Relatiile dintre finantele statului si institutiile financiare internationale

Relatiile dintre finantele statului si institutiile financiare internationale

In conditiile amplificarii deosebit de accelerate a tranzactiilor de capital si a schimburilor comerciale dintre statele lumii, pe fondul liberalizarii tot mai accelerate a pietelor si a tendintelor de globalizare a economiei mondiale, apare ca o consecinta logica, obiectiva, intensificarea actiunilor institutiilor financiare internationale avand ca obiective primordiale: asigurarea fluiditatii decontarilor externe, libertatea comertului si a circulatiei capitalurilor.

Tratamentul din partea institutiilor financiare internationale (IFI) este (sau ar trebui sa fie) diferentiat de la o tara la alta, in raport cu starea finantelor publice si a altor parametri macroeconomici.

Finantele statelor prezinta particularitati distincte de la o tara la alta, in functie de capacitatea de absorbtie a pietei interne, potentialul concurential al economiei pe pietele externe, raportul dintre economisire si investitii, soldul datoriei publice interne si externe, etc.

Starea finantelor publice ale statului este concretizata in situatia bugetului general consolidat, care poate sa fie echilibrat, excedentar sau deficitar.

Relatiile dintre finantele statului si institutiile financiare internationale se realizeaza, intr-o prima instanta, prin intermediul Fondului Monetar International (FMI), care are atributii de evaluare a politicii fiscal-bugetare si a consecintelor economice ale acesteia, indeosebi din perspectiva necesitatii asigurarii echilibrului extern (balantei de plati).

Atunci cand situatia finantelor statului este solida (buget echilibrat sau excedentar), relatiile tarii in cauza cu Fondul Monetar International, la care statul respectiv este membru, se circumscriu cu precadere, unor raporturi consultative, vizand formularea de catre FMI a unor recomandari pentru consolidarea stabilitatii macroeconomice si, eventual, acordarea de asistenta tehnica pe aceasta linie.

Cand, din contra, bugetul general consolidat inregistreaza deficit, acesta este insotit, aproape in toate cazurile, de dezechilibru (deficit) al balantei comerciale si al contului curent al balantei de plati. In aceasta situatie, statul in cauza este obligat sa apeleze la imprumuturi externe, in primul rand de la FMI, precum si la stimularea investitiilor straine. Cu aceasta ocazie, FMI solicita tarilor respective, in schimbul sprijinului financiar, masuri de ajustare economica in vederea diminuarii dezechilibrelor si a prevenirii incapacitatii de plata externe, fenomen care ar produce grave perturbatii in fluxul decontarilor internationale, al comertului mondial si implicit al productiei si ocuparii fortei de munca la nivelul tuturor tarilor, indeosebi al celor cu care statul aflat intr-o situatie financiara dificila are relatii economice mai intense.

Rezulta ca interfata prin intermediul careia au loc relatiile dintre finantele statului si Fondul Monetar International o reprezinta soldul contului curent al balantei de plati. Asadar, daca tara care inregistreaza un anumit deficit bugetar dispune de surse interne neinflationiste de finantare a acestuia (volumul economisirii si al intrarilor autonome de capital, adica al investitiilor straine, sa fie mai mare decat volumul total al investitiilor), echilibrul extern nu este afectat de dezechilibrul finantelor statului. Daca, insa, tara respectiva nu dispune de surse interne de finantare a deficitului bugetar, aceasta se reflecta intr-un sold negativ al contului curent al balantei de plati, ceea ce face necesar apelul la imprumuturi in strainatate.

Aceste principii generale pot fi demonstrate prin utilizarea ecuatiei generale a echilibrului economic:

Y + IM = Ct + I + X (1), in care:

Y = produsul intern brut;

IM = volumul importului;

Ct = volumul consumului total, inclusiv al celui guvernamental;

I = volumul investitiilor sectorului neguvernamental;

X = volumul exporturilor.

Avand in vedere ca:

Ct + I = A in care:

A = absorbtia interna,

relatia (1) se poate prezenta sub urmatoare forma:

Y = A + X - IM (2), sau

Y - A = X - IM (3)

Luand in calcul si finantarea externa, Y devine Y _b1, iar A devine A_b.

Totodata cunoastem ca:

Y - C = SA (4), in care:

C = volumul consumului populatiei;

SA = volumul economisirii.

De asemenea, in analiza prezinta relatia:

SA - I = X - IM (5)

Cele trei ipostaze posibile in ceea ce priveste situatia sectorului intern, respectiv de echilibru (Y _b = A _b), excedent (C < Y si implicit SA > I) si deficit (C > Y si I > SA), fiecare dintre ele cu implicatii directe asupra sectorului extern, pot fi reprezentate grafic, astfel:

In ipoteza Y_b - A_b = X - IM = 0, se realizeaza echilibru E dintre produsul intern brut si absorbtie (cererea interna), pe de o parte, precum si dintre volumul exporturilor si al importurilor, pe de alto parte.

Ipotezei Y_b - A_b = X - IM > 0, ii corespunde zona notata cu 1, care semnifica faptul ca tara respectiva absoarbe la fiecare interval determinat de timp mai putin decat produce si, in consecinta, este in masura sa se poata situa, fie in pozitie de exportator de capital, efectuand investitii in alte tari, fie in cea de a-si plati, conform scadentelor si chiar in avans, serviciul datoriei publice externe.

Ipotezei Y_b - A_b = X - IM < 0, ii corespunde zona notata cu 2, a carei semnificatie este aceea ca tara in cauza, absoarbe mai mult decat produce in fiecare perioada determinata de timp si, ca efect, este obligata sa apeleze la intrari de resurse din afara statului respectiv, provenite din imprumuturi externe, indeosebi de la institutiile financiare internationale, precum si investitii straine.

Fig. 3 Corelatia dintre raportul cerere-oferta la intern si echilibrul extern

Finantarea externa se poate adresa, pe langa statele care se gasesc in ipostaza ultima, avand nevoie stringenta de imprumuturi externe pentru sustinerea deficitului contului curent al balantei de plati, si tarilor care nu inregistreaza deficit extern in scopul finantarii anumitor proiecte de infrastructura economico-sociala.

Se vor analiza conditiile in care statele cu deficit al sectorului extern, generat si de dezechilibrul finantelor statului, dobandesc acces la finantarea din strainatate. Tarile aflate in aceasta situatie sunt caracterizate de institutiile financiare internationale ca entitati care traiesc peste nivelul mijloacelor proprii. Factorii care genereaza asemenea situatie pot fi numerosi si diferiti de la o tara la alta, mergand de la cei de natura economica si tehnologica, pana la cei de natura educationala, culturala si istorica.

Pentru o perioada de timp, in general scurta, tarile care inregistreaza plati externe mai mari decat incasarile similare pot apela la rezerva valutara a statului, aflata in gestionarea bancii centrale. Da aceasta sursa este limitata si, in plus, reprezinta un semnal negativ pentru institutiile financiare internationale si investitori, in general, pentru cei straini, in special.

Tarile cu deficit ca efect al deficitelor interne (al sectorului guvernamental, respectiv bugetul general consolidat si al sectorului neguvernamental, adica economia reala) au ca alternative - in afara consumarii rezervei valutare si in cazuri extreme, izolate, chiar a celei de aur - varianta ajustarii. La randul sau, in raport cu continutul deciziei politice adoptate de autoritati, ajustarea poate fi ordonata, atunci cand guvernul abordeaza o atitudine activa sau dezordonata, atunci cand guvernul abordeaza un comportament pasiv.

Atitudinea activa in procesul ajustarii se circumscrie colaborarii autoritatilor statului in cauza cu institutiile financiare internationale (indeosebi cu Fondul Monetar International si Banca Internationala de Reconstructie si Dezvoltare - BIRD), in scopul elaborarii unor programe coerente de reforma, care sa conduca la reducerea treptata a deficitului extern si la crearea increderii finantatorilor externi pentru acoperirea anuala a acestuia.

Atitudinea pasiva in procesul ajustarii reprezinta lipsa proiectarii si aplicarii unor politici adecvate, menite sa reduca dezechilibrul extern, ceea ce conduce, intr-un timp relativ scurt, la ajustarea fortata, haotica a economiei respective. Aceasta inseamna diminuarea brusca a importurilor la nivelul exporturilor, creandu-se, astfel, intreruperi ale sectoarelor productive si ale celor de furnizare a bunurilor publice, la care se adauga neonorarea unor obligatii de plata externe (care conduce la pierderea credibilitatii in planul relatiilor economico-financiare internationale). Disfunctionalitatile din economia unei asemenea tari afecteaza tarile partenere, care nu-si primesc la timp si in cuantumul convenit contravaloarea exporturilor efectuate catre statul respectiv, cu consecinte negative asupra utilizarii propriilor capacitati de productie si a ocuparii fortei de munca autohtone.

Ambele abordari ale procesului de ajustare (reforma), atat cea activa, cat si cea pasiva, presupun costuri sociale.

Este de subliniat, insa, faptul ca dimensiunile costurilor sociale in cazul atitudinii pasive fata de evolutiile economice din tara, comportament care conduce la o ajustare dezordonata, haotica, sunt, in toate cazurile, substantial mai mari decat in situatia abordarii unei atitudini active, care are ca efect o ajustare ordonata, constienta.

In conditiile aratate mai sus, este evident ca pentru tarile care prezinta deficit cronic al contului curent al balantei de plati este mai avantajoasa din punct de vedere economico-social abordarea unui comportament activ, constient si coerent in ceea ce priveste procesul de ajustare a economiei, in scopul solutionarii treptate a dezechilibrelor acesteia.