Finantele publice, politica fiscalǎ

Finantele publice, politica fiscalǎ

Dupǎ Unirea din 1859, finantele publice au constituit obiectul unor ample dezbateri, in Adunǎrile legislative, in publicatiile epocii, fapt ușor de inteles, dacǎ avem in vedere creșterea cheltuielilor necesare pentru finantarea reformelor ce se cereau a fi infǎptuite in vederea modernizǎrii economiei și societǎtii romanești, și gǎsirea de noi resurse pentru acoperirea cheltuielior respective, ceea ce presupunea apelul la o restructurare a sistemului de impunere fiscalǎ.

In procesul de formare a noului sistem de finante publice s-au realizat treptat, principiile și functiile moderne ale acestuia:

S- a introdus universalitatea impozabilitǎtii, eliminandu-se privilegiile și scutirile de taxe;

S-a adoptat principiul proportionalitǎtii impozitului, acesta fiind proportional cu veniturile sau valoarea bunurilor exploatate; cei cu venituri mici de la un anumit plafon erau chiar scutiti;

Se introduce administratia fiscalǎ - institutie specialǎ de stat pentru conceperea, așezarea , calcularea și colectarea impozitelor, ca sursǎ de bazǎ a venitului statului;

Se organizeazǎ evidenta bugetarǎ - prin Ministerul de Finante, in scopul calculǎrii veniturilor și cheltuielilor statului și administratiilor locale;

Aprobarea și controlul bugetului de cǎtre organele de reprezentare ale natiumii - parlament etc.;

Alt principiu al finantelor moderne este centralizarea bugetarǎ, toate veniturile și cheltuielile trebuind sǎ se regǎseascǎ intr-un buget general al statului;

Rǎspunderea bugetarǎ; institutiile financiare sunt obligate sǎ facǎ dǎri de seamǎ asupra executǎrii bugetului, iar Ministerul de Finante sǎ rǎspundǎ in fata Parlamentului de la care primește descǎrcarea de gestiune.

Se creazǎ o institutie a controlului curent financiar asupra principalilor factori de cheltuieli - ministere, departamente etc. - Curtea de Conturi, precum și controlul modului de evidentǎ a bunurilor și valorilor - Legea contabilitǎtii publice.

Elemante de modernizare a finantelor publice au apǎrut in Principatele romane in prima jumǎtate a secolului 19, fiind introduse in Regulamentele Organice dupǎ 1832, dar sistemul de finante s-a constitut dupǎ anul 1859, prin legislatie și institutii speciale; la 1863, s-a unit bugetul de stat al Moldovei cu cel al Munteniei;  in același an , s-a infiintat Curtea de Conturi, iar in 1881 s-a adoptat Legea contabilitǎtii publice. Dupǎ formarea comunelor - 1864, s-au intocmit bugetele comunale alǎturi de cele judetene, s-a organizat administratia financiarǎ și s-au aplicat treptat principiile moderne de impozabilitate.

Formarea sistemului modern de finante publice s-a desfǎșurat in cateva decenii, tranzitia de la vechiul sistem la noul sistem avand loc in conditii grele: lipsa personalului instruit, spiritul de indisciplinǎ financiarǎ, de coruptie și voluntarism in manuirea banului public etc. s-a mentinut incǎ mult timp.

La sfarșitul secolului 19 , finantele publice au inceput sǎ functioneze mai bine.

In consecintǎ, bugetul de stat a crescut, intre anii 1860 - 1914, de peste 15 ori, cheltuielile mǎrindu-se de la 38 mil. lei la 540 mil.lei.

Panǎ la anul 1886, din 26 bugete anuale, 20 s-au soldat cu deficite, acoperite cu imprumuturi interne sau externe dar dupǎ deceniul nouǎ situatia s-a imbunǎtǎtit, bugetele ca regulǎ, devenind excedentare

Veniturile bugetare s-au procurat din impozite, vanzarea unor bunuri imobile ale statului și din imprumuturi interne și externe. Sursa principalǎ 80 - 90% din venituri au constituit-o, insǎ, impozitele directe și indirecte.

Impozitele directe, impuse pe venituri din bunuri și servicii, impozite funciare pe pǎmant, pe clǎdiri de 4-6% ; impozite comerciale și industriale de 5%; impozite pe salarii introduse din 1877, tot de 5% - au o tendintǎ pronuntatǎ de reducerede la 70% din totalul inpozitelor la inceputul perioadei panǎ la 16% la sfarșitul perioadei.

Impozitele indiracte, baza impozabilitǎtii moderne, manifestǎ din contrǎ o tendintǎ de creștere relativǎ și absolutǎ; ponderea lo se mǎrește intre anii1860-1914 , de la 30% la 84%, formand sursa de venituri a statului. Avantajul fiscalitǎtii indirecte este cǎ, impozitele fiind așezate, mai ales, pe bunuri de consum și servicii aduc venituri mari, o datǎ cu creșterea acestora, se suportǎ de cǎtre masa intreagǎ și nu creazǎ nemultumiri evidente, fiind cuprinse in pretul produselor vandute.

Impozitele indirecte au insǎ un pronuntat caracter de inechitate, distribuindu-se prin produsele de bazǎ, aproximativ egal asupra consumatorilor, indiferent de venitul lor; celor cu venituri mari le revine mai putin, celor cu venituri mici le revine un impozit mult mai mare.

Un specialist a calculat impozitele ce reveneau la o familie cu venit mic de 800 lei anual și la alta cu venit de 50000 lei anual și a ajuns la concluzia ,, Aceste date ne aratǎ, cǎ familia sǎracǎ plǎtește aproape 1 / 4 din venitul sǎu impozite iar cea bogatǎ numai 1 / 100 din venitul sǎu; apoi cǎ impozitele noastre sunt excesiv de grele pentru cel sǎrac și aproape nesimtitoare pentru cel bogat"[1]

Finantele moderne au ca trǎsǎturǎ esentialǎ sporirea contributiei fiscale sau a poverii impozitelor, in perioada studiatǎ, volumul impozitelor a crescut de peste 15 ori, in timp ce veniturile populatiei numai de 3-3,5 ori.

Cheltuielile bugetare se efectuau de cǎtre ministere, , cǎrora li se distribuiau de cǎtre Ministerul de Finante, sumele aprobate de Parlament.

Grupate dupǎ destinatie, aceste cheltuieli se repartizau astfel:

Tabelul 4.1

Proportia sumelor cheltuite reflectǎ prioritǎtile pe care le acordau statul, guvernele, diferitelor probleme de interes national; in orice caz ponderea cea mai redusǎ o avea invǎtǎmantul, cultura, sǎnǎtatea, ceea ce se regǎsește in realitatea romaneascǎ din acea vreme: 2/ 3 din populatie era analfabetǎ, asistenta madicalǎ aproape inexistentǎ la sate, slaba penetrare a culturii și educatiei in masa populatiei.

Bugetele locale, create dupǎ 1864, la comune și judete, iși trǎgeau veniturile din taxele și impozitele locale, iar cheltuielile se efectuau pentru amenajarea localitǎtilor, pentru actiuni de urbanizare, dar ponderea principalǎ era pentru plate functionarilor publici, a unor școli, sprijinirea unor spitale, salubritate etc.

Bugetele locale reprezentau, in medie, 18-23% fatǎ de bugetul statului; s-au caracterizat in toatǎ perioada , prin marea dezordine, numeroase sustrageri și folosirea fondurilor comunale in interese personale; era terenul cel mai deschis coruptiei; au contribuit cu toate acestea la amenajarea localitǎtilor, introducerea iluminatului electric in multe orașe, a canalizǎrii, a unor constructii sociale.