RASPUNDEREA JURIDICA IN DOMENIUL SIGURANTEI FINANCIAR-BANCARE

I.1. Introducere

Problematica raspunderii juridice poate fi abordata din diferite unghiuri, fie acela al stiintelor juridice speciale, fie acela al teoriei generale a dreptului, fie acela al filosofiei dreptului, fie acela al sociologiei dreptului.

Institutia raspunderii juridice este prezenta in toate ramurile dreptului, avand ca finalitate asigurarea autoritatii si eficacitatii dreptului, mentinerea ordinii sociale, stimularea comportamentului conform legii.

Perspectiva sociologico-juridica este necesara in analiza raspunderii juridice, in masura in care aceasta institutie juridica reprezinta o forma a reactiei negativa, represiva, venita din partea societatii, reprezentata de stat, fata de o anumita actiune reprobabila, imputabila, in principiu individului.

I.2 Notiunea raspunderii juridice

In literatura de specialitate se arata ca notiunea de raspundere nu poate fi just inteleasa si definita, decat pornindu-se de la formele ei concrete: raspunderea civila, penala, disciplinara etc., forme care prezinta anumite particularitati.

Dar, intre aceste forme nu exista numai deosebiri, ci si asemanari, elemente comune prin a caror suntetizare poate fi elaborata o definitie generala, valabila pentru toate formele raspunderii juridice.

In masura in care omul traieste in societate, comportamentul sau este supus evaluarii si reactiei din partea acesteia. Aprecierea comportamentului sau consta in compararea lui cu modelul de conduita stabilit de diferite categorii de norme sociale, morale, politice, juridice etc. Raspunderea intervine atunci cand o anumita conduita nu se conformeaza modelului precsris de norma sociala, iar acea conduita este apreciata in mod negativ.

Este esential a se retine in vederea definirii raspunderii juridice ca ea reprezinta notiunea care desemneaza reactia de reprimare venita din partea societatii, fata de o actiune umana care contravine unei norme, actiune care este imputabila, in principal individului.

Atunci cand este vorba despre raspunderea juridica, in calitate de forma particulara a raspunderii sociale, se cere a fi retinute anumite trasaturi distinctive si cu deosebire, faptul ca este o reactie institutionalizata provocata de o fapta reprobabila, reactie organizata prin lege si limitata de lege.

Dintre definitiile date raspunderii juridice se cuvine a fi retinute si cele care o caracterizeaza ca raport juridic. Aceasta optica a fost si continua sa fie prezenta in literatura de specialitate. Astfel, raspunderea juridica a fost definita ca un raport juridic de constrangere care are ca obiect sanctiunea juridica sau, raspunderea juridica a fost definita ca un complex de drepturi si obligatii, definitie care poate fi admisibila, deoarece ea nu reduce raspunderea juridica numai la obligatia de a suporta sanctiunea si/sau de a repara prejudiciu, obligatie care este elementul esential, dar nu si suficient al raspunderii.

Corelatia dintre drept si obligatie, specifica raportului juridic este pusa in evidenta in definirea raspunderii penale, caracterizata ca raport juridic de constrangere, nascut ca urmare a savarsirii infractiunii, raport care se stabileste intre stat si infractor si al carui continut il formeaza dreptul statului de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea prevazuta de legea penala, de a-l constrange sa o execute, precum si obligatia infractorului de a raspunde de fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicate.

Raspunderea juridica este asociata cu sanctiunea. Dar, desi raspunderea juridica si sanctiunea pot fi si au fost considerate doua fatete ale aceluiasi mecanism social, ele nu trebuie confundate, reprezentand notiuni diferite. Legatura dintre raspundere si sanctiune apare pregnant in dreptul penal.

Cel mai adesea raspunderea juridica este raportata la si asociata cu raspunderea morala.

Raspunderea morala este privita ca avand o sfera mai larga decat raspunderea juridica, individul fiind obligat sa raspunda din punct de vedere moral, dincolo de sfera raspunderii juridice. Scopul raspunderii morale nu este acela de a descuraja dorinta de a face rau, ci mai ales de a stimula dorinta de a face bine.

Dreptul ca fenomen social are finalitati complexe la nivel macro si micro-social referitoare la asigurarea coerentei, functionalitatii si autoreglarii sistemului social, in solutionarea conflictelor relatiilor interumane, in apararea si promovarea valorilor sociale, a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. In acest sens, normele juridice orienteaza, stimuleaza, influenteaza si determina comportamente umane, interventia sa normativa specifica, de natura imperativa, fiind asigurata la nevoie prin forta de constrangere a statului. Nu orice conduita umana are relevanta din punct de vedere juridic, ci numai accea care cade, intr-o forma sau alta, sub incidenta normelor juridice. Conduita umana poate sa fie conforma normelor juridice sau, dimpotriva, sa contravina acestora. in primul caz, conduita este licita, legala, iar al doilea caz, ea este ilicita sau ilegala. Conduita licita este exprimata in anumite actiuni sau in abtinerea de a savirsi anumite actiuni prin care subiectele de drept folosesc in limitele prescrise drepturile subiective sau isi indeplinesc obligatiile juridece pe care le au. Deci, conduita licita este data de actiunile sau inactiunile conforme sau chiar determinate de normele juridice.

Pentru calificarea comportarii licite nu intereseaza motivele, care pot fi extrem de diverse, de la convingere, pina la teama de pedeapsa, ce determina persoana la o asemenea comportare. Trebuie retinut insa ca are valoare juridica numai compotarea constienta, responsabila.

Astfel, comportarea unui alienat mintal nu are valoare juridica, nu poate fi calificata ca licita sau ilicita, deoarece ea nu este rezultatul unei deliberari constiente si ca atare,alienatul mintal nu poate avea raspunderea juridica a faptelor sale.

Conduita ilicita consta intr-o actiune sau inactiune contrara prevederilor normelor juridice, savirsite de o persoana care are capacitatea de a raspunde pentru faptele sale. In principiu, incalcarea prevederilor normelor juridice atrage raspunderea juridica a persoanei vinovate.

Dintr-o perspectiva mai larga se poate aprecia ca raspunderea juridica este o expresie specifica a ideii de reponsabilitate sociala in conformitate cu care, fiecare om trebuie sa isi asume si sa suporte consecintele faptelor sale. Oamenii traiesc in societate si pe parcursul istoriei isi cistiga diverse grade de libertate, dar acesta nu inseamna in nici un caz liber arbitru, a actiona dupa bunul plac. Fiecare individ trebuie sa accepte si sa permita libertatea altuia.

Pe de alta parte, colectivitatea insasi nu poate ramine indiferenta fata de comportamentele care incalca regulile sociale. Raspunderea indivizilor fata de comportamentele lor poate avea forme diverse: politica, morala, religioasa, culturala, juridica. In cazul raspunderii juridice se pot remarca o serie de caractereistici care sunt conferite de specificul dreptului, al normelor si sanctiunii juridice, de faptul ca ea implica, in diverse grade constrangerea statala.

Raspunderea juridica poate fi definita ca un raport statornicit de lege, de norma juridica, intre autorul incalcarii normelor juridice si stat, reprezentat prin agentii autoritatii, care pot sa fie instantele de judecata, functionarii de stat sau alti agenti ai puterii publice. Continutul acestui raport este complex, fiind format in esenta din dreptul statului ca reprezentant al societatii de a aplica sanctiunile prevazute de normele juridice persoanelor care incalca prevederile legale si obligatia acestor persoane de a se supune sanctiunii legale, in vederea restabilirii ordinii de drept.

Intre raspunderea juridica si sanctiunea juridica se instituie relatii complexe. Astfel, sanctiunea juridica apare ca o premisa a institutiei raspunderii juridice, deoarece raspunderea juridica are ca temei incalcarea normelor juridice dotate prin excelenta cu sanctiuni juridice. Apoi, sanctiunea juridica constituie asa cum am aratat, obiectul raspunderii juridice, ea aflandu-se la capatul acesteia ca scop, ca finalitate, desi nu singura a raspunderii juridice. Din aceasta perspectiva, raspunderea juridica apare ca un cadru juridic de realizare si intruchipare a sanctiunii juridice.

Sanctiunea juridica poate consta in restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube, cat si intr-o pedeapsa. Aceasta din urma ca specie a sanctiunii juridice este caracterizata prin faptul ca ea implica constrangere, suferinta chiar, exercitata de stat, in numele societatii in mod nemijlocit asupra pesoanei si a atributelor ei esentiale. Cele mai semnificative pedepse sunt cele din domeniul dreptului penal.Astfel, in acest domeniu, pedeapsa a fost definita ca " acea sanctiune de drept penal care consta intr-o masura de constrangere si reeducare prevazuta de lege pentru savarsirea unei anumite infractiuni si care se aplica de instanta de judecata infractorului in scopul prevederii savarsirii de noi infractiuni. Pedeapsa este datp "intuitu personae", deci avand in vedere o anumita persoana, gradul de vinovatie al acestuia. Ea nu poate fi transmisibila, ca de pilda, in cazul unei sanctiuni de drept civil care consta in reparearea unei pagube, obligatie care se poate transmite mostenitorilor. Desigur ca, toata aceasta distinctie intre sanctiune si pedeapsa, asa cum s-a remarcat de altfel in literatura juridica, ideea de pedeapsa nu e straina si de alte feluri de raspundere juridica, distinctia mentionata fiind totusi relativa.

In mod instinctiv, in societatea primitiva individul, lezat raspundea in mod simplu printr-o reactiune imediata fizica, cat putea mai puternica. Violenta raspunderea astfel in mod reflex fara proportii la violenta.

Un pas inainte fata de acest stadiu, este ideea de razbunare, care rafineaza violenta amanand-o un timp. Odata cu aceasta conceptie, apare si ideea rationala a justitiei.Caci pentru un om primitiv, razbunarea este un drept al lui, el intelege ca are dreptul sa faca un rau, oricat de mare, aceluia care, la randul lui i-ar fi facut vreun rau. Ideea insasi de razbunare este astfel o idee juridica. Ea contine in germene intreaga idee a dreptului, asa cum s-a dezvoltat mai tarziu.

Indata ce societatea a inceput sa devina mai complexa, razbunarea a inceput sa fie inlocuita cu compozitia privata. Individul amenintat ofera o valoare oarecare, pentru a se renunta la razbunare. Un pas important a fost facut cand statul a intervenit pentru a reglementa razbunarea si compozitia, fixand un tarif de compensatii, care de data aceasta devine de drept public. Astfel aflam in evolutia dreptului roman la inceput, asemenea tarife, care arata cu cat se plateste fiecare infractiune comisa. Interesant este ca la inceput nu a existat o lista de incriminari, abia mai tarziu s-a ajuns la o incriminare prealabila pe care sa se bazeze si sa se fixeze pedeapsa. In forma primitiva a dreptului de razbunare, chiar atenuat prin compozitie, nu exista proportie intre pedeapsa si fapta. Legea talionului "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", cu privire la care I. Kant spunea ca reprezinta un ideal de dreptate, intrucat faptuitorul trebuie sa stie ca rezultatele faptelor sale si le aplica si sie insusi, a constituit un nou pas spre progresul juridic. Mai departe s-a stabilit o proportie nu numai intre fapta si rasplata, dar si intre vinovatie si pedeapsa, individualizandu-se pedeapsa. Dar progresul in aceasta privinta a mers mai departe. Daca vinovatul ajunge sa-si restabileasca echivalentul moral in anumite conditii el poate sa suporte o pedeapsa atenuanta. Ideea de justitie cere astfel ca sanctiunea sa se intemeieze pe o expiatiune morala a vinovatului, acesta trebuie sa simta propria lui greseala, propria lui decadere morala. Este insa fara indoiala ca, pentru aplicarea unei pedepse, trebuie sa se ia in consideratie toate circumstantele reale ale faptei, analizandu -se cat se va putea mai exact vinovatia faptuitorului.

I.3 Principiile generale ale raspunderii juridice

Principiile generale care guverneaza raspunderea juridica au fost caracterizate ca expresii ale unor caracteristici comune tuturor formelor de raspundere juridica.

Atunci cand, in literatura de specialitate sunt tratate principiile generale ale raspunderii juridice, in categoria acestora sunt incluse:

• Principiul legalitatii raspunderii juridice, desi formulat initial in materia penala, in forma legalitatii incriminarii si sanctionprii, este valabil pentru toate formele raspunderii juridice;
• Principiul potrivit caruia nimeni nu poate fi chemat sa raspunda pentru fapta sa, decat daca i se imputa o greseala, raspunderea fiind subiectiva, principiu de la care exista exceptia raspunderii independenta de culpa;
• Principiul raspunderii personale, pentru fapta altuia;
• Principiul prezumtiei de nevinovatie in stabilirea raspunderii juridice;
• Principiul proportionalizarii sanctiunii, in raport cu gravitatea faptei, denumit si principiul justetei sanctiunii;
• Principiul potrivit caruia unei singure violari a normei juridice ii corespunde o singura imputare a raspunderii, ceea ce nu exclude posibilitatea cumulului formelor de raspundere juridica, in cazul cand prin una si aceeasi fapta au fost incalcate doua sau mai multe norme juridice;
• Principiul celeritatii tragerii la raspundere, de natura a asigura realizarea scopurilor raspunderii juridice, deoarece aplicarea lui implica tragerea la raspundere la timpul potrivit, pentru a evita situatia ca, prin trecerea timpului sa nu mai existe posibilitatea tragerii la raspundere.

In afara de principiile generale ale raspunderii juridice, comune pentru toate formele de raspundere juridica, exista si principii care sunt proprii numai unei anumite forme de raspundere juridica. Astfel, de exemplu, unul dintre principiile care particularizeaza raspunderea administrativa este principiul egalitatii in fata sarcinilor publice.

Pentru a exista raspundere juridica trebuie in primul rand, ca o fapta ilicita sa se fi produs. Caracterul esential al acestei conditii este evidentiat in definirea raspunderii juridice ca urmare a incompatibilitatii intre conduita unui subiect de drept si dispozitia unei norme juridice. Incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept si dispozitia unei norme juridice reprezinta un element definitoriu comun pentru toate formele de raspundere juridica.

Fapta ilicita consta intr-o comportare nepermisa, neingaduita de lege, potrivnica dreptului obiectiv. Constituie fapta ilicita si atingerea adusa unui drept subiectiv sau unui interes legitim. Prin atingerea adusa dreptului subiectiv se incalca in mod necesar si normele dreptului obiectiv in masura in care ele asigura ocrotirea dreptului subiectiv si obliga la respectarea lui.

Fapta ilicita imbraca, in functie de natura normei incalcate, forma infractiunii, contraventiei, abaterii disciplinare, a delictului civil etc. Constituie o fapta ilicita si exercitarea abuziva a unui drept, cu intentia exclusiva de a prejudicia o alta persoana. Forma pe care o imbraca fapta ilicita este diferita, inclusiv in functie de gradul de periculozitate sociala pe care il prezinta. Astfel, contraventia are un grad de pericol social mai redus, comparativ cu infractiunea.

Fapta ilicita, ca temei al raspunderii juridice poate imbraca, fie forma actiunii, fie a omisiunii. Omisiunea, constand intr-o abtinere, angajeaza raspunderea autorului, chiar daca nu provine din rautate sau intentia de a pricinui un rau, cu conditia ca faptul omis sa fi trebuit sa fie indeplinit, fie in virtutea unei obligatii legale, contractuale sau de ordin profesional. In principiu, se neaga calitatea inactiunii ca temei al raspunderii juridice, cu exceptia urmatoarelor cazuri, cand omisiunii i se recunoaste caracterul de fapta ilicita, si anume: cand o fapta pozitiva este de natura sa provoace altora pagube, obligand pe cel care o savarseste sa ia masuri necesare pentru prevenirea acestora; cand fapta omisiva incalca o obligatie legala de a se savarsi anumite actiuni preventive.

I.4 Formele raspunderii juridice

Se pot distinge mai multe forme ale raspunderii juridice in functie de o serie de factori care trebuie considerati interdependenti si interferenti ca de pilda, valorile sociale lezate, tipul de norma juridica a carei dispozitie a fost incalcata, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovatia faptuitorului, etc.

Astfel, in domeniul fiecarei ramuri de drept s-au conturat forme specifice ca: raspunderea penala, raspunderea civila, raspunderea contraventionala, raspunderea disciplinara, etc.

Raspunderea penala este definita ca "insusi raportul juridic penal de constrangere, nascut ca urmare a savarsirii infractiunii, intre stat pe de o parte, si infractor, pe de alta parte, raport complex al carui continut il formeaza dreptul statului ca reprezentant al societatii de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea prevazuta pentru infractiunea savarsita si de a-l constrange sa o execute, precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicate in vederea restabilirii ordinii de drept si restaurarii autoritatii legii."

In materia dreptului civil se disting doua forme ale raspunderii civile: raspunderea civila delictuala si raspunderea civila contractuala. Ambele forme sunt dominate de ideea fundamentala a repararii unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicita a unei anumite persoane.

Raspunderea civila delictuala are drept continut obligatia civila de reparare a prejudiciului cauzat printr-o fapta ilicita. S-a apreciat ca natura juridica a acestei raspunderi este data de faptul ca ea atrage o sanctiune specifica dreptului civil aplicata pentru savarsirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, ea avand un caracter reparator, fara a dicta, in acelasi timp, o pedeapsa. Afirmand caracterul de sanctiune fara de pedeapsa atras de raspunderea civila se impune sa aratam ca in contextul interferentelor dintre diferitele sanctiuni juridice, nimic nu se opune ca aceasta sanctiune civila sa se asocieze cu o pedeapsa. Astfel, este posibil ca fapta ilicita cauzatoare de prejudicii sa fie in acelasi timp, si infractiune fara ca asocierea celor doua sanctiuni sa duca la pierderea individualitatii lor sau la modificarea naturii juridice a fiecaruia dintre sanctiunile aplicabile.

La randul sau raspundera civila delictuala este de mai multe feluri:

a) raspunderea pentru fapta proprie

b) raspunderea pentru fapta altei persoane

c) raspunderea pentru lucruri, edificii si animale

Raspunderea civila contractuala are fata de raspunderea civila delictuala, care este dreptul comun al raspunderii civile, un caracter special, derogator. Daca in cazul raspunderii delictuale, obligatia incalcata este o obligatie legala, cu caractar general, care revine tuturor - obligatia de a nu vatama drepturile altuia prin fapte ilicite, in cazul raspunderii precontractuale, obligatia concreta, stabilita printr-un contract preexistent, valabil, incheiat intre cel pagubit si cel care si-a incalcat obligatiile contractuale.

Raspunderea cotraventionala este atrasa in cazul comiterii unei contraventii care este definita ca o fapta ce prezinta un pericol social mai redus decat infractiunea, fapta care este prevazuta ca atare, de lege, sau alt act normativ si care este savarsita cu vinovatie.

Raspunderea disciplinara a fost definita ca "o institutie specifica dreptului muncii si consta intr-un ansamblu de norme legale privind sanctionarea faptelor de incalcare cu vinovatie de catre orice persoana incadrata, indiferent de functie sau de postul pe care il ocupa, a obligatiilor asumate prin contractul de munca. Aceste fapte sunt numite abateri disciplinare si atrag sanctiuni ca: mustrare, avertisment, reduceri de salariu, desfacerea contractului de munca.

Din perspectiva teoriei generale a dreptului remarcam faptul ca intre formele raspunderii juridice exista relatii complexe. Astfel nu in mod necesar unei ramuri de drept ii corespunde o unica forma a raspunderii juridice. De exemplu, in materia dreptului administrativ se pot declansa diverse forme de raspundere juridica: disciplinara, contraventionala, penala, civila.

Uneori formele raspunderii juridice se exclud, nu pot exista cu privire la aceeasi fapta. De pilda, raspunderea penala cu raspunderea contraventionala sau dimpotriva, sunt compatibile si se pot cumula ca in cazul raspunderii penale cu raspuderea civila.

Cu toata diversitatea si dinamica formelor raspunderii juridice, acestea sunt fundamentate pe o serie de principii comune ca: legalitatea raspunderii, acesata fiind declansata si realizata in conformitate cu normele juridice ce o reglementeaza, principiul raspunderii personale, principiul raspunderii pentru vina, principiul individualizarii raspunderii juridice, etc. In acelasi timp, formele raspunderii juridice au si note comune, nu pot exista fara intrunirea unor conditii care se regasesc in general, indiferent de forma raspunderii juridice.

I.5 Tipologia raspunderii in Dreptul Financiar si Fiscal

Raspunderea "administrativa" (de drept administrativ) - fapte/ actiuni/inactiuni cu consecinte asupra dimensiunii impozitelor/taxelor:

savarsite de persoane fizice dar si de persoane juridice;

disciplina financiara de executie a bugetului public national.

Raspunderea administrativ - disciplinara (intre un organ administrativ si un functionar public, autor al unei abateri conform R.O.F) care nu este contraventionalizata (nu are caracterul de contraventie).

Raspunderea "contraventionala": acte si fapte stabilite ca si contraventii de lege. Exemple: evaziune fiscala, legea contabilitatii, controlul fiscal, vama, impozit pe venit, regimul accizelor, taxe/impozite locale.

Raspunderea "patrimoniala":

a)     materiala: cade sub incidenta Codului Muncii.

Exemplu: salariat intr-o unitate economica:

decizie de imputare

angajament de plata

b)     civila: pentru delicte la disciplina financiar-fiscala atat a contribuabililor cat si a functionarilor publici vinovati de nerespectarea destinatiilor publici.

Raspunderea "penala":

infractiuni: fals, infractiuni contra patrimoniului, infractiuni privind unele activitati economice, infractiuni privind regimul vamal, infractiuni privind evaziune fiscala; cazierul fiscal

Particularitati privind Raspunderea juridica: prin mijloace de Drept fiscal:

a)     amenda fiscala pentru fraudarea veniturilor fiscale;

b)     suspendarea activitatii debitorului pentru 6 luni;

c)     penalitatile si majorari de intarziere pentru neplata la termen.

I.6. Tipologia infractiunilor la regimul financiar fiscal

Infractiuni de fals intelectual si material si uz de fals:

fals in declaratii (persoane fizice si juridice);

omisiune a sesizarii organelor judiciare: salariatii functionari publici;

uz de fals.

Infractiuni contra patrimoniului public:

neglijenta in serviciu;

furt;

abuz de incredere;

gestiune frauduloasa;

inselaciune;

delapidare.

Infractiuni la regimul stabilit pentru anumite activitati economice:

infractiuni de deturnare de fonduri (schimbarea destinatiei fondurilor/creditelor si/sau claselor de cheltuieli publice aprobate de ordonatorii principali/secundari de credite.

Infractiuni la regimul vamal:

infractiuni de contrabanda;

falsificarea actelor vamale, comerciale si de transport.

Infractiuni privind combaterea evaziunii fiscale:

evidenta financiar - contabila nereala si/sau refuzul de a o prezenta controlului/ inspectiei publice.

I.7. Conditiile raspunderii juridice

Pentru angajarea raspunderii juridice trebuie sa existe:

a) o conduita ilicita;

b) un rezultat vatamator al acestei conduite care poate fi exprimat de pilda, intr-o dauna materiala sau in alt fel, prin vatamarea sanatatii corporale;

c) legatura cauzala intre conduita ilicita si rezultatul produs;

d) vinovatie din partea subiectului actului ilicit;

e) sa nu existe imprejurari sau cauze care inlatura in principiu, raspunderea juridica.

a) Conduita ilicita este exprimata intr-o actiune sau inactiune care contravine prevederilor normei juridice.

Inactiunea - nesavarsirea unei actiuni concrete de catre o persoana - poate fi considerata drept ilicita numai atunci cand aceasta persoana avea obligatia juridica sa actioneze intr-un anumit fel si ea nu a actionat, ca atare. Astfel, art. 315 din Codul nostru penal stabileste sanctiunea pentru infractiunea de omisiune de ajutor a unei persoane a carei viata, sanatate sau integritate corporala este in primejdie;

b) Rezultatul conduitei ilicite, care provoaca daune societatii sau personal unui individ, aduce atingere valorilor aparate de drept. Acest rezultat permite sa se aprecieze, in majoritatea cazurilor, pericolul social al faptei ilicite. Importanta rezultatului pentru stabilirea raspunderii nu este aceeasi in toate ramurile de drept. Astfel, in dreptul civil, raspunderea juridica survine numai atunci cand s-a produs rezultatul ilic - prejudiciul. In dreptul penal si administrativ, cu toate ca, caracterul ilicit al unei conduite este strans legat de rezultatul ei vatamator, legea stabileste in anumite cazuri raspunderea juridica chiar daca rezultatul vatamator nu s-a produs, dar s-a creat pericolul producerii lui. In dreptul penal, intre astfel de fapte ilicite, fara rezultate concrete vatamatoare, face parte tentativa. In toate cazurile in care pentru existenta faptului ilicit este necesara si producerea unor consecinte ilicite, se impune examinarea legaturii intre fapta si rezultatul ei; trebuie sa fie stabilita existenta sau inexistenta unui raport de cauzalitate intre fapta si rezultatul produs.

Problema legaturii cauzale intre conduita ilicita si rezultatul produs este o problema deosebit de complexa care cere o analiza profunda, atenta, obiectiva, stiintifica a fiecarui caz in parte. Exista raport de cauzalitate intre fapta ilicita, actiune sau inactiune, si rezultat, cand acesta este generat, determinat de catre fapta ilicita. Desigur ca, in practica, exista situatii in care se manifesta o cauzalitate complexa, la producerea rezultatului concurand mai multe cauze, manifestandu-se si diverse conditii care influenteaza favorabil sau defavorabil producerea rezultatului.

d) Vinovatia reprezinta o alta conditie a raspunderii juridice ce desemneaza latura subiectiva a incalcarii dreptului. Orice actiune sau inactiune a omului se caracterizeaza nu numai prin anumite trasaturi materiale, ci constituie totodata si o manifestare a vointei si constiintei sale.

Vinovatia este atitudinea psihica a unei persoane fata de fapta socialmente periculoasa savarsita de ea, precum si fata de consecintee acestei fapte. Vinovatia se exprima sub forma intentiei sau culpei. Incalcarea dreptului se considera savarsita cu intentie cand persoana care a comis-o a cunoscut caracterul ilicit al actiunii sau inactiunii sale, a prevazut consecintele ei ilicite, le-a dorit sau le-a admis. Cand aceste consecinte ilicite au fost urmarite de persoana care le-a provocat, avem de-a face cu o intentie directa, iar cand producerea consecintelor a fost numai admisa, acceptata, intentia este indirecta.

Culpa este o forma mai putin grava a vinovatiei. In cazul culpei, persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, sau nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada. Cand persoana care a comis actiunea sau inactiunea ilicita a prevazut posibilitatea survenirii unor urmari ilicite, pe care nu le-a dorit, nici nu le-a acceptat dar a crezut in mod usuratec ca le-ar putea preveni, avem de-a face cu culpa savarsita cu previziune sau imprudenta, iar cand persoana care a comis actiunea (inactiunea) ilicita nu a prevazut posibilitatea survenirii unor urmari ilicite, desi, trebuia sau putea sa le prevada, ne aflam in cazul culpei fara previziune (neglijentei). In ceea ce priveste raspunderea juridica, existenta unor cauze care inlatura vinovatia inseamna implicit inlaturarea raspunderii juridice.

Acestea sunt: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica, constrangerea morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de betie fortuita completa, minoritatea faptuitorului, eroarea de fapt.

I.8. Legatura cauzala intre fapta ilicita si rezultatul ilicit produs

Existenta legaturii cauzale intre fapta ilicita si rezultatul ilicit produs reprezinta o conditie necesara, dar nu suficienta a raspunderii juridice.

Pentru ca raspunderea sa se declanseze si un subiect sa poata fi tras la raspundere pentru savarsirea cu vinovatie a unei fapte anti-sociale, este necesar ca rezultatul ilicit sa fie consecinta nemijlocita a actiunii sale (actiunea sa sa fie cauza producerii efectului pagubitor pentru ordinea de drept).

Despre legatura de cauzalitate au fost elaborate mai multe teorii, in principal in cadrul dreptului civil si dreptului penal. In dreptul civil au fost elaborate urmatoarele teorii:

- teoria echivalentei conditiilor (sau teoria cauzei sine qua non), potrivit careia orice imprejurare fara de care cauza nu s-ar fi produs, poate fi considerata drept cauza a acesteia.

- teoria cauzei proxime, potrivit careia numai ultimul fapt care a facut posibil prejudiciul este considerat drept cauza.

- teoria cauzei adecvate, potrivit careia in prezenta mai multor cauze probabile, urmeaza sa se retina numai cauza care pare in mod rezonabil decisiva pentru a putea fi calificata drept singura cauza a prejudiciului.

Una din problemele complicate pe care le ridica stabilirea raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si rezultatul produs este aceea a efectului inactiunii, al omisiunii, in planul raspunderii juridice. In legatura cu acest aspect al raspunderii juridice pot fi date doua exemple.

Primul exemplu se refera la dreptul administrativ si anume, la refuzul administratiei de a efectua pentru unul dintre cei administrati o prestatie pe care acesta o cere, fiind indreptatit de lege sa o ceara.

Al doilea exemplu priveste dreptul international. Si in cazul acestuia, unele situatii de inactiune pot fi considerate ca ilicite. Este vorba de neutralitate, in aprecierea careia s-a produs o reconsiderare, chiar din timpul primului razboi mondial, cand incepe a fi considerata culpabila, facandu-si loc ideea ca fiecare stat este obligat sa ia pozitie fata de agresor.

B. Conditii subiective

Vinovatia

Incalcarea legii atrage raspunderea juridica numai daca autorul ei a actionat cu vinovatie. Acest element al raspunderii este desemnat prin termeni diferiti ca vinovatie pentru dreptul penal, de regula culpa sau greseala pentru dreptul civil.

Este atitudinea psihica a celui care comite o fapta ilicita fata de fapta sa si fata de consecinta acesteia.

- ca element constitutiv si temei al raspunderii juridice, presupune recunoasterea capacitatii oamenilor de a actiona cu discernamant, de a-si alege modalitatea comportarii in raport cu un scop urmarit in mod constient.

- vinovatia implica libertatea vointei subiectului, caracterul deliberat al actiunii sale, asumarea riscului acestui comportament.

Raspundem numai daca fapta ne apartine, daca este rezultatul vointei proprii. In cazul in care un om este constrans sa faca un anumit lucru, el nu este nici agentul actiunii si nici raspunzator. Nu poate fi considerat raspunzator cel lipsit de facultatea de a cunoaste, atunci cand este obligat de lege sa cunoasca si sa inteleaga, de exemplu, minorul sau alienatul mintal si nu numai lipsa capacitatii de intelegere, ci si lipsa capacitatii de a discerne intre bine si rau exclude raspunderea.

Pornindu-se de la raspunderea penala, termenul de vinovatie a fost extins asupra tuturor formelor de raspundere, indiferent de natura acesteia, si a fost caracterizata ca stare subiectiva care caracterizeaza autorul faptei ilicite, in momentul incalcarii odinii de drept, exprimand atitudinea sa psihica negativa fata de interesele si valorile sociale protejate prin normele juridice.

Exista vinovatie atunci cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa.

I.9. Cauzele care inlatura raspunderea juridica

cauze de neresponsabilitate sau cauze exoneratoare de raspundere

constau in anumite stari, situatii, cazuri, imprejurari a caror existenta face ca in timpul savarsirii faptei, realizarea eficienta a vreuneia dintre trasaturile esentiale sa devina imposibila.

Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei si exclud existenta infractiunii si a raspunderii penal se subdivid in :

- cauze care privesc latura esentiala a pericolului social

- cauze care privesc trasatura esentiala a vinovatiei, si anume: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica si morala, forta majora, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia accidentala completa, minoritatea si eroarea de fapt.

- cauze care privesc trasatura esentiala a prevederii faptei de catre legea penala.

Reluand ideea unor cauze de exonerare comune pentru doua sau mai multe ramuri ale dreptului, exemplificam cu forta majora, care reprezinta acele evenimente care fac executarea obligatiei imposibila. Forta majora este o cauza necunoscuta, exterioara cauzei aparent directe a pagubei si care este total imprevizibila, producand efecte irezistibile. Forta majora constituie o cauza exoneratoare de raspundere, atat in cazul raspunderii civile, cat si al raspunderii administrative.

Culpa victimei constituie o cauza care inlatura nu numai raspunderea civila, ci si raspunderea administrativa.

Starea de legitima aparare si starea de necesitate, astfel cum sunt definite de codul penal roman sunt cauze care exclud atat raspunderea civila delictuala, cat si raspunderea penala. Astfel " este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un interes obstesc.