Metode de analiza si cuantificare a riscului in activitatea de creditare

Metode de analiza si cuantificare a riscului in activitatea de  creditare

Gestiunea riscului de credit presupune luarea in considerare a doua aspecte principale:

riscul de credit pe client;

- riscul de credit pe intreg portofoliul de credite al bancii.

Riscul individual de creditare

Posibilitatile de cuantificare a riscului individual de creditare sunt structurate pe trei paliere de analiza :

- la nivel de tranzactie;

- la nivel de client;

- la nivel de garantie (colateral).

Acordarea unui credit poate fi in general descrisa ca fiind procesul prin care o anumita valoare este imprumutata unui potential debitor care desfasoara o anumita activitate, acceptandu-se un risc financiar asupra posibilitatii ca acea entitate/persoana sa nu fie capabila in viitor sa-si achite obligatiile.

Toate aceste nivele de analiza a riscului se afla intr-o stransa legatura, fiind necesar sa fie bine cunoscute in vederea aprecierii riscului de ansamblu pe care il implica creditul respectiv. Intelegerea in profunzime a tuturor componentelor identificabile si cuantificabile ale riscului general (de ansamblu) da posibilitatea compararii acestuia cu recompensa viitoare si, in acest sens, a luarii deciziei de acordare sau nu a creditului respectiv.

a)     La nivelul tranzactiei este necesara identificarea, intelegerea si acceptarea tuturor aspectelor functionale si operationale ale riscului implicat.

El cuprinde: natura si structura afacerii; implicatiile juridice, politice, economice si practice vis-a-vis de imprumutat; orice alte circumstante care pot afecta sau schimba riscul in sine.

Foarte important in riscul tranzactiei este cunoasterea naturii si structurii afacerii propuse de client, si anume: tipul de credit, scopul pentru care este solicitat creditul, termenul pe care se acorda, sursa de rambursare a creditului (identificabila sau neidentificabila), mecanismul prin care se face plata din sursa de rambursare,  calitatea sursei de rambursare, natura, valoarea si gradul de lichiditate a fiecarei garantii oferite de client.

Calitatea sursei de rambursare este o componenta de mare importanta in cunoasterea si comensurarea riscului, de aceea este preferabil ca banca sa incheie tranzactii in care sursa de rambursare sa fie identificabila (poate fi analizata calitatea acesteia si urmarit mecanismul prin care debitorii clientului efectueaza platile).

Pentru minimizarea riscului asumat de catre banca, ofiterul de credite trebuie ca, in functie de performantele financiare ale clientului, sa propuna acestuia acel produs de credit care sa implice un risc cat mai mic din partea bancii.

b) Palierul de analiza a clientului presupune asumarea de catre banca a riscului ca la data scadentei clientul nu-si va putea achita obligatiile fata de banca.

Creditul constituie, din perspectiva bancii, un plasament cu un risc cunoscut si asumat in vederea obtinerii unui profit, iar din punct de vedere al clientului o sursa de finantare necesara desfasurarii, continuarii, dezvoltarii sau restructurarii activitatii acestuia. Banca trebuie sa fie convinsa, in urma analizei pe care o efectueaza asupra datelor istorice si a prognozelor financiare, ca debitorul are posibilitati sa-si achite obligatiile in viitor. 

Este necesara intelegerea si evaluarea tuturor componentelor vis-a-vis de client, precum si a activitatii desfasurate de acesta in vederea stabilirii unei opinii prudente vizand posibilitatile de rambursare ale acestuia. Aceasta opinie va trebui sa ia in considerare nu numai o prima sursa de rambursare pentru plata obligatiei, ci si o posibila sursa secundara de plata.

c) Analiza garantiei se bazeaza pe incertitudinea bancii asupra posibilitatii de a-si recupera creantele din ultima sursa pe care o are la dispozitie, dupa epuizarea tuturor celorlalte cai.

Gestionarea riscului garantiei presupune doua nivele de analiza:

c1) cel al cuantificarii valorii garantiei inainte de acordarea creditului, in procesul de elaborare a deciziei de creditare.

Modul in care se constituie garantia, direct de la client sau indirect de la altul care il garanteaza pe acesta implica forme diferite de identificare si cunoastere a riscului. Pentru banca calitatea girantului este la fel de importanta ca si calitatea clientului garantat, banca asumandu-si in felul acesta un risc egal cu acela al clientului care beneficiaza direct de credit.

c2) cel al lichidarii garantiei in cazul in care banca va trebui sa procedeze la executarea acesteia.

Procesul de preluare a controlului asupra garantiei necesita timp, iar la sfarsitul acestui proces, daca nu va fi posibil ca aceasta garantie sa fie vanduta la un pret care sa acopere datoria, banca va obtine foarte putin sau nimic din executarea ei. In momentul in care banca ia in garantie active si considera ca s-ar putea sa nu fie capabila sa le realizeze la un pret care sa acopere datoria intr-un timp scurt dupa incheierea procesului legal, atunci riscul trebuie identificat si evaluat cat mai corect inainte de aprobarea creditului.

Garantiile trebuie sa reprezinte ultima sursa de rambursare a creditului care sa se utilizeze numai in cazul in care nu mai exista alte posibilitati de rambursare a acestuia si a platii dobanzii.

Din punct de vedere al riscului de credit implicat de tranzactiile dintre banca si clientii sai, se apreciaza cele mai sigure garantii sunt: garantiile emise de Guvernul Romaniei sau de guvernele altor tari de categoria A cu risc 0%, garantiile emise de banci de categoria A si depozitele colaterale cu risc 20%. Urmeaza apoi, alte tipuri de garantii, ca de exemplu ipoteci cu risc 50%, diferite tipuri de gajuri cu risc intre 50-100%.

Procesul care sta la baza cuantificarii riscurilor individuale este analiza de credit.

Analiza creditului este procesul de evaluare a riscului creditarii (de insolvabilitate a debitorului). In cazul fiecarei noi cereri de credit trebuie sa se compare cheltuielile cu castigurile, atat din punct de vedere calitativ, cat si cantitativ.

Analiza cantitativa duce la fundamentarea unei decizii obiective privind expunerea bancii la risc. Ea are la baza o serie de activitati specifice cum ar fi: strangerea, prelucrarea si interpretarea informatiilor referitoare la client, informatii de care banca poate dispune (analiza datelor financiare, perspectivele evolutiei viitoare a activitatii clientului, evaluarea capacitatii de rambursare prin analiza bugetului de venituri si cheltuieli, evaluarea capacitatii debitorului de a face fata unor situatii neasteptate).

Analiza calitativa presupune stingerea si actualizarea tuturor informatiilor referitoare la responsabilitatea financiara a debitorului, determinarea scopului real al contractarii creditului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul si aprecierea seriozitatii si implicarii debitorului in respectarea angajamentelor asumate fata de banca.

Banca va angaja relatii de creditare cu clientii a caror bonitate a fost dovedita fie prin evolutia relatiilor anterioare, fie prin recomandarile unor clienti rebutabili, a unor banci de renume sau prin alte surse acceptabile care sa asigure conditiile de evaluare a riscului in functie de cei 6 "C" mentionati in subcapitolul anterior.

Avantajele pentru banca in cazul aprobarii cererii de credite sunt: venituri din dobanzi, comisioane bancare, taxe de intocmire- analiza a dosarului, imagine buna pe piata, fidelitatea clientilor fata de banca, stabilirea de relatii cu noi clienti etc.

De regula, analiza creditului se face: inainte de decizia de acordare a creditului, dar trebuie avut in vedere faptul ca banca nu se rezuma la acordarea unui credit, ea urmarind sa aiba relatii de durata cu clientul (debitorul), acesta la randul sau modificandu-si in permanenta capacitatea de rambursare a creditului. Deci, analiza de credit trebuie sa fie o supraveghere permanenta, un proces de actualizare continua.

Gestiunea preventiva a riscului clientului

Din punct de vedere organizatoric, dosarele de credite sunt tratate de doua compartimente specializate si relativ independente: ghiseul bancar, "serviciul de relatii cu clientii - front office", unde se depune dosarul de credit, se face analiza cererii de credit si se ia decizia de acordare sau respingere a dosarului; compartimentul de credite al clientilor individuali, "back office", unde se primesc dosarele acceptate.

Dosarele de credit acceptate sunt gestionate la gramada pana in momentul in care apare un eventual incident, adica un client nu face plata. In acest moment cei de la Back Office sunt obligati sa ia legatura mai intai cu Front Office-ul si apoi cu clientul pentru gasirea de solutii. Noile conditii se retransmit apoi la Back Office. Daca din diferite motive, fie nu se mai da de urma clientului, fie nu se ajunge la nici o intelegere, dosarul se transmite la serviciul de recuperare a creditelor - Departamentul Credite Neperformante.

Gestiunea preventiva a riscului clientului se bazeaza pe urmatoarele: aprecierea dosarelor de credit si a calitatii debitorului numai din punctul de vedere al riscul clientului nu si al celui de nerambursare; actualizarea permanenta a bazei de date referitoare la client; o analiza simpla, clara care sa inlocuiasca vechea modalitate de analiza a dosarelor; urmarirea imbunatatirii imaginii bancii care trebuie sa apara acum ca un consilier al clientului;

si presupune: definirea bazei de date si a portretului robot al clientului; stabilirea indicatorilor sintetici ce fundamenteaza decizia de creditare si care sunt supusi operatiei de actualizare; proiectarea situatiilor de iesire si modul de semnalare al abaterilor; aprecierea abaterilor in functie de limitele de toleranta stabilita pentru fiecare din indicatorii calculati anterior; reactualizarea periodica sau prin exceptii a informatiilor despre client (aceasta etapa depinde de client, deoarece el furnizeaza datele).

Aceasta procedura de gestiune preventiva a riscului clientului si cea de Credit Scoring reprezinta avantajele maxime ale bancii din punct de vedere al rentabilitatii.

3.4.2. Riscul global de creditare

Politica de credit la nivel de banca este guvernata de calitatea angajamentelor, care se afla in stransa legatura cu calitatea portofoliului de credite al bancii. Portofoliul de credite al bancii trebuie analizat din punct de vedere al ascensiunii, recesiunii economice, dat fiind faptul ca factorul obiectiv actioneaza in directia deteriorarii portofoliului (situatie in care clientii sunt afectati aparand un risc al activitatii pe banca). Calitatea portofoliului de credite se masoara in functie de ponderea unei marimi negative in total portofoliu.

Gradul de expunere la risc al portofoliului bancar reprezinta un alt aspect al riscului de credit. In general exista tendinta de a subaprecia gradul de risc intrucat provizioanele care ar trebui sa se constituie diminueaza rentabilitatea bancii.

2.1. Principiile gestiunii riscului global de credit

Diviziunea riscurilor care are ca scop minimizarea riscului global de creditare prin evitarea concentrarii portofoliului de credite, adica prin diversificarea plasamentelor.

Concentrarea portofoliului de credite echivaleaza cu o structura dezechilibrata a activelor bancare in care ponderea unui anumit grup de debitori devine preponderenta. Aceasta concentrare se poate evita prin diversificari sectoriale (pe ramuri), dupa forma de proprietate, geografice (zone teritoriale), dupa scadenta.

Pentru clientii mari obtinerea de credite pentru investitii se poate dovedi in multe cazuri imposibila datorita sumei mari solicitate. Totul depinde in acest caz de talia bancilor din sectorul bancar pentru ca s-ar putea ca nici o banca sa nu dispuna de resurse suficiente pentru creditarea unui astfel de client. De aceea bancile vor folosi credite sindicalizate (mai multe banci formeaza o asociatie pentru a finanta clientul). Avantajele pentru banci sunt acelea ca nu pierd venituri semnificative (dobanzi, comisioane), realizeaza diversificarea riscurilor, iar in acest caz de nerambursare pot trata de pe o pozitie relativ de forta cu debitorul. Ca dezavantaj ar fi gestiunea greoaie a analizei creditului respectiv.

Limitarea riscurilor este aspectul cantitativ pe care-l imbraca aplicarea in practica a diviziunii riscului si care are caracter normativ si/sau autonormativ. Deci limitele privind angajamentele bancare fata de diferitele componente ale portofoliului de credite se oglindesc in norme fie proprii fiecarei banci (interne), fie ale bancii centrale.

Dupa sfera de aplicare normele interne pot fi globale sau specifice. Normele globale stabilesc o limita maxima (exprimata procentual) pentru angajarea bancii in operatii ce comporta risc de creditare, pe o anumita perioada de timp. Normele specifice stabilesc plafoane (in suma absoluta) pentru diferite categorii de debitori in functie de forma de proprietate, sectorul de activitate, zona teritoriala in care opereaza, durata angajamentului bancar.

In ceea ce priveste limitele maxime de expunere pe client, totalul angajamentelor de credite nete in lei si in valuta fata de un singur client corporativ sau fata de un grup de clienti legati prin activitate nu va depasi, de regula, 5% din fondurile proprii ale bancii. In cazuri de exceptie Comitetul de Credit si Risc, Comitetul de Directie si Consiliul de Administratie, in functie de competentele prevazute in Normele de Creditare, pot aproba angajamente totale de pana la 20% din fondurile proprii ale bancii. Suma totala a expunerilor mai mari de 5% nu va depasi in nici un moment fondurile proprii ale bancii.

Normele bancii centrale sunt concepute plecand de la principiul ca minimizarea expunerii la orice risc este sarcina fiecarei banci si nu vizeaza decat raporturile bancii cu debitorii mari sau credite cu caracter special.

In conformitate cu prevederile Normei 5/1992 imprumuturile mari acordate unui singur debitor nu pot depasi 20% din fondurile proprii ale unei societati bancare, iar suma totala a imprumuturilor mari acordate debitorilor nu va depasi de 8 ori nivelul capitalului propriu al societatii bancare. Un imprumut este considerat mare atunci cand suma tuturor imprumuturilor acordate unui singur debitor, depaseste 10% din fondurile proprii ale societatii bancare.

2.2. Indicatorii riscului de credit global

Acesti indicatori sunt folositi pentru cuantifica riscul si a aprecia calitatea portofoliului de credite. Ei pot fi clasificati in:

a)     indicatori de structura reprezentand ponderea diferitelor categorii de active riscante in activele bancii. Se pot calcula orice fel de structuri care sa exprime riscul de creditare:

Ponderea activelor riscante (credite + depozite) in total active

Ponderea creditelor in total active masoara lichiditatea bancii Acest indicator se situeaza, in general, intre 45-80%, peste 65% fiind considerat deja prea mare. Un nivel mare al acestui indicator arata o politica de creditare agresiva care poate avea implicatii asupra cresterilor pierderilor din credite.

Ponderea creditelor de calitate medie (in observatie, substandard, indoielnice) in total credite este un indicator sugestiv, cresterea lui reflectand o certa erodare a calitatii portofoliului de credite care poate fi rezultatul actiunii unor factori interni sau externi. 

Ponderea creditelor problematice si a pierderilor in totalul creditelor arata calitatea portofoliului si poate fi un indiciu in stabilirea provizioanelor in mod corespunzator. In general acest indicator este acceptabil peste 1%, 10% fiind mult prea mare.

Ponderea datoriilor restante (credite restante + dobanzi neincasate) in total credite, indicator al carui nivel trebuie sa fie cat mai mic, cu tendinta spre 0.

Ponderea creditelor in total depozite si disponibilitati arata modul de acoperire a creditelor cu resurse din depozite si disponibilitati si indica riscul de lichiditate. Un nivel acceptabil al acestui lui trebuie sa se situeze sub 80%. O crestere semnificativa a acestui indicator afecteaza lichiditatea bancii, si poate fi un indiciu in cresterea riscului in creditare. 

Structura portofoliului de credite in functie de scadente si debitori

b)  indicatori de dinamica: pot fi indici sau rata de crestere a anumitor elemente de activ si pasiv:

Dinamica activelor totale

Dinamica creditelor totale

Dinamica fondului de rezerva

Riscul este cu atat mai mare cu cat dinamica este mai pronuntata. Dinamica fondului de rezerva constituie indicatorul cel mai relevant, ceilalti doi indicand numai o eventuala accentuare a riscului de creditare (indici de semnalizare).

c)     indicatori relativi care exprima gradul de corelare a principalelor elemente de activ cu cele de pasiv. Ei trebuie sa fie supraunitari pentru a aprecia ca managementul este prudent. In conditiile in care finantarea riscului global de crestere se face prioritar prin retinere (pe baza de fond de rezerva) principala corelatie de analiza este intre elementele de activ ce exprima pierderi potentiale si efective si elementele de pasiv care constituie sursa de acoperire a acestor pierderi. Elemente de activ sunt valoarea pierderilor la portofoliul de credite nerambursate la scadenta, iar cele de pasiv: valoarea fondului de rezerva, valoarea capitalului (daca nu este fond de rezerva), profitul net.

3. Calitatea portofoliului de credite

Acesti indicatori aduc in discutie necesitatea ca societatile bancare sa-si clasifice creditele acordate in una din urmatoarele cinci categorii, in scopul determinarii si limitarii riscului de creditare. Corespunzator clasificarii portofoliului de credite pe categorii de risc, in legislatia bancara romaneasca (Normele BNR) se mentioneaza ca societatile bancare sunt obligate sa-si constituie provizioane specifice, dupa cum urmeaza in tabelul nr. 6:

Tabelul nr. 6

Tip credit	Caracteristici	Nivel provizion specific
Standard (A)	- credite care nu implica deficiente si riscuri in administrarea datoriei, rambursarea imprumutului facandu-se in termene stabilite
In observatie (B)	-credite acordate unor clienti cu rezultate economico-financiare foarte bune, din care, pe perioade scurte de timp intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si a dobanzii aferente
Substandard(C)	- credite cu deficiente si riscuri ce pericliteaza lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate.
Indoielnic (D)	-credite neprotejate de garantii sau protejate intr-o mica masura, fapt pentru care rambursarea devine incerta
Pierdere (E)	-credite ce nu pot fi rambursate

Clasificarea creditului si implicit a creditului intr-o anumita categorie de risc pentru banca, are drept scop identificarea creditelor ce necesita o urmarire atenta si diferentierea ratelor de dobanzi.

Clasificarea creditelor se face tinand cont de evaluarea performantelor financiare ale clientului si de capacitatea acestuia de a-si onora datoria la scadenta. Criteriile care sunt avute in vedere in evaluarea performantelor financiare sunt stabilite de fiecare societate bancara. In urma evaluarii performantelor financiare ale clientilor, creditele sunt incluse in una din urmatoarele categorii, prezentate in tabelul nr. 7.

Tabelul nr. 7

Cuantificarea performantei financiare a fiecarui client, pentru incadrarea portofoliului de credite al acestuia, intr-una din cele 5 categorii, se efectueaza in functie de limitele procentuale prevazute, pe fiecare indicator de performanta financiara in parte. Pentru fiecare indicator de performanta financiara a clientului, in functie de incadrarea acestuia in limitele stabilite, se acorda urmatoarele punctaje:

10 puncte pentru indicatorii de categoria A

8 puncte pentru indicatorii de categoria B

5 puncte pentru indicatorii de categoria C

2 puncte pentru indicatorii de categoria D

0 puncte pentru indicatorii de categoria E.

Prin insumarea punctelor obtinute de client, pentru fiecare indicator, se obtine punctajul total, pe baza caruia se face incadrarea intregului portofoliu de credite intr-una din cele cinci categorii prezentate in tabelul nr. 8

Tabelul nr. 8

In functie de incadrarea clientului in una din cele 5 categorii de credit, se vor avea in vedere urmatoarele nivele maxime de expunere pe client prezentate in tabelul nr.9

Tabelul nr. 9

Serviciul datoriei va fi apreciat in functie de termenele prezentate in tabelul nr. 10

Tabelul nr. .10

Prin combinarea performantelor financiare ale debitorului cu serviciul datoriei acestuia fata de banca pe baza creditele se vor clasifica dupa cum se observa in tabel nr. 11.

Tabelul nr. 11

Cele mai operative modalitati de gestiune a riscului de creditare este utilizarea tehnicilor informatice de gestiune a datelor, a sistemelor de evaluare pe baza de punctaj si a sistemelor expert.