Politica monetara si de refinantare dusa de Banca Nationala in perioada de tranzitie

Politica monetara si de refinantare dusa de Banca Nationala in perioada de tranzitie

In economia de piata, politica monetara este o interventie deliberata a statului in domeniul economic in scopul de a indeplini anumite obiective de ordin structural sau conjunctural. in primul rand politica monetara inseamna recunoasterea posibilitatilor de a actiona prin moneda asupra monedei.

Politica monetara poate fi privita ca ansamblul interventiilor Bancii Centrale sau autoritatilor monetare care se efectueaza asupra lichiditatilor economiei, in scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor politicii economice.

In primul sau an de functionare in noul regim juridic, Banca Nationala a fost confruntata cu probleme de extrema complexitate si dificultate. in primul rand al preocuparilor sale, Banca Nationala a Romaniei a asezat indeplinirea functiilor - consfiintite prin lege - de reglementare si supraveghere a activitatii societatilor bancare, considerand ca restructurarea sistemului bancar pe baze avansate va sprijini efectiv trecerea la economia de piata.

In mod treptat si cu toata transparenta, Banca Nationala a procedat, in cursul anului 1991, la remodelarea mecanismului relatiilor interbancare. S-a trecut de la controlul direct, administrativ al sistemului bancar, la promovarea indirecta de control monetar - obiective tinand, deopotriva, de functia de reglementare si de aceea de conducere a politicii monetare. La inceputul anului, s-au utilizat plafoane de credite pentru fiecare banca in parte. Dobanda, stabilita administrativ, nu a jucat un rol efectiv. Spre sfarsitul anului, utilizarea plafoanelor de credite a fost, practic, abolita, mecanismul de refinantare de la Banca Nationala a fost complet reconceput, piata interbancara a inceput sa functioneze, fiind create parghiile monetare indirecte capabile sa actioneze in procesul de alocare a resurselor, ce caracterizeaza economia de piata.

Controlul cresterii masei monetare - prin limitarea expansiunii creditului acordat sectorului neguvernamental - a fost considerat esential, atat pentru temperarea presiunilor inflationiste, cat si pentru accelerarea procesului de restructurere economica. Aceasta optiune de baza a Bancii Nationale, prevazuta in acordul cu Fondul Monetar International, a fost justificata de amploarea deosebita a problemelor de ordin monetar acumulate in ultimii ani. Pe de o parte, populatia detinea un mare volum de resurse banesti - ce reprentau 48,4 % din totalul masei monetare la sfarsitul anului 1990 - pentru care acoperirea in bunuri si servicii ajunsese, potrivit datelor statistice, la numai 9 %. Pe de alta parte, volumul creditului acordat intreprinderilor numai in anii 1989 - 1990 crescuse cu 286 miliarde de lei, desi PIB scazuse, chiar in preturi curente, cu aproape 13 miliarde de lei. in aceast situatie, este evident ca intregul spor de credit finanta acumularea de stocuri fara utilitate reala. Limitarea expansiunii creditului la nivel macroeconomic nu si-a gasit insa un corespondent la nivel microeconomic.

In lipsa creditului bancar intreprinderile au gasit supapa de acoperire a proastei lor gestiuni in intarzierea platilor catre furnizori. Prin generalizarea neplatii furnizorilor, s-a creat un blocaj in lant a platilor, care a cuprins atat intreprinderile bune, cat si cele rele.

Contradictia dintre o politica monetara restrictiva si o administratie ce nu a contracarat suficient de hotarat indisciplina financiara a permis amplificarea blocajului platilor, in paralel cu acumularea de stocuri si agravarea celorlalte dificultati de ordin structural ale economiei.

In acest fel se explica si amploarea deosebita a procesului inflationist, in ciuda politicii monetare restrictive.

Atingerea unor rate real pozitive ale dobanzii a fost considerat un obiectiv pragmatic in strategia trecerii la mecanismele economiei de piata, ca si pentru normalizarea comportamentului agentilor economici. Aplicarea efectiva a acestei orientari de principiu a fost insa tratata, de-a lungului intregului an 1991, cu deosebita prudenta, avand in vedere conditiile concrete din economia tarii.

Politica de dobanzi a Bancii Nationale a mai fost influentata si de existenta unor rigiditati de natura tehnica in sistemul bancar - indeosebi legate de incapacitatea Casei de Econimii si Consemnatiuni de a-si modifica frecvent ratele dobanzii - ca si de reticiente cu resort psihologic, larg raspandite in tara noastra. Fata de aceste considerente Banca Nationala a procedat la majorarea in mai multe etape a dobanzilor pentru refinantare de la 3 % la sfarsitul anului 1990, pana la 18 % incepand cu 15 septembrie 1991, lasand, totodata, bancilor comerciale posibilitatea de a-si determina propriile rate ale dobanzilor in functie de cerere si oferta. in acest mod, dobanzile au ramas cu mult sub nivelul inflatiei, dar, avand in vedere ratele practicate pana in 1990, au constituit un semnal pentru economie ca epoca creditului abundent si ieftin s-a incheiat.

In totalul bilantului de la 31 decembrie 1991 de 917 miliarde lei,in crestere cu 105 % fata de anul precedent se remarca o crestere cu numai 8%,pana la 390 miliarde lei a creditelor de refinantare acordate societatilor bancare, ca urmare a abandonarii pozitiei de monopol a bancii centrale in administrarea lichiditatilor din economie si a trecerii la relatii interbancare directe - adecvate economiei de piata.

In toate economiile bazate pe mecanismele pietei s-a putut constata ca procesul inflationist este alimentat prin oferta de bani neacoperita de resurse materiale intr-o structura adecvata.

Inca de la reorganizarea sa, in conformitate cu atributiile stabilite prin lege, Banca Nationala a urmarit limitarea cresterii masei monetare, aceasta fiiind practic, singura arma la dispozitia autoritatii monetare pentru lupta impotriva inflatiei.

Politica monetara, in ansamblul ei a fost formulata de Consiliul de Administratie al Bancii Nationale a Romaniei in stransa conlucrare cu Guvernul si beneficiind, in mod sistematic, de aprobarea Parlamentului pentru cele mai importante decizii.

Pentru o corecta evaluare a obiectivelor cantitative urmarite de Banca Nationala inca din 1991, trebuie precizat ca dezechilibrele din economia reala aveau drept corespondent un exces insemnat de masa monetara. De aceea reducerea relativa a masei monetare a fost o prioritate de prim ordin in lupta antiinflationista. Pentru a atinge acest obiectiv, Banca Nationala a apelat in prima parte a anului 1991 la mecanismul plafoanelor de credit, trcand ulterior la reglarea indirecta a ofertei de bani, prin parghii specifice - rata dobanzii, mecanismul rezervelor obligatorii-. Rezultatul a fost eliminarea, pana la sfarsitul anului 1992, a cvasitotalitatii excesului de masa monetara mostenit : daca la sfarsitul anului 1990 se inregistra o masa monetara de 513,5 miliarde lei, la un PIB de 857,9 miliarde lei - adica o viteza de rotatie de 1,67 -, la sfarsitul anului 1992 masa monetara a ajuns la 1806,4 miliarde de lei, la un PIB de 5 499,1 miliarde de lei -respectiv, o viteza de rotatie de 3,02, care poate fi incadrata in limite de normalitate,avand in vedere si standardele internationale.

Dincolo de acest succes, procesul inflationist deschis, declansat o data cu liberalizarea preturilor, s-a situat in permanenta la niveluri superioare celor avute in vedere. Principalele cauze ale acestui fenomen sunt urmatoarele :

● Dezechilibrul structural dintre cerere si oferta. Deceniile de economie planificata au construit o structura economica avand drept caracteristici principale crestere a extensiva, prioritatea sectorului industrial - indeosebi, a ramurilor mari consumatoare de resurse - si orientata spre o diviziune internationala a muncii sectorizata pe criterii politice. O data cu dereglementarea pietei interne si cu destramarea bazelor politice care stateau la bazele functionarii pietelor externe o parte insemnata a ofertei interne nu si-a mai gasit corespondent in cerere, dar a continuat, partial, sa subziste, atat inertial, cat si gratie constrangeriilor bugetare slabe si capacitatii de "finantare" prin arierate.

● Disfunctionalitatile perioadei de tranzitie Derglementarea accelerata a activitatii economice dupa decembrie 1989 si intarzierile in crearea noilor institutii si mecanisme de piata au antrenat, intr-o prima etapa, producerea unor importante pierderi materiale si scurgeri fara echivalent din avutia nationala. Sustrageri de materiale si produse industriale, distrugeri de inventar agricol si sustrageri de produse, favorizate de procesul de decooperatizare a agriculturii, treceri de marfuri peste granita realizate de persoane fizice, stimulate de existenta unor preturi interne puternic subventionate - sunt numai cateva din formele pe care le-a imbracat, o anumita perioada de timp, risipa de resurse. Pe langa aceste forme de manifestare - generate de comportamente individuale - a avut loc si un transfer unilateral de resurse, in derularea unor operatiuni de comert exterior care au continuat inertial pe baza vechilor intelegeri si acorduri. Astfel continuarea si in 1990 a exporturilor pe credit catre Irak a marit la 1700 milioane de dolari suma resurselor imobilizate pe aceasta relatie datorita razboiului din Golf si embargoului ONU. Din aceste creante, la sfarsitul anului 1992 erau scadente dar neincasate circa 600 milioane dolari, echivaland in conditiile anului 1992, cu peste doua treimi din deficitul bugetului de stat.

● Indisciplina financiara la nivel microeconomic. Confruntat cu politica monetara restrictiva a Bancii Nationale sectorul real al economiei a gasit "solutia " intarzierii voluntare a decontarilor. Procesul a fost favorizat de pozitia de monopol a multor agenti economici si de rigiditatea structurala si comportamentala a altora.

● Optiunea pentru liberalizarea graduala a preturilor. Considerat initial a avea un rol in limitarea costului social pe care l-ar antrena o liberalizare abrupta, mecanismul gradual adoptat s-a dovedit in final mai costisitor din punct de vedere social iar, pe plan economic, a prelungit durata incertitudinilor, distorsiunile relative de preturi si risipa de resurse. in plus a fost inoculata o mentalitate inflationista, care a facut ca, la fiecare etapa de modificare corectiva a preturilor, sa fie adaugata, intr-o proportie din ce in ce mai mare, o componenta structurala, adica majorarea prin "contaminare" a tuturor preturilor, inclusiv pentru produsele neafectate sau afectate doar marginal de modificarea corectiva a anumitor preturi.

● Politica de dobanzi a Bancii Nationale. Intreaga teorie economica, indiferent de orientarea acesteia, ca si realitatea lumii intregi, arata ca dobanda trebuie sa se situeze la un nivel real pozitiv, pentru a asigura echilibrul dintre cererea si oferta de bani si pentru a nu se realiza un transfer fara echivalent al resurseor de la creditori inspre debitori. Cu toate acestea, pentru a asigura sincronizarea politicii monetare cu celelalte componente ale politicii macroeconomice, si in special cu liberalizarea in trepte a preturilor, Banca Nationala a optat pentru adoptarea unei pozitii prudente si graduale in ajustarea ratelor dobanzii. Abordarea graduala a fost impusa de caracterul preponderent corectiv al inflatiei din primele etape de liberalizare a preturilor, ca si de insuficienta familiarizare a societatii romanesti cu functionarea mecanismelor de piata.

Din aceste motive, abia in luna iunie 1992, rata de referinta a Bancii Nationale a ajuns la 80 % pe an, ceea ce, in conditia reducerii ritmului de crestere a preturilor, reprezenta un nivel pozitiv in termeni reali. Desi aceasta rata a fost mentinuta pana in decembrie a aceluiasi an, intreaga crestere a masei monetare din ultimile luni ale anului 1992 s-a realizat pe seama creditelor cu dobanda preferentiala, refinantarea in conditii curente scazand tot mai mult in cifre absolute si relative.

Instrumente de politica monetara utilizate in 1992.Banca Nationala a urmarit ca ratele dobanzii sa intre in rolul firesc pe care il au in economia de piata in procesul de alocare a resurselor. Pornind de la o rata de referinta de 18 % pe an la 13 decembrie 1991, Banca Nationala a majorat succesiv propriile rate la dobanzi, pana la 80 % pe an, incepand din iunie 1992. La 1 decembrie 1992, in parte ca urmare a aprecierilor cu privire la o previzibila moderare a inflatiei, dar si pentru faptul ca nivelul dobanzii de referinta isi pierduse semnificatia practica si ramasese izolat pe cel mai inalt palier, Banca Nationala a redus rata se referinta la 70 % pe an.

De la 1 martie 1992, rata rezervelor obligatorii ale societatilor bancare la Banca Nationala a fost stabilita la 10 % din depozitele in lei atrase de sistemul bancar. De la acesta prevedere au fost exceptate depozitele guvernamentale, cele interbancare, precum si cele apartinand populatiei. Prin nivelul lor din luna martie 1992, de 60 de miliarde, si tinand seama de multiplicatorul masei monetare, s-a realizat o reducere a potentialului de crestere a masei monetare cu aproximativ 150 de miliarde de lei. in baza de calcul a rezervelor obligatorii au fost incluse, de la 1 decembrie, si depozitele populatiei. Au fost majorate aceste rezerve cu peste 40 de miliarde de lei, limitandu-se suplimentar potentialul de expansiune monetara cu 90 - 100 miliarde de lei.

Politica de credit a Bancii Nationale a Romaniei in 1992. Potrivit Statutului Bancii Nationale aceasta nu participa la creditarea directa a agentilor economici, ci numai a sistemului bancar, prin mecanismul de refinantare a acestuia. Regulamentul de refinantare, aprobat de Consiliul de Administratie in septembrie 1991 si intrat efectiv in vigoare in ianuarie 1992, prevede trei mecanisme : linia de credit, creditul de licitatie si creditul pe termen fix. Politica Bancii Nationale a fost,in prima jumatate a anului 1992, de restrangere treptata a liniilor de credit, de scurtare a duratei de acordare a acestora si de inlocuire cu credite de licitatie, urmarind flexibilizarea procedurilor de creare si de resorbire a lichiditatii in sistemul bancar.

in ultimile luni ale anului 1992, mecanismele de refinantare curenta au fost utilizate pe o scara tot mai restransa, cedand locul unor facilitati de refinantare in conditii speciale ca : linia de credit pentru conditii speciale deschisa in favoarea Bancii Comerciale Romane cu o dobanda de 13 % pe an, liniile de credit pentru lucrari agricole acordate in mai multe transe, cu o dobanda de 13 %, principalul beneficiar fiind Banca Agricola.

Multiple cauze de ordin intern si extern au facut ca in prima jumatate a anului 1993 sectorul real al economiei sa continue sa se deterioreze. Raspunsul la aceasta situatie a fost ca si in 1991 si 1992, continuarea injectiei moonetare in conditii preferentiale de dobanda. Desi in mod formal Banca Nationala nu si-a modificat dobanda sa de referinta - stabilita in decembrie 1992 la 70 % - semnificatia practica a acesteia a scazut continu, sub impactul volumului tot mai ridicat de credite acordate in conditii preferentiale. Apogeul acestei situatii s-a inregistrat in luna aprilie, cand in structura creditelor de refinantare acordate de Banca Nationala, creditele cu dobanda preferentiala -situata intre 10 si 25 % pe an - au ajuns sa detina peste 96 % din total.

S-a dovedit astfel, mai clar decat oricand - ca emisiunea monetara fara acoperire, pentru creditarea preferentiala a unor sectoare de activitate, nu este de natura sa stimuleze crestere a reala, ci doar mentine distorsiunile in alocarea resurselor si inhiba crestere a in sectoarele potentiale viabile.

Un alt efect negativ a fost excesul relativ de lichiditate din economie, antrenat de abundenta creditarii preferentiale, care a atras majorarea artificiala a cererii de valuta. Aceasta se datora nu numai migratiei naturale catre valuta - pentru valorificarea reala a disponibilitatilor banesti, ce se puteau realiza prin majorarea importurilor - ci si cererii de valuta din motive speculative.

Intrucat cel mai primejdios dezechilibru care tindea sa se accentueze era cel valutar, Banca Nationala a elaborat un Raport privind regimul valutar din Romania si masurile pentru stabilizarea cursului leului, pe care l-a inaintat Parlamentului, Presedintiei si Guvernului in luna mai 1993.

In cadrul acestuia Bancii Nationale i-a revenit raspunderea pentru adoptarea unei politici monetare restrictive, care sa evite derapajul catre hiperinflatie si sa permita reducerea treptata a inflatiei. Masurile stabilite de Consiliul de Administratie al Bancii Nationale au fost orientate astfel :

eliminarea excesului de lichiditate, generat de posibilitatile de mentinere a unor disponibilitati ridicate ale statului in conturi deschise la bancile comerciale

neacordarea unor noi credite in conditii preferentiale de dobanda si inchiderea celor existente la scadenta acestora.

dimensionarea rationala si stricta a lichiditatii in sistemul bancar si crestere a costului refinantarii de la Banca Nationala

In anul 1993 nu au fost introduse noi instrumente de politica monetara, dar utilizarea lor a fost substantial imbunatatita si diversificata. Controlul lichiditatii s-a realizat prin parghia indirecta a limitarii volumului refinantarii, prin mecanismul rezervelor obligatorii si prin trecerea spre rate real pozitive ale dobanzii.

Dupa crearea contului centralizat al Trezoreriei Statului, Banca Nationala a inlocuit partial prin linii curente de credit lichiditatea pe care o drenase in sistemul bancar. Aceasta a reprezentat o prima limitare a emisiunii monetare si in plus a majorat semnificativ costul fondurilor, chiar daca nu inca sudicient de mult pentru a depasi ritmul inflatiei.

In ultimile luni ale anului, Banca Nationala a revenit, in forta de aceasta data, la utilizarea instrumentelor de refinantare adecvate economiei de piata. Creditul de licitatie, ce prefigureaza operatiunile de open-market, a crescut saptamana de saptamana, de la un nivel mediu de 131 miliarde de lei in septembrie, pana la 573 de miliarde in decembrie.

Pana in luna octombrie bancile comerciale puteau dispune practic nelimitat de refinantarea Bancii Nationale, prin intermediul operatiunilor in descoperit de cont - overdraft - care fusesera concepute doar pentru nevoi de plati curente, evitand incetinirea decontarilor interbancare.

Intrucat in noile conditii Banca Nationala si-a propus sa tina in control strict lichiditatea, functionare operatiunilor in descoperit de cont a suferit trei modificari esentiale:

consolidarea si centralizarea zilnica a conturilor societatilor bancare la centrala Bancii Nationale. in felul acest Banca Nationala a putut monitoriza indeaproape nivelul refinantarii efective

semnalizarea caracterului exceptional al finantarii in descoperit de cont, prin majorarea substantiala a costului acesteia. Astfel, de la 1 octombrie, creditul in descoperit de cont a fost acordat cu o rata a dobanzii de 150 %, iar de la 1 noiembrie nivelul a fost ridicat la 250 %.

limitarea volumului creditului in descoperit de cont la maxim 75 % din volumul fondurilor proprii ale bancilor.

In cursul anului 1993, mecanismul rezervelor obligatorii nu a suferit modificari. Nivelul efectiv al rezervelor obligatorii a crescut insa de la 105,3 miliarde de lei in luna ianuarie, la 168 miliarde lei in decembrie, sub influenta majorarii masei monetare. Abia la sfarsitul anului,in cadrul politicii sale de inasprire a politicii monetare, Banca Nationala a decis modificarea regimului rezervelor obligatorii.

Masurile intrate insa in aplicare de la 1 februarie 1994 au cuprins in esenta urmatoarele :

includerea in baza de calcul a rezervelor obligatorii a depozitelor in valuta ale rezidentilor, cu exceptia celor apartinand persoanelor fizice. Rata unica a rezervelor obligatorii a fost stabilita la 10 %, vizandu-se descurajarea rezidentilor in pastrarea timp indelungat a depozitelor obligatorii.

stimularea constituirii depozitelor in lei prin reducerea ratei rezervelor obligatorii aferente cresterii depozitelor in lei, rata marginala fiind stabilita la

includerea, in baza de calcul a rezervelor obligatorii, a sumelor in tranzit din conturile bancilor comerciale, daca acestea depasesc un nivel considerat normal - de 5 % din totalul bilantului. Aceasta masura, adoptata pentru a evita prelungirea voluntara de catre banci a circuitului decontarilor, a contribuit la ameliorarea disciplinei in sectorul bancar.

In 1993 politica dobanzilor a inregistrat evolutii esentiale. Rata de referinta a Bancii Nationale nu s-a modificat, ramanand de 70 % de-a lungul intregului an. Rata medie efectiva a dobanzii de refinantare s-a situat, in cea mai mare parte a anului, cu mult sub acest nivel, inregistrand un minim in luna aprilie, cand a atins circa 20 %, situandu-se astfel chiar sub nivelul inregistrat in primul trimestru al anului 1992. Incepand din luna mai, rata medie a dobanzii Bancii Nationale a inceput sa creasca, mai lent pana in luna septembrie si apoi foarte abrupt in ultimul trimestru al anului, semnalizand astfel in mod hotarat orientarea antiinflationista a politicii Bancii Nationale.

Astfel pe seama dobanzilor real pozitive, atat la Banca Nationala cat si pentru depozitele atrase si creditele acordate de sistemul banacar, s-au putut tempera presiunile si anticipatiile inflationiste si s-a asigurat stabilizarea cursului leului prin parghii specifice pietei.

Dupa inceperea functionarii contului Trezoreriei Nationale, care a eliminat practic impredictibilitatea evolutiei conturilor guvernamentale, Banca Nationala a putut sa calculeze nivelurile considerate normale pentru refinantare si baza monetara, astfel incat controlul indirect al masei monetare sa se poata realiza cu mai multa acuratete.

Obiectivul fundamental al politcii monetare a unei tari este asigurarea stabilitatii interne si externe a monedei nationale. Pentru atingerea obiectivului final, specialistii sunt in general de acord ca instrumentul cel mai potrivit este tinerea sub control a expansiunii monetare. Ca urmare a experientei dobandite in timp si a analizei gradului in care se coreleaza evolutia diferitilor parametrii monetari, Banca Nationala a putut sa isi defineasca drept obiectiv operational controlul bazei monetare, prin intermediul rezervelor bancilor comerciale la Banca Nationala. Utilizarea acestui instrument a devenit practic posibila din a doua jumatate a anului 1993, o data cu intrarea in functiune a mecanismului contului general al Trezoreriei Statului, care a eliminat practic finantarea automata a deficitului public de catre Banca Nationala.

Obiectivul primordial fixat de Banca Nationala, in cooperare cu Guvernul, pentru anul 1994 a fost reducerea drastica a ratei inflatiei, de la aproape 300 % in 1993, la cel mult 75 % in anul 1994.

Banca Nationala a folosit inca din ultimile luni ale anului 1993, doua instrumente convergente: crestere a puternica a ratelor dobanzii si dimensionarea riguroasa a emisiunii monetare.

Controlul lichiditatii a fost realizat atat prin dimensionarea drastica a refinantarii disponibile in conditii curente, cat si prin modificarea regimului rezervelor obligatorii - de la 1 februarie 1994 - fara ca aceasta cerere aditionala de rezerve sa fie acomodata printr-o oferta de creatie monetara. in aceasta situatie, apelul la creditul overdraft - a carui dobanda se situa, in acel moment, la 20,83 % lunar - a incetat sa mai fie o sursa exceptionala de finantare, ponderea lui ajungand sa reprezinte nu mai putin de 16,8 % din totoalul refinantarii acordate de Banca Nationala ( februarie 1994). in acest mod, semnalul a fost viguros receptat de bancile comerciale, a caror reactie a fost aceea de competitie acerba pentru atragerea unor depozite suplimentare, in special de la populatie.

Ratele nominale ale dobanzilor practicate de Banca Nationala au inceput sa scada in luna mai 1994. Pana la sfarsitul anului, in fiecare luna Banca Nationala a redus ratele la una sau mai multe din dobanzile practicate de ea. Procedura a fost astfel conceputa incat dobanzile Bancii Nationale sa ramana pozitive in termeni reali.

Dupa depasirea momentului critic din primele luni ale anului, controlul expansiunii bazei monetare s-a facut mai putin rigid. Este semnificativ faptul ca, incepand din luna mai, creditul neguvernamental a crescut in termeni reali, contribuind astfel la ameliorarea performantelor economiei. Este insa demn de subliniat ca aceasta crestere a creditului a fost posibila pe fondul majorarii puternice a economiilor populatiei din sistemul bancar, al scaderii inflatiei mai rapid chiar decat se anticipase, al ameliorarii vizibile a soldului platilor externe curente, al cresterii rezervelor internationale si al unei stabilitati remarcabile a cursului de schimb pe piata. in acest fel a devenit posibil un fapt aparent paradoxal : desi crestere a nominala a masei monetare s-a situat in 1994 foarte aproape de nivelul inregistrat in 1993 - 138,1 %, fata de 141 % -, rata inflatiei a scazut chiar mai mult decat se anticipase, de la 295 % la 61,7 %. Explicatia fundamentala a acestei evolutii este aceea ca in anul 1994 s-a manifestat coerenta de ansamblu a politicii economice, care a modificat radical increderea publicului.

In centrul intregii orientari a politicii monetare a fost mentinerea ratelor dobanzii in palierul real pozitiv, atat pentru depozite, cat si pentru credite.

Desi in mod formal instrumentele de refinantare utilizate de Banca Nationala nu s-au modificat in anul 1994, functionarea lor practica s-a ameliorat.

Liniile de credit au avut, in continuare, ponderea cea mai mare in totalul refinantarii - circa 60 % -, lichiditatea astfel furnizata fiind utilizata pentru obiective considerate de importanta deosebita prin politica sectoriala a Guvernului : stocuri si lucrari agricole, exporturi, stocuri energetice.

Banca Natoinala nu a mai acordat credite cu dobanzi mai mici decat cele de referinta.

Ponderea creditului de licitatie in totalul refinantarii s-a cifrat, in medie, la 35 - 40 % -sub nivelul substantial mai ridicat din anii anteriori. Acest mecanism are, prin insusi constructia sa, mai multa flexibilitate( ratele dobanzii, ca si volumul creditului pot fi modificate de la o saptamana la alta ) si semnalul pe care il transmite cu privire la orientarea politicii monetare este mai nuantata.

Cu toate acestea, functionarea efectiva a creditului de licitatie lasa inca de dorit, comportamentul bancilor comerciale fiind in continuare marcat de segmentarea pietei, lichiditate insuficienta pe piata interbancara, mentinerea unor pozitii monopoliste etc.

In cadrul bilantului pe 1994, refinantarea societatilor bancare inregistreaza un sold de 2343 miliarde lei, in crestere cu 49,1 % fata de exercitiul precedent. Nivelul ridicat al acestei pozitii reflecta dependenta mare a sistemului bancar fata de creatia monetara a bancii centrale - semn al slabiciunilor care persistat pe piata monetara. Trebuie totusi remarcat ca ponderea refinantarii scade in totalul bilantului Bancii Nationale( de la 30,3 % la 19,5 % in 1994 ), in totalul resurselor din bilantul bancilor comerciale, ca si in totalul masei monetare in moneda nationala.

Masa monetara a crescut in 1995 cu aproape 72 %, ajungand la sfarsitul anului la un volum de 18 278,1 miliarde de lei, ritmul mediu lunar de crestere - 4,6 % - a devansat cu mult rata lunara a inflatiei de 2,1 %. Fapt ceea ce confirma continuarea procesului de remonetizare a economiei romanesti, declansat in prima parte a anului precedent. Recastigarea increderii publicului larg in moneda nationala este reflectata, in mare masura, si de incetinirea vitezei de rotatie a banilor de la 4,7 rotatii pe an in 1994, la 4 rotatii in 1995.

Obiectivul explicit al politicii monetare in 1995 a fost reducerea ratei inflatiei pana la 30%, in conformitate cu programul stabilit in conlucrare cu Guvernul.

In cadrul mixului de politici monetare care viza atingerea acestui obiectiv, a fost proiectata continuarea tendintelor din anul 1994, legate de economisire, remonetizare, balanta de plati si curs de schimb. Astfel, in 1995, ritmul mediu lunar de crestere a economiilor populatiei a fost de 5,4 %, cel al creditului neguvernamental de 4,7 %, iar cel al masei monetare de 4,6 %. Fata de o rata medie lunara a inflatiei masurata prin preturile la consumator de 2,1 %, este evidenta indeplinirea obiectivului de adancire a intermedierii finaciare, ca semn al ameliorarii conditiilor din economie.

In mod evident, Banca Nationala controleaza direct nunai baza monetara si urmareste efectele masurilor sale de politica monetara in evolutia celorlalte agregate monetare. Un instrument utilizat activ, si in 1994 si in 1995, a fost rata dobanzii. Mentinerea acesteia in palierul real pozitiv de-a lungul intregului an a intarit increderea in moneda nationala. Dobanzile nominale s-au aflat pe o panta descendenta, mai putin pronuntata insa decat cea a inflatiei.

Cresterea semnificatica, in termeni reali, a economiilor populatiei in sistemul bancar a fost principala ancora antiinflationista utilizata in 1995.

Evolutia refinantarii in anul 1995, ca instrument de control al expansiunii bazei monetare a cunoscut doua perioade distincte

in perioada ianuarie - august, nivelul mediu al refinantarii a crescut cu numai 6,7 % -echivalent cu un ritm mediu lunar de 0,8 %. in acelasi interval, masa monetara a crescut cu 32,2 %, ceea ce arata ca ponderea covarsitoare a expansiunii monetare a avut drept resort crestere a intermedierii financiare si, respectiv, a multiplicatorului bazei monetare.

in ultimile patru luni ale anului, refinantarea a crescut cu aproape 51 %, intr-un ritm mediu lunar de 10,8 %. in aceeasi perioada, masa monetara a crescut cu 29,8 %. Aceasta arata ca refinantarea furnizata de Banca Nationala a fost in exces fata de capacitatea economiei de a asorbi neinflationist acest volum de lichiditate.

Doua banci comerciale au inceput sa inregistreze probleme de lichiditate, apeland la credite pe descoperit de cont - lombard - de la Banca Nationala. O parte a acestora a fost transformata, in noiembrie 1995, in credite speciale, fara a se fi modificat insa impactul de ansamblu asupra refinantarii. Soldul creditelor de refinantare la finele anului, in contul celor doua banci in criza de lichiditate a fost de 862,2 miliarde lei.

Cresterea creditelor structurale acordate in baza unor legi sau a unor hotarari guvernamentale reflecta, in ultima instanta, deficiente in sectorul real al economiei.

Ratele dobanzilor practicata de Banca Nationala in 1995 nu au mai inregistrat evolutiile de amploare din anii anteriori. Ca linie generala trendul a fost descendent pana in luna septembrie, marcand tendinta de relaxare prudenta a politicii monetare. Astfel, rata medie a cobarat la 57,1 % in ianuarie, la 42 % in aprilie, pentru ca apoi sa oscileze in palierul cuprins intre 40,8 % si pana la 42,0 % , iar in decembrie la 47,2 %. Aceasta orientare a avut in vedere reducerea deficitului extern, fara o depreciere de proportii a leului si, implicit, in conditiile limitarii inflatiei.

Principalele rate ale dobanzii bancii centrale au cunoscut urmatoarea dinamica :

rata de referinta ( taxa oficiala a scontului ) a scazut treptat, de la 55 % pe an in ianuarie pana la 33 % in decembrie, luna in care a fost majorata la 35 %.

dobanda de licitatie a urmat o traiectorie apropiata de cea a ratei de referinta. Nivelul ei mediu a coborat de la 64 % pe an in luna ianuarie la 37,7 % in octombrie, dupa care a crescut rapid, pana la 63,9 %, in medie, in decembrie.

rata lombard a cobarat de la 105 % pe an in ianuarie la 90 %in noiembrie, revenind apoi, de la jumatatea lunii, la 100 %.

In ultima parte a anului 1995, Banca Nationala a inasprit si politica privind rezervele obligatorii ale bancilor comerciale. Rata rezervelor obligatorii a crescut de la 16 % la 20 % in octombrie, si apoi la 40 % in noiembrie, in cazul in care rezervele sunt constituite in valuta. in cazul constituirii in lei, crestere a a fost de la 7,5 la 9 % si, respectiv, la 20 %.

In anul 1996, urmand procesul de macrostabilizare initiat in 1993 Banca Nationala a continuat actiunea de remonetizare prin imbunatatirea cererii de bani si crestere a economiilor.

Obiectivele politicii economice stabilite de Banca Nationala si Guvernul Romaniei au fost delimitate in extinderea Acordul Stand - By si au coincis cu cererile Fondului Monetar International din 1995. in cadrul mixului de politici macroeconomice si structurale, politica monetara a contribuit la procesul de stabilizare a economiei. Politica monetara a ramas ancora principala in cadrul programului de stabilizare economica.

Parametrii politicii monetare utilizati au confirmat abordarea flexibila si prudenta pentru consolidarea realizarilor obtinute pana in acel moment crestere a increderii in moneda nationala, crestere a procesului de dedolarizare din economie, reducerea graduala a inflatiei - si continuarea cresterii inregistrate de economia reala. Controlul strict asupra bazei monetare - realizat impotriva diminuarii gradului de predictibilitate realativa a multiplicatorului monetar - a constituit principalul instrument pentru a atinge nivelele proiectate in ale masei monetare si a creditului.

Rata de referinta a Bancii Nationale, mai flexibila si bazata pe un mediu competitiv in crestere , a intentionat sa dea un semnal pozitiv in ceea ce priveste orientarea antiinflationista a autoritatii monetare.

Baza monetara a crescut cu 54,7 % - 7 104,8 miliarde lei fata de 4 592,2 miliarde in 1995. in prima jumatate a anului 1996 a inregistrat o rata de crestere moderata, iar in cea de-a doua jumatate a avut o crestere mult mai dinamica.

Inflatia - la nivel de consumator - si-a pastrat trendul descrescator doar in primul trimestru, la sfarsitul anului ajungand la 56,9 %. Ratele lunare ale inflatiei au indus pe parcursul trimestrelor anului 1996 o presiune inflationara in crestere , ajungandu -se la o rata lunara a inflatiei de 10,3 % in decembrie.

In acelasi timp calitatea activelor Bancii Nationale s-a deteriorat, crestere a rezervei monetare in lei la 3 186,4 miliarde lei - 67,9 % - a fost contrabalansata in principal de crestere a refinantarii in lei ( ce a inregistrat o valoare de 4 345,6 miliarde lei, corespunzatoare unei cresteri de 118,1 % ) si creditele garantate de Trezoreriea Statului - 303 miliarde de lei.

Increderea in moneda nationala a fluctuat si a inregistrat un trend descrescator pe tot timpul anului.

Viteza de rotatie a banilor, dupa ce a atins cel mai jos nivel la inceputul anului 1996, a urmat un trend crescator ce reflecta presiunea inflationara inregistrata in economie. Procesul de remonetizare a economiei nu a cunoscut nici o imbunatatire.

Cu toate ca in 1996 ratele dobanzilor in lei au inregistrat o scadere, tinzand sa devina negative in termeni reali, creditele acordate in valuta au crescut. Acest fenomen se datoreaza in principal acordarii unei sume mari de credite in valuta sub-sectoarelor economice care au inregistrat cele mai mici cresteri de preturi in 1996 ( producatorii sau distribuitorii produselor cu preturi administrate, ca energia ). in acelasi timp bancile si-au extins creditele in valuta.

Structura politicii monetare in 1996 a ramas similara cu cea practicata in 1995, inclusiv mecanismul de refinantare, ratele de dobanda practicate de Banca Nationala si cererile privind rezerva minima obligatorie. Regulile privind lichiditatea valutara introduse in aprilie 1996 au urmarit diminuarea imprumuturilor in valuta.

In 1996, pentru prima data din 1992, s-a inregistrat o inrautatire in domeniul refinantarii, volumul creditelor neguvernamentale crescand de la aproximativ 20 % la mai mult de 27 % in ultimile luni ale anului. in concluzie, acordarea de credite in economie era tot mai dependenta de refinantarea acordata de Banca Nationala.

In 1996, cererile de refinantare au crescut la 3 747 miliarde lei. Creditele directe - clasificate de Banca Nationala a Romaniei in credite structurale, preferentiale si credite acordate cu derogare de la regulament - au crescut la 2 126 miliarde lei, creditele acordate celor doua banci insolvabile - Dacia Felix si Credit Bank - au insumat 1 871 miliarde.

Creditele directe au crescut gradual atat in valoare absoluta cat si in termeni relativi. La jumatatea anului, insumau 46,2 % din total si au crescut la 52,4 % la sfarsitul anului 1996. Impreuna cu creditele acordate celor doua banci insolvabile - care de fapt erau tot credite directe - au generat un procent al refinatarii de 78 % din totalul creditelor acordate de Banca Nationala.

Au fost introduse masuri de supraveghere speciala asupra Bancii Dacia Felix si din iulie 1996 aceste masuri au fost aplicate si pentru Credit Bank declarata insolvabila de Banca Nationala.

In Anul 1997, mecanismul de refinantare in ansamblul sau a functionat in special ca un instrument de absorbtie monetara, volumul mediu al creditului de refinantare diminuandu-se de la nivelul de 5 441 miliarde lei inregistrat la sfarsitul anului anterior, la 740 miliarde de lei la 31 decembrie 1997. Dupa stoparea refinantarii directionate, creditele structurale, creditele cu dobanda preferentiala si cele acordate cu derogare de la regulament s-au redus progresiv. Prin rambursarea creditelor structurale pe parcursul anului 1997 s-a realizat o absorbtie de 2 660 miliarde lei. La sfarsitul anului, in bilantul Bancii Nationale a Romaniei mai figura un volum 1,65 miliarde de lei reprezentand creditul cu dobanda preferentiala acordat conform H.G. numarul 61/1993 - pentru procurarea de tractoare si masini agricole, cu scadenta la 31 martie 1999 si un volum de 578,1 miliarde lei.

Restrangerea creditului directionat s-a dovedit insuficienta pentru a neutraliza injectiile de lichiditate generate de cumpararile de valuta ale Bancii Nationale, care s-au amplificat in primavara lui 1997. in aceste conditii, mentinerea in parametrii proiectati a bazei monetare a fost facilitata de reducerea treptata si suspendarea, incepand din luna mai, a creditului de licitatie.

In 1997, Banca Nationala a Romaniei a acordat credit special unei singure bancii - Bancorex - in lunile octombrie si noiembrie, credit care a crescut progresiv pana la un nivel de 2 974 miliarde lei. Aceast finantare a reprezentat o solutie temporara la problemele de lichiditate a bancii, pana in momentul preluarii la datoria publica a unor credite neperformante ale acesteia. Ulterior creditul special a fost acoperit prin titluri de stat achizitionate de Banca Nationala a Romaniei de la banca in cauza.

Pe masura reducerii volumului refinantarii, dar mai ales o data cu suspendarea creditului de licitatie, rolul director al dobanzii de refinantare s-a atenuat sensibil.

Avand ca obiectiv trecerea spre niveluri pozitive pe masura temperarii inflatiei, in special a celei corective, politica dobanzilor a fost marcata la inceputul anului de majorarea taxei oficiale a scontului de la 35 la 50 %. Incepand cu 15 iulie aceasta dobanda a fost redusa la nivelul de 40 %, pentru a semnala intentia de relaxare a politicii monetare, dar si ca o confirmare a tendintelor de reducere a dobanzilor, manifestate deja in sistemul bancar.

Pana in anul 1997, Banca Nationala a fost lipsita de posibilitatea efectuarii de operatii cu titluri de stat, datorita nefunctionarii pietei secundare ca urmare a lipsei de atractivitate a dobanzilor la titlurile tranzactionabile. in luna februarie, Banca Nationala a cumparat primele titluri de stat in suma de 744 miliarde de lei, pentru ca in luna aprilie si mai sa vanda o parte din ele - 495 miliarde lei - in scopul sterilizarii excesului de lichiditate; refacerea portofoliului de titluri ar fi generat crestere a lichiditatii majorand deja excesul deja existent in sistem.

Activarea pietei secundare a titlurilor de stat s-a realizat prin introducerea in luna aprilie a mecanismului licitatiei la plasarea acestor titluri, care a conferit randamentelor lor un caracter competitiv. Stocul titlurilor de stat emise a crescut pana la sfarsitul anului la 15 380 miliarde lei - din care 14 742 miliarde lei in sistemul bancar - ceea ce reprezenta 24,7 % din masa monetara a lunii decembrie.

Volumul tot mai mare al intrarilor de capital a impus largirea gamei instrumentelor de politica monetara : din luna iunie Banca Nationala a fost autorizata, in baza unei ordonante guvernamentale, sa atraga depozite de la banci. Prin atragerea de depozite remunerate cu o dobanda competitiva, capacitatea de absorbtie a lichiditatii si marja de manevra a Bancii Nationale a Romaniei in realizarea principalele obiective cantitative au crescut. Utilizarea acestui instrument - folosit si de alte tari datorita flexibilitatii sale - a fost cea mai potrivita, avand in vedere ca excesul de lichiditate din sistem a fost generat de intrari de capital superioare celor programate. Aceasta decizie a constituit un act de o responsabilitate deosebita asumata de Banca Nationala.

In anul 1997, atragerea de depozite de la banci a constituit cel mai utilizat instrument de politica monetara. Volumul mediu al depozitelor atrase a crescut de la 1 025 miliarde de lei in luna iunie ( 13 % din baza monetara ) la 5 778,8 miliarde lei in luna decembrie - 44,6 % din baza monetara. Principalul avantaj al acestui instrument a constat in flexibilitatea ridicata pe care a conferit-o conducerii politicii monetare.

Si in anul 1997 mecanismul rezervelor obligatorii a detinut un loc central in sistemul instrumentelor de politica monetara ale Bancii Nationale. Incepand din 1 iulie rata rezervelor minime obligatorii a fost majorata de la 7,5 % la 10 % in contextul permanentizarii de intrarilor de capital strain.

Dobanda bonificata la rezervele obligatorii constituite in lei a fost majorata in doua etape la 22 % in luna martie si la 30 % in luna aprilie. Urmand trendul descendent al celorlalte rate ale dobanzii, dobanda bonificata s-a redus apoi in luna iulie la 15 %. Pentru a descuraja bancile in a mentine rezerve sub nivelul prevazut, banca centrala a majorat in luna februarie rata dobanzii penalizatoare pentru deficitul de rezerva pana la nivelul ratei dobanzii la creditul lombard.

Procesul de refacere a increderii in moneda nationala, remarcat in trimestrul al doilea al anului a fost urmat ulterior de relaxarea controlului monetar. Dupa o puternica deteriorare consemnata in primele patru luni ale anului, viteza de rotatie a banilor s-a redus de la 6,54, nivel inregistrat in luna aprilie, la 5,42 in luna august, pentru ca in lunile urmatoare ea sa creasca din nou. Corespunzator acestor evolutii, remonetizarea economiei, initiata in luna mai, a fost ulterior intrerupta, masa monetara inregistrand pe ansamblu anului o contractie, in termeni reali, de

18,5 %.

In anul 1998, obiectivul declarat al politicii monetare a fost coborarea ratei anuale a inflatiei la nivelul de 45 % in decembrie 1998, fata de decembrie 1997. Politica monetara, sprijinita in parte de politica fiscala, a reusit una din putinele performante economice pozitive ale anului 1998, reducand rata inflatiei -40,6 %- chiar sub nivelul programat initial.

Declinul durabil al ratelor si, pe acest fond, relansarea economica si sporirea ocuparii pe termen mediu si lung, sunt strict conditionate de asigurarea unei dezinflatii sustinute.

Pentru a atinge obiectivul sau final, politica monetara a optat si in 1998 pentru strategia bazata pe ancora monetara, principalele avantaje pe care aceasta le confera in economia romaneasca fiind posibilitatea de control nemijlocit al bazei monetare de catre banca centrala si corelatia stransa existenta intre variabilele monetare si inflatie.

Refinantarea de la Banca Nationala a reprezentat, in contextul anului 1998, cel mai putin eficace instrument al politicii monetare. Creditul de refinantare s-a redus in valoare medie zilnica cu 184,8 miliarde lei, pe seama rambursarii creditelor acordate in anii anteriori cu derogare de la regulament sau preferential.

Dupa ce creditul lombard a inregistrat niveluri reduse in lunile ianuarie si februarie, apelul bancilor la acest credit a incetat inainte de intrarea in vigoare a noului statut al Bancii Nationale, care interzice creditarea pe descoperit de cont a bancilor.

In anul 1998, mecanismul rezervelor minime obligatorii a devenit mult mai activ decat il consacra indeobste practica economica. Activizarea lui a fost impusa in principal de caracterul de permanenta pe care il capatase excesul de lichiditate din sistemul bancar, a carui sterilizare devenise ipovaratoare pentru banca centrala.

Rata rezervelor minime obligatorii s-a majorat in februarie 1998, de la 10 % la 12,5 %.

In regulamentul privind rezervele minime obligatorii care a intrat in vigoare in luna august, principalele modificari au fost extinderea bazei de calcul rezervelor obligatorii si introducerea unei marje de fluctuatie a rezervelor -prin stabilirea unui nivel minim si a unuia maxim al rezervelor -. Totodata rata rezervelor minime obligatorii pentru mijloacele banesti in lei s-a majorat de la 12,5 la 15 %, iar pentru depozitele in valuta aceasta s-a diminuat de la 20 la 15 %.

Banca Nationala poate cumpara titluri de stat de pe piata secundara, fie in scopul injectarii de lichiditate, fie in acela de a-si crea portofoliul necesar viitoarele operatiuni cu titluri de stat. Prin crestere a portofoliului sau de titluri de stat de la o valoare nominala de 3 257 miliarde lei la 9 361 miliarde lei la sfarsitul anului 1998, banca centrala a injectat de-a lungul anului un volum insemnat de lichiditate.

La nivelul bancii centrale, baza monetara - calculata ca medie zilnica lunara - a crescut cu 49,2 %, volumul acesteia ajungand in decembrie 1998 la 9 354,8 miliarde lei. Daca expansiunea numerarului in circulatie a fost de 24,6 % disponibilitatile bancilor in conturi curente deschise la Banca Nationala au crescut cu 135,1 % - de la 2 789,8 miliarde lei, la 6 500 miliarde lei .

Cea mai mare parte a cresterii amintite se datoreaza creditului neguvernamental. Soldul creditelor acordate de banci la 31 decembrie 1998 totaliza 59 086,5 miliarde lei ceea ce echivaleaza cu o crestere anuala de 64,6 % ( 17,1 % in termeni reali ).

In cazul creditelor restante se constata pastrarea miscarii ascendente din ultimii ani. Volumul acestora a crescut de la 9 021 miliarde lei la 31 decembrie 1997, la 19 031 miliarde in decembrie 1998, adica de la o proportie de 25,1 % din totalul creditului neguvernamental, la 32,2 %. Partea covarsitoare a creditelor restante - peste 85 % - sunt credite in valuta concentrate la un numar redus de banci cu probleme din sectorul bancar. Structura pe termene a creditului neguvernamental la 31 decembrie 1998 evidentiaza inclinatia atat a clientilor, cat si a bancilor de a imprumuta bani pe termene cat mai scurte, sub 12 %, consecinta a orizonturilor decizionale scurte, in principal datorita incertitudinilor induse de perpetuarea inflatiei asupra agentilor economici.

Impulsurile transmise de autoritatea monetara prin intermediul instrumentelor sale nu au fost receptate intotdeauna cu acuratete de piata monetara - veriga importanta a mecanismului de transmisie a politicii monetare.

Astfel in 1998, piata monetara interbancara - exclusiv interventiile Bancii Nationale - a cunoscut o dinamizare semnificativa, in special din momentul introducerii noului regulament al rezervelor minime obligatorii. in intervalul iulie decembrie, volumul depozitelor interbancare a crescut cu 78,7 %, atingand la sfarsitul anului cel mai inalt nivel istoric : 6 544 miliarde lei; aceeasi traiectorie au avut-o si tranzactiile pe aceasta piata, varful lor fiind atins in noiembrie - 1 916 miliarde lei. Acest comportament se explica, pe de o parte, prin crestere a volumului depozitelor atrase de doua banci cu capital de stat pe fondul deteriorarii situatiei lor financiare si, pe de o parte, prin apelul mult mai semnificativ al altor banci la resursele pietei, justificat de dificultatile de constituire a rezervelor obligatorii in contextul exigentelor impuse de noul regulament.

In mod paradoxal, reducerea taxei scontului si a ratei lombard, care viza sa consolideze anticipatiile dezinflationiste, a fost urmata de inversarea sensului de evolutie a ratelor dobanzilor pietei interbancare, ca efect al revigorarii anticipatiilor inflationiste incepand cu luna august. Ratele dobanzilor inerbancare au cunoscut o crestere exploziva, prima de risc incorporata ducand nivelul lor mediu real pozitiv la peste 80 %; in acest timp, ratele nominale ale dobanzilor zilnice la depozitele interbancare au atins un nivel maxim de 244 % - in luna decembrie.

Mult mai putin flexibile, ratele dobanzilor practicate de banci in relatiile cu clientii nebancari s-au situat pe paliere mult inferioare dobanzilor pietei interbancare. Acest comportament reflecta falia atipica existenta intre costul resurselor pe piata interbancara, pe de o parte, si cel al resurselor atrase din economie, precum si randamentul plasamentelor in afara sistemului interbancar, pe de alta parte.

Desi s-a redus la mijlocul anului la 14,4 puncte procentuale, ecartul dintre dobanzile active si pasive s-a mentinut relativ ridicat, nivelul sau din luna ianuarie - 23,5 puncte procentuale - fiind cel mai inalt din ultimii patru ani. Pe de o parte, aceasta evolutie arata agravarea dificultatilor financiare prezente si viitoare ale bancilor si inrautatirea portofoliului de credite, iar pe de alta parte, ea poate sa exprime reticienta bancilor in a acorda noi credite, acestea preferand plasamentele mai putin riscante si purtatoare de randamente mai ridicate - titluri de stat, depozite la Banca Nationala . de asemenea, ecartul sporit agraveaza problemele de valoare neta a firmelor.