Politici ale unor instititii financiare internationale ce au dus la adancirea saraciei natiunilor

Politici ale unor instititii financiare internationale ce au dus la adancirea saraciei natiunilor

Numeroase masuri de restructurare a economiei romanesti si de initiere a unor proiecte legislative, lansate in ultimii 15 ani, au avut la baza nu atat o logica reformatoare larg articulata, cat justificarea punctuala a unor prevederi existente in acordurile incheiate de Romania cu Fondul Monetar International. In cele ce urmeaza, ne propunem demitizarea opiniei potrivit careia aceste institutii internationale ar actiona in sensul sprijinirii dezvoltarii socioeconomice a natiunilor care le solicita ajutorul. Mai mult, vom dezvalui mecanismele prin care politicile acestor institutii reusesc sa mareasca gradul de dependenta al tarilor cu dificultati de dezvoltare, in raport cu natiunile bogate, contribuind astfel la marirea decalajelor economice dintre natiuni si la adancirea saraciei in tarile ce contracteaza imprumuturi cu aceste institutii.

In ultimele cinci, sase decenii, politicieni de notorietate internationala au sustinut, cu fermitate, ca aplicarea unor principii neoliberale in viata economica si, in special, in relatiile de schimb internationale, ar stimula in cel mai ridicat grad cresterea generala a bunastarii sociale. Totusi, realitatea economica mondiala a ultimului secol a contrazis radical afirmatiile lor, atestand ca, dimpotriva, caracterul ultraliberal al relatiilor economice internationale a determinat, de fapt, adancirea saraciei pentru un numar tot mai mare de natiuni.

Cunoscand argumentele ce se pot aduce, in general, impotriva aplicarii unor principii ultraliberale in economie - argumente vizand, in primul rand, afectarea sensibila a intereselor economice ale categoriilor sociale sau natiunilor cele mai defavorizate, in jocul pietei libere, - unii analisti politici se straduiesc sa acrediteze, totusi, ideea ca exista diferente ireductibile intre ideile politice si practicile economice (neo)liberale. Mass-mediaamericana afirma, frecvent, despre neoliberalismul politic american ca acesta ofera cea mai adecvata strategie de prevenire a conflictelor sociale, fiind prezentat clasei muncitoare, ca si paturilor sarace din America, drept o ideologie progresista, comparativ cu conservatorismul sau cu ideologia Aripei Drepte.

Nici un fel de politica nu poate avea o rationalitate separata de efectele pe care ea le produce, in plan economic si social. Orice teoretizare care incearca sa infirme acest adevar constituie un efort steril, daca nu cumva contine o intentie de comutare a atentiei de la adevaratul fond al problemei.

Joseph Stiglitz, specialistul numarul unu al Bancii Mondiale, din anul 1997 pana in 2000, laureat al Premiului Nobel pentru economie, care a devenit un oponent redutabil al ideologiei impuse de Fondul Monetar International, in domeniul acordarii unor imprumuturi pentru dezvoltare tarilor din lumea a treia, ca si al practicilor dominante in economia mondiala actuala, subliniaza ca sustinerea globalizarii economice, in conditiile actuale (adica prin impunerea neoliberalismului in relatiile de schimb internationale) va duce la exacerbarea

riscurilor sociopolitice si ecologice deja existente, adancind saracia natiunilor sarace si generand noi focare de violenta si conflict armat.

Promotorii cei mai ferventi ai neoliberalismului - care nu sunt altii decat reprezentantii tarilor ce detin, deja, cea mai mare parte a avutiei mondiale - nu se sfiesc sa recomande, si chiar sa impuna tarilor sarace si celor cu dezvoltare medie, adoptarea unui regim neoliberal, in domeniul politicilor vamale, sub motivul ca politicile protectioniste ar constitui bariere in calea progresului general. Cand doctrina neoliberala este recomandata tarilor din lumea a doua sau a treia, se specifica faptul ca aceasta incurajeaza initiativele economice, libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor, investitiilor si altor resursele economice, in scopul maximizarii profiturilor, dar se trece sub tacere faptul ca politicile economice protectioniste au, in anumite etape de dezvoltare, un rol capital in cresterea economica. In esenta, adeptii neoliberalismului economic sustin ca:

- acesta promoveaza cresterea economica, fiind calea cea mai rapida de progres a umanitatii;

- dezvoltarea pietelor libere, fara interferente guvernamentale, va genera cea mai eficienta alocare a resurselor economice;

- privatizarea va duce la inlaturarea ineficientei sectorului public;

- atributiile guvernelor trebuie sa vizeze, in primul rand, garantarea statului de drept, a drepturilor de proprietate si de libera contractare economica;

- de avantajele globalizarii, prin intermediul neoliberalismului economic, pot beneficia toti oamenii.

Dincolo de propaganda neoliberala, realitatea economica atesta insa ca un comert international liber este departe de a fi si echitabil, atunci cand conditiile de start si de participare ale natiunilor la jocul pietei mondiale nu sunt echivalente.

Unii politicieni, si chiar analisti economici occidentali, sunt tentati sa afirme si sa demonstreze, apeland la diverse logici simpliste, ca nimeni nu poate fi facut raspunzator, in prezent, pentru situatia existenta. Dar experienta multor tari care se zbat in saracie de mai multe secole, in pofida, sau poate tocmai datorita "relatiilor comerciale de tip liberal", pe care le-au angajat cu statele dezvoltate, ca si aceea a unor tari care, desi nu sunt dintre cele mai sarace, intampina mari dificultati economice, in esenta, din motive similare, vorbesc de la sine.

Realitatea istorica a relatiilor de schimb internationale din ultimele doua secole atesta ca, de fapt, atunci cand miza consta in dobandirea unor materii prime sau materiale ieftine apartinand unor state mai putin dezvoltate, indiferent de ideologia invocata in retorica politica, cei hotarati sa se imbogateasca repede si usor, fie ca este vorba despre companii, trusturi sau elitele economice ale unor state bogate, gasesc mijloacele necesare de a forta la limita orice lege sau principiu doctrinar pentru a-si implini scopurile. Ca lucrurile se desfasoara astfel de multa vreme, se confirma, intre altele, si prin recunoasterea implicita a responsabilitatii tarilor dezvoltate fata de situatia sociala a tarilor asa-numite "in curs de dezvoltare", care a avut loc in anul 1992, la Rio de Janeiro.

In anul 1992, in cadrul Summit-ului de la Rio de Janeiro, sub egida ONU, tarile dezvoltate - cei 22 membri ai OCDE - au constituit un asa-numit Comitet pentru Asistenta si Dezvoltare, in cadrul caruia s-a adoptat hotararea ca fiecare tara din cadrul grupului respectiv sa aloce 0,7% din PIB-un national, in vederea sprijinirii iesirii din subdezvoltare a tarilor mai sarace.

Pana in prezent, cele mai multe dintre tarile integrate in structura respectiva si-au incalcat angajamentul asumat, contribuind doar cu sume cuprinse intre 0,2- 0,4% din PIB, ceea ce, per ansamblu, a insemnat cam cu 100 miliarde $ SUA/an mai putin decat nivelul estimat initial. Nici dupa anul 2000 situatia nu s-a schimbat prea mult, unele tari, cum sunt Japonia, Italia sau Belgia, diminuandu-si chiar ponderea contributiei, si asa destul de mica. Sumele depuse de SUA, chiar daca in expresie absoluta au fost cele mai mari, in expresie relativa au fost cele mai mici, desi SUA se pretinde a fi cea mai prospera natiune a lumii. Dupa SUA, cel mai generos contribuitor, in cifre absolute, a fost Japonia, care totusi, si-a diminuat aportul dupa anul 2001, aproximativ cu 1,8%, in termeni reali, ca urmare a procesului de depreciere a yenului.

Incepand din anul 2003, sub pretextul intentiei de a acorda mai multa atentie cresterii economice a tarilor mai sarace, tarile OCDE si-au micsorat ajutoarele dirijate spre trebuintele sociale ale acestora. In scurt timp, tarile vizate aveau sa resimta dramatic o asemenea schimbare de perspectiva, prin acutizarea situatiilor de criza ce planau deja in sectorul ofertei de servicii sociale (educatie, sanatate, asistenta sociala s.a.). Din anul 1990 pana in prezent, ajutoarele economice acordate tarilor sarace s-a diminuat cu aproximativ 20%.

In intervalul 2003-2004, a avut loc o crestere in termeni reali a cuantumului total al contributiilor, cu 4,5 %. Per ansamblu, s-au diminuat ajutoarele dirijate spre sectorul agricol al natiunilor mai sarace, constatandu-se si o diminuare a ajutoarelor acordate pentru dezvoltarea pe termen lung, dar si o crestere a ajutoarelor cu titlu umanitar, determinata de impactul social ridicat al unor calamitati naturale, in diverse zone ale globului.

Una dintre cauzele majore de adancire a saraciei din tarile cu dificultati de dezvoltare a derivat din aceea ca tarile bogate, care dicteaza politicile comerciale, si conditiile de acordare a ajutorului economic, au in vedere, in mod tacit, aplicarea unor strategii de mentinere a tarilor sarace in sfera de disponibilitate si influenta a tarilor bogate cu care au avut relatii traditionale.

In multe situatii, schemele de acordare a unor imprumuturi sau ajutoare pentru dezvoltare au putine lucruri in comun cu intentia autentica de stimulare a progresului economic din tarile mai sarace. De exemplu, SUA, ca si UE, leaga acordarea ajutoarelor economice de angajarea tarilor receptoare in lupta impotriva terorismului international, ceea ce, pe buna dreptate, naste acuzatii referitoare la compromiterea neutralitatii, impartialitatii si independentei asistentei umanitare.

Alteori, ajutoarele in bani sunt conditionate de achizitionarea unor produse de la natiunile donatoare, fapt ce poate parea lipsit de urmari negative donatorului, dar nu si receptorului nevoit sa achizitioneze produse, de obicei mai scumpe decat cele de pe alte piete. Beneficiarul nu-si poate exercita, deci, controlul total fata de decizia de a cheltui, intr-un fel sau altul, sumele primite ca ajutor Acordarea unui ajutor economic legat (conditionat) diminueaza valoarea sa reala cu valori cuprinse intre 25 si 40%. Stiind acest lucru, unele tari, cum sunt Norvegia, Danemarca, Olanda au avut in vedere ca, in ultimii ani, cam 90% dintre ajutoarele pe care le-au acordat altor state sa fie neconditionate. Prin asemenea modalitati, dar si prin intermediul altor tipuri de tranzactii comerciale sau al acordarii unor ajutoare conditionate, mai multi bani sunt transferati de la tarile sarace la cele bogate, decat de la cele bogate la cele sarace Raportul de schimb este cam de unu la patru. Adica, in timp ce tarile sarace primesc de la cele bogate un ajutor in jur de 50-55 miliarde $/an, cele bogate primesc de la cele sarace, cam 200 miliarde $/an. Pentru tarile dezvoltate, acordarea unor ajutoare economice tarilor mai sarace este, in primul rand, o problema politica si nu o dificultate economica. SUA, de exemplu, nu si-a incalcat angajamentele asumate in cadrul ONU din motive economice, de vreme ce, in ultimii ani, si-a putut permite marirea cheltuielilor militare cam cu 100 miliarde de $/an. Nici UE nu se confrunta cu reale dificultati economice, de vreme ce acorda subsidii sectorului agricol din tarile membre, in valoare de 35/40 miliarde $ SUA /an, desi impune altor state sa elimine subsidiile din toate ramurile economiei si sa-si liberalizeze pietele agricole interne, pentru

competitorii straini. Cat despre SUA, aceasta acorda subsidii fermierilor sai in valoare de 190 miliarde $/ an, desi pe plan extern promoveaza o ideologie ultraliberala in domeniul liberalizarii pietelor agricole.

In ultimele cinci, sase decenii, multe natiuni au facut eforturi disperate de a iesi din cercul vicios al saraciei. In numeroase cazuri, eforturile respective au luat expresia contractarii unor imprumuturi pentru dezvoltare cu unele institutii financiare internationale. Tarile respective au mizat, astfel, pe buna credinta si pe misiunea institutiilor respective de a promova, in primul rand, dezvoltarea economica a tarilor solicitante. O asemenea convingere izvora, in principal, din cunoasterea ratiunilor infiintarii institutiilor respective. Iata cateva informatii

relevante privind emergenta acestor ratiuni.

O retrospectiva istorica sumara arata ca totul a inceput o data cu afirmarea primelor initiative economice ale sistemului colonialist/mercantilist. Cand injustitia grosiera a politicilor mercantiliste a fost demascata, sistemul colonial a inceput sa-si mai restranga aria, vechea retorica fiind inlocuita insa cu cea a liberalizarii comertului dintre natiuni. Natiunile care, la inceputul secolului al XX-lea, promovau ideologia (ultra)liberala in comertul international, detineau deja o baza economica ferma, realizata prin megaprofiturile obtinute din exploatarea tarilor exportatoare de materii prime din Africa, Asia si chiar Europa de est.

Dominatia, timp de peste un secol, a ideologiei liberale, in sfera politicilor nationale din spatiul euro-atlantic, dar mai ales, in aceea a politicilor comerciale internationale, a constituit, de fapt, cauza majora a crizei economice din anii `30.

De altfel, viciul de fond al optiunii pentru aplicarea ideologiei liberale in politicile comerciale internationale a fost semnalat, intai, prin depresia economica din anii 1873-1895 - cand s-a manifestat prima criza de mari proportii a afacerilor capitaliste mondiale.

Dupa criza din 1929-1933, John Maynard Keynes a publicat modelul de dezvoltare ce-i poarta numele, potrivit caruia guvernele statelor capitaliste erau chemate sa reglementeze mai consistent viata publica si chiar viata economica, spre a asigura o dezvoltare mai echitabila in interiorul natiunilor, dar si la nivel mondial

Dupa al doilea razboi mondial, modelul keynesian a stat la baza structurarii a ceea ce astazi intelegem prin sistemul economic mondial centrat pe economia occidentala. Dupa razboi, planul Marshall a sprijinit masiv reconstructia Occidentului, acordand importanta aproape egala investitiilor in economie, educatie si sanatatea publica, asa cum, de altfel, s-a procedat si in SUA, sub administratia Roosevelt.

In contextul respectiv, in anul 1944, au luat fiinta si institutiile de la Bretton Woods - Banca Mondiala (BM) - denumita, initial, Banca pentru Reconstructie si Dezvoltare - si Fondul Monetar International (FMI) - proiectarea acestora pornind de la ideile lui Keynes, ce recomandau reglementarea fluxurilor de capital la nivel international, in vederea prevenirii izbucnirii unor noi conflicte armate la nivel mondial, din cauza lipsei de resurse economice pentru dezvoltare, ori din cauza unor probleme legate de serviciul datoriei externe. Se recunostea, astfel, ca, de fapt, cele doua razboaie mondiale au avut ca miza dobandirea unor avantaje in gestionarea resurselor economice si a pietelor internationale, de catre marile puteri economice ale timpului, in frunte cu Germania.

Cu toate acestea, la infiintare, FMI si BM nu aveau, nicidecum, in vedere influentarea, in vreun fel, a politicilor economice ale guvernelor ce aveau sa solicite imprumuturi. Ideile ce au stat la baza fondarii acestor institutii nu au avut nimic in comun cu practicile de dirijism economic dur practicate, vreme de peste o jumatate de secol, de aceste institutii, fata de statele ce au solicitat ajutor.

In perioada de inceput a activitatii FMI si BM, ideologiile dominante in tarile occidentale erau crestin-democratia, social-democratia si alte tipuri de ideologii de centru-dreapta sau centru-stanga. In epoca respectiva, asumarea unei ideologii neoliberale devenise de neconceput, deoarece ideologia liberala dusese deja lumea, de mai multe ori, in pragul falimentului economic si al conflictului politic armat. Ori, la momentul respectiv, nimeni nu mai dorea sa repete asemenea experiente. Idei potrivit carora piata ar trebui lasata sa functioneze suta la suta liber, iar statul ar trebui sa-si reduca voluntar si drastic rolul in economie, dand mana libera corporatiilor, eventual suprimand initiativele sindicale, ca si ideea ca ar trebui sa se acorde cetatenilor, mai curand, mai putina decat mai multa protectie sociala - erau cu totul straine timpurilor respective.

Dar pe masura ce marile corporatii si marile state, ce contribuiau masiv la sustinerea financiara a institutiilor respective, si-au vazut profiturile diminuate, ca urmare a adoptarii unor ideologii politice mai de centru, neoliberalismul economic a fost repus in discutie si aplicat nu numai intre granitele anumitor state care, de bine de rau, rezolvasera, in mare parte, problemele saraciei extreme, ci si la nivelul politicilor internationale, adica in relatiile dintre tarile bogate si cele sarace. In fapt, neoliberalismul promovat de acestia, ca si cel actual, promovat prin politicile BM sau FMI apeleaza, in esenta, la aceleasi argumente teoretice si la aceleasi ratiuni economice ca pe vremea lui Adam Smith, cu deosebirea ca argumentele actuale sunt, poate, usor cosmetizate, printr-o retorica ceva mai prietenoasa .

Expresia cea mai sintetica a doctrinei neoliberale, ce guverneaza, in prezent, spatiul relatiilor economice internationale, este cuprinsa in asa-numitul Consens Washington, care reprezinta o intelegere intre conducerea SUA si cateva institutii financiare internationale, in vederea dominarii economice a lumii. Aceasta intelegere urmareste sa impuna tarilor vulnerabile economic un program de reajustari structurale, bazate pe urmatoarele principii: liberalizarea comertului si a finantelor internationale, prin eliminarea oricaror masuri protectioniste, sustinerea liberalizarii pietelor, prin suspendarea oricarui control exercitat de guvernele autohtone asupra preturilor si tarifelor, atingerea macrostabilitatii economice, prin diminuarea inflatiei si privatizare. Deciziile adoptate de promotorii acestui curent de gandire au un impact deosebit asupra ordinii economice si sociale globale, cu efecte devastatoare pentru tarile cu venituri mici si medii

Analistii sociopolitici cei mai radicali nu ezita sa numeasca aceasta concentrare de putere drept guvernul mondial de facto, ce ar corespunde noii varste (etape) imperialiste a tarilor, cu vechi, dar bine disimulate reflexe coloniale. Principalii arhitecti ai deciziilor adoptate in cadrul Consiliului Washington sunt stapanii marilor corporatii si liderii institutiilor deja mentionale, alaturi de care participa, adesea, si conducerea Organizatiei Mondiale a Comertului (fosta organizatie GATT - Acordul General asupra Tarifelor si Comertului), precum si NAFTA (Acordul Comercial Liber Nord-American). In prezent, aceste institutii reprezinta principalul centru de decizie, privind atat dinamica si structurile economiei mondiale cat si ideile dominante ce trebuie sa ocupe si, respectiv, dirijeze, gandirea si opinia publica mondiala.

Aparitia unor asemenea concentrari ale puterii politice si economice mondiale nu constituie un fenomen nou in lumea noastra. In trecut, reprezentantii unor asemenea structuri au fost autorii nefastelor experimente politico-economice, aplicate pe zone mai largi sau mai restranse ale planetei.

Nevoia de a observa consecintele efectuarii unor diferite experimente politicoeconomice la nivel macrosocial a justificat, in opinia cinicelor personaje ce le-au proiectat si dirijat din umbra, suferinta imensa a mai multe generatii din tari ale Americii Latine, Europei centrale si de est sau Asiei. Intre concluziile remarcabile ce au decurs din respectivele experimente se afla si aceea ca, intotdeauna, cei care le-au proiectat si pus in aplicare au avut de castigat de pe urma lor, in timp ce populatiile-cobai, in toate cazurile, au avut de suferit. Un mare experiment de acest tip a fost cel aplicat in India, prin ocupatia engleza, in urma cu 200 de ani. Dupa 40 de ani de ocupatie, Anglia s-a retras din India, sub presiunea extraordinara si fara precedent a revolutiei non-violente declansate de Indira Ghandi. In urma a ramas o Indie istovita, care parca si-a pierdut orice reflex de a mai iesi din saracie. Cu toate acestea, experimentul respectiv nu a fost niciodata considerat un esec, deoarece au existat si persoane,

institutii sau grupari sociale care au avut de castigat de pe urma lui, atat in India, cat, mai ales, in Anglia.

Un alt experiment a fost cel din Brazilia, unde incepand din anul 1945, SUA a initiat un asa numit program de dezvoltare industriala. In contextul respectiv, pana in anul 1988, profiturile investitorilor straini s-au triplat, in timp ce salariile muncitorilor, care deja erau la cel mai scazut nivel din lume, au mai scazut cu 20%. Despre anul 1989 se afirma ca a constituit "anul de aur" pentru economia latinoamericana, fara a se specifica insa foarte putinii beneficiari de facto ai conjuncturii respective. Exploatand, in conditii inumane, forta de munca din tara respectiva, SUA a facilitat, astfel, imbogatirea peste orice inchipuire a catorva personaje, in timp ce doua treimi din populatia Braziliei traieste si in prezent in conditii de subnutritie severa. Un experiment similar a avut loc si in Mexic.

Cat despre experimentul socialist impus tarilor central si est europene, ce sa mai spunem, acesta constituie un fapt larg cunoscut, atat in ceea ce priveste efectele lui economice cat si cele sociale. Mai nou, se pare ca in aceeasi logica a experimentului se inscrie si revenirea la economia de piata a acestor tari, in conditiile in care institutiile Consensului Washington dirijeaza cu mana forte principalele evolutii socioeconomice din spatiul respectiv, prin acordarea unor imprumuturi dur conditionate. Insa, Europa de est s-a saturat de realitatile

falimentului socialist si a optat pentru noul tip de dirijism, prin care i se impun restructurari economice dintre cele mai bizare, care in Romania, ca de altfel si in alte tari est europene, au reusit sa adanceasca saracia egalitara mostenita din epoca socialista.

In fond, de-a lungul ultimului secol, singurele zone din lume unde s-a produs o dezvoltare economica reala, libera si durabila au fost Europa de vest, SUA si Japonia. Aceste zone nu au cunoscut niciodata si sub nici o forma jugul cuceririlor coloniale, sau impunerea vointei economice a altor tari. Aceste zone insa, direct sau mediat, au contribuit, in diverse etape si sub diverse forme, la parazitarea social-politica si economica a altor zone ale lumii. Statele respective insa intotdeauna au reusit sa se dezvolte, incalcand, cu buna stiinta, regulile jocului propovaduit altora, dar exceptat cand au fost la mijloc propriile interese. Aceasta afirmatie este valabila pentru toate tarile dezvoltate cuprinse, geografic, intre Anglia si actualele tari cu crestere economica din Asia de Est, inclusiv SUA, in primul rand, in ceea ce priveste protectionismul economic. De altfel, SUA este initiatorul si liderul politicilor protectioniste pe plan mondial dar si al impunerii liberalismului economic pe plan international (politicile de monopol nu au fost initiate in tarile subdezvoltate), al neamestecului guvernelor in economie (desi guvernul SUA, ca si cele din tarile Europei de vest, sunt vestite pentru controlul sever, dar disimulat, aplicat in toate domeniile economiei, prin intermediul reglementarilor fiscale, al subventionarii diverselor sectoare, prin acordarea unor facilitati privind regimul de proprietate).

Expresii concrete ale impactului aplicarii (neo)liberalismului in relatiile economice internationale, asupra fenomenului saraciei:

O analiza pe termen lung asupra trendului distantei dintre cele mai bogate si cele mai sarace natiuni arata ca aceasta era de 3/1, in anul 1820, 11/1, in anul 1913, 35/1, in anul 1950, 44/1, in anul 1973 si de 72/1, in anul 1992.

In anul 1960, 20% dintre cei mai bogati oameni ai lumii au realizat venituri de 30 de ori mai mari decat 20% dintre cei mai saraci; in anul 1997, decalajul respectiv era de 74 de ori mai mare.

Cu cat o tara este mai saraca, creste probabilitatea ca datoriile sale externe sa fie platite de membri ai populatiilor autohtone, care nu au beneficiat in nici un fel de pe seama imprumuturilor contractate.

20% din populatia lumii (aflata in tarile bogate) beneficiaza de produsele provenind din 82% din comertul (exportul) mondial si de cele provenind din 68% din investitiile straine directe, in timp ce, cei mai saraci 20% oameni ai lumii, beneficiaza doar de 1% din toate acestea.

PIB-ul aferent celor 48 de natiuni cele mai sarace ale lumii (un sfert dintre natiunile lumii) este mai mic decat avutia totala a primilor trei oameni cei mai bogati ai lumii. In prezent, la nivel mondial, 5% dintre cei mai bogati dispun de un venit de 114 ori mai ridicat decat cel al celor mai saraci 5%, iar cei mai bogati 1% obtin venituri cat 57% dintre cei mai saraci.

In cadrul natiunilor cele mai bogate de pe pamant exista cele mai mari decalaje intre populatia bogata si cea saraca; 51 dintre cei mai bogati 100 subiecti de drept ai lumii sunt corporatii.

Un miliard de copii traiesc in saracie (adica unul din doi copii), la nivel mondial: 640 milioane nu beneficiaza de un adapost adecvat, 400 milioane nu au acces la o sursa de apa sigura, 270 milioane nu au acces la serviciile de sanatate, 10,6 milioane copii au murit in anul 2003, inainte de a atinge varsta de 5 ani.

In prezent, 1,3 miliarde oameni traiesc cu mai putin de 1 $/zi (PPP), 3 miliarde - cu mai putin de 2 $/zi, 1,3 miliarde nu au acces la apa potabila, 3 miliarde nu au acces la servicii de sanatate minime, iar doua miliarde nu beneficiaza de facilitatile de consum oferite de energia electrica; un miliard de oameni au intrat in secolul XXI analfabeti, in timp ce este nevoie de mai putin de 1% din cheltuielile mondiale pe arme pe un an pentru a trimite fiecare copil al lumii la scoala.

In prezent, veniturile sunt repartizate in proportii mult mai inegale, la nivelul tuturor tarilor, decat in interiorul tarilor cu cel mai ridicat grad de polarizare a veniturilor;

Valoarea coeficientului Gini (care indica gradul de polarizare a veniturilor) pentru nivelul global este 66, in timp ce la nivel national, cea mai ridicata valoare a acestuia a fost de 63 (Botswana, in anul 1993). Valori ridicate ale indicelui Gini (peste 60) sunt realizate intr-o serie de state africane, precum Nicaragua, Swaziland, Papua Noua Guinee s.a. Dar veniturile populatiei sunt puternic polarizate si in tarile latino-americane, Brazilia detinand recordul in acest sens (coeficient Gini - 60,7, in anul 1998).

In Europa Centrala si de Est (inclusiv CSI), dintre cele aproximativ 400 milioane de locuitori, cca. 9,6% (24 831 mii) traiesc in locuinte improprii. Aceasta populatie nu dispune de acces la instalatii salubre de apa potabila si nici de instalatii sanitare in interiorul locuintelor - fapt care mareste mult riscurile de morbiditate si mortalitate. Aceste probleme tind sa se agraveze, o data cu cresterea gradului de urbanizare si cu cresterea demografica.

Proiectiile ONU sustin ca, in intervalul 2000-2010, 85% din cresterea demografica a lumii va avea loc in mediul urban din Asia, America Latina si Africa, transformand orasele din numeroase tari intr-un mediu extrem de vulnerabil si riscant.

O clasificare a statelor lumii, pe criteriul celor mai relevanti indicatori socioeconomici aferenti intervalului anilor 1980-2000 - considerata perioada globalizarii, a pus in lumina urmatoarele fenomene:

- in perioada globalizarii, s-a produs o scadere a ratelor cresterii economice mai accentuata decat in perioada anilor 1960-1980, pentru toate statele lumii;

- progresul indicatorului speranta de viata s-a redus, pentru patru din cele cinci grupe de state conturate in urma clasificarii; in prima grupa insa, speranta de viata a crescut de la 69 la 76 de ani;

- progresul privind scaderea mortalitatii infantile a fost, considerabil mai redus, in perioada globalizarii, decat in celelalte doua decenii anterioare;

- progresul privind cresterea nivelului de educatie si alfabetizare a fost mai redus in perioada globalizarii, decat in cele doua decenii anterioare.

Fondul Monetar International, ca si Banca Mondiala, sunt doua institutii internationale (cu vocatii globaliste), adesea chemate sa vina in sprijinul iesirii din saracie a natiunilor. Perceptia generala este insa ca, de fapt, aceste institutii nu fac decat sa contribuie la adancirea suferintei popoarelor din tarile respective, prin faptul ca acordand unele imprumuturi guvernelor la putere, le conditioneaza, astfel, sa opereze ajustari structurale ale economiei, suportate masiv prin reducerea cheltuielilor sociale.

Crearea unor datorii externe constituie, de altfel, un instrument vechi si foarte eficient de manevrare a evolutiilor din cadrul unor economii, obligandu-le pe acestea sa participe la jocul economic global, in interesul creditorilor.

Desi FMI, ca si alte organizatii internationale, cum sunt, de exemplu, BM si OMC (care a inlocuit GATT la 1 ianuarie 1995, a preluat intregul aparat de relatii al GATT plus cei 47 de ani de experienta internationala si cuprinde in jur de 500 de profesionisti inalt pregatiti si platiti sa aplice deciziile si politicile economice luate de Grupul celor patru de la Seattle, in absenta oricarui control al natiunilor mediudezvoltate sau sarace), declara ca nu dicteaza politicile economice si sociale sau obiectivele politice ale unor state suverane, afirmatiile lor sunt usor de demontat. Totusi, putini dintre cei direct afectati se incumeta sa o faca, avand in vedere interesele uriase aflate in joc.

Trei principii ale GATT continua sa opereze si in cadrul OMC: principiul clauzei natiunii celei mai favorizate (adica produsele comercializate intre tarile membre GATT beneficiaza de cei mai avantajosi termeni de comercializare care exista in cadrul oricarei intelegeri de comert bilateral), principiul potrivit caruia bunurile produse pe plan autohton sau in strainatate beneficiaza de acelasi tratament national (acces egal pe piata), si clauza de transparenta, care pretinde ca orice protectie de ordin comercial trebuie sa fie vizibila si cuantificabila ca un tarif.

O incercare recenta de transpunere, intr-un cadru legal, a structurilor cronice de promovare a inegalitatilor economice dintre state, s-a produs in cadrul organizatiei internationale MAI - Intelegerea Multilaterala privind Investitiile. Actul concret al intelegerii respective constituie un fel de "constitutie pentru economia globala" prin care OMC, BM, FMI, NAFTA si MAI interzic guvernelor acordarea de suport economic industriilor din tarile mai slab dezvoltate, in conditiile in care subsidiile mascate acordate de tarile dezvoltate propriilor industrii sunt notorii. In Japonia, de exemplu, patronii industriasi detin, in genere pana in 30% din capitalul financiar investit, restul capitalului apartinand sectorului public. SUA, de exemplu, isi sustine industriile autohtone prin acordarea unor facilitati fiscale, prin donatii de terenuri, prin prestarea unor servicii firmelor industriale sub costul pietei, prin subsidierea unor categorii de salarii s.a. Mai mult de o treime din cheltuielile guvernamentale ale SUA (aproximativ 448 miliarde $) sunt dirijate spre subsidierea directa si indirecta a unor corporatii de transporturi. Germania acorda si in prezent subsidii industriei miniere in valoare de 85 000$/miner. Dar SUA aplica politici de embargo unui numar de 70 de state, care cuprind 66% din populatia mondiala. Alaturi de acestea, se pot da multe alte exemple de incalcare a asanumitei legi a concurentei internationale loiale.

Multa lume stie ca Grupul celor patru de la Seattle (SUA, UE, Japonia si Canada) actioneaza, inca din anul 1981, ca un comitet informal de dirijare a fluxurilor comertului mondial. Inainte de intalnirile oficiale, publice din cadrulOMC, acestia se intalnesc in particular, convocandu-i si pe responsabilii care conteaza ai marilor corporatii economice transnationale sau nationale. La aceste intalniri private se hotaraste, de fapt, soarta comertului mondial, luandu-se deciziicheie, in absenta celor mai multi dintre ceilalti reprezentanti ai statelor lumii. Dupa adoptarea deciziilor respective este convocat un grup ceva mai larg, la care sunt reprezentate intre 20 si 30 de state, carora li se fac cunoscute deciziile adoptate in grupul restrans. In final, cele 143 de state-membre ale OMC nu fac decat sa discute formal si sa valideze propunerile respective, care, in stadiul respectiv, au devenit aproape fapt implinit.Acesta este modelul de democratie practicat, efectiv, de statele ce constituie avangarda promovarii instituirii unor regimuri politice democratice, in toata lumea.

Saracia globala genereaza multe dezbateri, in cadrul carora, unii oameni de stat si oameni politici au tendinta de a acuza guvernele tarilor sarace de guvernare deficitara, ce ar mentine tarile respective in saracie. In sprijinul impunerii unor asemenea convingeri in mentalul colectiv, se apeleaza frecvent la serviciile unor oameni de stiinta de referinta din cercetarea sociala internationala. In Romania, a avut loc, in cadrul Academiei Romane, seminarul intitulat Guvernare responsabila si transformare economica, unde prof. dr. Hans- Jurgen Wagener (de la Europe University Viadrina, Frankfurt (Oder), Germania) a prezentat o comunicare cu acelasi titlu, in cadrul careia a relevat efectele devastatoare pe care o guvernare deficitara le poate induce in sfera mentinerii in saracie a unor tari. Fara indoiala, calitatea guvernarii influenteaza premisele cresterii bunastarii sociale, dar aceasta nu inseamna nicidecum ca statele care astazi se bucura de un nivel ridicat al standardului de viata au ajuns la acesta doar utilizand virtutile unor bune acte de guvernare. O buna guvernare constituie o conditie necesara, dar nu si suficienta pentru atingerea unui inalt nivel de dezvoltare economica, dar determinante sunt, de fapt, conditiile economice de start, in demersul de crestere a bunastarii sociale. Despre istoria dura a felului cum au ajuns statele occidentale (oferite ca exemplu demn de urmat) la conditii de start atat de avantajoase pentru cresterea bunastarii sociale nu s-a rostit insa nici un cuvant in seminarul respectiv. Adevarul este ca politicile majore active la nivel global, ca si fluxul de resurse, sunt controlate si dirijate de oamenii de afaceri foarte bogati, care sunt departe de a intelege efectele reale ale globalizarii sau semnificatia extraordinara a persistentei adancirii saraciei la nivel global.

La cel mai inalt nivel al politicii internationale insa, tendintele largi de denigrare si culpabilizare a guvernelor din tarile sarace, se alimenteaza, cu buna stiinta, indeosebi prin institutiile mass-media. Fiind in mare masura privatizati, agentii mass-media devin direct interesati in promovarea intereselor celor care ii pot plati mai bine, adesea prin intermediul comandarii unor spoturi publicitare. De aceea, mijloacele mass-media nu incurajeaza in mod real dezbaterile deschise pe problemele sociale si ecologice deosebit de grave generate prin actiunile unor corporatii nationale transnationale, sau chiar prin deciziile unor institutii financiare internationale. Interesul pentru maximizarea profiturilor face din agentii mass-media aliatii naturali ai marilor corporatii. De aceea, mass-media este un suporter de baza al ideologiei globalizarii prin mijloace neoliberale, lansand pe piata lozinci si spoturi publicitare aproape romantice cu privire la virtutile fortelor pietei libere sau ale anumitor agenti economici. Astfel, in timp ce mass-media este extrem deatenta la problemele si dificultatile sistemice cu care se confrunta, adesea, guvernele aflate la putere, acestea trec sub tacere subiectele critice legate de marile afaceri. Ei ataca doar pasager si doar individual marii oameni de afaceri ce au uneori nechibzuinta de a iesi in atentia publica prin aberatiile sau infractiunile grosiere pe care le comit

In prezent, zeci de tari concureaza pe o piata a exporturilor unde pot valorifica doar o gama limitata de produse, ca urmare a politicilor protectioniste practicate de acele state occidentale ce predica neoliberalismul si masurile antiprotectioniste, dar unor tari mai putin dezvoltate.

Multe dintre tarile mai slab dezvoltate sunt indatorate la FMI si/sau BM, in vederea sustinerii unor programe de dezvoltare, ce creeaza, intr-un fel sau altul, avantaje tot tarilor dezvoltate cu care acestea intra in relatii comerciale. Programele de finantare acceptate de aceste institutii au fost insa in nenumarate randuri aspru criticate, deoarece acestea au determinat, in fapt, cresterea dependentei economice a natiunilor care au contractat imprumuturile respective fata de bunavointa tarilor dezvoltate, in pofida faptului ca aceste institutii continua sa pretinda ca scopul lor suprem este acela de a actiona in interesul statelor contractante si in sensul reducerii ariei de impact a saraciei. Dar este larg cunoscut faptul ca, FMI nu consimte sa acorde imprumuturi pentru a investi in domeniul social. O populatie inalt-educata, sanatoasa si bine hranita pare a fi cea mai proasta investitie pentru institutii ca BM sau FMI.

Pe de alta parte, este larg cunoscut faptul ca subventionarea unor sectoare ale economiei ce pot sa fie masiv nerentabile, la un moment dat, trebuie efectuata, daca interesul general impune acest lucru, cu atat mai mult pe durata unor perioade de criza economica. O astfel de sustinere poate deveni chiar o prioritate temporara, daca se au in vedere trebuintele dezvoltarii pe termen lung ale unei tari, sau supravietuirea sociala pe parcursul unei perioade de criza majora, cum a fost tranzitia recenta din estul Europei. Pentru tarile care au imprumutat bani de la FMI sau BM insa, returnarea datoriei externe a devenit prioritatea economica numarul unu, ce a surclasat toate celelalte prioritati nationale.

Politicile neoliberale promovate in prezent de BM si FMI, sub egida Consensului Washington, se refera, in mod deschis, la reajustarea structurala a economiilor ce contracteaza astfel de imprumuturi - reajustari ce au in vedere nu vreun interes de dezvoltare al economiilor in cauza, ci perspectiva returnarii imprumuturilor si mai ales dobanzilor contractate, in termenii stabiliti.

Masurile de reajustare structurala impuse de aceste institutii tarilor contractante de imprumuturi vizeaza, in special, eliminarea subventiilor, ce permit sustinerea prin bani publici, pe termen mai lung sau mai scurt, a diverselor sectoare economice, sau a unor sectoare de interes vital pentru normalitatea vietii sociale (cum sunt, de exemplu, serviciile de distribuire a unor utilitati publice), diminuarea drastica a fondurilor publice de investitii, in primul rand, in sfera serviciilor de sanatate si educatie publica si in sfera asistentei sociale, adica exact in acele domenii ce trebuie sustinute public, pentru ca populatia saraca sa poata

supravietui crizei economice.

In multe cazuri, politicile internationale si diverse interese determina deturnarea resurselor economice disponibile, dinspre satisfacerea trebuintelor domestice ale populatiei, spre a sustine pietele occidentale. Politicile si relatiile de putere existente la nivelul elitei proprietarilor de resurse economice (comercianti, bancheri, mari actionari ai unor holdinguri s.a.) au dus la cresterea saraciei si a ratei de dependenta economica, dar saracia nu mai este demult doar o problema economica, ci a devenit o problema de politica economica