Gestiunea pretului de transfer in cazul firmelor multinationale europene

GESTIUNEA PRETULUI DE TRANSFER IN CAZUL FIRMELOR MULTINATIONALE EUROPENE

1. Recomandarile OCDE si metodele de determinare a preturilor de transfer

Pe plan international problemele generate de fenomenul dublei impuneri au aparut prima data in evul mediu, iar situatiile de dubla impunere erau cel mai adesea cauzate de juxtapunerea a doua sau mai multe jurisdictii.

Primele incercari de solutionare a acestor aspecte au fost insa realizate doar in a doua jumatate a secolului XIX. Potrivit opiniilor din literatura internationala, aceste incercari se pot concretiza in trei etape:

etapa masurilor de eliminare a dublei impuneri in relatiile dintre statele federale ale aceleiasi uniuni;

etapa masurilor de eliminare a dublei impuneri in relatiile dintre statele quasi-independente ale aceluiasi imperiu;

etapa de inlaturare a dublei impuneri dintre statele independente.

Continuand linia acestor etape de dezvoltare a masurilor de eliminare a dublei impuneri in relatiile dintre state, primul tratat bilateral de inlaturare a dublei impuneri pe venit a fost incheiat in 1899 avand ca parti semnatare Prusia si Imperiul Austro-Ungar. in perioada 1899-1919 au fost incheiat 24 de conventii fiscale de eliminare a dublei impuneri si instituirea asistentei administrative. Problema crearii unor conventii care sa conduca la eliminarea dublei impuneri internationale s-a pus in mod concret incepand cu anul 1921 prin intermediul Ligii Natiunilor. Aceasta deoarece, in epoca, contemporana, dezvoltarea si modernizarea tratatelor bilaterale de evitare a dublei impuneri a fost si este influentata de activitatea desfasurata in cadrul organizatiilor internationale.

Desi eforturile academice s-au concentrat mai mult pe elaborarea modelelor teoretice privind preturile de transfer, aceste preturi au constituit, o problema pragmatica.

In majoritatea studiilor empirice, datele obtinute, privind chestionarele expediate firmelor multinationale, au evidentiat practici diferite de determinare a preturilor de transfer, fara o determinare explicita a motivelor ce au determinat fiecare opinie.

In literatura de specialitate se evidentiaza existenta a trei metode de baza privind determinarea preturilor de transfer, in cazul firmelor multinationale:

"preturi bazate pe costuri;

preturi bazate pe valoarea de piata;

preturi negociate

Se urmareste in paralel, determinarea celui mai potrivit pret de transfer, in cazul firmelor multinationale centralizate si descentralizate, se constata ca, pentru acestea din urma obiectul este greu de realizat.

Daca transferurile se desfasoara intre filiale, centre de cost, stabilirea pretului de transfer la nivelul costurilor bunurilor transferul intra-firma este o solutie buna, din punct de vedere contabil, in conditiile in care performanta firmei, in ansamblu, este cea care intereseaza.

Problema determinarii preturilor de transfer este reala in prezenta unor structuri descentralizate, unde existenta filierelor, centre de profit, presupune pe de o parte, masurarea performantelor filialelor autonome si confruntate cu nivelele de profit asteptate, iar pe de alta parte, alegerea surselor de aprovizionare, astfel incat, sa se asigure concilierea optimului individual (al filialelor), cu optimul colectiv (al firmei). In conditiile in care pretul de transfer reprezinta un cost pentru filiala cumparatoare si un venit pentru cea furnizoare, interesele managerilor de filiale se afla mereu in conflict. Metodele de baza privind determinarea pretului de transfer nu sunt intotdeauna, eficiente, pentru indeplinirea corespunzatoare a functiilor pe care preturile de transfer trebuie sa le asigure, si anume:

"functia de instrument de analiza, si fundamentare a deciziilor economice la nivelul filialelor si a firmei multinationale in ansamblul ei;

functia de stimulare a actiunilor filialelor producatoare, in deciziile lor, privind volumul, structura si calitatea produselor, precum si a optiunii filialelor cumparatoare, privind sursele de aprovizionare;

functia de recuperare a costurilor producatorilor si de redistribuire a veniturilor, intre acestia

Alte metode de determinare a pretului de transfer: metoda duala; metoda bazata pe ciclul de viata al produsului.

Aceste urmaresc eliminarea disfunctionalitatilor metodelor traditionale si in mare masura le asigura, sunt dificil de aplicat, datorita complexitatii mecanismului lor, ceea ce le reduce eficienta, in sporirea functionalitatii pretului de transfer, comparativ cu metodele traditionale.

Pretul de transfer bazat pe costuri[3]

"Literatura de specialitate considera ca optim pretul de transfer fixat la nivelul costului variabil al bunurilor transferate intra-firma, daca filiala furnizoare dispune de capacitate de productie in exces, sau la valoare de piata a acestora, in conditiile in care, pentru a aproviziona filiala cumparatoare, furnizorul intern trebuie sa-si reorienteze capacitatile de productie destinata initial produceri de bunuri (componente) vandute in afara firmei.". Este aproape universal acceptata ca fiind metoda corecta in literatura contabila, Atkinson sustine ca in aceste conditii de determinare a pretului, pentru bunurile transferate intra-firma, filiala cumparatoare centru de profit, va fi tentata sa exagereze cererea sa viitoare de componente, in faza de planificare a capacitatii de productie a filialei furnizoare de asemenea centru de profit, generand capacitate de productie in exces si risipa de resurse.

In situatia in care, filiala furnizoare apare ca centru de cost, ea va favoriza iesirea in exterior a produselor sale, ceea ce confera un venit curent mai mare, indiferent de tipul de cost care sta la baza pretului de transfer. In aceste conditii filiala cumparatoare va trebui sa se aprovizioneze din exterior, acest fapt nu va avea un efect negativ asupra firmei multinationale atata timp cat castigul centrului de cost furnizor, rezultat din valorificarile la extern, va depasii costul de oportunitate al filialei cumparatoare.

Metoda standard cost simplifica munca de inregistrare contabila si de evaluare a productiei nedeterminate, fara a solutiona in mod corespunzator problema costurilor fixe. Daca pretul de transfer corespunde costului complet standard, acoperirea costurilor fixe aferente filialei vanzatoare depinde de volumul de produse achizitionate efectiv de filiala cumparatoare. Daca acestea din urma nu cumpara cantitatile prevazute, costul unitar real al centrului furnizor va creste si performanta sa va fi mediocra metoda standard cost de stabilire a pretului de transfer fiind mai putin eficienta in stimularea filialelor implicate si deci in sporirea functionalitatii pretului de transfer. Daca filiala beneficiara cumpara mai mult decat a fost prevazut, cifra de afaceri obtinuta de vanzatorul intern va absorbi costurile fixe efective, acesta inregistrand o sporire a performantei sale, fara a fi direct responsabil de acest rezultat. Pentru a elimina aceste neajunsuri, consideram ca stabilirea pretului de transfer la nivelul costului variabil standard plus o taxa fixa pentru acoperirea costurilor fixe ale filialei furnizoare si o marja de profit este o solutie posibila ce asigura sporirea eficientei pretului de transfer in recuperarea costurilor si stimularea filialelor implicate in schimbul intra-firma, sporind, in consecinta , indeplinirea corespunzatoare a functiilor preturilor de transfer.

In cazul firmelor multinationale centralizate, transferurile intra-firma la costul total, inregistrat in momentul livrarii, este o metoda satisfacatoare pentru costurile contabilitatii. De fapt venitul total al firmei, ca urmare a valorificarii de piata a produselor finite, se imparte intre filiale pentru a oferii fiecarei iluzia unui profit. Astfel se poate masura profitul obtinut de firma ca intreg si, pe aceasta baza se stabilesc obiectivele viitoare privind profitul, fara a se putea masura contributia la profit a fiecarei filiale.

Teoria economica neoclasica recomanda stabilirea pretului de transfer la nivelul costului marginal al diviziunii furnizoare, in vederea maximizarii profitului firmei, in conditiile renuntarii la autonomia filialelor, cand piata externa pentru produsul ce face obiectul tranzactiei intra-firma este imperfect concurentiala sau nu exista.

Nivelul costurilor marginale este cunoscut de managerul filialei cumparatoare. Acesta detine lista ce cuprinde volumul operatiunilor aferente fabricarii unei unitati aditionale de produs si costul acestora, iar prin adaugarea propriului cost marginal obtine costul marginal de produs finit. Adesea costul marginal poate fi nedeterminat intre doua nivele de productie astfel incat curbele de cost si de venit nu se intalnesc niciodata, iar maximizarea profitului firmei nu se realizeaza.

Pretul de transfer bazat pe valoarea de piata

In conditiile existentei unei piete externe perfect concurentiale pentru bunul transferat intra-firma, teoria economica neoclasica indica faptul ca pretul de transfer trebuie sa fie egal cu pretul de piata, pentru ca situatia de optim sa existe.

Piata externa pentru bunurile ce fac obiectul comertului intra-firma este imperfecta, iar evaluarea la pretul pietei se poate utiliza fara a se asigura o situatie de optim, pentru toate filialele implicate. Astfel pretul de transfer egal cu pretul de piata, minus un comision de tehnica curenta, in conditiile in care filiala cumparatoare este un departament comercial, iar cea vanzatoare este o unitate de fabricatie, care distribuie produsele sale prin intermediul departamentului comercial. Filiala cumparatoare va comercializa produsul pe piata externa, la pretul pietei si va plati filialei vanzatoare un pret de transfer de piata incasat, diminuat cu un comision ce include cheltuielile comerciale si o cota de profit. Aceasta metoda nu este, intotdeauna, in interesul firmei. Cand cifra de afaceri a firmei scade comisionul departamentului comercial scade in valoare absoluta, dar nu spectaculos. Departamentul poate suporta aceasta pierdere, fara ca performanta sa globala sa fie afectata semnificativ. Pentru filiala de fabricatie, al carei rezultat este puternic influentat de realizarile departamentului comercial, scaderea cifrei de afaceri are efecte negative, semnificative, asupra performantei sale.

Aceasta metoda permite filialelor firmei multinationale sa opereze ca centre de profit, managerii acestor unitatii, fiind responsabili pentru propriile lor performante. Acest lucru poate genera o crestere a motivatiei managerilor de filiale si, totodata, o usurare a muncii firmei mama de evaluare reala a performantei operationale a filialelor sale. Utilizarea pretului de piata, ca reper in stabilirea pretului de transfer este dificila. In acest sens este necesara existenta unei piete competitive, ce asigura un pret comparabil, care sa egalizeze pretul de transfer. Pentru anumite bunuri, poate sa nu existe o piata externa, iar pentru altele, preturile pot fi distorsionate de elementele de monopol. Un pret de piata definitiv poate fi dificil de determinat, in conditiile in care, preturile pentru acelasi bun pot varia considerabil, de la o tara la alta, in functie de raportul intre cerere si oferta, de variatiile cursurilor valutare, a nivelurilor costurilor de transport, a impozitelor locale si taxelor vamale aferente. Cumulati, acesti factori sustin ideea ca, existenta unui pret de piata unic, pe care firma multinationala sa-l ia ca reper in stabilirea pretului de transfer, pentru un bun, este putin probabil. In conditiile in care, filiala furnizoare, privita ca centru de profit, nu lucreaza la intreaga sa capacitate, luarea pretului de piata ca reper, pentru stabilirea pretului de transfer ar putea determina ambele filiale sa realizeze tranzactii intra-firma.

Pretul de transfer dual

Metoda pretului de transfer dual porneste de la premiza ca interesele filialelor vanzatoare si cumparatoare sunt intotdeauna opuse. Filiala furnizoare va incerca mereu sa obtina pretul cel mai ridicat, iar filiala cumparatoare va incerca intotdeauna sa plateasca cat mai putin cu putinta, pentru bunurile achizitionate.

In cazul pretului dual filiala vanzatoare incaseaza pretul de piata, pentru bunul furnizat, iar cea cumparatoare plateste intr-o prima varianta, costul variabil standard al bunului de care beneficiaza, diferenta fiind debitata intr-un cont de reconciliere sau ajustare, la filiala mama.

Metoda pretului dual ajuta la rezolvarea conflictelor dintre vanzator si cumparator si acorda ambelor filiale stimulente adecvate, pentru a realiza tranzactii intra-firma. Filiala vanzatoare este asigurata ca va obtine pretul de piata plus eventuale economii de cost legate de eliminarea cheltuielile de vanzare, in conditiile in care managerul filialei beneficiare plateste costul variabil standard al bunului, detinand informatii pertinente privind costul, pentru a lua decizii optime pe termen scurt.

Se poate avea in vedere o alta varianta a metodei pretului de transfer dual, filiala vanzatoare poate fi creditata cu un pret de transfer egal cu costul de productie plus o cota de profit in conditiile in care filiala cumparatoare va fi debitata cu un pret egal cu pretul de piata, aferent bunului achizitionat. Diferenta dintre cele doua valori va fi inregistrata in debitul contului de reconciliere. Daca filiala furnizoare lucreaza sub capacitate, aceasta metoda ofera avantaje date, pe de o parte, de acoperire a costurilor totale si asigurarea unui profit, iar pe de alta parte, de economiile de cost induse de reducerea cheltuielilor de vanzare, in conditiile unui transfer intra-firma.

In concluzie, spre deosebire de metodele de baza ale pretului de transfer, care pot conduce la decizii necorespunzatoare, recurgerea la metode pretului de transfer dual motiveaza managerii de filiale sa actioneze nu doar in propriu interes ci si cel al firmei. O abordare modificata a pretului de transfer dual va determina o armonizare a obiectivelor si va acorda managerului filialei cumparatoare informatii pertinente, privind costurile, necesare pentru luarea deciziilor optime, pe termen scurt, sporind functionalitatea pretului de transfer. Insa, maniera anevoioasa, pe care o presupune aplicarea acestei metode, o face mai putin utilizabila in practica, ceea ce ii reduce, in consecinta, si eficienta in sporirea indeplinirii functiilor pretului de transfer, in aport cu metodele de baza.

Pretul de transfer si ciclul de viata al produselor

Informatiile de piata referitoare la nivelul pretului de vanzare al produsului finit, se stabilesc, cu anticipatie, costurile necesare ca produsul sa fie competitiv pe piata. Avandu-se in vedere fazele ciclului de viata ale produsului finit, valoare produselor intermediare este derivata de la nivelul costurilor tinta.

Se reuseste astfel, evitarea centralizarii informatiilor privind determinarea pretului de transfer, dar maniera greoaie de stabilire a marimii sale reduce aplicabilitatea acestei metode si, totodata eficienta in sporirea functionalitatii pretului de transfer, in raport cu metodele traditionale de determinare .

Aspecte preventive in privinta preturilor de transfer

Avand in vedere multiplele efecte negative asupra relatiilor economice internationale, create de dubla impunere, la nivelul statelor au fost propuse si aplicate diverse solutii in vederea diminuarii sau inlaturarii acestui fenomen.

Una dintre aceste cai si modalitati de prevenire si eliminare a dublei impuneri juridice internationale, care s-a impus in timp datorita rezultatelor, o constituie introducerea, in legislatia fiscala nationala sau in alte reglementari interne, a unor prevederi menite sa impiedice impunerea repetata de catre doua sau mai multe suveranitati fiscale diferite. Statele iau asemenea masuri mai ales atunci cand in practica internationala s-a generalizat o anume, solutie fiscala, iar nesocotirea ei ar putea crea prejudicii, atat statului considerat, cat si altor state cu care acesta intretine relatii economice.

Impunerea veniturilor realizate din activitati productive, comerciale de intermediere, financiare, a celor din dividende cuvenite pentru participarea la capitalul societatilor, din dobanzi la creditele acordate, redevente pentru folosirea sau concesionarea folosirii brevetelor de inventie, procedeelor de fabricatie, know-how, marcilor de fabrica si a altor drepturi de proprietate intelectuala, a drepturilor de autor pentru creatii stiintifice, literare si de arta, precum si a altor categorii de venituri, care are loc atat in tara de origine a acestora, cat si in tara de resedinta a beneficiarilor de venit, in conformitate cu legislatia fiscala a fiecarei tari, poate duce la stanjenirea schimburilor economice si a celorlalte activitati producatoare de venit, daca nu se creeaza instrumentele juridice necesare pentru evitarea dubeli impuneri a veniturilor sau averii. In conditiile existentei statelor ca entitati politice si a economiilor nationale, precum si a folosirii impozitelor ca parghie stimulatoare sau de limitare a unor activitati economice, comerciale si financiare, dubla impunere este operanta pentru partenerul strain. Acest fenomen are un rol restrictiv, constituind o frana in schimburile internationale de valori, deoarece sarcina fiscala devine mai mare in raport cu situatia cand venitul sau averea ar fi impusa o singura data, intr-un singur stat. In acest sens, "politica si legislatia fiscala fiind o manifestare stricta a suveranitatii fiecarui stat, fenomenul dubeli impuneri internationale apare frecvent, franand mai ales investitiile in strainatate, transferul de tehnologie sau proliferarea in afara statului national a filialelor societatilor comerciale".

Prin urmare, eliminarea dublei impuneri internationale apare ca fiind necesara pentru a asigura dezvoltarea in continuare a relatiilor economice dintre state. Astfel, ar fi bine sa se clarifice, armonizeze si sa se garanteze situatia fiscala a contribuabililor, atat persoane fizice, cat si persoane juridice, care sunt angajate in activitati comerciale, industriale, financiare sau in alte state, prin aplicarea unor solutii comune la cazuri identice de dubla impunere internationala.

In vederea eliminarii sau, cel putin a restrangerii influentei nefaste a dublei impuneri internationale, statele, precum si practica fiscala au propus si adoptat cele mai variate masuri, fie cu caracter intern, fie cu caracter international.

Existenta diferitelor moduri de impunere, in baza sistemelor fiscale nationale, se soldeaza cu fenomenul dublei impuneri.

In consecinta, apare necesitatea evitarii si eliminarii dublei impuneri, prin intermediul conventiilor de evitare a dublei impuneri sau al normelor nationale in mod independent. In practica internationala de impunere a veniturilor si capitalurilor, sunt cunoscute doua cai de eliminare a dublei impuneri:

"eliminarea la nivel national, in limitele legislatiei interne privind impunerea veniturilor;

eliminarea la nivel international, in limitele conventiilor privind evitarea dublei impuneri".

Conventia fiscala bilaterala reglementeaza modalitatea de impunere, de catre doua state, a veniturilor si capitalurilor unuia si aceluiasi contribuabil. Scopul de baza al conventiei este eliminarea dublei impuneri internationale.

Doar in cazurile cand, in conventie, este prevazuta obligatia statului de a folosi anumite metode de eliminare a dublei impuneri la nivelul legislatiei nationale, se poate afirma ca conventia elimina in acelasi timp si dubla impunere economica. "Doar folosirea complexa a ambelor cai se poate solda cu excluderea completa a cazurilor de dubla impunere, deoarece eliminarea dublei impuneri economice este posibila doar la nivel national si, invers, in lipsa conventiilor privind evitarea dublei impuneri, nu ar fi posibila eliminarea dublei impuneri internationale".

De aceea, practic, in fiecare stat, functioneaza mecanisme nationale, care protejeaza contribuabilii de dubla impunere si care nu depind de existenta conventiilor fiscale.

3. Riscuri legate de preturile de transfer si reglementarea diferentelor

Economia mondiala caracterizata printr-o permanenta extindere a schimburilor intre tari, a cooperarii multilaterale, determina prezenta tot mai accentuata a riscurilor ce decurg din amplificarea relatiilor comerciale externe. Schimburile economice internationale sunt influentate de factori de ordin economic, financiar, monetar, politic si dinamica lor accentueaza sau disipa riscul in comertul exterior si in relatiile financiar valutare.

Analiza aspectelor legate de geneza, evolutia, derularea, controlul si operarea in conditii de risc trebuie sa fie permanenta. Cercetarile trebuie aprofundate si corelate cu rezultatele financiare, cu eficienta si experienta obtinute pana la acel moment. Interpretarea actuala a acestei vechi idei s-ar transpune economic astfel: daca riscul nu poate fi exclus in totalitate atunci trebuie actionat in sensul diminuarii lui. Cauzele care genereaza riscurile sunt numeroase si pot fi de natura comerciala, necomerciala, valutara etc.

Cu toate acestea riscul nu poate fi evitat integral; acest aspect ramane tot timpul in sarcina exportatorului sau a importatorului. In afara de cele preluate de alti operatori financiari raman omniprezente "riscurile reziduale", care sunt considerate riscuri imprevizibile prin natura lor si care nu pot fi acoperite. Operatiunile in afara bilantului creeaza la randul lor alte riscuri. Principalele riscuri care pot aparea pe parcursul derularii unui contract comercial international pot fi cauzate de parteneri sau determinate de situatia economica si politica a tarii.

"Riscurile privind producerea marfurilor si efectuarea serviciilor afecteaza ambii parteneri ai tranzactiei internationale: exportatorul este expus prin faptul ca importatorul poate anula unilateral comanda sau poate refuza nejustificat sa preia marfa, iar importatorul este afectat daca exportatorul nu poate efectua comanda la timp sau in totalitate si la standardele cerute".

Riscul de neplata este cel care ii preocupa cel mai mult pe exportatori. Dupa ce acestia livreaza marfa in conditiile cerute prin contract ei pot ajunge in situatia de a nu incasa contravaloarea exportului. Exista si o forma a riscului de neplata pentru importatori in cazul in care exportatorul nu ramburseaza avansul platit chiar daca el este cel care nu a onorat contractul.[7]

Riscul de transfer se manifesta in situatia in care legislatia, sistemul de plati sau alti factori de ordin economic determina statul sau institutiile de drept public sa refuze efectuarea platii in moneda convenita in contract, ceea ce va genera un risc asupra activitatii exportatorului. De asemenea se poate intampla ca platile fara garantie de transfer sa nu poata fi efectuate si marfa sa nu poata fi achizitionata de catre importator. Prin risc valutar se intelege posibilitatea aparitiei unei pierderi in cadrul unei tranzactii economice sau financiare ca urmare a modificarii cursului valutar. In perioada actuala fluctuatiile valutare sunt sesizate in fiecare stat ca urmare a internationalizarii si interconectarii pietelor.

Riscul valutar este o problema care afecteaza activitatea de comert exterior la nivel microeconomic, mezoeconomic si macroeconomic. Analog pierderilor inregistrate de companiile exportatoare ca urmare a deprecierii monedei de contract apar consecinte la nivel macroeconomic in sensul maririi deficitului balantei de plati, modificarii valorice a exportului si importului sau a datoriei externe. Din acest motiv gestionarea cursului valutar reprezinta o preocupare a autoritatilor monetare la nivelul fiecarei tari.

Riscul de bilant sau de conversie provine din reevaluarea periodica la data intocmirii bilantului in moneda nationala a activelor si pasivelor in devize, si mai ales a capitalurilor investite in cadrul filialelor sau reprezentantelor externe. Acest risc potential nu corespunde unui flux de trezorerie efectiv; variatiile de valoare care rezulta din bilant fac obiectul unui tratament fiscal si contabil diferit, in conformitate cu reglementarile in materie la nivel national.

Riscul de competitivitate sau riscul economic este asimilat raporturilor firmei cu societatile concurente straine si se refera la competitivitatea produselor din punct de vedere al pretului si al calitatii. Acest risc se manifesta prin incidenta variatiilor de schimb asupra cifrei de afaceri sau marjei unei societati comerciale. In practica competitivitatea bunurilor si serviciilor este influentata de raporturile de schimb practicate pe cele mai mari piete. O apreciere a monedei nationale face mai dificila efectuarea exporturilor si favorizeaza importurile. In aceste conditii un exportator, pe fondul manifestarii concurentei, trebuie sa-si reduca marjele pana la nivelul la care preturile raman competitive. De altfel si o societate comerciala care produce si vinde doar pe piata interna se poate intalni cu astfel de efecte daca preturile furnizorilor externi s-au majorat datorita deprecierii monedei nationale.

Cu toate ca de multe ori reprezinta un impediment in dezvoltarea afacerilor, riscul nu trebuie sa constituie un element psihologic de natura sa franeze initiativa intreprinzatorului ci sa genereze o abordare mai complexa a aspectelor pe care le ridica negocierea, perfectarea si derularea unor contracte comerciale internationale, dar si utilizarea tehnicilor de finantare, creditare si acoperire la risc in comertul exterior.