se poata considera ca au rol de supraveghere si prezervare a sectorului bancar. Actiunile macroeconomice de lupta impotriva inflatiei pot, de exemplu, sa puna sistemul bancar in dificultate, de unde rezulta ca exista contradictii intre misiunea autoritatii monetare si efectele asupra bancilor. Astfel, politica monetara poate fi considerata ca un factor ce influenteaza pozitia concurentiala si competitivitatea intre bancile unei tari. In functie de aspectele enuntate, trebuie sa se gaseasca raspuns la intrebarea in ce masura si cum politica monetara poate influenta situatia bancilor.

In general, relatia dintre politica monetara si situatia bancilor nu se abordeaza decat prin modul de transmitere a politicii monetare si eficacitatea acesteia. Daca se iau in considerare cele doua roluri indeplinite de banca centrala si anume: aplicarea politicii monetare si controlul sistemului bancar, rezulta ca cel de-al doilea obiectiv este subordonat primului si, in mod special, trebuie sa se evite ca interventiile bancii centrale, ca imprumutator de ultim rang, sa compromita obiectivele politicii monetare. In sens invers, trebuie analizat in ce mod politica monetara poate influenta situatia starii de sanatate a sistemului bancar.

Aceasta intrucat sectorul bancar are un rol special concretizat in finantarea si functionarea sistemului de plati.

1. Influenta politicii monetare asupra situatiei si valorii bancii

Valoarea actuala a unei banci reprezinta suma actualizata a veniturilor asteptate din exploatarea activelor bancare si depinde in mare masura de marja ratei de dobanda influentata de nivelul ratelor de dobanda precum si de structura ratelor de dobanda pe termen lung si scurt. Variatia ratei de dobanda influenteaza, in mod direct, valoarea activelor si pasivelor, aceste influente fiind denumite "efecte pret". Veniturile bancare sunt in mod sensibil influentate alaturi de "efectul - pret" si de "efectul cantitate" atunci cand variatiile de rata a dobanzii influenteaza nivelul depozitelor sau al creditelor acordate si, la modul mai general, climatul de afaceri si nivelul activitatii economice.

Nu trebuie neglijat un alt aspect si anume "efectul risc" intrucat situatia debitorilor bancii depinde de nivelul ratei de dobanda care se repercuteaza indirect asupra rezultatelor bancare, prin intermediul calitatii creantelor si al numarului de incidente de plati sau al constituirii provizioanelor de risc.

Aceste efecte influenteaza, in mod diferentiat, activitatea bancilor in functie de structura bilantului, a carui valoare este mai mult sau mai putin imunizata contra variatiilor de rata a dobanzii si care au o incidenta globala, functie de structura industriei bancare si, in special, in functie de gradul de concurenta in cadrul sectorului. Aceasta permite determinarea pozitiei de piata a bancilor si repercutarea variatiilor de rata a dobanzii asupra conditiilor pe care le practica, cu privire la clientela, sau referitoare la rezistenta la cererile de renegociere a ratelor asupra contractelor vechi.

La modul general, se admite ca o scadere a ratei dobanzii pe termen scurt, ceea ce corespunde unei politicii monetare expansioniste, este favorabila bancilor si contribuie la revalorizarea acestora. Uneori aceste corelatii nu sunt universal valabile, astfel:

Efectul de diminuare a ratei de dobanda asupra situatiei bancii este favorabila atunci cand, aceasta conduce la transformarea imprumuturilor pe termen scurt in imprumuturi pe termen lung cu rata fixa a dobanzii, respectiv atunci cand durata pasivelor bancare este inferioara celei a activelor. In plus, trebuie ca structura ratei dobanzii sa fie normala, crescatoare. In aceste conditii, reducerea ratei de dobanda se traduce printr-o crestere a marjei de intermediere, cel putin pe termen scurt, intrucat costul de refinantare este mai elastic la scaderea ratei dobanzii, comparativ cu rata de randament a activelor. Efectul reducerii ratei dobanzii este si mai favorabil, daca structura se deformeaza, respectiv scade rata dobanzii pe termen lung mai mult decat se reduce rata dobanzii pe termen scurt (dupa cum a fost cazul in SUA in anii '91 - '92), mecanism cunoscut sub denumirea de "discount window".

Reducerea ratei dobanzii este favorabila, de asemenea, bancilor care au o puternica activitate de piata, intrucat revalorizeaza portofoliile de titluri si stimuleaza piata bursiera si implicit veniturile realizate sub forma de comisioane.

Un alt aspect ce trebuie evidentiat il constituie efectul pe termen lung si efectele imediate ale scaderii ratei de dobanda. Pe termen imediat, efectul scaderii ratei dobanzii este pozitiv, atunci cand structura bilantului este normala, iar pe termen lung efectele se concretizeaza in elasticitatea creditelor la variatiile de rata de dobanda comparativ cu resursele. Daca randamentul creditelor se ajusteaza, in functie de rata dobanzii, atunci si marja de intermediere se reduce.

2. Influenta politicii monetare

in anumite crize bancare recente

Intrucat perioada anilor '88 - '98 a fost marcata de crize sau dificultati bancare in numeroase tari, este interesant de a analiza in ce masura politicile monetare au contribuit la ameliorarea sau accelerarea acestor crize.

Astfel, SUA au inregistrat o grava criza a caselor de economii in anii '80, iar la inceputul anilor '90 o criza de dimensiuni a bancilor comerciale, soldate cu numeroase falimente.

Criza caselor de economii a fost declansata prin punerea in aplicare a unei politici monetare restrictive, de lupta contra inflatiei, ceea ce a condus la situarea ratelor de dobanda pe termen scurt la niveluri foarte ridicate. Au rezultat, astfel, pierderi considerabile; costul resurselor a crescut mai repede comparativ cu randamentul utilizarilor pe termen lung si cu ratele fixe de dobanda. Casele de economii au lichidat atunci activele lor, al caror pret s-a diminuat considerabil. Astfel, 10% din numarul caselor de economii au inregistrat falimente intre 1979 si 1992. Acesta a fost primul pas al crizei. Politica monetara n-a fost orientata catre reglementarea sistemului bancar, astfel ca s-a manifestat, in continuare, criza bancara, care a inregistrat paroxismul intre 1988 si 1990. Pana in 1993 un numar de peste 1500 de banci au falimentat, ca urmare a cresterii considerabile a riscurilor bancare. Pentru a pune capat unei asemenea situatii bazate pe rate de dobanda scazute, ceea ce a permis lupta impotriva crizei, bancile au restabilit marjele de dobanda, ceea ce a evidentiat faptul ca dispunand de o anumita pozitie pe piata au gasit repede drumul spre insanatosire.

In Europa de Nord o violenta criza bancara s-a manifestat intre anii 1988 si 1993, cazul Suediei fiind reprezentativ. Factorii ce au contribuit la acest fenomen au fost:

• dereglementarile din anul 1985;
• creatia monetara bazata pe credite;
• politica fiscala care a incurajat indatorarea.

Astfel, a rezultat o puternica si speculativa crestere a pretului activelor, ceea ce a antrenat o concurenta acentuata intre grupurile financiare, concretizata in scaderea marjei de dobanda si o puternica majorare a riscurilor de credit. Criza a izbucnit in anul 1989, cu efecte asupra pretului imobilelor; criza imobiliara s-a manifestat puternic in anii 1991 si a provocat falimente in ansamblul economiei si repercusiuni puternice asupra bancilor. Totalul pierderilor cumulate intre '89 si '92 a inregistrat 8% din PIB. In septembrie 1992, guvernul suedez a decis un plan de salvare a sistemului financiar insotit de o "injectie" masiva a banilor publici si o modificare a politicii monetare, care a permis bancilor modificarea marjei de dobanda.

Criza japoneza a inceput in 1991 cand marile banci s-au aflat in dificultate, situatii care se explica prin urmatorii factori:

• operatiuni speculative, traduse printr-o acumulare puternica de creante de slaba calitate in bilanturile bancare;
• prin scaderea pretului activelor care s-a manifestat cu incepere din 1989.

In timpul speculatiilor bursiere, bancile au acumulat plus valoare asupra activelor, iar la sfarsitul anilor '80 profiturile bancare proveneau din plus valoarea asupra titlurilor si din dobanzi (1/3), in timp ce politica monetara restrictiva reducea puternic marjele ratei de dobanda. Aceasta politica monetara restrictiva a contribuit la caderea bursei cu 60% intre 1989 si 1992, si la izbucnirea crahului bursier cu incepere din 1992. Preturile terenurilor au scazut cu 50% in august 1992 si cu mai mult de 60% in 1993. Autoritatea publica a pus in aplicare politici macroconomice monetare si fiscale favorabile restabilirii bancilor si au favorizat operatiunile de restructurare a bancilor aflate in dificultate. Dupa anii '95 au fost angajate si fondurile publice in salvarea bancilor, in pofida opozitiei populatiei si au fost lasate sa falimenteze cateva banci, ceea ce nu era specific traditiei japoneze.

Politica monetara indeplineste un rol important prin aceea ca permite practicarea unor rate de dobanda pe termen scurt apropiate de zero, in special pentru a ajuta bancile sa-si restabileasca rentabilitatea si sa se reduca sprijinul bugetar. O asemenea politica, daca se mentine, permite bancilor sa "digere" progresiv creantele lor in pierdere si plus valoarea asupra activelor imobiliare si mobiliare. Daca ratele de dobanda se majoreaza, antrenand o recadere a pretului activelor, atunci bancile pot reintra in criza.

In centrul crizei bancare franceze s-a aflat supracapacitatea sectorului bancar, precum si dificultatea bancilor de a gestiona riscul de credit. Deteriorarea calitatii creditelor este rezultatul crizei imobiliare, la care se adauga efectul recesiunii si ratele de dobanda ridicate. Aici, autoritatile au indeplinit rolul de organisme de ultim resort de organizare si salvare a institutiilor aflate in dificultate. Contrar altor tari, redresarea bancilor nu s-a putut baza pe politica macroeconomica. Politica monetara a ramas restrictiva iar ratele pe termen scurt nemodificate, ceea ce a permis bancilor sa-si reconstituie marjele de dobanda si sa relanseze cererea de credite.

Rezulta ca politica monetara a indeplinit si indeplineste un rol important in declansarea si gestionarea crizelor bancare. Cu exceptia Frantei, dupa anul 1987, generalizarea politicelor monetare conjuncturale pentru limitarea riscului sistemic, au favorizat cresterea speculativa a preturilor activelor bursiere si imobiliare si a stimulat indatorarea agentilor economici, ceea ce a creat sursa unor dificultati bancare ulterioare. Mai tarziu, aceste politici monetare au devenit restrictive si au contribuit la declansarea crizelor. In final, ele s-au generalizat fiind pe larg utilizate pentru a acompania masurile bugetare de restructurare si insanatosire a bancilor.

Politica monetara intervine la doua niveluri pentru iesirea din criza.

• la nivelul interventiilor pe care banca centrala la efectueaza ca imprumutator de ultim rang;
• la nivelul masurilor macroeconomice.

a)  Referitor la primul nivel se remarca urmatoarele aspecte:

Aparitia unei crize bancare necesita o interventie de urgenta a autoritatilor si consta in aporturi de lichiditate pe termen scurt, pentru a evita falimentul bancii, declansarea unei panici sau contagiunea altor banci. Banca centrala indeplineste rolul sau de ultim imprumutator, fie prin deschiderea unei linii de credit, fie prin scontare sau organizarea refinantarii bancilor aflate in dificultate. Facand acestea, banca centrala evita ca bancile sa inregistreze pierderi, ca urmare a cererilor de retragere a depozitelor clientilor si permite reinnoirea creditelor ajunse la scadenta si ai caror debitori au ajuns in imposibilitatea de rambursare.

b) La nivelul masurilor macroeconomice trebuie evidentiat caracterul lor mai discret decat al masurilor bugetare, fiind imposibil de evaluat transferul asupra sistemului bancar.

Scaderea ratei de dobanda permite relansarea economica si a activitatii de creditare, amelioreaza situatia debitorilor si evita falimentul acestora, limiteaza scaderea activelor mobiliare si imobiliare in bilantul bancilor. De asemenea, permite bancilor sa "digere" criza chiar daca intarzie restructurarile care par inevitabile.

In S.U.A., in tarile Europei de Nord si in Japonia, politicile macroeconomice au jucat un rol determinant in iesirea din criza. In mare parte, ca urmare a unei politici monetare conjuncturale, bancile solvabile au regasit prosperitatea si au reusit sa gestioneze crizele. In celelalte tari europene, autoritatile monetare au fost "paralizate" de necesitatea realizarii criteriilor de la Maastricht si n-au acceptat modificari in politicile macroeconomice.