Piata monetara, creditul si cresterea economica

Piata monetara, creditul si cresterea economica

Schimbul marfurilor in cadrul unor piete organizate si reglementate este asimilabil unui schimb de drepturi si creante ale jucatorilor pietei. Simpla detinere a unui drept asupra unui bun este echivalent cu faptul ca acesta ar putea fi schimbat pe o piata. Astfel, piata suprapune schimbarea drepturilor intre entitatile sale cu motivatiile si interesele economice ale fiecaruia. Interpunerea monedei in procesul schimbului a creat fundamentele aparitiei pietei monetare. Initial banii erau asimilati unui mijloc de schimb care simplifica subiectivismul aprecierii drepturilor. "Economistii clasici considerau banii neutrii din punct de vedere economic in sensul in care modificarea volumului banilor aflati in circulatie nu are nici o influenta asupra ofertei (productiei), preturilor de schimb (reactive), dobanzii sau investitiilor.

Variatia masei monetare nu influenteaza raportul dintre preturile produselor schimbate (raportul drepturilor detinute) ci doar nivelul general al preturilor, ceea ce se poate transpune intr-o ecuatie a schimbului in viziunea clasica, adica:

MxV = PxY [cererea de bani = oferta de bani],

unde: M - masa monetara; V - viteza de circulatie a banilor; P - nivelul preturilor; Y - venitul national real (oferta).

Cererea de bani exprimata prin masa monetara multiplicata cu viteza de circulatie a banilor trebuia sa fie intotdeauna egala cu venitul real sau nivelul preturilor.

Economiile moderne aflate sub imperiul globalizarii pietelor au adus pentru actorii jocului participanti la piata, posibilitatea constituirii unor portofolii de active financiare (actiuni, obligatiuni, bonuri de tezaur, instrumente derivate, alte titluri de valoare) diverificate din punct de vedere structural, (al componentei in total portofoliu) sectorial (ramurile economiilor nationale unde au fost efectuate plasamentele), marimi si dimensiuni companiilor unde au fost efectuate investitii (companii nationale sau transnationale) si geografic (tarile in care s-au activat investitiile). Aceasta posibilitate a avut suportul unei dezvoltari considerabile a instrumentarului tehnic al tranzactiilor, a tehnologiei IT, intr-o convergenta deplina cu dezvoltarea pietelor monetare ale tarilor cuprinse in portofoliu si pe fondul reducerii considerabile a costului de curtaj al pietelor.

In toata aceasta evolutie a crescut importanta acordata lichidatii de catre actorii de pe piata, lichiditatea unui activ fiind exprimata de costul interschimbabilitatii cu alte active, atunci cand ajustarea portofoliului de active impune acest lucru. Crizele financiare care s-au succedat din anii 1980 si pana in prezent au marit volatilitatea pietelor financiare, ceea ce a impus o continua si flexibila politica de ajustare a portofoliilor in sensul lichidarii unei pozitii, prin deschiderea altei pozitii. Restructurarea portofoliilor impune o nevoie de lichiditate suplimentara (un cost al transformarii), astazi cererea de bani fiind influentata direct de importanta pe care gestionarii portofoliilor de active o acorda lichiditatii. Acest context trebuie integrat insa influentei venitului national si a ratei dobanzii asupra volumului cererii de bani. Rata dobanzii influenteaza structura activelor din portofoliu si decizia ajustarii acestora functie de variatia  dobanzii. Pastrarea lichiditatilor sacrifica "castigul din dobanda si reprezinta un cost de oportunitate al detinerii de bani" in forma cash-ului. Ulterior, in analiza cererii de bani, Milton Friedman extinde analiza la nivelul companiilor la care adauga titlurile de valoare, bunurile fizice si "capitalul uman". Friedman incearca sa globalizeze veniturile la nivelul unui venit permanent, in fapt, o suma a tuturor acestor venituri de-a lungul unei evolutii pe termen lung.

Pornind de aici, s-a introdus expectatia (asteptarea rationala) si preferinta pentru lichiditati in evolutia venitului permanent.

Analiza monetarista nu mai considera viteza de circulatie a banilor ca o marime care variaza in jurul unei valori de echilibru, viteza de circulatie a banilor apare ca o constanta, atunci cand functia cererii de bani este stabila. Cererea de bani poate influenta viteza de circulatie a banilor cu care este invers proportionala, iar monetaristii introduc variabila timp in ecuatia cererii de bani dinamizand modelul clasicilor. O alta optiune pentru bani atunci cand oferta de bani este in crestere o reprezinta cresterea plasamentelor in noi credite foarte multe dintre acestea fiind solicitate de stat.

J.M.Keynes a fost cel care a lansat primul apel la o "interventie limitata a statului in economie" care sa atenueze unele nervozitati ale jocului "mainii invizibile". Esenta politicilor keynesiste a vizat interventia statului pentru a determina "o concordanta intre inclinatia spre consum si imboldul pentru investitii" si, pentru a gasi un mod cat mai eficient de planificare a unui volum global al productiei care sa corespunda ocuparii depline a fortei de munca. Concurenta bancara si politica diversificarii plasamentelor creeaza premisa scaderii dobanzilor active (la credite) si ieftinirea acestuia.

Economistii au analizat incidenta monedei asupra politicilor economice si au cautat sa atribuie responsabilitati concrete statului. Masurile propuse de Keynes pentru aceasta se structureaza in: a. politica veniturilor b. politica creditelor ieftine, iar parghiile economico-financiare utilizate de stat sunt: politica monetara si politica fiscala.

Pentru a atenua preferinta pentru lichiditati (tezaurizarea sterila) in cazul individului, Keynes are in vedere reducerea salariilor reale si cresterea cheltuielilor publice (consumului de stat) cu impact asupra cresterii masei monetare, in paralel cu o ajustare suplimentara a veniturilor prin practicarea unor impozite mai mari (indeosebi asupra mostenirilor si rentelor).

Stimularea inclinatiei spre investitii se face printr-o politica a creditului ieftin determinata indeosebi de reducerea ratei dobanzii, atunci cand oferta de bani creste pe piata monetara, politica acompaniata de alte facilitati atat pentru investitiile private cat si pentru cele publice, facilitati de natura fiscala (reduceri de impozite si taxe). Astfel, statul se interpune in frontul intereselor economice eterogene ale consumatorilor si investitorilor asemenea unui condensator, lasand in continuare agentii economici sa ia decizii conforme cu interesele lor economice, pe consumatori sa consume raportat la marimea veniturilor obtinute si inclinatia lor spre consum (marimea veniturilor in cazul aplicarii politicilor keynesiste fiind mai redusa), iar investitorii sa investeasca raportat la eficienta marginala a capitalului, statul-condensator fiind doar cel care dirijeaza reglajele comportamentale ale agentilor economici, in sensul corelarii si coordonarii inclinatiilor psihologice pentru realizarea echilibrului pe piata bunurilor si serviciilor. Echilibrul inseamna si echilibrul dintre economii si investitii, o crestere de investitii impulsioneaza cresterea cererii globale, si implicit o mai deplina ocupare a fortei de munca.

Keynes considera ca "un act individual de economisire are un efect depresiv asupra activitatii economice" intrucat inhiba consumul net si duce la scaderea cererii globale. Statului ii revine astfel un rol deosebit in stimularea investitiilor, atat prin scaderea ratei dobanzii dar si prin cresterea cheltuielilor publice ale statului. Manipularea psihologiei individuale, aproape imposibil de anticipat suprapusa unui complex de crize (functionale, structurale, globale) in deceniile 7 si 8 ale ultimului secol din mileniul II, intensificarea procesului de globalizare si integrare a economiilor au dus la prabusirea interventionismului statal si la o regandire a valorilor politicii economice keynesiste.