Mecanisme de realizare a echilibrului balantei de plati externe

Mecanisme de realizare a echilibrului balantei de plati externe

 Exista cateva mecanisme explicative care s-au impus de-a lungul ultimlor decenii ca instrumente de baza a ceea ce se poate numi teoria ajustarii balantei de plati. Aceasta teorie - in sens restrans sau un sens larg, de realizare a echlibrului intern -, se refera cu precadere la mecanismele propriu- zise, deci cele care actioneaza direct pentru corectarea fundamentala a dezechilibrului balantei de plati. Intre aceste mecanisme explicative, cele clasice - multiplicatorul, elasticitatile, absorbtia - analizeaza procesele reale din economie si focalizeaza atentia asupra dinamicii balantei de plati curente de bunuri si servicii; ce caracterizeaza, de asemenea, prin analiza purtata in cadrul echilibrului partial si pe termen scurt. Pe de alta parte, este semnificativ faptul ca in abordarile mai recente, fie ca este vorba de perfectionarile in spirit keynisist, (modelul lui Mundell si abordarea "financiara"), sau de linia monetarista (miscarile de capital , modificarile in stocurile de resurse si active), activitatea sectorului public intra in prim-planul investigatiei stiintifice si concluziilor practice. Tratarea mecanismelor explicative, care urmeaza, cauta sa reliefeze situatia balantei de plati a tarii de dimensiune mica ca Romania in ansamblul economiei mondiale si sa evidentieze aspecte cu o valabilitate cat mai mare. 

1. Mecanismul fluctuatiei volumului activitatii economice (multiplicatorul)

Fata de anii '50 si ' 60 cand cresterea economica a multor state a insemnat o utilizare relativ ridicata a resurselor, criza economica mondiala din anii '70 (manifestata pe fondul accentuarii interdependentelor internationale) si evolutiile din deceniul trecut arunca mai multa lumina asupra interconditionarilor dintre nivelul activitatii economice interne si intensitatea fluxurilor comerciale si financiare externe, a raporturilor din economia mondiala in general. Teoria "locomotivei", lansata de unii experti occidentali in anii '70, reclamarea unei politici keynisiste la scara mondiala sunt numai doua din reactiile proeminente la actiunea acestui mecanism real si a celui explicativ in lumea contemporana. Trebuie aratat, in acest context, ca o economie nationala cu cat mai deschisa, mai integrata circuitului economic mondial, cu atat mai sensibila devine fata de evolutiile internationale sau din alte spatii nationale. Modul in care o economie nationala raspunde la aceste evolutii depinde de mecanismul economic intern. Astfel, la aceeasi cantitate de perturbatii venite din exterior doua economii inregistreaza efecte diferite, care sunt in functie de de dimensiunile spatiilor nationale, mecanismele interne si politicile economice promovate. Experienta economiilor est-europene ofera si ea suficiente argumente in aceasta privinta. In prezentarea acestui mecanism explicativ ne vom referi la schema keynisiana la economia deschisa, la actiunea multiplicatorului intr-o asemenea economie, la cresterea echlibrata si unele aspecte monetare.

Se porneste de la formula keynisiana in forma cea mai simpla, cu resurse neutilizate, ceea ce permite cresterea economica (a venitului) cu mentinerea preturilor constante. Se considera, de asemenea, rata dobanzii ca fixa si se neglijeaza influenta monedei asupra proceselor reale. Actiunea multiplicatorului este generatoare de efecte similare, dezechilibrele balantei curente sunt - intr-o forma sau alta - finantate prin intermediul unui sistem de cursuri fixe. Subliniem inca o data ca fiecare ipoteza simplificatoare poate fi modificata in mod corespunzator pentru a apropia cadrul investigatiei teoretice de realitate.

Punctul de plecare al acestui mecanism explicativ il constituie identitatea:

V = C + I + X - M (3.1.)

in care V este venitul national, C reprezinta consumul neproductiv,

l constituie investitiile, X este exportul, iar M este importul. Relatia (3.1) poate fi vazuta atat ca o situatie data, cat si ca o conditie de echilibru. In acest al doilea sens, relatia exprima cererea programata a agentilor economici, interni si externi, pentru productia de bunuri si servicii a spatiului national respectiv. Astfel relatia (3.1.) devine: Vn = C + I + X - M. In acelasi timp, consumul si importul sunt dependente (functii) de venitul national in ipostaza de oferta, adica:

Vn = C(Vk) + I + X - M(Vk)[3].

Cererea si oferta sunt interdependente si, admitand existenta echilibrului in economie (Vn = Vk), relatia 3.1. se mai poate scrie:

Vk = C(Vk) + I + X - M(Vk).

Deoarece diferenta intre venitul national si consum, conform identitatii, este egala cu volumul economisirii S, relatia de echilibru poate fi exprimata renuntandu-se la indici:

S(V) = I + X - M(V). (3.2)

Cu ajutorul functiilor consumului si importului specificate, adica C=Co + cV si M = Mo + mM, unde c si m reprezinta inclinatiile marginale spre consum si, respectiv, relatia 3.2. devine:

V = (1/s+m)*( Co + I + X - Mo), (3.3)

in care s = 1-c reprezinta inclinatia marginala spre economisire. Efectul unei modificari a variabilelor autonome poate fi usor observat din (3.3.). De pilda, cresterea exportului dX determina o expansiune a utilizarii resurselor, deci a venitului total cu:

dV = [1/(s+m]*dX. (3.4)

In forma algebrica folosita, 1/(s+m) apare ca multiplicator al exportului. Acelasi multiplicator apare la modificarea oricarei componente a cheltuielilor autonome, deci si in cazul investitiilor. Daca atat exportul cat si investitiile se modifica, cresterea venitului total este:

dV = [1/(s+m)]*(dX + dI)[4]. (3.5)

Spre deosebire de multiplicatorul pentru o economie inchisa, cel evidentiat in cazul economiei deschise are o actiune mai slaba, o parte din venitul aditional scurgandu-se in strainatate prin intermediul importului.

Din desfasurarea relatiei 3.5. :

s*dV = dX - m*dV + dI

rezulta ca procesul de expansiune declansat prin cresterea exportului si investitiilor continua pana cand se indeplinesc conditiile de echilibru pentru economia deschisa; pana cand economisirea suplimentara egalizeaza cresterea investitiilor si a exportului.trebuie subliniat, de asemenea, ca importul suplimentar, atunci cand nu se produce in vederea maririi exportului nu este import intermediar pentru export -, are un efect contractiv asupra venitului national.

In ceea ce priveste investitiile, intr-o economie deschisa, ele pot fi impartite in doua : componenta de acumulare interna si resursele atrase din exterior sau investitia externa. Conditia de echilibru se mai poate scrie : Ii + Ie =S,

unde Ii reprezinta investitia interna, iar Ie se refera la investitia externa. Daca aceasta din urma este privita ca diferenta intre exportul de bunuri si servicii si importul similar, atunci se obtiune relatia:

Ii + X = S + M (3.6.)

care si ea, este o exprimare a echilibrului in economie. Un exemplu poate sustine aceasta idee. Sa presupunem ca are loc cresterea exportului in conditiile in care, initial, balanta curenta este in echilibru. Aceasta crestere atrage cu sine expansiunea productiei, a venitului total, fara insa a egaliza marirea volumului economisirii cu acumularea interna (investitiile interne) in mod necesar. Desi macroechilibrul poate fi realizat prin faptul ca exportul plus investitiile interne sunt echivalente cu volumul economisirii plus importul, balanta curenta poate fi in dezechilibru. Daca economisirea totala depaseste investitiile interne, ceea ce semnifica un export mai mare decat importul, tara respectiva exporta resurse. Daca din contra, economisirea interna este mai mica decat volumul acumularii interne autonome, rezulta ca importurile sunt mai mari decat exportul total, ca balanta curenta inregistreaza un deficit care trebuie acoperit printr-un influx de capital. Ne vom opri in continuare asupra influentei mecanismului multiplicatorului asupra balantei curente.

S-a vazut ca intre export si import se stabileste o interdependenta prin fluctuatia volumului activitatii economice. Aceasta interdependenta si-a gasit o formulare mai concreta, prin folosirea multiplicatorului ilustrandu-se efectul cresterii exportului, crestere cauzata de marirea cererei externe; a avut loc o expansiune a venitului total si, in functie de aceasta - datorita inclinatiei marginale spre import -, a importului. Succesiunea de efecte descrisa atat de succint duce la realizareea unui echilibru care, in ce priveste starea balantei contului curent vizavi de situatia initiala, poate fi surprins de relatia:

"dB = dX - m*dV = dX - [m/(s+m)*dx] = [s/(s+m)]*dX "[5] (3.7.)

In relatia 3.7., dB exprima modificarea balantei curente. Dupa cum se vede, prin actiunea mecanismului multiplicatorului, cresterea initiala a exportului ce are ca fect expansiunea venitului total nu se permanentizeaza ca diferenta in raport cu volumul importului. Marirea relativa a exportului in momentul initial este contrabalastata, ulterior, de cresterea importului. Insa atata vreme cat inclinatia marginala spre economisire nu este nula, balanta contului curent va inregistra o ameliorare.

Care este influenta cresterii economice asupra balantei de plati? La aceasta intrebare mecanismul expus mai sus ofera un raspuns concentrandu-se atentia asupra balantei curente. In aproape toate modelele de constructie keynisista , se remarca faptul ca expansiunea unei economii deschise da nastere unui deficit al balantei de plati. Ca exemplu sa luam modelul devenit clasic al lui H. Johnson (1954), in care importul este functie de venit si preturile relative. La preturi constante, cu cat este mai rapida cresterea economica a munei tari , cu atat mai repede vor creste si importurile. Admitand ca elasticitatile cererii de import in raport cu venitul sunt egale intoate tarile, o rata de crestere mai rapida decat a partenerilor duce in mod necesar la deteriorarea balantei de bunuri si servicii. Modelele keynisiste, aplicate tarii de dimensiune mica, evidentiaza determinarea exogena a exportului, faptul ca acesta poate fi considerat ca dat. In consecinta, cresterea economica reala intr-o economie de dimensiune mica ar aduce cu sine inrautatirea balantei de plati, deoarece importurile depind de nivelul veniturilor reale, in vreme ce exportul este o variabila neinfluntata de procesul intern de crestere. Se aminteste in acest sens de asa numitul "plafon al balantei de plati", ca restrictie impusa de ritmul de crestere al exportului asupra ratei cresterii economiei nationale. Cand acest plafon este atins, economia ar trebui sa-si incetineasca cresterea pentru a se evita deteriorarea balantei de plati.

Referitor la acest plafon trebuie spus ca el poate fi deplasat, in masura in care dezvoltarile tehnologice si de alta natura din spatiul national cresc competitivitatea internationala a produselor economiei nationale. In acest caz, exportul dinamic poate fi considerat chiar prncipalul factor al cresterii economice. Revelatorii pentru o asemenea ipoteza snt experientele unor economii precum Japonia si fosta R.F.Germania. Nu este mai putin adevarat insa ca dezvoltarea de tipul "stimularii prin export" are loc pe fondul unor investitii productive de mare eficacitate (competitivitatea produselor) si a unei acumulari interne corespunzatoare. De aceea, exportul poate fi privit ca factor de stimulare a cresterii economice numai daca se observa emergenta lui ca manifestare externa a functionarii eficiente a intregului mecanism economic. Gradul de competitivitate a economiei nationale determina, in ultima instanta, masura in care "constrangerea" externa, echilibrul extern, actioneaza asupra procesului de crestere economica.

A fost aratat, in mai multe randuri, ca modelele de tipul mentionat mai sus privilegiaza o componenta a balantei de plati si ca ea este cea mai importanata in anasamblul balantei de plati sica ea exprima forta productiva a unei economii nationale. Nu mai putin adevarat este insa si faptul ca in economiile moderne fluxurile financiare, interne si externe, au luat o amploare considerabila si ca ele influenteaza, uneori de o maniera decisiva, situatia generala a balantei de plati. De aceea, spre exemplu analiza influentei cresterii economice asupra legaturilor economice externe ale unei tari trebuie extinsa la intreaga balanta de plati. In aceasta analiza nu se poate face fara considerarea fenomenului monetar care, vizavi de late abordari, este subestimat de mecanismul explicativ ce utilizeaza multiplicatorul.

Introducerea unor aspecte monetare

Mecanismele explicative, modelele in care moneda este neglijata, au marele avantaj al simplitatii si concentrarii asupra proceselor reale. Totusi, in lumea reala, problemele monetare si financiare complica mult functionarea economiei, iar fenomenele corespondente dovedesc un anumit grad de autonomie. In consecinta, un mecanism explicativ, pentru a fi cat mai revelatoriu, trebuie sa tina seama de variabila cum sunt masa monetara, rata dobanzii, fluxurile financiare.

Pana acum, rata dobanzii a fost considerata constanta. In continuare, aceasta prezumtie va fi schimbata si la fel va in modelul keynisist rata dobanzii isi va avea nivelul determinat de cererea de moneda ("preferinta pentru lichiditate") si de oferta monetara. Investitiile, dupa cum se stie, sunt o variabila dependenta de rata dobanzii. Avand in vedere cele doua calificari si presupunand - pentru usurarea analizei - constanta preturilor, se poate evidentia urmatorul sistem static pentru o economie deschisa:

S(V) + M(V) = I(r) + X (3.8)

L(V.r) = H , (3.9)

unde r este dobanzii, iar H este oferta monetara presupusa constanta. Sistemul esste compus deci din doua egalitati care exprima echilibrul pe piata bunurilor si pe piata monetara. In ce priveste echilibrul monetar, el se realizeaza atunci cand masa monetara concorda ce cererea pentru tranzactii - dependenta de venit (V) - si cererea de bani pentru speculatii - dependenta de r.

« Ce ne indica mecanismul explicativ astfel modificat ? De exmplu, daca ar avea loc o crestere a exportului, expansiunea venitului total ar fi mai mica decat ne-am astepta luand in consideratie actiunea multiplicatorului 1/(s+m): cresterea indusa a venitului total mareste cerearea de moneda pentru tranzactii care poate fi satisfacuta - la o cantitate de bani constanta - numai daca cererea de bani in scopuri speculative se reduce in mod corespunzator. Reducerea cererii de bani in scopuri speculative are loc datorita cresterii ratei dobanzii (efect al vanzarilor de hartii de valoare) care insa exercita o presiune in jos asupra investitiilor, ceea ce modereaza expansiunea venitului total provocata de cresterea exportului. In consecinta, multiplicatorul ar trebui sa fie corectat pentru a tine seama de intalnirea efectului de expansiune cu cel de contractie. »

Nu in mod necesar, rata dobanzii se ridica la o crestere a exportului. Doua ipoteze pot intra in joc pentru a explica acest lucru .In primul rand, este posibi ca cererea de moneda in scopuri speculative sa fie perfect elastica in raport cu rata dobanzii: sa se reduca fara a solicita o modificare a acesteia. In al doilea rand si ceea ce este mai plauzibil, masa monetara poate creste pe masura nevoii tranzactionale. Desigur, in acest caz, ipoteza privind constanta masei monetare cade. Aceasta crestere poate avea loc pe mai multe cai, intre care influxul de rezerve datorat exportului suplimentar si o eventuala actiune a autoritatilor de interventie pe piata monetara. Mai poate fi mentionata in acest sens si miscarea de capital pe termen scurt, daca este elastica in raport cu rata dobanzii si daca nivelul acesteia este ridicat in omparatie cu nivelul prevalent pe plan international. Deci, daca rata dobanzii nu-si modifica nivelul, multiplicatorul ramane de aceeasi putere. O concluzie succesiva ar fi ca expansiunea reala a activitatii economice este influentata de marimea cantitatii de "bani activi" in circulatie, care, la randul ei, depinde de operatiunile intermediarilor financiari, inclusiv careditul bancar, efectul de 'detezaurizare" si influxul de rezerve monetare.

« Prin introducerea aspecetelor monetare in analiza si extinderea acesteia la intreaga balanta de plati, impactul cresterii economice asupra tuturor intrarilor si iesirilor de resurse reale is financiare devine maiputin transparent. Am vazut ca pentru un anumit nivel al cererii externe (sau al ratei sale de crestere), expansiunea activitatii economice datorate unui impuls intern provoaca deteriorarea balantei curente. Pe de alta parte, cererea mai mare de moneda pentru tanzactii poate atrage resurse financiare din exterior, deci ar avea loc o imbunatatire a balantei capitalului. Atunci cand exportul este forta motrice a cresterii economice, balanta curenta se amelioreaza in timp ce cea a capitalului se poate deriora printr-un export de resurse financiare. Rezulta ca miscarile autonom, incele doua componente ale balantei de plati, pot fi in sens opus; dar si in acelasi sens, ca de pilda atunci cand un export extrem de dinamic reflecta conditii economice atractive intr-u anume satiu national, ceea ce ii determina pe investitorii externi sa-si orienteze resursele spre acel spatiu. »

Pentru o economie de dimensiune mica ramane ideea de baza ca exportul intampina un plafon, care actioneaza ca o restrictie asupra intensificarii activitatii economice interne; echilibrul intern nu poate fi castigat pe seama echilibrului externe - inteles in sens ingust - decat pentru o perioada limitata, inauntrul careia ori se produc ajustari structurale, ori se revine la starea initiala nesatisfacatoare.

Ca orice mecanism explicativ, si analiza cu ajutorul multiplicatorului trebuie privita in mod critic, pentru a se evita simplificari daunatoare pe plan teoretic si mai ales practic. Asa, de exemplu, nu in orice conditii functioneaza multiplicatorul negativ al importului autonm, la baza caruia sta teza conform careia o crestere a impotului lasa cheltuielile totale nemodificate; fenomen adevarat atunci cand are loc un transfer de cerere dinspre bunurile autohtone catre produsele din import. O asemenea ipoteza este, desigur, plauzibila cand acest transfer de cerere priveste bunuri substituibile. Lucrurile stau insa altfel atunci cand cand avem de-a face cu produse complementare, cu un import complementar. In situatii frecvente, efectuarea de investitii nu este posibila fara importul de masini si echipamente, iar realizare exportului este conditionata de importul de materii prime si resurse energetice. Astfel spus, cresterea reala a venitului total, in asemenea circumstante, depinde de posibilitatea maririi importului. Aceasta remarca capata mai mult relief pe masura ce o economie se apropie de frontierele utilizarii depline - cel putin din punct de vedere structural - a resurselor de care dispune; depasirea unor blocaje, completarea cu factori de productie, la nivel sectorial si chiar global, se poat face numai cu ajutorul importurilor suplimentare.

Inflatia si somajul subliniaza si ele imperfectiunile mecanismului exlicativ bazat pe actiunea multiplicatorului. Trebuie precizata de asemenea si o slabiciune de natura congnitala: in lumea reala, ajustarea prin fluctuaria veniturilor nu este singulara fiind insotita de ajustarea prin preturi, de cea determinata de procese monetar-financiare si cvasi-ajustari. Acest adevar este recunoscut si in teorie prin existenta celorlalte mecanisme explicative, partenere sau concurente. Insa dincolo de punctele nevralgice existente - de faptul ca este incomplet pri subestimarea aspectelor monetare si financiare; imperfect, deoarece nu poate corecta total un dezechilibru; ca este putin atragator ca instrument al politicii de ajustare a balantei de plati, fiind costisitor pentru societate - mecanismul multiplicatorului are meritul de a pune in lumina relatiile de interdependenta fundamentale intre componentele externe si interne ce intervin in procesul crearii venitului (produsului) national.

2. Mecanismul ajustarii prin preturi

Teoria "elasticitatilor"

« Consecinta imediata a schimbarii cursului de schimb este modificarea preturilor relative. De exemplu, daca o tara isi devalorizeaza moneda, aceasta atrage dupa sine o crestere a preturilor la import masurate in preturi interne. In mod normal, marirea preturilor importurilor trebuie sa conduca la reducerea cererii de import si la cresterea cererii prntru bunurile autohtone. Tot devalorizarea poate mari competitivitatea exportului in conditiile mentinerii rentabilitatii interne. Producerea acestei inlantuiri supersimplificate de efecte depinde de jocul elasticitatilor cererii si ofertei. »

Pentru inceput, in analiza efectului modificarii cursului de schimb, se presupune ca venitul total este constant, iar elasiticitatea exportului (oferta producatorilor interni) si cea a importului (oferta producatorilor externi) sunt perfect elastice. Relatia de la care pornim exprima balanta curenta (bunuri si servicii fara alte transferuri):

B = X-M (3.10)

Valoarea exportului este data, dupa cum se stie, de produsul intre pretul la export - privit ca un indice al preturilor - si cantitatea exportata, adica:

X = p* Qx (3.11.)

Daca tinem seama ca cumparatorii externi se orienteaza in preferintele lor dupa pretul in valuta externa si notam pretul acesteia in moneda interna cu w, functia cererii externe se poate scrie:

« Qx = Q* (p/w) » (3.12.)

O devalorizare a monedei interne, deci o crestere a lui w, semnifica o ieftinire a acesteia pe piata financiara externa si oscadere a pretului exportului in moneda straina, ceea ce mareste interesul cumparatorilor din strainatate, avand loc o crestere a cantitatii exportate.  « Daca notam elasticitatea cererii externe pentru bunurile exportate cu hx, atunci modificare exportului datorita variatiei cursului de schimb este:

dX/ dw = h*(X/w)  (3.13)

Relatia 3.13. se mai poate scrie si subforma ratelor de crestere:

dX/X = h* (dw/x) (3.14.)

Cu ratele de crestere se poate opera precum cu logaritmii, notand rata de crestere a unei marimi cu o caciulita, relatia 3.12 mai poate fi scrisa si altfel:

Qx = -h* (px - w) (3.15)

Deoarece conform ipotezei ofertei complet elastice px = 0, relatia devine:

X = Qx - h*w  (3.16)

Pretul importului este dat in moneda externa q, ceea ce face ca exprimarea sa in preturi interne sa fie q*w, iar valoarea importului total:

M = w* q* Qm (3.17)

Cererea interna pentru bunurile importate se orienteaza, bineninteles, in raport de preturile interne ale acestor bunuri, astfel ca functia cererii se poate scrie:

Qm = Qm* (w*q) (3.18)

O devalorizare a monedei nationale - admitand constanta preturilor externe ale bunurilor importate le face pe acestea din urma, relativ scumpe; importul total se reduce in raport cu elasticitatea cererii interne pentru bunurile din import. Intr-o forma dinamica, 3.18. se scrie:

Qm = -h*(w+q)   (3.19.)

Rata de modificare a cheltuielilor pentru import devine (p = 0):

M = w+ q+Qm = (1-h)* w (3.20)

iar modificarea absoluta a cheltuielilor de import este :

dM/dw = (1-h)*M/w (3.21)

Din 3.21 rezulta ca valoarea importului scade sau creste, dupa cum elasticitatea cererii pentru bunurile importate este mai mare sau mai mica, decat unitatea. Modificarea balantei curente reiese din diferenta intre schimbarile exportului total si importul total. Din relatiile 3.13. si 3.21. obtinem:

dB/dw = h* (x/w) - M/w* (1-h) = M/w* (h*x/M + h (3.22)

Se vorbeste despre o reactie normala a balantei curente atunci cand devalorizarea monedei nationale o imbunatateste, iar o revalorizare o "inrautateste", ceea ce poate fi comprimat in expresia dB/dw >0. Tinand seama de relatia 3.22, se obtine conditia:

(X/ M)* h + h >1. »[12]

Pentru cazul unei balante curente initial echilibrate (X = M), reactia normala presupune conditia numita "Marshall - Lerner", in conformitate cu care suma celor doua elasticitati ale cererilor trebuie sa fie mai mare decat unitatea. Cateva cuvinte sunt necesare privind aceste doua elasticitati. Elasticitatea cererii pentru importuri depinde de tipul de produse achizitionate din strainatate. Daca o tara importa cu precadere materii prime si alte bunuri industriale intermediare, elasticitatea cererii pentru importuri poate fi foarte scazuta ceea ce anuleaza din eficacitatea devalorizarii ca instrument de corectare a unui deficit. In general, elasticitatea cererii pentru importuri este mare atunci cand economia nationala beneficiaza de sectoare ce concureaza puternic importurile. In ce priveste exportul, manifestarea nui monopol pe piata la un anumit produs - cazul unor materii prime - face ca elasticitatea cererii externe sa fie scazuta. In schimb, la bunurile la care concurenta este intensa - cazul unor produse industriale de larg consum -, elasticitatea cererii externe este, indeobste, ridicata.

Sa renuntam acum la ipoteza ofertelor perfect elastice,care este specific cazului de subutilizare cronica a resurselor. In general, pe termen scurt si la o capacitate de productie neschimbata, o cantitate mai mare nu este oferita decat la unpret mai ridicat. Influenta elasticitatii limitate a ofertei asupra incasarilor din export depinde, in acelasi timp, de elasticitatea cererii externe. Cand aceasta din urma este semnificativa (mai mare decat unitatea), presupusa crestere a incasarilor la export, datorata eventualei devalorizari, nu se va realiza. Dimpotriva, daca elasticitatea cererii externe este mica, cresterea incasarilor la export va fi favorizata. « Formal, cele aratate pot fi ilustrate prin alaturarea functiei ofertei de export, Q = Q* (p/w).

In forma dinamica, cele doua finctii devin:

Qx = -h*(p - w)  (3.23)

Si

Qx = t * p (3.24)

unde t este elasticitatea ofertei de produse de export. Din considerarea ca egale a lui 3.31 si3.32 se obtine cresterea de echilibru a pretului intern al ofertei la export, indusa de modificare cursului de schimb:

P = [h / (t + h)]* w. (3.25)

Daca p, astfel obtinut este introdus in 3.24, rezulta rata de crestere a volumului exportului:

Qx = [t*h/(t + h)]* w.

Cresterea incasarilor la export este, in consecinta:

X = p + Q = [h*(1+t)/(t+h)]* w »[13] (3.26)

In mod analog se judeca si situatia importurilor. Fata de o cerere mai mica pentru bunurile importate, provocata de o devalorizare a monedei nationale, producatorii externi vor reactiona - pentru a compensa devalorizarea - cu o crestere mai moderata a preturilor ofertei lor. Valoarea importului in moneda natonala poate sa creasca sau sa scada, dupa cum cererea interna este mai putin sau mai mult elastica. « La calcularea variatiei cheltuielilor de import pornim de la functia cererii pentru bunurile importate - relatia 3.18 - si functia ofertantilor externi:

Qm = Qm(q ) (3.27)

Prin dinamizarea relatiilor 3.18 si 3.27 se obtine:

Qm = - h (w + q ) (3.28)

Si

Qm = t *q (3.38).

Din egalizarea partilor din dreapta din relatiile 3.25 si 3.29 rezulta:

q = - [h /(t +h )]* w.  (3.30)

Din 3.29 se poate vedea cu usurinta ca reducerea cantitatii importului Qm este:

Qm = -[t h /(t + h )] w  (3.31)

iar modificare relativa a valorii importului w*q *Qm este:

M = w * q * Qm = [t (1-h )/(t + h )]* w »[14] (3.32)

Este evident ca o imbunatatire a raportului intre export si import cere ca X> M sau, dupa formulele 3.26 si 3.32:

h *(1+t )/(t + h ) >t *(1-h)/(t + h (3.33)

Relatia 3.41 mai este cunoscuta si sub denumirea de "conditia Robinson" pentru o reactie normala a balantei comerciale la schimbarea cursului. Spre deosebire de conditia Marshall - Lerner, relatia 3.32 este mai putin restrictiva, in sensul ca reactia normala a balantei la variatia cursului de schimb este posibila chiar si atunci cand suma celor doua elasticitati ale cererilor este inferioara unitatii, atat timp cat elasticitatile ofertelor sunt foarte mici. Se poate observa, de asemenea, ca pentru elasticitati infinite ale ofertelor " conditia Robinson" se transforma in "conditia Marshall - Lerner'.

« Teoriei "elasticitatilor" i s-au adus o serie de critici, intre care doua sunt majore. In primul rand, ea nu tine seam de relatiile incrucisate intre preturile reltive ale bunurilor si intre cerere sioferta, fiind o analiza a echilibrului partial. Ea este potrivita investigarii unor piete particulare, dar nu si totalitatii exporturilor si importurilor, care nu mai pot fi privite ca marimi independente. Interdependenta dintre exportul total si importul totaldepinde, la randul ei , de intensitatea utilizarii resurselor in interiorul spatiului national. In al doilea rand, majoritatea versiunilor care aplica unilateral aceasta teorie, neglijeaza efectele multiplicative nete ale cheltuielilor interne agregate. Din acest motiv se impune ca teoria "elasticitatilor sa fie combinata cu alte mecanisme explicative. »

Difcultatile teoretice ridicate de mecanismul "elasticitatilor" au fost insotite in domeniul aplicativ , de controversa intre "optimisti si pesimisti". Pornind de la estimarea elasticitatilor in comertul international si de la faptul ca unele tari ce isi devalorizeaza moneda suferisera ulterior o inrautatire a balantei comerciale, grupul "pesimistilor" a avut castig de cauza in perioada imediat urmatoarecelui de-al doilea razboi mondial. Acest lucru s-a reflectat si in modul de organizare a sistemului monetar international, in reticenta guvernelor de a recurge la devalorizare pentru a corecta un deficit al balantei de plati externe. "Pesimistii" au adus - prin evidentierea elasticitatilor scazute - un argument suplimentar contra devalorizarii utilizate ca instrument de ajustare, argument ce s-a alaturat celor legate de impactul inflationist al devalorizarii si de efectul acesteia asupra redistribuirii veniturilor. " Optimistii" au ripostat prin relevarea unor elasticitati semnificatic de inalte si prin sublinierea viciilor pe care le-ar fin continut modul de estimare al oponentilor lor. Astfel, ei au aratat ca concluziile"pesimistilor" ar fi rodul utilizarii incorecte a tehnicilor econometrice - problema "identificarii" si al lipsei deinformatie, al neglijarii modificarii ipotezei ceteris paribus , al ignorari faptului ca elasticitatile se modifica in timp. Problema "identificarii" priveste luarea in consideratie a deplasarilor curbelor cererii si ofertei, iar solutionarea econometrica rezida in acumularea de cat mai multa informatie referitoare la schimbarile I preturi, cantitati si, mai ales, in venituri. Studiile care au avut in vedere schimbarile intervenite in mediul economic (renuntarea la ipoteza ceteris paribus), care au inclus in analiza deplasari ale curbelor cererii si ofertei de valuta necauzate de variatia cursului de schimb, au scos la iveala elasticitati mai mari decat daca s-ar fi omis aceste modificari. In ce priveste "calitatea" importanta a elasticitatilor cererii si ofertei in raport cu pretul de a nu se mentine constante in timp, H. Junz si R. Rhomberg arata ca este util sa distingem cinci tipuri diferite de intarzieri intre schimbarea preturilor relative si descresterea efectiva a cantitatilor de bunuri comercializate. Ele s-ar datora insuficientei informationale, recurgerii la resurse stocate (bunuri) sau resurse mai putin folosite (echipamente) si problemelor pe care le ridica o productie suplimentara. Acesti economisti au gasit, prin corectari empirice, ca in urma schimbarilor de preturi, 50% din efectul total al variatiei cantitatilor comercializate se produce intr-un interval de 3 ani, iar 90% din acest efect in primii 5 ani. In consecinta, nu ar mai pareasurprinzator de ce studiile care nu iau in seama "intarzierile" subestimeaza efectele adevarate, pe termen, lung ale modificarii preturilor relative. Decalajele mentionale stau la baza explicatiei si asa-numitului "efect al curbei J" in conformitate cu care balanta comerciala se deterioreaza dupa o devalorizare , inainte de a inregistra o imbunatatire. Aceasta pentru ca in prim faza dupa devalorizare cheltuielile de import cresc, datorita angajamentelor anterioare de cumparare. Numai dupa un anumit timp, cand se produce o ajustare relevanta a cantitatilor, volumul importurilor scadeiar exportul , devenit mai atractivpentru cumparatorii externi, va creste.

Miscarea preturilor si balanta contului curent

Asemenea actiunii prin intermediul variatiei cursului de schimb si miscarea propriu-zisa a preturilor interne si externe influenteza balanta curenta. Fara a mai fi considerat ca la clasici drept principal resort de realizare a echilibrului extern - prin inflatie si deflatie - mecanismul ajustarii prin preturi are o desfasurare asimetrica si, adesea, paradoxala in economiile contemporane. Asimetria este dovedita de faptul ca modificarile preturilor relative - interne si externe - nu se produc prin cresteri si scaderi absolute simultane - in diverse spatii nationale - ci, cel mai adesea, prin evolutii ascendente diferite ale preturilor factorilor de productie si bunurilor finale; ajustarea are loc aproape numai intr-un sens inflationist. Insolit, este , de asemenea, faptul ca excedentele si deficitele balantei curente nu sunt, neaparat, insotite de accelerari si, respectiv, decelerari ale cresterii preturilor. Dupa cum demonstreaza experienta unor economii , cauze structurale puternice pot anula relatia presupusa de conexiune inversa intre starea balantei curentesi miscarea preturilor interne.

Care este totusi legatura ce se poate stabili intre dinamica preturilor si balanta curenta? In primul rand, trebuie sa se faca distinctie intre asa -numitele produse "domestice" si cele care intra in comertul international, acestea din urma divizandu-se si ele in bunuri ce sunt efectiv exportate sau importate, si bunuri exportabile sau concureaza produsele importate. In al doilea rand, este evident ca o crestere a cererii interne sau a costurilor interne se va repercuta indeosebi asupra bunurilor domestice. Se creeaza astfel posibilitatea aparitiei sau amplificarii unui decalaj intre evolutia preturilor inauntrul spatiului national si cea pe piata mondiala. Desigur ca decalajul mentionat isi poate gasi impulsul de accentuare siin afara spatiului national, cand reflexul prim va fi cresterea preturilor buurilor importate. In cazul economiei mici, acest decalaj are ca efect modificarea compozitiei cererii interne ni favoarea sau defavoarea unor bunri autohtone. Deplasarile in cerere se vor concretiza in modificari efective ale importurilor si exporturilor cu conditia ca productia (oferta) sa fie mai elastica iar resursele productive sa fie suficient de mobile. Intervine aici mecanismul, deja amintit, al elasticitatilor. Se intuieste ca, cu cat intr-o economie, rata de crestere este mai moderata, cu atat mai favorabile sunt perspectivele ei de a-si intari pozitiile comerciale.

Interesant de urmarit este si influenta evolutiei preturilor externe asupra nivelului preturilor interne. De exemplu, atunci cand industriile cu export masiv - datorita ascensiunii mai rapide a preturilor mondiale - pot obtine preturi mai ridicate la produsele lor, acest lucru se reflecta integral sau partial, si in ceea ce priveste cantitatea desfacuta pe piata interna. Tot astfel, scumpirea bunurilor de import poate atrage dupa sine cresterea preturilor la bunurile autohtone ce le sunt concurente, fenomen care este cu atat mai vizibil cu cat se afla intr-un raport de substitutie mai strans productia interna cu importul. De asemenea, cresterea preturilor la materiile prime si bunurile intermediare importate are un impact puternic asupra preturilor interne ale produselor in componenta carora intra, atunci cand aceasta transmitere nu este contracarata de un sistem de filtre : se produce un "import" de inflatie. Cel mai clar poate fi ilustrata relatia dintre evolutia preturilor externe si nivelul preturilor interne in cazul tarilor de dimensiuni mici. Dupa cum am precizat, pentru o economie de dimensiune redusa, preturile la import si la export sunt date, iar modificarea lor nu este semnificativ influentata de cererea si oferta interna atat timp cat cursul de schimb ramane fix. Ce se intampla insa daca cursul de schimb este flexibil ? In aceasta situatie, cursul de schimb flexibil izoleaza intr-o anumita masura economia interna de cresterile preturilor mondiale. Daca insa preturile bunurilor de import cresc mai puternic pe piata mondiala, ceea ce cauzeaza inrautatirea raportului de schimb si daca cererea pentru import este nenelastica (cum se intampla cu materiile prime), preturile interne ale importului si exportului vor creste, in ciuda cursului de schimb flexibil. Explicatia rezida in aceea ca scumpirea importului pentru care cererea este neelastica deterioreaza balanta. In locul unei revalorizari care sa neutralizeze ridicarea preturilor importului vizavi de nivelul preturilor interne, este necesara o devalorizare care sa intampine inrautatirea balantei printr-o stimulrea a exportului. Aceasta devalorizare accentueaza influenta cresterii preturilor bunurilor de export si a celor care pot fi substituite acestora. Deci, pe fondul unei deteriorari a raportului de schimb, cursul de schimb flexibil actioneaza in directia restabilirii echlibrului balantei, dar nu poate anihila cresterile preturilor internationale. O revalorizare ar putea avea loc atunci cand cererea de import este elastica. Daca ea insa nu compenseaza decat partial scumpirea importului, preturile la export vor trebui sa fie coborate, pentru anu pierde din pozitia de echilibru a balantei. Trebuie sa observam ca analiza prezentata mai sus ignora fluxurile de capital si, in consecinta, nu surprinde actiunea acestora de compensare sau de intarire a variatiei cursului de schimb,cauzata de miscarea preturilor externe..

Realizarea echilibrului balantei comerciale prin miscarea preturilor este practic imposibila in economiile contemporane; nu pot fi satisfacute conditii de baza pentru ca soldul monetar al operatiunilor internationale sa restabileasca echilibrul. Pietele ar trebui sa fie lasate liberei concurente - deloc protejate -, cererile si ofertele ar trebui sa fie elastice, iar resursele productive usor transferabile. De asemenea, autoritatile publice ar trebui sa accepte jocul unui mecanism nesigur si costisitor, pe care ele prefera sa-l blocheze (ca atunci cand procedeaza la compensarea fluctuatiilor nedorite ale unor componente ale masei monetare si creditului, induse de soldul exterior). Este, totusi, incontestabil ca miscarile preturilor influenteaza schimburile comerciale cu strainatatea si ca alaturi de alte mecanisme, explica schimbarile intervenite in balanta curenta sau in cea de plati.

3. Teoria « absorbtiei »

Relatia de la care se porneste studiul acestei abordari consta in considerarea balantei curente ca diferenta intre productia nationala si absorbtia nationala, aceasta din urma continand toate cheltuielile efectuate inauntrul spatiului national. Identitatea se poate scrie astfel :

B = V - A (3.34)

in care A reprezinta absorbtia nationala. Din 3.34. privita ca relatie de echilibru, se trage concluzia fundamentala ca ameliorarea balantei curente se infaptuieste prin imbunatatirea raportului intre productia (venitul) nationala si absorbtia autonoma. Imbunatatirea acestui raport arareori poate avea loc ca o consecinta a maririi venitului total concomitent cu micsorarea absorbtiei, pentru ca cele doua sunt partial interdependente, cresterea productiei conduce la o absorbtie mai mare si invers, o absorbtie redusa cauzeaza micsorarea veniturilor. Interdependenta intre V si A poate fi ilustrata prin descompunerea absorbtiei in doua. Am mentionat ca o modificare a venitului national real nu lasa neschimbat volumul absorbtiei. Cat de puternica este aceasta influenta, depinde de « inclinatia spre absorbtie » a, a carei marime este putin afectata de dinamica venitului total.  « Daca notam componenta autonoma cu D, A poate fi scrisa ca :

A = aV + D (3.35)

Din 3.34.si 3.35. se obtine formula pentru balanta curenta, care tine seama de inclinatia spre absorbtie si de structura absorbtiei :

B = (1-a)V - D  (3.36 )

sau

dB = (1-a)dV - dD " (3.37)

Ultimele doua relatii sunt importante pentru ca ne concentreaza atentia asupra celor trei factori esentiali pentru analiza prin metoda absorbtiei : venitul national, inclinatia spre absorbtie si absorbtia autonoma.

Din 3.37 rezulta ca masurile ce pot fi intreprinse in vederea imbunatatirii balantei curente, vizeaza fie cresterea mai rapida a venitului national decat a absorbtiei (ce poate chiar stagna), fie reducerea absoluta a acesteia din urma, fara ca venitul national sa scada in aceeasi masura sau sa se modifice. Un prim gen de masuri cum ar fi, in special, devalorizarea si restrictiile comerciale, se incadreaza in - ceea ce a fost numita - o politica de reorientare a cheltuieililor, de stimulare a cererii interne si a celei externe in favoarea produselor autohtone. Celelalte masuri ce urmaresc comprimarea absorbtiei constau, indeosebi, in utilizarea - de o maniera restrictiva - a politicilor fiscala si monetara. Tot relatia 3.37 ne arata ca o conditie sine qua non pentru ca politica de schimbare a structurii absorbtiei sa fie eficace, este ca inclinatiaspre absorbtie sa fie inferioara unitatii. Trebuie subliniat ca A se deosebeste de c (inclinatia spre consum din modelul lui Keynes) prin aceea ca se refera la toate componentele cererii totale efective - consum privat, investitii, cheltuieli publice.

Doua cazuri sunt relevante pentru analiza noastra. Atunci cand exista o subutilizare a resurselor, este foarte probabil ca inclinatia spre absobtie sa fie mai mica decat unitatea. « Deci o devalorizare, prin efectul favorabil exercitat asupra nivelului productiei nationale, poate ameliora balanta curenta ; este situatia pusa in evidenta de mecanismul elasticitatilor. In schimb, atunci cand nivelul de utilizare a resurselor in economie este ridicat, cererea suplimentara pentru bunuri autohtone, provocata de o eventuala devalorizare, nu este intampinata de un efect corespunzator pe planu productiei ; se declanseaza sau se accelereaza astfle procesul inflationist, care erodeaza sau poat chiar anihila efectul initial pozitiv al devalorizarii. Trebuie mentionate, totusi, cateva cai prin care devalorizarea poate actiona asupra componentei autonome ale absobtiei. Primul rand, este vorba de efectul incasarilor reale . Daca masa monetara ramane nechimbata in conditiile cresterii preturilor - datorita eforturilor de « sterilizare » a miscarilor de capital pe termen scurt, intre prinse de banca centrala -, si daca detinatorii de lichiditati doresc sa mentina nivelul real al acestora, ei trebuie sa acumuleze mai multa moneda. Implicatia ar fi reducerea cheltuielilor reale, deci a absorbtiei. Daca acest efect poate fi accentuat de cresterea ratei dobanzii ce este necesara transformarii de bani speculativi in moneda pentru derularea tranzactiilor « umflate » de marirea preturilor. O alta cale este legata de efetele devalorizarii, maririi preturilor, asupra distributiei veniturilor. Se apreciaza astfel ca, mai ales pe termen scurt, devalorizarea mareste profiturile in detrimentul salariilor, deci reduce absorbtia in masura in care inclinatia spre consum neproductiv este superioara inclinatiei spre investitii. Efectul prin intermediul redistribuirii veniturilor sta, alaturi de problema inflatiei structurale, in centrul explicatiilor privind politica devalorizarii in America Latina. Conform acestei teze, devalorizarea urmareste compensarea cresterii salariilor urbane prin ridicarea costurilor vietii indusa de marirea preturilor la export in valuta interna. In sfarsit, asupra absorbtiei poate avea un effect direct si asa-numita "iluzie monetara". Daca, in prezenta preturilor in crestere si inciuda maririi corespunzatoare a veniturilor, consumatorii cheltuiesc mai putin, efectul exercitat asupra balantei curente va fi pozitiv. Subliniem ca actiunea "efectului pret" asupra absorbtiei, prin caile mentionate, este directa, deci nu trebuie pusa in legatura cu vreo modificare a venitului national real."

F.Machlup si E.Sohmen[21] au aratat ca devalorizarea poate avea un efect real pe planul productiei, chiar si atunci cand nivelul utilizarii resurselor este maxim. Ei remarca, in acest sens, situatia functionarii in economie a unui curs de schimb supraevaluat, care ar distorsiona procesul de alocare a resurselor, ar orienta factori de productie dinspre sectoare exportatoaresi cele ce nocureaza importul spre consumul intern. Corectarea cursului de schimb, prin devalorizare, ar avea ca efect o realocare a resurselor, o utilizare mai eficienta a acestora, deciobtinerea unei productii sporite fara atragerea in circuitul economic a unor resurse suplimentare. Desi judicioasa, precizare pe care o fac Machlup si Sohmen nu modifica esenta mesajului abordarii ce utilizeaza conceptul de absorbtie : daca posibilele consecinte ale efctului incasarilor reale, redistribuirii veniturilor, iluziei monetare si eventualei realocari de resurse sunt nesemnificative in conditiile unei activitati economice intense , atunci avand in vedere nivelul ridicat al inclinatiei spre absorbtie, utilizarea singulara a devalorizarii, ca instrument de imbunatatire a balantei curente, este ineficace. Teoria absorbtiei ridica astfel problema « eficacitatii utilizarii modificarii cursului de schimb ca mijloc de corectare a dezechilibrului balantei ». se desprinde, totodata, o concluzie centrala din punct de vedere al politicii economice in acest domeniu, si anume ca, pentru a se evita esecul ei, folosirea devalorizarii ca mijloc de modificare a structurii absorbtiei trebuie imbinata cu actiunea componentei autonome a absorbtiei totale. Se profileaza deci ca variabile instrumentale ale politicii macroeconomice, cursul de schimb si componenta autonoma a absorbtiei, iar ca variabile - obiectiv, nivelul venitului national real si balanta curenta.

Iustrarea exemplara a consensului teoretic realizaat in anii '50 privind folosirea cursului de schimb si a controlului absorbtiei interne, pentru atingerea simultana a echilibrului intern si a celui extern, a fost facuta de T. Swan (1955).

In diagrama ce-i poarta numele (Fig.3.1) linia yy' reprezinta combinatia de cheltuieli interne (absorbtie) si rata de schimb ce asiguraeconomiei echilibrul intern. Linia yy' are inclinatia descendenta deoarece, pentru a se asigura echlibrul intern, exporturi mai mari induse de o rata de schimb mai inalta trebuie combinate cu nivele mai joase ale absorbtiei. Dreapta EE' reprezinta combinatia intre nivelul absorbtiei interne si rata de schimb, care asigura echilibrul extern. Inclinatia este ascendenta si spre dreapta deoarece la un nivel scazut al absorbtiei nivelul de echilibru al venitului si, la un curs de schimb dat si importuri ce depind de venitul national total, volumul acestora este si el redus. Pentru ca sase realizeze echlibrul extern, avand in vedere ca importurile sunt scazute, cursul de schimb trebuie sa fie mic. Dimpotriva, cand absorbtia interna esteridicata, echlibrul intre exporturi si importuri se realizeaza la un nivel mai ridicat ; pretul valutei externe creste pentru a stimula astfel exportul si descuraja importul. Atingerea simultana a celor doua echilibre se realizeaza in punctul P. Daca economia se afla in zona I, exista un surplus al balantei curente si o cerere interna nesatisfacuta (inflatie); in zona II se manifesta un deficit al balantei curente si o presiune inflationista ; in zona III coexista deficitul balantei curente cu subutilizarea resurselor (somaj), iar in zona IV excedentul balantei este insotit de o activitate economica interna sub potential. Printr-o « reglare fina » a lui w si A, factorii de decizie pot apropia nivelul activitatii economice de punctul P.

Alaturi de mecanismele prezentate mai sus, exista si cel al absorbtiei sectorului public. In fond, caracteristica pentru economiile contemporane este si activitatea economica a statului care, firesc, se reflecta in tranzactiile comerciale si financiare cu exteriorul. Din acest punct de vedere, un interes deosebit prezinta veniturile si cheltuielile statului, deci marimea si strucutra bugetului public.

Considerarea sectorului public in analiza se face prin integrarea in ecuatia echilibrului pe piata bunurilor si serviciilor a constrangerii bugetare. Dupa cum se cunoaste, conditia de echilibru pe piata cere ca suma resurselor (veniturilor) sa fie egala cu suma utilizarilor. Identitatea 3.1 astfel ragita se poate scrie :

Vd + T + M = C + Ii + X + G (3.38)

unde T si G se refera la veniturile si, respectiv, cheltuielile statului, iar investitiile Ii cuprind si partea ce corespunde activitatii nemijlocite a organelor publice in acest domeniu ; prin urmare, G priveste numai asa-numitele cheltuieli neproductive ale statului.

Economisirea, acumularea sociala S poate fi definita ca rezultat al sumei intre economisirea din sectorul privat si cea publica. Daca notam pe prima cu Sp si pe cea de-a doua cu Sq, atunci se poate scrie :

S = Sp + Sq = (Vd - c) + (T-G)  (3.39)

unde Sp = (Vd-C) si Sq = (T-G). De remarcat ca atat in 3.38 cat si in 3.39, Vd se reera la venitul total dipsonibilal sectorului privat, deci cel ramas dupa impunerea fiscala. Din 3.39 obtinem relatia :

S - Ii = X - M = Ie (3.40)

care arata ca « orice diferenta intre economisirea sociala si investitiile interne are ca efect un excedent al balantei curente, o investitie neta externa Ie »[23]. Finalmente, se poate scrie :

Sp + (T-G) - Ii = X - M (3.41)

relatie care sugereaza ca imbunatatirea balantei curente se poate infaptui prin cresterea economisirii sociale (private, publice sau a amandurora), sau prin reducerea investitiilor interne.

O idee centrala, care sustine abordarea noua a teoriei absorbtiei are in vedere desvoltarea pietei financiare internationale. Acest fenomen a avut repercursiuni deosebite pentru economiile avansate deoarece a permis intreprinzatorilor sa compenseze eventuala penurie relative de mijloace de finantare a investitiilor cu resurse atrase din exterior. Cu cat o economie este mai "deschisa" cu atat mai putin influentabila este activitatea de investitii private de catre autoritatea publica. Aceasta ultima afirmatie a celor care sustin varianta « financiara » a teoriei absorbtiei porneste de la examinarea factorilor care modifica stocurile de active financiare si monetare ale agentilor economici. Astfel, posibilitatea recugerii la piata internationala a capitalului mareste stabilitatea functiei cererii de active financiare a agentilor economice.

Prin includerea in analiza a sectorului public, economia poate fi divizata in trei sectoare : privat, public si al tranzactiilor cu exteriorul. Situatia pe piata bunurilor si serviciilor ii corespunde o situatie reciproca si inverse pe piata titlurilor financiare. Daca un sector face cheltuieli ce depasesc veniturile disponibile, va avea nevoie de finantare si va oferi active financiare contra banilor. Altfel spus, va incerca sa schimbe active financiare pe termen scurt cu cele pe termen scurt. Balanta curenta asa cum se observa din 3.41, « este negativul achizitiilor nete de active financiare ale sectoarelor public si privat » . Unei balante excedentare ii corespunde o cerere neta de active financiare a sectorului intern al economiei. Astfel sectorul tranzactiilor cu exteriorul devine zona de echlibru a pietei titlurilor financiare. De exemplu, daca sectorul intern al economiei resimte o nevoie de finantare, aceasta va fi satisfacuta prin resurse atrase din exterior. Restrictia de echilibru a balantei de plati face ca intrarii de capital sa ii corespunda un deficit al balantei curente. Mai de parte, orice crestere a cheltuielilor publice - cu mentinerea celorlalte agregate constante - conduce la un deficit curent echivalent. In esenta, se poate spune ca varianta financiara a teoriei absorbtiei neaga substuibilitatea semnificativa intre absorbtia publica si cea privata si vede in politica bugetara principalul instrument de control supra balantei curente, identitatea 3.68 este transformata intr-o relatie de cauzalitate :

X - M = B = f(T-G) (3.42)

care prezuma stabilitatea functiei cererii de active financiare a sectorului particular si natura exogena a soldului bugetar ce devine variabila instrumentala.

Chiar daca manipularea soldului bugetar este problematica datorita natirii endogene a acestuia - resursele publice fiind functie de veniturile nominale ale agentilor economici si de cheltuielile publice anterioare -, este tot mai raspandita, printre specialisti, opinia ca cel mai eficace instrument de influentare a balanteei curente il constituie finantele publice. Ceea ce s-a petrecut in economiile avansate, in ultimii 15-20 de ani, pare sa confirme o asemenea ipoteza ; deficite bugetare in crestere au evoluat in paralel cu deteriorarea balantelor curente. Finantarea deficitelor bugetare prin vanzarea de catre stat de titluri financiare prprii a marit cererea pentru resurse financiare pe piata interna a capitalului ridicand, in consecinta, costul creditului, ceea ce a orientat pe unii intreprinzatori spre piata internationala a capitalului (asa-numitul efect de evictiune). In acelasi timp balantele curente au marcat o deteriorare care, nu in totalitate si nici pentru toti anii, poate fi explicate prin cresterea extraordinara a pretului petrolului. De altfel, legatura intre finantarea soldului negativ bugetar si atragerea de resurse din exterior, implicit deficitul provocat al balantei curente, sunt frecvent citate in studii si rapoarte ale expertilor, mentionandu-se totodata, ca acolo unde deficitele bugetare au fost reduse, s-au inregistrat si imbunatatiri ale balantelor curente. De aceea se mai afirma, admitandu-se un nivel relativ constant al economisirii sociale in economiile avnsate, ca finantele publice - avand ca prim obiectiv mentinerea echilibrului extern (balanta curenta) - ,ar trebui sa fie utilizate in raport cu evolutia fluctuante a investitiilor sectorului privat.

Desi nu a reusit o sinteza a celorlalte mecanisme explicative, teoria « absorbtiei », indiferent de varianta, a concentrat atentia asupra unui mare adevar al vietii economice internationale : pe termen lung, o natiune nu poate consum mai mult decat produce. Ca norma de natura politica economica, ea a impus cautarea echlibrului intre veniturile agentilor economici si cheltuielile lor.

Abordarea monetara a teoriei balantei de plati

Radacinile teoretice ale abordarii monetare le putem gasi in studiile lui J Polak (1957) si ale colaboratorilor sai de la Fondul Monetar International, dar formularea ei coerenta, sub forma unui mecanism explicativ prezentat ca alternativa la abordarile traditionale - in spirit keynisist - datorata in special lui R. Mundell si H. Johnson .

Trei caracteristici fundamentale se poate spune ca particularizeaza abordarea monetara. Astfel, in timp ce celelalte mecanisme explicative pornesc de la capitole separate ale balantei de plati (balanta curenta, balanta de capital) incercand identificarea unor factori determinanti ai acestia (cresterea venitului national, evolutia preturilor , miscarea ratei dobanzii) prin analiza tranzactiilor pe piata bunurilor si serviciilor si cea a capitalului, abordarea monatara trateaza echilibrarea balantei de plati ca o problema prin execlenta monetara ; balanta de plati este considerata in ansamblul ei, iar marimea definitorie este soldul balantei rezervelor. Totodata, determinarea acestui sold este cautata pe piata monetara nationala. In al doilea rand, abordarea monetara, a carei sorginte monetarista este evidenta, priveste economia ca avnd o stabilitate intrinseca - pe termen lung. Dintr-o asemenea perspectiva, politica fiscala si manipularea cursului de schimb, ca instrumente de stabilizare economica, ar fi lipsite de eficacitate si nu ar face altceva decat sa amplifice, sa dezechlibreze miscarea ciclica a economiei; ele nu ar putea asigura echilibrul extern. Se sustine ca numai politica monetara are efect durabil asupra balantei de plati. In fine, potrivit tezei generalea abordarii monetariste - care in esenta arata ca o cerere mai mare de moneda duce la un sold pozitiv al balantei si viceversa - , cresterea economica are ca efect intrarea de rezerve in tara, concluzie ce apare diametral opusa abordarilor traditionale.

Ipoteza de lucru de baza a abordarii monetare este functia stabila a cererii de bani care devine, astfel previzibila. De asemenea, masa monetara este presupusa avea - in conditiile economiei deschise si ale cursurilor de schimb fixe - o natura endogena ; ajustarea ei se face in raport de modificarea cererii debani, iar coponentele sale (banii « interni si rezervele externe) sunt vazute ca perfect intersanjabie. Trebuie subliniat inca o data ca aboradrea monera priveste banii ca stoc, fluxurile monetare fiind expresia ajustarilor portofoliilor de active ale agentilor economici.

Soldul monetar devine locul de stabilire a echilibrului pe piata monetara. Orice excedente extern este reflexul unei cereri de moneda suplimentara. Daca aceasta cerere neta nu est satisfacuta cu banii interni noi (credit intern), se produce o intrare de rezerve externe. Invers, agentii economici se debaraseaza in strainatate de orice oferta de moneda excedentara (peste nevoile lor), ceea ce poate conduce la un deficit al balantei de plati. In generala, daca creditul intern progreseaza mult pre repede fata de evolutia cererii de bani, se naste un deficit extern. Aceasta concluzie importanta trebuie judecata prin prisma unei imagini preferate in analiza abordarii monetare : o economie de dimensiune mica, puternic integrata circuitului economic mondial, pentru care nivelul preturilor si rata dobanzii au determinari exogene (in afara spatiului national). In acest caz, oferta de bani excedentara nu se absoarbe in interior ; ea se « scurge » in exterior prin achizitionarea de bunuri si titluri financiare in strainatate. Cumpararile mentionate cauzeaza deficitul exterior, care readuce oferta monetara la nivelul dorit. Daca se noteaza cu R rezervele externe, cu L cererea monetara, cu H oferta monetara si cu Hi componenta interna a masei monetare (creditul intern), relatiile descrise se pot scrie:

"H = Hi + R (3.43)

dH = dHi + dR (3.44)

dR = dH - dHi."

Daca 3.43 si 3.44 se refera la componentele masei monetare, 3.45 poate fi considerata ca exprimare a balantei de plati atunci cand aceasta din urma este definita ca "rata de schimbare in stocul de rezerve" al unei tari. In raport cu timpul, 3.45 devine :

Z = dR/dt = dH/dt -dHi/dt . (3.46)

Echilibrul pe piata monetara exista cand H = L, in conditii de echilibru,

Z = dR = (dL - dHi) (3.47)

Din 3.47 reiese clar ideea, avansata de abordarea monetara, ca expansiunea mai rapida a componentei interne a bazei monetare vizavi de cresterea cererii interne, atrage dupa sine pierderea de rezerve externe, un deficit extern.

Se poate observa, de asemenea, ca prin ipotezele sale, abordarea monetara transforma identitatea 3.44 intr-o relatie de cauzalitate 3.47.

Creditul intern devine variabila instrumentala in vederea atingerii echilibrului extern :

Cr = f(dHi) (3.48)

Pe planul politicii economice, o implicatie fundamentala a relatiei 3.48 este ca autoritatile monetare nu pot exrecita controlul asupra masei monetare, ci numai asupra componentei sale interne. In consecinta, politica monetara, asimilata controlului creditului intern, are ca obiectiv de atins echilibrul extern.

In ceea ce priveste ajustarea balantei de plati, abirdarea monetara o concepe ca fiind automata :orice dezechiliru extern tinde sa dispara datorita efectelor incasarilor reale. De exemplu, un deficit extern diminueaza incasarile reale in economia nationala, ceea ce ar antrena o reducere a cumpararilor de active reale si financiare din exterior, deci eliminarea, in final, a deficitului extern. Variatia incasarilor reale (H/P) s-ar realiza prin modificarea stocului nominal de moneda, sub efectul dezechilibrului extern. Automaticitatea ajustarii se sprijna pe doua conditii. Autoritatile monetare nu trebuie se se angajeze inactiuni de "sterilizare", ipoteza care este insurmontabila pe termen lung. In al doilea rand, functia cererii de bani trebuie sa ramana stabila pe toata perioada ajustarii, ceea ce este mai putin probabil daca in economie se manifesta o inflatie puternica si deficitul extern nu este minor.

Consecventa viziunii sale pe termen lung, abordare monetara contesta devalorizarii putinta de a influenta durabil balanta de plati. Astfel, efectul unei devalorizari - politica monetara fiind neschimbata - ar disparea o data cu revenirea preturilor interne la nivelurile mondiale. Pe termen lung, efectul devalorizarii nu ar fi decat nominal, ar conduce la ridicarea nivelului general al preturilor in economie. Dupa cum remarca A. Cachin, in abordarea monetara « singurul efect al adoptarii cursurilor flexibile ar fi gradul de libertate superior pe care il capata o economie in a-si alege rata inflatiei » .

Abordarii monetare nu i se poate reprosa lipsa de unitate conceptuala. Dimpotriva, conform ipotezelor sale de lucru si perspectivei de timp adoptate (neoclasice), ea incearca sa ofere explicatii la orice problema legata de echilibrul extern. Numai ca, prin premisele de la care se purcede in analiza, prin raportarea evolutiei economiei la perioade de timp mai lungi si prin concluziile la care se ajunge, abordarea monetara nu poate da raspunsuri satisfacatoare si, in plus, creeaza noi probleme.

Este greu sa fie admise, ca solide, ipoteze precum interdependentele internationale perfecte intre preturile si, respectiv, ratele dobanzilor din diverse spatii nationale, valabilitatea unor functii stabile ale cererii si ofertei de bani. Cat priveste functiile cererii si ofertei de bani, ele poseda un grad de stabilitate care nu exclude posibilitatea modificarii lor, in raport cu complexitatea in crestre si evolutia vietii economice.

Neindoielnic, in economiile cu nivel avansat de monitorizare banii joaca un rol insemnat. In astfel de economii, echilibrul monetar conditioneaza echilibrul intern. Procesele monetare insa, indiferent de gradul de monetizare al economiei, nu poate exista in afara proceselor reale : banii nu pot reproduce din nimic. De aceea, echilibrul extern exprima, in primul rand, o stare « reala » si, dupa aceea, o stare « monetara ». In opinia lui Daniel Daianu, echilibrul extern (balanta de plati) nu poate fi o problema pur monetara, oricare ar fi aproximarile teoretice facute. Prin urmare, numai anumite perturbari ale echilibrului extern isi gasesc cauza strict pe piata monetara. Mai mult, insusi echilibrul monetar cade ub impactul situatiei balantei de plati, sufera modificari induse de dinamica proceselor reale. Un exemplu in aceasta directie este progresul stiintific si tehnlogic, cu tot cortegiul de schimbari in cererea de produse industriale, poate altera sensibil cadrul de desfasurare a activitatii economice ; poate fi afectata semnificativ productivitate medie a efortului social national, implicit conditiile reale de mentinere sau realizare a echilibrului extern Iar acest lant de fenomene de mare anvergura poate avea loc fara ca procesele monetare sa apara intr-o postura activa.