Geneza si etape in evolutia sistemului bancar romanesc

Geneza si etape in evolutia sistemului bancar romanesc

Perioada de debut a relatiilor economice de tip capitalist isi prezenta actorii - zarafii - desfasurand ca si activitate principala vanzarea si cumpararea de monede in scopul obtinerii de castiguri deoarece pe teritoriile romanesti existau numeroase monede de aur si argint (florini, galbeni olandezi, imperiali sau venetieni, taleri, monede turcesti, etc). Odata cu trecerea timpului zarafii s-au specializat desfasurand si activitati de creditare. Creditele erau in special destinate consumului, alaturi de asa-zisul "credit politic", ce presupunea cumpararea unei functii in ierarhia administratorilor sau cumpararea scaunului domnesc la Inalta Poarta. Dobanzile practicate de acestia erau intre 12-24% insa puteau ajunge si la niveluri enorme de pana la 300% datorita conditiilor stricte impuse la acordarea creditelor, fapt care i-a "transformat" pe zarafi in camatari. In acest context era necesara aparitia si dezvoltarea unui sistem bancar.

Conturarea unui sistem bancar romanesc pe teritoriul tarii noastre s-a realizat la sfarsitul secolului al XIX-lea datorita preocuparilor din partea statului, a transformarii camatarilor in bancheri si nu in ultimul rand datorita dorintei investitorilor straini de a infiinta banci pe teritoriile romanesti. La inceput, sistemul bancar romanesc s-a concretizat in specializarea unor case comerciale straine in domeniul bancar si camataresc deschise in diferite zone ale tarii - Braila - intr-un numar de 10 case comerciale, Galati - 21, Bucuresti - 20 .

Anul 1834 este marcat de infiintarea unei banci comerciale care sa efectueze operatiuni de depozit, de scont si de transfer. O incercare destul de timpurie pentru modernizarea operatiunilor de credit pe teritoriile romanesti a lasat-o un intelectual al vremii, Anastasie Basota care a fondat in 1845, la Iasi, o "societate cambiala", o banca, ce efectua operatiuni de scont si uneori de schimb de monede. Capitalul initial al acesteia a fost de 7.232 de galbeni iar in 1847, a ajuns la un nivel de 30.866 de galbeni . Asemenea preocupari le-a avut si Nicolae Balcescu care in 1851 a elaborat un proiect de infiintare a unei banci ipotecare si de scont.

Totusi dezvoltarea relatiilor comerciale si cerintele economiei necesita crearea unui sistem bancar modern prin infiintarea de banci organizate ca societati pe actiuni, cu participarea statului, cerinte evidentiate in repetate randuri si de revolutionarii din Muntenia si Moldova. Astfel in 1856, la initiativa controversatului evreu Nulandt s-a infiintat Banca Nationala a Moldovei, cu sediul la Iasi avand capital german, englez, francez si intr-o mica proportie romanesc. De la inceputul activitatii sale banca a avut privilegiul de a emite monede de aur si argint si posibilitatea de a-si mari disponibilitatile banesti prin intermediul unor imprumuturi din Germania. Cu toate acestea, pe fondul aplicarii unei politici de gestionare defectuoase a resurselor si datorita speculatiilor dubioase in care a fost implicata in ceea ce priveste plasamentele, banca a dat faliment un an mai tarziu de la constituirea sa.

Prima institutie romaneasca de credit se infiinteaza in anul 1864 sub denumirea de Casa de Depuneri si Consemnatiuni, a carei activitate principala viza atragerea de resurse si plasarea acestora in titluri de stat.

In anul 1872, din initiativa unor intelectuali ai vremii (invatatorul Visarion Roman) a luat nastere prima banca cu capital national sub denumirea de Banca Albina. Este momentul care marcheaza debutul unui sistem bancar national in centrul si estul Europei. Activitatea bancii a pornit cu pasi timizi fiind adresata in special taranimii, pe de o parte, pentru finantarea agriculturii, iar pe de alta parte, prezenta avantaje pentru economisire. Principalele operatiuni erau concretizate in scontul cambial si imprumuturile ipotecare, iar in perioada 1899-1948 a sprijinit aparitia si editarea publicatiei " Revista economica".

In urmatorii 20 de ani a avut loc infiintarea altor 50 de banci romanesti. In perioada 1864-1883 au fost deschise institutii bancare cu capital autohton, din care le amintim pe cele mai importante: Banca Romana (1865), Creditul Funciar Rural si Urban (1873-1875), Banca Marmorosch-Blank (1874), Banca Unita pentru Industrie si Ipoteca (1882), Banca Furnica (1883). Principalul scop al acestora a fost sa ii ajute pe taranii romani in cumpararea pamanturilor, dar au ajutat si organizatiile iredentiste romanesti (Astra, mai tarziu Liga Culturala Romaneasca). In cumpararea mosiilor romanesti au primit ajutor eficient de la Banca Centrala Austro - Ungara, si de la mai multe banci de la Budapesta, care au oferit imprumuturi de un volum considerabil bancilor romanesti, in conditii avantajoase. Suma imprumutata de cate o banca atingea de multe ori dublul capitalului total al bancii respective. Fara acest ajutor bancile romanesti nu ar fi rezistat pe piata.

Momentul decisiv al dezvoltarii si consolidarii sistemului bancar romanesc de atunci a fost aparitia Bancii Nationale a Romaniei in 17 aprilie 1880 dupa ce Ion C. Bratianu, presedintele Consiliului de Ministri, depune la data de 27 februarie 1880, la Parlament, proiectul Legii constitutive a Bancii Nationale a Romaniei. Necesitatea crearii unei astfel de institutii ne este prezentata in mod elocvent de urmatorul citat expus la data dezbaterii acestui proiect:

" Necesitatea infiintarii unei banci de scompt si circulatiune simtita de societatea noastra intr-un mod atat de intensiv de mai multi ani incoace nu provine numai din cauza legitimei dorinte ce are fiecare om de a afla cu inlesnire si cu cat mai mica dobanda, un capital necesar spre a pune in miscare activitatea sa comerciala si industriala, ea este mai ales efectul dezvoltarii ce au luat intr-o tara tranzactiile comerciale si industriale, mijloacele de comunicatiune si in fine desteptarea intelectuala in genere, ce cauta, in toate partile si prin toate modurile, a-si satisface spiritul de intreprinderi, a multiplica necontenit ceea ce are deja, a se misca in fine mai liber si cu puteri mai mari pe calea cea larga a procesului si a buneistari."

Tot in cadrul acestor dezbateri este subliniata utilitatea acestei institutii de emisiune prin monopolul asupra emiterii biletelor de banca la purtator, precum si necesitatea limitarii puterii de emisiune si a dreptului statului de a cunoaste si de a controla operatiunile unei astfel de institutii bancare. Constituirea Bancii Nationale ca societate pe actiuni cu capital public si privat a avut drept model principiile si mecanismele functionarii ce au stat la baza legii de infiintare a Bancii Nationale a Belgiei la fel cum si Constitutia Romaniei adoptata in 1866 a avut drept baza principiile Constitutiei Belgiei adoptata in 1830.

Sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX a surprins un sistem bancar romanesc in plina ascensiune cu o retea extinsa de banci comerciale si institutii de credit specializate in acordarea de imprumuturi pe termen lung, caracterizat totusi printr-un grad sporit de concentrare care in 1913 se evidentia prin detinerea de catre 9 banci comerciale a 61% din total capitaluri si 82% din volumul operatiunilor active.

O deosebita dezvoltare au cunoscut-o bancile din Romania dupa Primul Razboi mondial si infaptuirea Marii Uniri. Numeric la nivelul anului 1910 existau 116 banci, in 1916 erau 237 de banci pentru ca in perioada 1919-1928 numarul acestora sa creasca de la 215 la 1122 de banci, iar volumul creditelor acordate in perioada 1918-1928 a crescut de la aproximativ 1 miliard de lei la 62 miliarde de lei. Era perioada de prosperitate a bancherilor in conditiile obtinerii unor profituri substantiale datorate pe de o parte de proliferarea inflatiei, iar pe de alta parte de cresterea preturilor si a dobanzilor practicate de banci (mai mari de 20%) in conditiile in care banca de emisiune stabilea taxa oficiala a scontului la un nivel de 6%. Structura sistemului bancar romanesc de atunci cuprindea banci comerciale si banci populare constituite sub forma bancilor de credit specializate in operatiuni cu amanuntul pentru populatie. Astfel in 1928, in Romania functionau 1122 de banci comerciale si 4743 de banci populare.

In anul 1929 activitatea bancara atinsese nivelul sau cel mai dezvoltat, insa odata cu manifestarea puternicei crize economice din 1929-1933 numarul bancilor s-a redus considerabil de la 1122 la numai 873 de banci. Motivele unei astfel de evolutii se datoreaza crizei care s-a concretizat in numeroase falimente bancare si fuziuni inevitabile mai ales din partea bancilor mici si mijlocii.

Noua conjunctura economica-financiara a Romaniei intrevedea o asanare a sistemului bancar romanesc de atunci, proces care nu a intarziat sa se manifeste. La data de 8 mai 1934 a fost adoptata Legea nr. 70 pentru organizarea si reglementarea comertului de banca. Prevederile acestei legi surprindea conceptul de banca ca fiind orice antreprindere comerciala al carei obiect principal este acela de a savarsi orice fel de operatiuni asupra sumelor de bani an numerar, asupra creditelor, asupra efectelor de comert, asupra diferitelor valori negociabile, precum si orice alte operatiuni an legatura cu acestea. Alte reglementari ale acestei legi aveau in vedere dispozitii referitoare la constituirea si administrarea societatilor bancare, dispozitii privind tipurile de operatiuni pe care le putea practica o banca in acea vreme, procedura de supraveghere si control al comertului de banca si dispozitii finale in ceea ce priveste falimentul si fuzionarea societatilor bancare.

In ceea ce priveste exercitarea functiei de supraveghere si control al comertului de banca, art. 42 din legea mai sus mentionata prevedea: pentru aplicarea acestei legi, cum si pentru supravegherea comertului de banca an genere, se constituie un Consiliu Superior Bancar, avand drept personalitate juridica.

Consiliul Superior Bancar ca institutie centrala de reglementare bancara constituit in 1934, era o institutie de sine statatoare ce functiona pe langa Banca Nationala a Romaniei fiind condusa de 11 membri delegati de la diferite institutii si ministere si al carei presedinte era Guvernatorul BNR, iar hotararile principale vizau in special mentinerea, lichidarea sau fuzionarea de banci.

In 1935 a fost adoptata o alta lege cu privire la inlesnirea si refacerea creditului determinand o concentrare a capitalului bancar prin aparitia unor banci care detineau cea mai mare parte a resurselor financiare ale tarii, cu efecte favorabile asupra sistemului de creditare si asupra economiei, in general.

Intre anii 1934-1941 numarul bancilor s-a redus la 275 desi capitalul bancar si-a pastrat oarecum volumul. Ceea ce era deosebit era tocmai gradul de concentrare a acestuia determinat de lichidarea unor banci mici sau fuzionarea lor cu marile banci, fiind hotarate in aceeasi perioada circa 85 de fuzionari si 460 de lichidari intarind pozitia grupului marilor banci.

In anul 1941, 1,8% din numarul bancilor detineau 52% din activele bilantiere, iar cele trei mari banci precum Banca Romaneasca, Banca de Credit Roman si Banca Comerciala Romana detineau 70% din resursele financiare ale tarii.

Adoptarea noii legi bancare si crearea unei institutii independente de supraveghere si control al comertului de banca a conferit sistemului bancar romanesc coerenta si functionalitate. Bancile au indeplinit un rol insemnat in dezvoltarea economiei romanesti indeosebi a industriei. Totodata, sistemul bancar din tara noastra a sustinut dezvoltarea capitalului autohton insa o pondere insemnata a avut-o si capitalul strain. Ca si structura a capitalului strain, dupa Primul Razboi Mondial se constata o reducere a ponderii capitalului german in sistemul nostru bancar si o crestere a celui francez si belgian, pana in preajma celui de al Doilea Razboi Mondial, cand capitalul german avea sa inregistreze o noua ascensiune.

In afara bancilor comerciale si a bancii centrale, sistemul bancar romanesc mai cuprindea un institut de credit specializat in finantarea industriei (Societatea Nationala de Credit Industrial infiintata in 1923, numita si Creditul Industrial). De asemenea functionau si Creditul Tehnic, Creditul Minier si Creditul Transilvanean. Tot sub supravegherea Bancii Nationale isi desfasurau activitatea bancile populare, creditul cooperatist si casele de imprumut pe gaj.

Instaurarea regimului comunist la conducerea tarii noastre (1945-1989) a produs transformari de fond si forma a economiei devenind astfel o economie centralizata bazata pe controlul absolut al statului asupra proprietatii private si a economiei in ansamblul sau. Sistemul bancar a simtit puternic aceasta transformare, moment marcat de etatizarea si reorganizarea Bancii Nationale a Romaniei in decembrie 1946 prin care statul era unicul organ de dirijare si control al sistemului monetar si de credit din Romania. Efectele acestei reforme au fost devastatoare pentru sistemul bancar datorita noilor practici ale Bancii Nationale prin care numeroase banci au fost excluse de la operatiunile de rescont, ceea ce limita alimentarea cu lichiditati a bancilor care concomitent cu evolutia galopanta a inflatiei din acea perioada agravau situatia financiara a multora dintre ele. In aceasta situatie numeroase banci au dat faliment.

La doi ani de la nationalizarea Bancii Nationale au fost etatizate toate bancile care nu au dat faliment astfel ca la 1 septembrie 1948 structura sistemului bancar cuprindea Banca Nationala a Romaniei, care a preluat si operatiunile fostei banci comerciale, Banca de Credit pentru Investitii (prin transformarea Societatii Nationale de Credit Industrial) si Casa de Economii si Consemnatiuni (CEC), iar in anul 1968 s-au mai infiintat alte doua banci specializate: Banca Romana de Comert Exterior (BRCE) si Banca pentru Agricultura si Industrie Alimentara (BAIA).

Sistemul bancar centralizat de atunci s-a caracterizat prin eliminarea concurentei, in conditiile in care BNR indeplinea si functia unei banci comerciale de creditare directa a intreprinderilor si organizatiilor economice, devenind centrul unic de casa, decontari si credite. Intreaga activitate economica si bancara era organizata si subordonata sistemului de planificare centralizata dupa modelul sovietic si anume un sistem de tip monobancara.