Modele si institutii de reglementare si supraveghere bancara

MODELE SI INSTITUTII DE REGLEMENTARE SI SUPRAVEGHERE BANCARA

Introducere

Modele de supraveghere financiara

Rolul bancii centrale in supravegherea bancara prudentiala

Cooperarea internationala in domeniul supravegherii bancare

1. Introducere

In ultimele doua decenii, sistemele financiare din numeroase tari au suferit mutatii importante in ceea ce priveste marimea si structura lor precum si gama de produse si servicii oferite. Pe plan international, s-a inregistrat o tendinta de crestere a marimii relative a sistemelor financiare, in paralel cu diversificarea si sporirea in complexitate a produselor oferite de institutiile financiare. Inovarea financiara si progresele tehnologice au determinat erodarea continua a frontierelor traditionale dintre segmentele sectorului financiar (sistem bancar, piete de capital, institutii de asigurari) si cresterea competitiei intre diferite tipuri de intermediari financiari ce ofera produse similare. Aceste tendinte ridica numeroase probleme privind alegerea unui model de supraveghere financiara optim si, in cadrul acestuia, a autoritatii careia trebuie sa i se incredinteze supravegherea bancara.

2. Modele de supraveghere financiara

In general, in practica internationala, se pot distinge urmatoarele tipuri de modele de supraveghere: (1) supravegherea institutionala, (2) supravegherea functionala, (3) supravegherea in functie de obiective; (4) supravegherea integrata.

Supravegherea institutionala (denumita si supraveghere sectoriala) se caracterizeaza prin aceea ca activitatea de control prudential este indreptata asupra unei categorii specifice de institutii financiare, indiferent de gama de activitati pe care acestea le presteaza. In cazul acestui model, ce urmeaza segmentarea clasica a sectorului financiar in trei piete, exista cate o singura autoritate de supraveghere pentru banci, intermediarii financiari operand pe pietele de capital si intermediarii din sectorul asigurarilor. Supravegherea institutionala este eficienta in cazul intermediarilor financiari ce desfasoara numai activitati specifice unui sector din cadrul sistemului financiar, deoarece nu creeaza duplicari ale controalelor prudentiale si determina costuri scazute. In situatia in care exista intermediari financiari apartinand unor sectoare diferite, dar carora li se permite sa desfasoare aceleasi activitati, modelul poate conduce la distorsiuni de reglementare datorita faptului ca este posibil sa se aplice reguli prudentiale diferite fata de acelasi tip de operatiuni. Distorsiunile respective pot genera arbitraje de reglementare, cu consecinte destabilizatoare asupra sistemului financiar. Un alt dezavantaj al modelului este acela ca poate conduce la aparitia fenomenului de captura ("regulatory capture") a agentiilor sectoriale de supraveghere de catre institutiile supravegheate, intrucat aceste agentii se pot angaja, fara sa vrea, in promovarea intereselor particulare ale sectorului reprezentat.

O varianta recenta a modelului analizat este supravegherea institutionala intarita, ce urmareste sa raspunda modificarilor inregistrate in structura sistemului financiar. Conform acestei variante, tarile pastreaza cate o autoritate de supraveghere pentru fiecare segment al sectorului financiar, dar cooperarea intre acestea este intarita prin adoptarea unor memorandumuri de intelegere ("memoranda of understanding"- MoUs) sau prin infiintarea unui Consiliu al Supraveghetorilor Financiari. Rolul acestui consiliu, constituit din reprezentanti ai autoritatilor sectoriale, este de a asigura coordonarea aspectelor care nu sunt specifice unui singur sector, cum ar fi de ex. supravegherea conglomeratelor financiare sau informatiile pentru consumatori.

In cazul supravegherii functionale fiecare autoritate este responsabila cu supravegherea unei singure activitati indiferent de tipul de institutie care realizeaza aceasta activitate.

Supravegherea in functie de obiective. Potrivit acestui model de supraveghere, fiecare autoritate are drept atributii exercitarea controlului in functie de un obiectiv al reglementarii[1], indiferent de institutia sau activitatea in cauza. In consecinta, o singura autoritate este responsabila cu supravegherea prudentiala a mai multor tipuri/tuturor tipurilor de institutii financiare, in timp ce alta autoritate este responsabila cu supravegherea regulilor de conducere a afacerilor ("business conduct rules"). Acest model de supraveghere, cunoscut si sub denumirea de "Twin Peaks", se aplica in Australia din 1998. Conform modelului australian, o singura agentie (Australian Prudential Regulation Authority) a preluat responsabilitatea asigurarii sanatatii financiare a tuturor tipurilor de institutii financiare, in timp ce fosta autoritate de supraveghere a pietei de capital (Australian Securities and Investments Commission) si-a asumat raspunderea pentru integritatea pietelor si protectia consumatorilor la scara intregului sistem financiar. Banca centrala australiana a pastrat raspunderea politicii monetare si pe cea a asigurarii mentinerii stabilitatii sistemice, aceasta ultima atributie fiind indeplinita prin asigurarea facilitatilor de imprumutator de ultima instanta si prin reglementarea sistemului de plati. Faptul ca banca centrala nu este implicata in supravegherea prudentiala este considerat de unii analisti ca un dezavantaj al modelului australian, deoarece o banca centrala trebuie sa dispuna de informatii detaliate si cat mai recente privind o institutie financiara in cazul unei crize cu implicatii sistemice.

O alta forma a supravegherii in functie de obiective, ce inlatura dezavantajul mentionat anterior, exista de mai mult timp in Italia, unde banca centrala este responsabila atat cu stabilitatea sistemica cat si cu supravegherea prudentiala a bancilor, a societatilor de valori mobiliare si a fondurilor de investitii, in timp ce autoritatea pietei de capital (Consob) supravegheaza respectarea regulilor de conducere a afacerilor de catre entitatile amintite mai sus. Trebuie subliniat ca diviziunea intre supravegherea prudentiala si conducerea regulilor de afaceri nu se aplica in cazul supravegherii societatilor de asigurari si fondurilor de pensii. In februarie 2002, Olanda a renuntat la supravegherea sectoriala si a adoptat un model de supraveghere in functie de obiective, unde supravegherea prudentiala a tuturor institutiilor financiare se face de banca centrala si autoritatea de supraveghere a fondurilor de pensii si a societatilor de asigurari, iar autoritatea pentru pietele financiare s-a transformat intr-o agentie de supraveghere a regulilor de conducere a afacerilor .

Adoptarea supravegherii in functie de obiective de o serie de tari in ultima perioada se explica prin avantajele acestui model care:

inlatura conflictul de interese dintre necesitatea asigurarii confidentialitatii in situatia crizei unei institutii financiare si necesitatea asigurarii transparentei informatiilor catre consumatori, intrucat aceste atributii revin unor institutii diferite si, astfel, se evita ca o functie sa fie indeplinita in dauna alteia;

asigura o mai clara distinctie intre sarcinile autoritatilor de supraveghere si, deci, sporeste gradul de raspundere al acestora in fata autoritatilor publice si publicului;

asigura egalitate competitiva, intrucat aceleasi reguli (prudentiale, de transparenta) sunt aplicate tuturor institutiilor;

faciliteaza coordonarea dintre diferite autoritati in situatia supravegherii conglomeratelor financiare multinationale prin reducerea numarului de agentii implicate.

Modelul supravegherii integrate (supraveghere unica) implica ca o singura agentie, de regula diferita de banca centrala, supravegheaza piata financiara in ansamblul ei. Acest model isi are geneza in procesul de erodare continua a barierelor traditionale intre activitatile financiare si in aparitia conglomeratelor financiare, acele entitati care isi desfasoara activitatea pe cel putin doua din urmatoarele segmente ale pietei financiare: sector bancar, piata de capital sau sectorul asigurarilor.

In general, fenomenul de creare a agentiilor integrate de supraveghere financiara este perceput ca fiind de data foarte recenta. Aceasta perceptie este rezultatul intensei dezbateri, atat in presa financiara cat si in cercurile academice, ce a insotit infiintarea Financial Services Authority (FSA) in octombrie 1997, in Marea Britanie[3]. FSA este la ora actuala, agentia de supraveghere financiara cu sfera cea mai larga de activitate din lume, ea combinand functii atat de reglementare si supraveghere prudentiala, cat si de supraveghere a regulilor de conducere a afacerilor. Supravegherea exercitata de FSA, ce a inlocuit noua autoritati independente de supraveghere financiara, cuprinde o gama larga de institutii (banci, firme de investitii, 16.000 de firme care au activitate marginala in domeniul investitiilor financiare: contabili, actuari, societati de asigurari etc) precum si pietele financiare. Marea Britanie nu detine insa prioritatea in infiintarea unei agentii integrate de supraveghere financiara. Trendul actual de introducere a unei structuri integrate de supraveghere financiara a inceput in tarile scandinave, Norvegia fiind prima tara ce a procedat la fuzionarea agentiilor independente de supraveghere financiara intr-o autoritate unica in 1986. Agentii integrate de supraveghere financiara au fost create la scurt timp, in Danemarca (Kredittilsynet,1988) si Suedia (Finansinspektionen, 1991). In ultimii ani, autoritati integrate de supraveghere financiara au fost create in Japonia, Singapore, Luxemburg, Islanda, Austria si Germania.

In literatura de specialitate se intalnesc atat argumente in favoarea unei autoritati integrate/unificate de supraveghere bancara cat si contra.

Principalele argumente pentru o structura integrata de supraveghere sunt urmatoarele:

o autoritate unica de supraveghere financiara ofera o imagine completa a riscurilor implicate la nivelul unui conglomerat financiar;

o structura institutionala mai transparenta si care inlatura suprapunerile pe linia su-pravegherii poate reduce costurile tranzactionale, ceea ce ar fi un avantaj competitiv important, mai ales, in competitia internationala intre centrele financiare;

arhitectura integrata de supraveghere poate conduce la economii de scala, prin dez-voltarea de servicii comune de analiza a riscului;

crearea unei agentii unice de supraveghere financiara poate sa sporeasca si raspunderea acesteia, in masura in care alocarea responsabilitatilor de supraveghere a conglomeratelor financiare este clara;

in context european, reducerea numarului autoritatilor de supraveghere poate facilita cooperarea intre acestea;

o structura integrata reduce riscul de captura regulamentara ("regulatory capture").

Argumentele impotriva unei autoritati unice de supraveghere financiara sunt urmatoarele:

profilul de risc si natura activitatii difera de la un sector al sistemului financiar la altul, astfel ca o excesiva omogenizare a practicilor de supraveghere poate duce la descresterea calitatii de ansamblu a activitatii supraveghetorilor;

experienta necesara pentru supravegherea bancilor, societatilor de asigurari si a institutiilor pietei de capital ramane specializata, astfel incat nu se pot astepta foarte multe "economies of scope" de pe urma supravegherii integrate. Aceste economii vor fi reduse, in special, daca structura interna a agentiei reproduce diviziunea traditionala dintre activitatea bancara, asigurari si piete de capital, asa cum a fost cazul, initial, in situatia FSA in Marea Britanie;

autoritatea puternica de supraveghere poate spori riscul moral, daca publicul va percepe ca intregul sistem financiar va fi sub controlul agentiei unice, reducandu-se astfel stimulentele pentru institutiile financiare de a-si gestiona prudent activitatea lor;

o structura centralizata nu asigura diversificarea riscului, facand supravegherea mult mai vulnerabila fata de slabiciuni manageriale existente intr-o singura agentie;

o singura agentie de supraveghere financiara va elimina avantajele potentiale care decurg de pe urma competitiei intre agentiile de supraveghere.

Experienta de pana acum a agentiilor unice de supraveghere financiara nu permite tragerea unor concluzii clare asupra superioritatii acestui model fata de cel descentralizat, deoarece toate acestea au fost infiintate de curand. In orice caz, o evaluare consolidata a riscurilor implicate de existenta unui conglomerat financiar nu inseamna in mod necesar ca activitatile sale trebuie sa fie toate supravegheate de aceeasi entitate. O solutie alternativa este aceea ca autoritatile de supraveghere implicate sa coopereze strans una cu alta, in special, prin acordarea accesului reciproc la informatiile pe care le detin. Supravegherea consolidata poate fi realizata de una din agentiile existente, cu conditia sa primeasca toate informatiile de care are nevoie de la celelalte, sau de echipe mixte care se bazeaza pe resursele si experienta disponibile la mai multe agentii.

In esenta, problema cruciala pentru o supraveghere consolidata eficienta a conglomeratelor financiare este stabilirea unui acord clar in privinta "supraveghetorului coordonator" ("lead supervisor"). Pasi importanti in aceasta directie au fost facuti in unele tari care mentin structuri descentralizate de supraveghere financiara (de ex. Franta, Olanda), prin stabilirea unor consilii ale autoritatilor specializate de supraveghere. Aceste organisme nu au atributii de reglementare sau supraveghere si nici personal permanent. Misiunea lor este sa intareasca schimbul de informatii intre autoritatile de supraveghere a diferitelor sectoare ale sistemului financiar si sa asigure rezolvarea problemelor legate de coordonarea supravegherii conglomeratelor financiare.

3. Rolul bancii centrale in supravegherea bancara prudentiala

O serie de evolutii recente cum ar fi cresterea numarului de agentii integrate de supraveghere financiara, stabilirea principiului separarii politicii monetare de responsabilitatile de supraveghere bancara in Statutul Bancii Central Europene precum si reducerea diferentelor dintre diferitele tipuri de institutii financiare par a indica ca separarea institutionala dintre functia de politica monetara si cea de supraveghere bancara castiga teren. In ciuda acestor tendinte, unele tari au in vedere o implicare mai mare a bancii centrale in activitatea de supraveghere.

Literatura economica dedicata separarii institutionale intre supravegherea bancara si politica monetara este de data relativ recenta. Unele contributii sunt Goodhart si Shoenmaker (1993), Tuya si Zamalloa (1994), Haubricht (1996), Peeak (1997) si Briault (1999). Toate aceste studii ofera insa putine concluzii clare daca bancile centrale trebuie sa se ocupe cu supravegherea microprudentiala a institutiilor financiare, ele marginindu-se a mentiona atat avantajele cat si dezavantajele pastrarii supravegherii bancare la banca centrala.

Tuya si Zamalloa (1994) subliniaza ca exista o legatura biunivoca intre supravegherea bancara si politica monetara. Factorii care iau decizii de politica monetara sunt preocupati de sanatatea financiara a bancilor datorita impactului sau asupra integritatii sistemului de plati, transmiterii semnalelor de politica monetara, alocarii eficiente a resurselor. Pe de alta parte, autoritatile de supraveghere bancara sunt interesate de stabilitatea monetara, deoarece aceasta este asociata unei volatilitati mai scazute a variabilelor macroeconomice ce ar putea influenta situatia financiara a institutiilor individuale.

Principalele dezavantaje ale atribuirii atat a supravegherii macroeconomice cat si a celei microeconomice bancii centrale, enumerate in literatura de specialitate, sunt prezentate in continuare:

Exercitarea supravegherii prudentiale de catre banca centrala implica pentru aceasta un risc reputational, intrucat falimentele bancare pot afecta imaginea si autoritatea sa, cu consecinte asupra abilitatii sale de a conduce o politica monetara eficienta. Mai mult, o asemenea situatie poate afecta independenta bancii centrale, deoarece problemele inregistrate de institutiile bancare pot fi folosite ca o scuza de guverne pentru a interveni in activitatea bancii centrale.

Un alt dezavantaj major al supravegherii combinate este cel al conflictului de interese dintre obiectivele de politica monetara si cele ale supravegherii bancare. Conflictul de interese poate imbraca mai multe forme, cum ar fi:

banca centrala care are functia de supraveghere bancara si care este confruntata cu probleme in sistemul bancar ar putea avea tendinta de a desfasura o politica monetara laxa; aceasta ar putea duce la subminarea obiectivului sau fundamental de asigurare a stabilitatii preturilor. Acest argument nu este foarte convingator, deoarece o banca centrala cu un mandat clar antiinflationist cu greu ar putea fi tentata sa rezolve dificultatile unor institutii aflate in jurisdictia sa prin incurajarea inflatiei;

banca centrala poate utiliza accesul la refinantare, participarea la licitatii de credit sau rezervele minime ca o metoda de sanctionare pentru a incuraja bancile sa implementeze recomandarile de supraveghere (Tuya si Zamalloa, 1994). In acest caz, abilitatea bancilor de a face apel fata de sanctiunile pe linie de supraveghere vor fi ingradite, intrucat ele vor lua in calcul posibilitatea impunerii de catre banca centrala a unor noi sanctiuni cu costuri ridicate;

contradictie intre efectele prociclice ale supravegherii microeconomice si cele contraciclice ale supravegherii macroeconomice. De exemplu, "in timpul unei perioade de incetinire economica, volumul activelor neperformante ale bancilor va tinde sa creasca si supraveghetorii bancari vor solicita provizioane mai ridicate pentru pierderile posibile si vor aplica presiune asupra bancilor pentru a-si imbunatati calitatea portofoliilor lor. Implementarea recomandarilor supraveghetorilor va conduce la o politica stransa de creditare in timpul unei recesiuni economice" (Tuya si Zamalloa, 1994).

Un alt dezavantaj al supravegherii combinate priveste dificultatea asigurarii confidentialitatii datelor. Dupa cum se stie, supravegherea bancara implica un grad ridicat al confidentialitatii informatiilor privind situatia financiara a unor banci si a clientilor acesteia. Asigurarea confidentialitatii datelor este insa mult mai greu de realizat de catre o banca centrala - unde au loc schimburi frecvente de informatii intre departamente si o multime dintre acestea sunt destinate publicitatii - decat de o agentie independenta, cu activitate limitata doar la supravegherea bancara.

In sfarsit, un ultim dezavantaj al plasarii controlului bancar la banca centrala, este acela ca aceasta institutie poate fi perceputa ca fiind prea puternica in conditiile combinarii celor doua tipuri de supraveghere; cu cat va fi mai mare rolul bancii centrale cu atat mai mult ea va fi supusa presiunilor politice, ceea ce ar putea submina independenta politicii sale monetare. (a se vedea in aceasta privinta Goodhart si Shoenmaker, 1995).

Principalele avantaje ale plasarii supravegherii bancare la banca centrala indicate in literatura economica sunt urmatoarele:

activitatea de supraveghere va putea beneficia de statutul de independenta acordat prin lege autoritatii monetare, izolarea supraveghetorilor bancari de presiunile politice fiind principala cerinta institutionala pentru o supraveghere bancara eficienta;

supravegherea prudentiala permite bancilor centrale sa obtina informatii despre situatia economica generala, ceea ce le permite sa calibreze mai bine politica lor monetara. In acest sens, un studiu recent (Peeak, Rosengreen si Tootell, 1997) arata ca datele confidentiale rezultate din activitatea de supraveghere a bancilor permit bancii centrale a SUA sa imbunatateasca acuratetea estimarilor privind unele variabile economice (rata inflatiei, rata somajului) si ca aceste informatii sunt utilizate in stabilirea politicii monetare a SUA;

supravegherea prudentiala sprijina necesitatile de informatii ale bancilor centrale in calitate de imprumutator de ultima instanta. Aflata in aceasta situatie, o banca centrala trebuie sa stie daca entitatile care solicita credite sunt solvabile. In contextul unei crize financiare, numai implicarea directa a bancii centrale in supravegherea prudentiala a institutiilor in cauza poate oferi informatia necesara la timp;

plasarea controlului prudential la banca centrala permite estimarea corecta a masurilor de politica monetara asupra situatiilor financiare a bancilor;

supravegherea prudentiala nu va fi supusa constrangerilor bugetare, ceea ce va permite ca acestui domeniu sa i se dedice resurse umane si financiare adecvate;

faciliteaza coordonarea intre politica monetara si cea de supraveghere bancara.

Argumentele prezentate mai sus sprijina implicarea in continuare a bancilor centrale in exercitarea supravegherii prudentiale. Este foarte probabil ca alte tari, urmand modelul britanic, sa decida sa infiinteze o autoritate de supraveghere unica. Chiar si in aceste conditii, este important sa existe un mecanism de implicare operationala a autoritatii monetare in controlul prudential, pentru a se putea fructifica sinergiile dintre activitatea de banca centrala si cea de supraveghere bancara.

4. Cooperarea internationala in domeniul supravegherii bancare

Fenomenul in crestere de integrare transfrontiera a sistemelor financiare a facut ca exer- citarea activitatii de supraveghere bancara sa capete in ultimele trei decenii o puternica dimensiune internationala. In 1974, tarile din Grupul celor 10 (G-10 ) si-au intensificat cooperarea in domeniul supravegherii bancare prin infiintarea Comitetului de la Basel pentru Supraveghere Bancara , ce isi desfasoara activitatea in sediul Bancii Reglementelor Internationale (BRI). O prima functie a Comitetului de la Basel este de a asigura pentru tarile membre un forum adecvat de discutie privind problemele de supraveghere bancara. A doua functie a comitetului este cea de coordonare a responsabilitatilor de supraveghere intre autoritatile nationale competente, pentru a se obtine o supraveghere eficienta la nivel international. A treia functie este cea de imbunatatire a calitatii activitatii de supraveghere bancara pe plan mondial prin stabilirea de standarde minime in acest domeniu. Comitetul nu reprezinta o autoritate de supraveghere supranationala, prin urmare deciziile sale nu au caracter obligatoriu pentru membri; comitetul elaboreaza standarde si recomandari de buna practica in domeniul supravegherii bancare, tarile membre fiind libere sa decida in ceea ce priveste introducerea lor in legislatia nationala si asupra modului de transpunere. Incorporarea recomandarilor comitetului in legislatia interna a tarilor G-10 exercita insa o mare influenta asupra comunitatii internationale, numeroase alte tari adoptand, de regula, principiile si politicile formulate de acesta.

Inca de la inceput, activitatea comitetului s-a concentrat asupra emiterii de recomandari privind principiile pentru supravegherea activitatii bancare internationale si cooperarea internationala intre autoritatile de supraveghere bancara. In 1975, Comitetul a emis un document intitulat Concordatul de la Basel. Acest document recomanda autoritatilor de supraveghere din tarile reprezentate in Comitet sa coopereze pentru a obtine informatii despre situatia si performantele financiare ale filialelor, sucursalelor si bancilor consortiale externe, astfel incat sa se obtina o imagine clara a situatiei globale a bancilor internationale. Concordatul a avut efecte practice limitate, deoarece doar a identificat necesitatea schimbului de informatii si a stabilirii de standarde de supraveghere comune, fara a specifica modalitatile de realizare ale acestor obiective. In 1983, un pas inainte s-a realizat prin Acordul de la Basel. Acordul a cuprins o serie de recomandari privind responsabilitatile autoritatilor nationale de supraveghere bancara in ceea ce priveste monitorizarea comportamentului si sanatatii financiare a unitatilor externe ale bancilor. Acordul a recomandat o diviziune a responsabilitatilor intre autoritatea de supraveghere gazda (autoritatea din tara unde este situata filiala sau sucursala externa) si autoritatea de supraveghere mama (autoritatea nationala din tara unde se afla situat sediul social al bancii cu prezenta internationala) si a accentuat asupra necesitatii unui dialog continuu si a cooperarii intre cele doua autoritati.

De asemenea, Comitetul a dedicat o mare parte a activitatii sale problematicii adecvarii capitalului. In iulie 1998, comitetul a aprobat un acord care a stabilit un cadru de masurare a adecvarii capitalului pentru bancile active pe plan international. Acordul a stabilit o rata minima de capital fata de activele ponderate in functie de risc de 8% si a definit elementele componente ale fondurilor proprii (capital). Acest acord a devenit un punct de referinta in intreaga lume pentru stabilirea normelor de capital, fiind preluat intre altele in doua directive bancare europene. Incepand cu anul 1998, Comitetul s-a angajat in elaborarea unui nou cadru de masurare a adecvarii capitalului, cunoscut sub denumirea de Basel II. Noul cadru stabileste metode de calcul a cerintelor de capital ce reflecta mai adecvat riscurile bancare, permite supraveghetorilor sa solicite, acolo unde este cazul, niveluri mai ridicate de capital decat cele rezultate din evaluari cantitative si are in vedere intarirea disciplinei de piata prin intarirea transparentei raportarilor financiare ale banilor. Acordul Basel II a fost adoptat in forma sa finala in iunie 2004 si urmeaza a fi implementat in tarile membre ale Comitetului pana la sfarsitul anului 2006 (cele mai avansate metode de urmarire a riscurilor vor fi implementate pana la sfarsitul anului 2007). In septembrie 1997, comitetul a emis documentul intitulat "Principii fundamentale pentru o supraveghere bancara eficienta". Acest document contine un ansamblu de recomandari si principii de prudenta bancara cu caracter de universalitate, ce au scopul de a intari stabilitatea financiara in lume. Spre sfarsitul anului 2004, Comitetul a declansat un proces de revizuire a documentului. Decizia Comitetului s-a intemeiat pe realitatea ca, in intervalul de timp ce a trecut de la emiterea principiilor fundamentale, practicile prudentiale au evoluat semnificativ, orientandu-se spre supravegherea in functie de risc si guvernanta corporatista intarita. De asemenea, in aceasta perioada Comitetul a emis noi reglementari si orientari tratand diferite aspecte prudentiale. Un alt argument in favoarea actualizarii a fost experienta capatata urmare implementarii Principiilor in diferite tari, care au aratat ca erau necesare unele clarificari in textul documentului. Nu in ultimul rand, Comitetul a simtit nevoia sa imbunatateasca convergenta intre Principii si standardele emise de alte autoritati. In octombrie 2006, la Conferinta Internationala a Supraveghetorilor Bancari, reprezentantii bancilor centrale si ai autoritatilor de control prudential din peste 120 de tari au aprobat varianta actualizata a Principiilor fundamentale (vezi caseta nr 1).

Alaturi de Comitetul de la Basel, au fost infiintate si alte institutii internationale pentru a promova stabilitatea sistemului financiar global, cum ar fi: Forumul de Stabilitate Financiara (in prezent Consiliul de Stabilitate Financiara), Grupul celor 20, Asociatia Internationala a Supraveghetorilor de Asigurari, Organizatia Internationala a Comisiilor de Valori Mobiliare, Forumul Tripartit.

Consiliul de Stabilitate Financiara (Financial Stability Board - FSB) a fost infiintat in aprilie 2009 - ca succesor al Forumului de Stabilitate Financiara (FSF) creat in 1999 - cu o componenta largita, un mandat intarit si o structura institutionala mult mai puternica. In structura Consiliului de Stabilitate Financiara (CSF) sunt reprezentate autoritati nationale din tari importante (banci centrale, autoritati de supraveghere, ministere de finante), institutii financiare internationale, grupuri internationale din domeniul reglementarii sau supravegherii financiare, precum si comitete de experti ai bancilor centrale (vezi tabelul 2.1). CSF a preluat mandatul FSF de a evalua vulnerabilitatile ce afecteaza sistemul financiar, de a identifica si monitoriza actiunile necesare pentru solutionarea acestora si de a promova coordonarea si schimbul de informatii intre autoritatile responsabile pentru stabilitatea financiara. In plus, Consiliul de Stabilitate Financiara (CSF) va mai desfasura urmatoarele activitati:

va monitoriza si va face recomandari in privinta evolutiilor pietelor si a implicatiilor acestora pentru politica de reglementare;

va recomanda si monitoriza cele mai bune practici in indeplinirea standardelor de reglementare;

Tabel nr. 2.1: Membrii Consiliului de Stabilitate Financiara

va intreprinde analize strategice comune ale activitatii de dezvoltare de politici de catre organismele internationale de stabilire de standarde pentru a se obtine asigurarea ca activitatea acestora este oportuna, coordonata, concentrata asupra prioritatilor si solutioneaza golurile de reglementare;

va emite orientari pentru infiintarea de colegii de supraveghetori si va sprijini infiintarea acestora;

va gestiona activitatea de planificare pentru situatii neprevazute (eng. "contingency planning") in domeniul gestiunii crizelor transfrontaliere, in special in privinta firmelor de importanta sistemica;

va colabora cu Fondul Monetar International in conducerea exercitiilor de avertizare timpurie.

In ultimele trei decenii, Uniunea Europeana (U.E.) a depus eforturi pentru a armoniza legislatia statelor membre, cu luarea in considerare, in mare masura, a principiilor stabilite de Comitetul de la Basel. In acest sens, U.E. a emis un numar de directive. Ca urmare, tarile membre au un cadru comun de reglementare si supraveghere ce defineste nivelul minim al controlului de prudenta bancara. Unul din pilonii acestui cadru comun il reprezinta colaborarea dintre autoritatile de supraveghere bancara care se desfasoara la nivel bilateral si multilateral prin intermediul unei serii de comitete tehnice europene.

Bibliografie

Goodhart A. E. Charles si Schoenmaker, D. (1993) "Institutional Separation between Supervisory and Monetary Agencies", LSE Financial Markets Group Special Paper, No. 52

Peek Joe, Roseengreen S. Eric si Tootell M. Geoffrey, (1997), "Is Supervision Central to Central Banking?"

Tuya, Jose si Lorena Zamalloa (1994), "Issues on Placing Banking Supervision in the Central Bank" in Framework for Monetary Stability, editori: Tomas J.T. Balino si Carlo Cotarelli (Washington D.C., International Monetary Fund).

Basel Committee on Banking Supervision (2006), Core Principles for Effective Banking Supervision"