POLITICA FINANCIARA A CERCURILOR GUVERNAMENTALE SI IMPACTUL EI ASUPRA FISCALITATII

POLITICA FINANCIARA A CERCURILOR GUVERNAMENTALE SI IMPACTUL EI ASUPRA FISCALITATII

1. CONCEPTUL DE POLITICA FINANCIARA

Politica financiara cuprinde, pe langa politica fiscala si modalitatile de procurare a resurselor financiare din alte surse decat impozite si taxe, destinatia cheltuielilor, echilibrul financiar. Ea stabileste caile si modalitatile de concentrare si dirijare a resurselor financiare pentru infaptuirea obiectivelor fundamentale ale dezvoltarii economico-sociale ale tarii, precum si pentru cresterea initiativei, raspunderii si puterii de decizie si de actiune a organelor de conducere din unitatile economice in utilizarea cu maximum de eficienta a partii din avutia nationala care se afla la dispozitia lor pentru administrare.

Politica financiara nu este stabilita odata pentru totdeauna, nu este imuabila, ci se adapteaza si se perfectioaneaza atat ca teluri cat si in ceea ce priveste reglementarea folosirii parghiilor financiare.

Politica financiara este astfel elaborata si infaptuita incat faciliteaza incasarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor publice in concordanta cu obiectivele programului economic. Ea contribuie la realizarea unei concordante depline intre venituri si cheltuieli, la echlibrul general economic, financiar, monetar si valutar.

Fiecare partid politic isi elaboreaza un program propriu in care stabileste liniile directoare ale activitatii sale in vederea ajungerii la guvernarea tarii sau pentru a-si consolida sau pastra puterea pe care a dobandit-o. In programul politic isi defineste obiectivele urmarite de partid, mijloacele si metodele pe care le va folosi pentru atingerea obiectivelor. Intocmit in conditii normale programul de guvernare este necesar a fi aprobat de Parlament. De obicei programul intocmit inainte de alegeri pentru a le castiga nu seamana cu programul de guvernare deja ajuns la guvernare.

Odata aprobat, programul defineste politica statului pe plan intern sau extern pe perioda cat partidul politic se va afla la guvernare.

In cadrul politicii interne, un rol important ocupa obiectivele cu caracter economic si social: ritmul cresterii economice, investitiile de capital, consumul, somajul, indicele preturilor si tarifelor, evolutia salariilor, pensiilor si altor venituri ale populatie. La acestea se adauga obiectivele si actiunile legate de sectorul de ordine si aparare nationala, securitate si siguranta nationala si administratia publica.

In cadrul politicii externe, se definesc relatiile politice, economice, culturale, militare cu state vecine sau cu state din alte regiuni ale lumii.

Atingerea obiectivelor amintite reclama utilizarea de resurse importante din partea statului. Orice fluctuatie in sensul descresterii volumului de resurse financiare duce la nerealizarea obiectivelor propuse .

Politica financiara este parte a politicii economice si cuprinde " totalitatea normelor, principiilor si metodelor financiare folosite pentru constituirea, repartizarea si optimizarea utilizarii fondurilor banesti centralizate sau necentralizate ale unei tari"

Politica financiara cuprinde, de asemenea, reglementarile si institutiile prin intermediul carora se deruleaza resursele financiare publice.

Politica generala a oricarei guvernari este legata de politica finaciara prin intermediul careia se asigura resursele financiare de care are nevoie la un moment dat, iar prin politicile fiscale si bugetare pe care le promoveaza se poate anticipa o dezvoltare sau nu a economiei si societatii in general.

Politica financiara are o independenta relativa fata de politica statului din celelalte domenii de activitate, in sensul ca are obiectivele sale proprii si foloseste metode si instrumente specifice pentru atingerea acestora.

Politica financiara actioneaza nemijlocit in sfera repartitiei, asupra relatiilor ce iau nastere in procesul de formare si dirijare a resurselor financiare in vederea satisfacerii nevoilor sociale. Prin modul in care se infaptuieste repartitia, prin dimensiunile si destinatia fondurilor constituite, politica financiara influenteaza si celelalte faze ale reproductiei sociale: productia, schimbul si consumul.

Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt:

a) in domeniul bugetar vizeaza: volumul, provenienta si formele de mobilizare a veniturilor, structura si orientarea cheltuielilor, echlibrarea bugetului

b) in domeniul asigurarilor sociale si protectiei sociale vizeaza: participantii la alimentarea fondurilor si aportul acestora; conditiile de acordare a drepturilor de asigurare si protectie sociala si factorii de care depinde marimea pensiilor si indemnizatiilor acordate.

c) in asigurarea de bunuri si persoane vizeaza: modul de selectie si combinare a riscurilor; conditiile de acordare a despagubirilor si sumelor asigurate si factorii care determina marimea acestora.

d) in domeniul creditului vizeaza: Banca Nationala; bancile comerciale; modalitatile de atragere a resurselor de creditare; conditiile de acordare a imprumuturilor, politica ratei scontului, rescontului si a dobanzii; conditiile atragerii imprumuturilor externe.

Concluzionand, putem afirma ca politica financiara trebuie sa aiba:

- un obiectiv;

- un sistem restrictional in care se actioneaz pentru atingerea acestui obiectiv;
- metode corespunzatoare de realizare.

Obiectivul oricarei politici financiare vizeaza constituirea si utilizarea fondurilor publice de asa maniera incat sa se asigure indeplinirea corespunzatoare a functiilor statului.

Sistemul restrictional in constituirea si utilizarea fondurilor e reprezentat, pe de o parte, de capacitatea economiei de a oferi venituri statului, iar pe de alta parte, de nivelul nevoilor reale.

Metodele utilizate pentru indeplinirea politicii financiare sunt, de regula, tehnici fiscale, reprezentate de o varietate de impozite si taxe, cu o diversitate de dimensionari

2. COMPONENTELE POLITICII FINANCIARE SI

ROLUL LOR  CA FACTORI DETERMINANTI

AI FISCALITATII 

Politica financiara in sens restrans (limitata la finantele publice) se interfereaza cu politica monetara, cu politica fiscala, cu politica de credit si cea de asigurari. In politica financiara nu se poate face abstractie de existenta finantelor private alaturi de cele publice, de complementaritatea dintre sectoarele public si privat, dintre stat, intreprinderi si banci.

2.1. Politica fiscala si fiscalitatea

Prin politica fiscala se intelege cuantumul si sursele de provenienta a resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmeaza sa fie utilizate, obiectivele urmarite, precum si mijloacele de realizare a acestora.

Politica fiscala are la baza criteriul de eficienta fiscala, adica necesitatea unui randament cit mai mare al acesteia. Ea trebuie sa asigure mobilizarea unor venituri publice cit mai mari, in conditiile incurajarii afacerilor economice, a investitiilor, concomitent cu promovarea echitatii in contributia fiecaruia la venituri, cu asigurarea protectiei sociale.

Sarciniile politicii fiscale sunt :

conceperea sistemului general de impozite si taxe;

stabilirea nivelului general si particular al fiscalitatii;

colectarea la timp si in cuantumul preconizat a impozitelor directe si indirecte ale contribuabililor, cu costuri aferente cat mai mici;

prevenirea si combaterea evaziunii fiscale.

Prin politica fiscala se determina cuantumul si provenienta resurselor financiare cu care se alimenteaza fondurile publice, metodele de prelevare care urmeaza a fi utilizate, mijloacele de realizare si control.

Politica fiscala se implica in rezolvarea unor cerinte din economie cu anumite instrumente fiscale. Cu ajutorul instrumentelor fiscale se realizeaza obiective cum sunt: stimularea agentilor economici de a investi in anumite conditii; cresterea calitatii si competitivitati produselor; stimularea exportului; incurajarea micilor producatori, etc.

Partidul politic aflat la putere isi pune amprenta asupra orientarilor politicii fiscale prin cuprinderea in programul de guvernare a unor obiective cu caracter fiscal.

Politica fiscala influenteaza politica sociala prin sistemul de acordare de inlesniri fiscale cum sunt scutirile si reducerile la plata unor impozite si taxe a unor categori sociale a caror stare materiala, civila si sociala justifica acordarea acestor inlesniri fiscale. De aceste scutiri si reduceri beneficiaza si persoanele invalide, cu handicap, in varsta, cu copii in intretinere, revolutionari sau veterani de razboi. Anumite impozite sunt folosite pentru limitarea consumului produselor care au urmari daunatoare asupra sanatatii oamenilor, cum sunt tutunul si alcoolul, sub forma accizelor si taxelor vamale.

Politica fiscala se coreleaza si cu politica de cheltuieli bugetare, precum si cu politica monetara, in functie de mijloacele la care se recurge pentru a asigura deficitul bugetar. In concordanta cu principiile de politica economica, prin instituirea unui impozit statul nu urmareste numai incasarea de venituri bugetare ci si folosirea impozitului ca instrument ce influenteaza dezvoltarea sau restrangerea unor ramuri , sectoare sau activitati, stimularea sau reducerea productiei sau consumului unor produse, dezvoltarea relatiilor comerciale cu alte state.

Politica fiscala trebuie sa respecte principiile generale ale impozitarii, sa fie simpla, clara si transparenta, sa descurajeze, sa combata si sa previna evaziunea fiscala, sa coreleze resursele fiscale cu volumul cheltuielilor bugetare.

Pentru ca statul sa-si realizeze aceste sarcini in domeniul fiscalitatii, putem aprecia ca factorii determinanti ai fiscalitatii pendenti de politica fiscala a statului sunt:

1) construirea unui sistem fiscal. Importante in construirea unui sistem fiscal sunt numarul impozitelor si taxelor, ponderea impozitelor directe si indirecte, cotele, etc.

2) randamentul fiscal al impozitelor, stabilitatea si elasticitatea acestora;

asezarea si perceperea impozitelor si taxelor;

evitarea dublei impuneri.Evitarea dublei impuneri presupune doua abordari :

- abordarea evitarii dublei impuneri la nivel international

- abordarea evitarii dublei impuneri la nivel national

Activitatea de afaceri a persoanelor juridice sau fizice depaseste, in unele cazuri, granitele tarii unde locuiesc. Deoarece acestia obtin venituri si in afara granitelor tarii unde isi au sediul fiscal se pune in discutie problema stabilirii autoritatii publice competente care sa procedeze la impunerea veniturilor realizate.

Instituirea impozitelor este un atribut al statului suveran si este un drept al acestuia, iar modalitatea de asezarea si de percepere a impozitelor intra in competenta puterii legislative din fiecare stat. In acest fel se poate ajunge ca un venit sa faca obiectul impunerii si in statul de origine, unde se creaza venitul, cat si in cel de destinatie, unde persoana care l-a realizat locuieste. Daca acest lucru se realizeaza inseamna ca venitul sau averea presupune o dubla impunere, apartinand aceluiasi subiect impozabil si pentru aceeasi perioada de timp.

Prin dubla sau multipla impunere, se intelege atingerea prin impozit, a aceluiasi izvor economic, de doua sau mai multe ori. De obicei se poate intalni la impozitele directe.

Deoarece legislatia si practica fiscala a statelor lumii conduc la impunerea de doua sau mai multe state diferite a aceluiasi venit sau aceleiasi averi, statele lumii sunt preocupate de a impulsiona fluxurile financiare internationale prin eliminarea barierei generate de dubla impunere juridica internationala.

In eliminarea dublei impuneri internationale statele sunt implicate diferit pe plan extern sau intern.

Pe plan extern statul desfasoara negocieri cu alte state in vederea incheierii de acorduri, conventii care privesc evitarea dublei impuneri.

Pe plan intern statul se manifesta in trei modalitati:

- cuprinderea conventiilor incheiate in legislatia interna, dupa ratificare si dupa complexul de operatiuni cuprise in tratate;

- renuntarea ori de cate ori se gaseste in calitatea de stat de rezidenta, la incasarea anumitor venituri fiscale, in totalitate sau in parte, asa cum s-a angajat prin conventia fiscala incheiata;

- cuprinderea in legislatia interna, indiferent de acordurile sau tratatele incheiate cu alte state, a unor precizari juridice in scopul evitarii dublei impuneri internationale.

In lume exista mai multe metode, in functie de care sunt stabilite norme care sa orienteze guvernele in exercitarea dreptului lor de impunere, si anume :

a) metoda scaderii impozitului total pentru veniturile relizate in strainatate, adica statul de domiciliu impune totalul veniturilor pe care il obtine contribuabilul in tara sau strainatate, din care apoi se deduc impozitele achitate in strainatate.

b) metoda impartirii impozitelor, consta intr-o intelegere intre state, potrivit careia sarcina fiscala se imparte la jumatate sau intr-o poportie, sara a se tine seama de cotele de impozit practicate in tara de resedinta

c) metoda neimpunerii veniturilor relizate in strainatate;

d) metoda impartirii dupa izvoare a impozitului, adica se poate stabili prin conventii, ca statul unde se afla izvorul veniturilor sa-si limiteze dreptul de impunere numai asupra acelor izvoare, lasand persoanele care nu locuiesc in acea tara, libere de impunere pentru alte izvoare.

In practica internationala se folosesc, de regula, pentru evitarea dublei impuneri internationale, urmatoarele procedee:

a) scutirea totala a veniturilor realizate in strainatate. Potrivit acestui procedeu, venitul realizat de rezidentul unui stat si care a fost supus impunerii o data nu se mai include in venitul impozabil din tara de resedinta, deci nu se mai impoziteaza.

b) scutirea sau exonerarea progresiva. Acest procedeu presupune ca venitul obtinut de rezidentul unui stat in strainatate se adauga la veniturile realizate de acesta in tara de resedinta numai pentru aflarea cotei progresive de impunere, dupa care aceasta cota se aplica numai asupra veniturilor obtinute in tara de resedinta.

c) procedeul creditarii obisnuite. Acest procedeu consta in faptul ca impozitul platit statului strain pentru venitul realizat pe teritoriul acelui stat de rezidentul unui alt stat, se deduce sub forma creditului fiscal, din impozitul calculat la venitul total in tara de resedinta pe baza de documente fiscale, dar nu mai mult decat impozitul pe care l-ar fi platit dupa legislatia tarii de resedinta pentru venitul obtinut in strainatate.

d) procedeul creditarii integrale. Acest procedeu presupune ca impozitul platit in strainatate pe baza de documente fiscale pentru veniturile realizate aici se deduce integral din impozitele datorate in tara de resedinta, calculate la venitul global, indiferent cat este cuantumul impozitului la acel venit.

Autoritatiile fiscale romanesti au adoptat procedeul creditarii obisnuite.

Despre dubla sau multipla impunere se poate vorbi si la nivel national, adica in interiorul unui stat, atunci cand vorbim de impunerea profitului si apoi a dividentului din redistribuirea profitului. In Romania, profitul impozabil este supus, conform Codului fiscal, cu o cota de 16% si tot cu 16% pentru dividende care au mai fost odata impuse.

O dubla sau multipla impunere exista in situatiile in care bunurile sunt importate. Astfel, in cazul agentilor economici importatori taxa vamala se calculeaza la valoarea in vama a bunurilor respective , apoi in baza de impozitare a accizei, daca acest bun este supus si acestui impozit, si mai departe taxa vamala si acciza se regaseste si in baza de impozitare a taxei pe valoarea adaugata. Alte exemple le regasim si referindu-ne la impozitul pe titei si gaze naturale din productia interna, cand acest tip de impozit intra in baza de impozitare atunci cand se calculeaza taxa pe valoarea adagata.

O metoda de evitare a dublei impuneri in cazul impozitarii dividentului este propusa de Theodor Stolojan , prin care se acorda un credit fiscal la impozitul pe venitul global al actionarului, intr-o anumita suma din marimea dividentului:

Acest sistem este practicat de Franta, Italia, Irlanda, Portugalia, Spania si Marea Britanie .

masuri pentru diminuarea si atenuarea evaziunii fiscale

evitarea repercusiunii impozitelor. De multe ori, impozitul platit de catre contribuabilul legal este inclus in pretul marfii sau in tariful serviciului prestat si se transmite cumparatorului sau consumatorului, odata cu incasarea de la acesta a pretului sau a tarifului respectiv. Daca raporturile economice de schimb continua, noul suportator va include, la randul sau, impozitul in pret sau in tarif si-l va transmite in sarcina urmatorului cumparator sau consumator. Aceste operatiuni se deruleaza, succesiv, pana se ajunge la consumatorul final.

Prin urmare, se poate observa ca repercusiunea impozitelor este un fenomen complex, care pe fond reprezinta procesul de transmitere (translatie) partiala sau totala, a efectelor economice ale impozitului de la contribuabilul de drept (desemnat prin lege sa suporte sau sa achite obligatia fiscala) catre contribuabilul de fapt (cel care suporta, in realitate, impozitul).

Impozitele care se pot repercuta mai usor sunt cele indirecte, dar in anumite limite, pot fi repercutate si unele impozite directe (cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit, impozitul funciar, impozitele pe circulatia averii, s.a.).

In consecinta, o parte a cailor prin care se poate realiza repercusiunea impozitelor sunt:

- prin adaugarea la pretul de vanzare a marfurilor sau la tariful serviciilor a impozitelor indirecte si recuperarea lor de la cumparatori sau/si consumatori in momentul incasarii preturilor sau tarifelor;

- prin cumpararea, in conditii conjuncturale favorabile, a materiilor prime, materialelor, combustibililor, marfurilor etc. la preturi mai scazute decat cele de echilibru, ceea ce face posibila transpunerea unei parti a impozitelor asupra furnizorilor;

- prin diminuarea pretului de vanzare a bunurilor mobile si imobile, cu valoarea impozitului pe circulatia averii, care se transfera astfel in sarcina cumparatorilor etc.

Sintetizand, factorii care influenteaza producerea repercusiunii (incidentei indirecte) a impozitelor sunt numerosi si diversi. Printre acestia, pot fi apreciati ca avand un rol mai important in fundamentarea deciziilor de politica fiscala:

- tehnicile de impozitare;

- elasticitatea cererii si ofertei raportata la pretul de echilibru.

Mai pot fi amintite: existenta schimburilor economice cuantificabile monetar, organizarea factorilor de productie la nivel microeconomic, natura materiei impozabile, conjunctura economica, puterea publica

In primul caz, tehnicile de impozitare diferentiate (ca urmare a unor cote diferite, exonerari, reduceri de impozite, deduceri din baza impozabila etc.), prin dimensiunea, momentul si punctul de impact direct al impozitului, influenteaza fluxurile monetare de pe caile de transmitere, actionand astfel in mod diferit asupra categoriilor de subiecti aflati pe parcursul circuitului impozitelor, si, in consecinta, este influentata in mod diferit incidenta (in expresie monetara) asupra consumatorilor finali.

Caracterul elastic sau inelastic al cererii si ofertei, repercuteaza impozitul fie asupra consumatorilor, fie a producatorilor sau este impartit intre ambii participanti la tranzactia comerciala, in conditiile in care cota efectiva de impozitare modifica
preturile relative ale bunurilor si serviciilor.

Astfel, un management corect al politicii fiscale presupune studierea incidentei impozitelor asupra consumatorilor finali, respectiv "cautarea celor care, in ciuda a ceea ce spune legiuitorul, poarta povara impozitului" ca urmare a mecanismelor de functionare si difuzare in ansamblul economiei.

Din punct de vedere juridic, repercusiunea poate fi de doua feluri:

repercusiune oficiala (repercusiune in intentia legiuitorului), caz in care insasi legea face distinctie intre platitorul impozitului (contribuabilul legal) si suportatorul acestuia (contribuabilul de fapt). Cel mai adesea este cazul impozitelor indirecte (T.V.A., de exemplu), dar si al unor impozite directe, percepute prin stopaj la sursa;

repercusiune neoficiala, care se produce atunci cand contribuabilul de drept transmite sarcina fiscala asupra altui subiect economic, devenit contribuabil real, impotriva vointei legiuitorului, care nu prevede, nu doreste si nici nu cunoaste acest lucru in momentul instituirii impozitului.

Transpunerea, partiala sau integrala, a impozitelor platite de unele persoane in sarcina altor persoane este influentata de conditiile concrete ale fiecarui subiect impozabil, de timpul si locul unde se petrece actiunea, etc. Astfel, in functie de modul in care se realizeaza transpunerea sarcinii fiscale, se poate distinge:

a) repercusiunea progresiva, cand transpunerea se realizeaza de la producator la consumator;

b) repercusiunea regresiva, cand transpunerea se realizeaza de la consumator la producator;

c) repercusiunea oblica, cand transferarea impozitelor are loc asupra altor operatiuni economice decat asupra celei care i-a dat nastere initial (cum ar fi, de pilda, cresterea salariilor motivata de cresterea impozitelor pe consum).

Din punctul de vedere al conditiilor concrete, locul si momentul cand fenomenul se manifesta, repercusiunea impozitelor poate fi partiala sau integrala, in functie de o serie de factori interdependenti, cum sunt

- gradul de concentrare a activitatilor producatoare de venituri impozabile;

- tipul de impozit (direct sau indirect, selectiv sau general);  - raportul, existent pe piata, intre cererea si oferta aferenta unor bunuri sau servicii impozabile ( daca cererea este mai mare decat oferta, repercusiunea se poate realiza mai usor);

- gradul de ocupare a fortei de munca si evolutia consumului de bunuri si servicii in legatura cu acesta;

- felul marfurilor si/sau serviciilor care fac obiectul vanzarii-cumpararii (transpunerea este posibila, intr-o masura mai mare, in cazul marfurilor si/sau serviciilor cu cerere neelastica) s.a.

Politica bugetara si impactul asupra fiscalitatii

Politica bugetara desemneaza conceptia si actiunile posibile ale statului privind realizarea veniturilor publice si efectuarea cheltuielilor publice, caile si mijloacele de mobilzare a incasarilor, tipurile si dimensiunile cheltuielilor prin care se poate interveni direct impotriva socurilor si instabilitatii, pentru relansare economica. Are la baza legi financiare, prin care se stabilesc sursele de venituri, destinatia utilizarii lor pe obiective, etc.

Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea marimii absolute (volumul total exprimat in moneda nationala) si relative (ponderea in PIB) a acestora.
Volumul total al cheltuielilor publice, prevazut pentru anul de plan, comparativ cu cel realizat in perioada anterioara, arata tendinta de crestere, mentinere sau diminuare al efortului financiar al statului.

Comparatia este utila si concludenta daca cheltuielile sunt exprimate in preturi constante, altfel ea este deformata de fenomenul inflationist (cheltuielile publice medii/loc. exprimate intr-o moneda de larga circulatie internationala ajuta la compararea cu tari din acelasi grup sau diferit).

Ponderea cheltuielilor in PIB arata cat din acest produs este preluat de colectivitatea nationala si utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale. Experienta arata ca, intre gradul de dezvoltare economica al unei tari si marimea cheltuielilor publice ale acesteia, exista o corespondenta (directa).

Pentru a ajunge in esalonul tarilor dezvoltate trebuie sa actionam energic pentru cresterea absoluta a PIB-ului. Pe masura cresterii acestuia vom putea spori si ponderea cheltuielilor publice in PIB si marimea acestora pe un locuitor. Cheltuielile publice in cea mai mare parte a lor sunt utilizate in scop de consum si de investitii cu caracter neproductiv si numai intr-o mica masura pentru obiective si actiuni economice productive. O preocupare de cea mai mare insemnatate a organelor de decizie, in domeniul politicii financiare a statului, trebuie sa fie circumscrierea cheltuielilor totale ale societatii in limita resurselor ce pot fi mobilizate pe plan national. Nici o societate nu trebuie sa consume mai mult decat produce - adevar axiomatic.

Transpusa pe plan financiar, aceasta cerinta presupune mentinerea cheltuielilor publice in limita resurselor ce pot fi mobilizate in conditii normale, pe plan intern, fara sa se recurga la emisiune baneasca, ori la credite externe. Apelul la emisiune baneasca fara acoperire duce la deteriorarea puterii de cumparare a monedei, la scaderea nivelului de trai al populatiei, iar contractarea de credite externe pentru consum determina cresterea datoriei externe si a poverii financiar-valutare a tarii.

La stabilirea destinatiei cheltuielilor publice este necesar sa se porneasca de la nevoile sociale ce trebuie satisfacute cu prioritate pe seama resurselor publice. Stabilirea corecta a optiunilor si prioritatilor influenteaza ritmul cresterii economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai, materiale si spirituale ale populatiei si a celorlalte nevoi obstesti.

Trebuie continuat cu stabilirea cheltuielilor publice pe destinatii: sanatate,
invatamant, cultura, asigurari si asistenta sociala, actiuni economice, aparare. La fiecare exista cheltuieli cu salarii si alte drepturi de personal, materiale si servicii, transferuri si subventii, investitii si alte cheltuieli de capital, etc.

Faptul ca resursele financiare, ca de altfel si cele valutare ori materiale, sunt limitate, iar destinatiile sunt concurentiale, reclama utilizarea lor in conditii de maxima eficienta. Intereseaza atat eficienta economica a fondurilor utilizate, acolo unde se poate masura, cat si eficacitatea sociala a fiecarui buget cheltuit pentru invatamant, sanatate, cultura, etc.

La angajarea cheltuielilor pentru realizarea unui obiectiv sau a unei actiuni, trebuie sa se examineze cu atentie toate solutiile susceptibile a fi luate in considerare in vederea alegerii variantei optime, care prezinta cel mai avantajos raport intre efortul solicitat si efectul obtinut de pe urma acestuia.

Pentru a obtine o eficienta cat mai inalta in utilizarea fondurilor publice, pe langa dimensionarea si repartizarea judicioasa, este nevoie de stimularea beneficiarilor prin metode de finantare si gestionare ori prin alte instrumente specifice. Acest lucru poate fi realizat prin alegerea metodei de finantare adecvate: autofinantarea cu completarea resurselor proprii pe seama creditului, autofinantarea cu completarea resurselor proprii pe seama alocatiilor bugetare, finantare integrala cu titlu definitiv si nerambursabil din fondurile bugetare sau extrabugetare, dupa caz.

Se pot obtine rezultate pozitive prin inlocuirea finantarii directe, totale sau partiale din functiile publice, cu acordarea de stimulente fiscale, celor ce asigura acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama propriilor resurse.

Politica promovata in domeniul resurselor financiare publice trebuie sa stabileasca volumul si provenienta resurselor ce pot fi procurate, de stat, in conditii normale la fondurile sale financiare, metodele de prelevare ce urmeaza a fi utilizate, precum si obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite in procesul constituirii fondurilor respective.

Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie pentru indeplinirea functiilor si sarcinilor sale, este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei considerate. Intre volumul cheltuielilor considerate indispensabile pentru satisfacerea nevoilor sociale (cererea de resurse financiare) si volumul resurselor financiare posibile de procurat pe plan intern (oferta de resurse), nu intotdeauna exista o concordanta deplina: fie cererea de resurse este mai mare decat oferta, fie invers. Neconcordanta dintre aceste marimi se poate localiza la nivelul administratei centrale de stat, la cel al unitatilor administrativ teritoriale, al asigurarilor sociale de stat sau al unor fonduri extrabugetare. Asemenea discrepante evidentiaza stari de dezechilibru financiar ce trebuie prevenite si lichidate.

Volumul resurselor financiare susceptibile de a fi mobilizate la fondurile publice este cu atat mai mare, cu cat economia nationala este mai puternic dezvoltata, iar activitatea desfasurata de agentii economici mai eficienta. Pe masura ce creste PIB-ul ce revine in medie pe un locuitor, creste si ponderea resurselor financiare ce pot fi prelevate la fondurile publice.

Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde nu numai de gradul de dezvoltare economica a tarii, ci si de solutiile adoptate de autoritatile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale si de finantare a cheltuielilor pe care le antreneaza.

2) Provenienta resurselor financiare: organele de decizie au doua alternative, fie sa opteze pentru folosirea de resurse interne ce pot fi procurate pe plan national, fie sa apeleze la resursele externe, ce pot fi atrase din afara. Nu poate fi vorba de o optiune care sa se bazeze exclusiv pe resursele straine, ci numai de completare a resurselor interne cu resurse externe.

In orice tara satisfacerea nevoilor sociale trebuie sa se bazeze in primul rand pe fortele sale proprii si numai in subsidiar pe mijloace straine. Decizia de procurare a unor resurse din strainatate pentru acoperirea cheltuielilor publice, avand un dublu caracter, financiar si valutar, trebuie riguros motivata pentru a evita indatorarea tarii (pentru scopuri neproductive).

Resursele financiare interne pot proveni in proportii diferite de la sectoarele: public, privat sau de la populatie, in functie de structura de proprietate din economie. Organele de decizie pot promova o politica financiara care trateaza pe picior de egalitate pe toti agentii economici, sau una preferentiala, care favorizeaza o anumita forma. In primul caz, la venituri egale contributia financiara este egala, in al doilea caz ea este relativ mai mica pentru sectorul privilegiat. Diferentierea contributiei mai poate fi facuta in functie de forma juridica a intreprinderii (Societati de persoane sau capital), dimensiunea intreprinderii (mica, mijlocie, mare), ramura careia ii apartine, zona geografica in care este amplasat sediul acesteia (in tara sau strainatate).

Egalitarismul (antichitate si evul mediu) se intalneste sporadic in epoca moderna. Diferentierea contributiei, larg aplicata in secolul nostru, are la baza diferite criterii:

- puterea contributiva a platitorului (necasatorit, vaduv, divortat, casatorit, cu sau fara copii sau alte persoane in intretinere, varsta, etc.)
- capacitatea de munca (integrala, partiala, incapacitate totala)
- grupa socio - profesionala careia ii apartine ( salariat, pensionar, fermier, liber-profesionist, comerciant).

Numarul si tipul canalelor (modalitatilor) de prelevare a contributiei la fondurile publice. In ce priveste numarul sunt de luat in considerare 2 solutii:

a) folosirea unui singur canal sau a mai multora. Prima solutie nu si-a gasit aplicabilitate in practica.

b) folosirea mai multor canale (de ordinul unitatilor sau chiar zecilor) - satisface mai bine exigentele practicii, permite o mai buna solutionare a problemelor financiare, mai mult decat numarul conteaza tipul canalelor, felul instrumentelor de prelucrare.

Contributia poate imbraca forma:

impozitelor si taxelor stabilite in mod individual pe persoane fizice si juridice, in functie de venit (profit), avere (activitate neta) sau de alte criterii si percepute la termene dinainte stabilite;

impozite si taxe percepute la vanzarea de bunuri sau prestarile de servicii, la importul sau exportul de produse, etc, fara ca acestea sa fie in prealabil repartizate pe platitori.

Marimea acestor impozite, suportata de o anumita persoana, depinde de consumul acesteia si nu de puterea ei contributiva.

Cele doua tipuri de impozite si taxe sunt dimensionate si percepute in mod diferit; este necesar ca organele de decizie sa cunoasca exact caracteristicile acestora, mecanismele lor de functionare si impactul pe care-l produc la introducerea fiecarui impozit sau la modificarea celor existente. Asezarea judicioasa a impozitelor si taxelor constituie una din cele mai importante probleme ale politicii financiare a statului, deoarece ea afecteaza interesele tuturor categoriilor sociale si ale tuturor agentilor economici.

4) Impozitele si taxele constituie nu numai metode (canale) de preluare a unor resurse financiare la fondurile publice, dar si de instrumente (parghii financiare) de influentare a proceselor economice.

Veniturile provenind de la sectorul public, dupa modul de organizare si gestionare pot fi:
- dupa modelul intreprinderilor private (ca S.C.);
- dupa modelul adaptat la specific (ca R.A.);
- dupa modelul institutiilor publice (ca unitatile economice in regim bugetar).

In functie de solutia adoptata se stabilesc si relatiile acestora cu bugetul. Daca unitatile economice de stat sunt rentabile, organele de decizie trebuie sa stabileasca daca ele varsa la buget intregul profit realizat, numai partea care depaseste nevoile proprii de dezvoltare si functionare sau o suma stabilita potrivit legislatiei fiscale, independent de nevoi.

6) Problema echilibrului bugetar. Organele de decizie trebuie sa-si fixeze pozitia in legatura cu eventualele neconcordante ce apar intre volumul cheltuielilor necesare a fi acoperite de la fondurile publice si volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea.

Atunci cand organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar, pentru acoperirea eventualelor deficite, acestea contracteaza imprumuturile de stat, evitand apelul la emisiunea monetara care provoaca fenomene inflationiste. In situatia cand autoritatile considera deficitele bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc in mod deliberat pentru acoperirea diferentei dintre cheltuielile si veniturile publice, acestea folosesc deopotriva emisiunea monetara si imprumuturile de stat.

2.3. Politica monetara si de credit si fiscalitatea

In domeniul politicii monetare si de credit, rolul cel mai important il are Banca Nationala, sistemul de banci comerciale si alte institutii financiare.

Deoarece banca centrala este cea care acorda credite pentru refinantarea bancilor comerciale, trezoreriei statului sau altor institutii de credit, ea este cea care determina dobanzile pe piata bancara.

Este important ca aceste dobanzi care le acorda subiectilor economici sa fie avantajoase pentru ca acestia sa nu-si piarda motivatia afacerilor. O scumpire a imprumuturilor duce la o stagnare sau la recesiune a economiei, cu consecinte negative care decurg de aici:

scaderea nivelului veniturilor realizate de agenti economici sub forma profiturilor realizate si concomitent scaderea veniturilor bugetare prin reducerea impozitelor directe;

scaderea veniturilor realizate de angajati concomitent scade nivelul sau volumul impozitelor directe;

scaderea puterii de cumparare a salariilor duce la reducerea consumului, deci concomitent se reduc si impozitele indirecte;

scaderea salariilor duce la scaderea contributiilor sociale si concomitent reducerea resurselor catre bugetul asigurarilor sociale, fondul de somaj si fondul unic al asigurarilor sociale de sanatate.

Dupa cum se observa aceste modificari se produc in lant.

Acelasi efect se obtine si in cazul politicii monetare care are in vedere principiile, normele si instrumentele utilizate de stat prin banca centrala pentru reglementarea emisiunii, circulatiei si retragerii banilor din circulatie pentru a exercita o influenta pozitiva asupra dezvoltarii economice, pentru stabilitatea preturilor si a cursurilor valutare sau pentru a combate inflatia. De acea politica monetara trebuie sa asigure imbunatatirea corelatiei dintre veniturile populatiei si volumul marfurilor de pe piata, dintre cresterea productivitatii muncii si cresterea salariului mediu pe economie sau pentru mentinerea si cresterea puterii de cumparare a leului, ajutand astfel la realizarea unui echilibru economic, monetar si financiar.