Intermediarii si pietele creditului

Intermediarii si pietele creditului

1. Participantii si intermediarii

Potrivit acestei interpretari in economie actioneaza trei mari categorii de participanti (denumiti agenti ultimi sau unitati de cheltuieli) pe care le apreciaza dupa rezultatul bugetului lor: a. unitatile excedentare, care economisesc (si cauta plasament pentru aceste economii: aceste unitati fiind de fapt familiile); b. unitatile deficitare ale caror cheltuieli de dezvoltare iu principal, sunt superioare propriilor lor acumulari sau economii, acestea sunt considerate, la modul general, prin denumirea de intreprinderi non-financiare; si in fine; c. unitati cu situatii alternative, respectiv uneori excedentare, alteori deficitare, situatii in care se afla administratia si exterioruI (acesta din urma ca expresie a interventiei agenitilor economici externi pe piata interna).

Este evident ca in aceasta acceptiune se porneste de la considerarea ecuatiei general acceptata: economii = investitii, care exprima orientarea fluxului economic general si deci releva faptul esential ca in economie exista doi poli: imprumutatorul final si imprumutatul ultim, participanti pre­ponderenti ai procesului de redistribuire a capitalului in economie, intre care se desfasoara multiple circuite.

Un prim circuit este reprezentat de datoria primara. Pe de o parte, in cadrul acestui circuit intreprinderile non-financiare emit actiuni si obligatiuni pe care le vand familiilor si-si atrag astfel capitalul suplimentar de care au nevoie. De asemenea, intreprinderile non-financiare recurg la imprumuturi pe termen mijlociu si lung prin efectele comerciale pe care le semneaza, urmarind acelasi scop.

Familiile se vadesc a fi tot mai mult interesate in achizitia unor asemenea active financiare aducatoare de dobanzi si dividende. Ele isi procura aceste active fie prin subscriere, fie prin accesul la piata de capital, bursa de valori. Trebuie sa subliniem ca aceasta finantare pe linie scurta, denumita si finantare directa, nu apeleaza la intermediari financiari.

Intermediarii financiari au un rol deosebit in cadrul datoriei secundare. In acceptia lui Gurley si Shaw datoria secundara este compusa din ansamblul titlurilor de creanta pe termen scurt, mediu si lung, emise de intermediarii financiari in contrapartida titlurilor datoriei primare pe care acestia le cumpara.

Principalii intermediari financiari sunt intermediarii financiari monetari sau bancari (respectiv bancile comerciale si banca de emisiune). O alta categorie de intermediari financiari, intermediarii financiari non-bancari, in principal organisme specializate in colectarea economiilor (case de economii, fonduri de pensii, campanii de asigurari) nu au putere sa creeze moneda. Acestea emit in principal cvasimoneda si uneori si active financiare spe­cifice: valori mobiliare.

Un rol deosebit in crearea datoriei secundare si efectuarea finantarii indirecte il au intermediarii financiari bancari. Acestia actioneaza prin operarea unor transformari care sunt necesare sau sunt dorite de clientii lor. In primul rand, intermediarii financiari bancari transforma activele financiare in active lichide promovand preferintele pentru lichiditati ale clientilor lor. Detinatorii de active financiare, forme ale datoriei primare, care, prin natura lor, sunt conditionate si riscante, le ofera bancilor spre achizitie (sau le ofera in gaj pentru imprumuturi de care beneficiaza) obtinand active lichide, expresie a datoriei secundare.

2. Pietele de capital, pietele creditului

Din cele de mai sus rezulta ca in procesele economice apar numerosi factori interesati in vanzarea, sau cumpararea capitalurilor disponibile pe o­ perioada mai scurta sau mai indelungata, si ca in realizarea dezideratelor lor privind fructificarea capitalurilor ei negociaza, se confrunta si se pun de acord in cadrul unor relatii specifice de piata.

Totalitatea relatiilor dintre diferitele subiecte economice, intreprinderi si persoane, intre acestea si intermediarii bancari, precum si a raporturilor dintre banci si alte institutii de credit privind transferul de disponibilitati monetare ca forma specifica de circulatie si fructificare a capitalului, formeaza pietele de capital sau pietele creditului. Aceste piete sunt segmentate in functie de natura participantilor si scopurile urmarite de acestia. Astfel, potrivit celei mai acceptate considerari a structurii pietelor, distingem: piata capitalurilor; piata monetara; piata valutara.

Piata capitalurilor implica forme specifice avand drept obiect investitiile pe termen lung, respectiv tranzactii asupra actiunilor si obligatiunilor sau a altor titluri derivate, fie in momentul emisiunii lor, prin subscriere, fie prin operatii ulterioare la piata secundara, bursa de valori.

Piata monetara sau piata creditului are drept obiect capitalurile disponibile pe termen scurt si piata valutara este un compartiment obligatoriu pentru fluxurile de capital din si catre exterior.

Complexitatea relatiilor din cadrul pietei monetare conduce la segmentarea ei specifica, functie de diversitatea fireasca a unor laturi ale procesului de mobilizare si angajare a capitalurilor disponibile.

In cadrul pietei monetare distingem:

a. piata monetara (clasica) formata din piata monetara sau piata scontului si piata monetara propriu-zisa, considerate ca doua parti componente complementare ale pietei monetare clasice.

b. pietele paralele s-au format, treptat, in perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial, in imprejurari istorice si de dezvoltare economica specifice, care au determinat structura unor noi piete ale creditului independente, in functionarea lor, si cu restranse canale de comunicare directa cu celelalte piete apartinand pietei traditionale a creditului.

Prima piata paralela prezenta in tarile dezvoltate este piata eurodevizelor: Eurodevizele reprezinta creantele exprimate in valuta unei tari, care se utilizeaza in afara granitelor nationale de catre nerezidenti.

piata creditului intre firme (intercompany market) consta in avansarea de sume importante de catre unele firme altora, pe termen scurt. Aceasta reprezinta o forma de emancipare de sub tutela intermediarilor denumita si dezintermediere care asigura participantilor un plus de randament pe seama profiturilor cuvenite intermediarilor bancari.

In raport de caracteristicile economiei respective si a sistemelor bancare nationale mai apar sub forma pietelor paralele: piata societatilor financiare in legatura cu formarea si redistribuirea resurselor pentru operatiile specializate ca leasing, factoring si altele; piata ipotecara, in legatura cu constituirea resurselor si utilizarea creditelor ipotecate; piata autoritatilor locale privind mobilizarea resurselor, indeosebi prin credite pe termen scurt, necesare desfasurarii activitatii autoritatilor locale.