Riscul in activitatea de creditare

Riscul in activitatea de creditare

1. Riscul asociat creditarii bancare. Managementul riscului de credit

1.1. Definirea conceptului de risc de credit

Definind conceptul de risc de credit, acesta poate fi considerat ca un eveniment nedorit care poate conduce la neindeplinirea partiala sau totala a scopului unui proiect la termenele sau la nivelele prestabilite.

Abordarea categoriei de risc de credit, in acest capitol, este circumscrisa notiunii de risc economic. Riscul economic este definit in Dictionarul de economie editat de Editura Economica, Bucuresti in anul 1999 ca un "eveniment sau proces nesigur si probabil care poate cauza o paguba, o pierdere intr-o activitate, operatiune sau actiune economica. Riscul economic se caracterizeaza prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate ca si prin cunoasterea acestei legi de catre cei interesati".

Legat de activitatea bancara, riscul de credit reprezinta probabilitatea ca un credit acordat unui client sa nu fie rambursat conform contractului. Clauzele principale pe care le contine un contract de credit cu referire la obligatiile de rambursare sunt termenele de plata catre banca a ratelor de credit, respectiv nivelul ratelor si al dobanzilor. Estimarea cat mai corecta a riscului de credit in momentul analizei cererii clientului se face pe baza parametrilor initiali ai starii clientului si ai tranzactiei pentru care acesta solicita finantarea. Situatia in care se afla clientul in momentul in care solicita aprobarea unui credit se poate aprecia in functie de doua categorii de parametri si anume: parametri financiari si parametri nefinanciari. In categoria parametrilor financiari sunt incluse informatii cuantificabile cu privire la performantele istorice, din trecut ale firmei, situatia prezenta dar si previziunile financiare.

Riscul in afaceri este abordat in literatura de specialitate mentionata anterior prin doua tipuri mari de metode de asumare (evaluare) a acestuia. Primele sunt metode bazate pe aprecierea subiectiva a nivelului de risc de catre echipe de analisti cu solide cunostinte teoretice si experienta practica in domeniu. Aceste metode constau in efectuarea analizei raportului dintre costul riscului si profit in mai multe variante, modificand in diferite directii elementele de calcul asociate riscului.

Un prim aspect in efectuarea analizei raportului dintre costul riscului si profit reiese din metoda variantelor optimista si pesimista, care consta in modificarea estimarilor din varianta de baza a analizei intr-un sens favorabil si apoi nefavorabil, pentru a se vedea efectele asupra rentabilitatii actiunii si consecintele evolutiei nefavorabile.

Metoda analizei de sensibilitate consta in schimbarea uneia sau mai multor estimari ale elementelor de calcul, intr-o directie favorabila sau nefavorabila si reluarea analizei pentru diferite combinatii ale elementelor modificate.

Metodele bazate pe calculul probabilitatilor de aparitie a factorilor de risc includ metodele prin care fluxurile viitoare de lichiditati ale intreprinderii se ajusteaza cu coeficienti de corectie determinati prin calcule probabilistice.

In domeniul asigurarilor, cele mai utilizate metode care vizeaza calculul cotelor de prime de risc, sunt metoda echivalentului sigur si metoda anuitatilor, sau a ratei anuale de fructificare.

Metoda echivalentului sigur consta in ajustarea valorii fluxului viitor de venituri cu un coeficient β care apare ca masura a atitudinii decidentilor fata de risc.

β = [Valoarea venitului sigur, fara risc]/[Valoarea venitului asteptat, cu implicarea unui numit risc].

Metoda anuitatilor sau rata anuala de fructificare in timp a unei unitati banesti utilizeaza pentru ajustarea fluxului viitor de lichiditati rata dobanzii pe termen scurt si rata primei de risc.

Evaluarea riscului cuprinde trei segmente: aprecierea mediului economic in ansamblu, a sectoarelor de activitate si a intreprinderii; studiul organizarii intreprinderii, respectiv strategia, planificarea, bugetele si controlul de gestiune, identificarea ciclurilor de activitate si a fluxurilor de operatii semnificative; analiza generala a situatiei financiare si a rezultatelor.

Gestiunea riscurilor, care este o activitate a managementului de risc se realizeaza in mai multe etape. O prima etapa este identificarea corecta a tuturor riscurilor. Gestiunea propriu-zisa a riscurilor de catre persoana sau departamentul care poate gestiona cel mai bine aceasta activitate este o etapa ulterioara, care face trecerea catre stabilirea prioritatii riscurilor. Existenta unor clauze contractuale acoperitoare pentru toate riscurile, clauze care sa fie cuprinse in contractele cu furnizorii, beneficiarii si salariatii firmei, este o ultima etapa a gestiunii riscurilor. Atat probabilitatea de aparitie a riscului cat si amplitudinea efectelor cresc in cazul schimbarilor in strategia si obiectivele firmei.

1.2. Reglementarea gestionarii riscului de credit bancar in Romania

Riscul de credit este definit in normele de autorizare si de supraveghere prudentiala ale BNR ca fiind "riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, ca urmare a neindeplinirii de catre contrapartida a obligatiilor contractuale".

Pentru administrarea eficienta a riscului de credit, la stabilirea strategiei bancilor comerciale se au in vedere doua aspecte. Primul consta in stabilirea tipurilor de credit care vor fi oferite clientelei, segmentul de clientela vizat, tipurile de garantii percepute in contrapartida, rezidenta, aria geografica, moneda, durata creditului si profitabilitatea estimata. Un al doilea aspect este determinarea caracteristicilor portofoliului de credite, inclusiv gradul de diversificare si gradul de concentrare. Punerea concreta in practica a strategiei de administrare a riscului de credit se realizeaza prin proceduri proprii fiecarei banci privind riscul de credit atat la nivelul individual al fiecarui client, cat si la nivelul intregului portofoliu de credite. La stabilirea si respectiv la implementarea de catre banci a procedurilor privind administrarea riscului de credit sunt vizate urmatoarele aspecte precum: mentinerea unor standarde prudente de creditare, monitorizarea si control a riscului de credit; evaluarea corespunzatoare a noilor oportunitati de atragere a clientilor; identificarea si administrarea creditelor neperformante si stabilirea standardelor proprii ale bancii cu privire la garantiile acceptabile pentru creditele care urmeaza a se acorda clientilor.

In vederea prevenirii intrarii in relatii de creditare bancara cu persoane implicate in activitati frauduloase si alte activitati de natura infractionala, bancile au obligatia sa stabileasca politici stricte care sa reglementeze urmatoarele obligatii: solicitarea de referinte si informatii despre client de la persoane autorizate; consultarea informatiilor puse la dispozitia institutiilor de credit de structuri, constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entitati cu activitate similara, organizate in conditiile legii, avand drept scop colectarea si furnizarea de informatii privind situatia contrapartidei in calitatea sa de beneficiar de credite, ori alte informatii de natura financiara; cunoasterea structurii participantilor la capitalul societatii, precum si a persoanelor responsabile de administrarea acesteia, in cazul clientilor altii decat persoane fizice, verificarea referintelor si a situatiei financiare personale a administratorilor si asociatilor.

Au fost infiintate doua structuri specializate: Centrala Riscurilor Bancare si Centrala Incidentelor de Plati.

Centrala Riscurilor Bancare (CRB) reprezinta o structura specializata in colectarea, stocarea si centralizarea informatiilor privind expunerea fiecarei banci din sistemul bancar romanesc fata de acei debitori care au beneficiat de credite al caror nivel depaseste suma limita de raportare. Actuala suma limita de raportare a fost stabilita prin Ordinul Guvernatorului nr. 27 din 18 ianuarie 2000 la nivelul de 200 milioane lei. Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizata in doua fisiere: 1. Registrul Central al Creditelor (RCC) si 2. Registrul Creditelor Restante (RCR)

Registrul central al creditelor (RCC) contine informatii de risc bancar raportate de banci si este actualizat lunar. Obligativitatea transmiterii lunare a informatiilor de risc bancar revine bancilor creditoare cu respectarea procedurilor stabilite de Banca Nationala a Romaniei si a unei serii de conditii procedurale.

Procedura de raportare a debitorilor este folosita in cazul raportarii pentru prima data la Centrala Riscurilor Bancare a unui debitor de catre banca respectiva sau in cazul in care datele de identificare a unor debitori raportati anterior de catre aceeasi banca declaranta au suferit modificari.

Procedura de raportare a riscurilor individuale este folosita in cazul in care debitorul, raportat anterior la Centrala Riscurilor Bancare indeplineste conditia de risc de a fi raportat.

Procedura de stergere a riscurilor aferente unui debitor este folosita in cazul in care un risc raportat anterior nu mai este inregistrat in evidentele contabile ale bancii creditoare si debitorul respectiv indeplineste conditia de a fi raportat la Centrala Riscurilor Bancare.

Procedura de stergere a unui debitor trebuie folosita in cazul in care un debitor raportat nu mai indeplineste conditia de a fi mentinut in baza de date RCC.

Inscrierea in Registrul central al creditelor poate fi efectuata daca informatia de risc bancar transmisa in conditiile mentionate anterior de catre o banca creditoare declaranta indeplineste cumulativ urmatoarele conditii de validare: respecta standardele de continut si modul de completare a formularelor prevazute in regulament; este in concordanta, conform criteriilor stabilite de Centrala Riscurilor Bancare in acest sens, cu informatia de risc bancar cuprinsa in raportarile anterioare.

Centrala Riscurilor Bancare nu poate modifica din proprie initiativa informatia de risc bancar transmisa de catre persoanele declarante.

Registrul creditelor restante (RCR) contine informatii de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare a creditelor contractate de banci din cel mult ultimii sapte ani si este alimentat lunar de Registrul central al creditelor. Registrul creditelor restante este creat, gestionat si actualizat conform necesitatilor proprii ale Centralei Riscurilor Bancare, astfel incat sa poata evidentia operativ informatiile privind abaterile de la graficele de rambursare a creditelor, inregistrate de persoanele recenzate fata de intregul sistem bancar din Romania. Informatiile de risc bancar vor fi mentinute in Registrul central al creditelor si in Registrul creditelor restante pe o perioada de 2 ani de la data inscrierii, dupa care vor fi arhivate.

Utilizatorii informatiilor existente in baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt bancile si Banca Nationala a Romaniei. Schimbul de informatii de risc bancar se realizeaza electronic prin Reteaua de Comunicatii Interbancara organizata la nivelul Bancii Nationale a Romaniei. Raportarile transmise de banci contin informatii despre datele de identificare a debitorilor fata de care banca inregistreaza o expunere mai mare sau egala cu limita de raportare, precum si informatii privind fiecare din creditele si angajamentele de care debitorul beneficiaza: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garantiei, serviciul datoriei, data acordarii si data scadentei, suma acordata, suma datorata la momentul raportarii, suma restanta. Sisteme similare de gestiune a informatiilor de credit functioneaza cu succes in tari dezvoltate ca: Austria, Belgia, Franta, Germania, Italia, Portugalia, Spania, etc.

Centrala Incidentelor de Plati (CIP) este o structura de baze de date, un centru de intermediere care gestioneaza informatia specifica incidentelor de plati.

In mod conventional incidentele de plata majore definesc acele incidente de plati care au fost determinate de aparitia in sistemul de decontare dintre doi parteneri a unor anomalii in cazul instrumentelor de plati cum sunt cecul, cambia sau biletul la ordin. In cazul cecului, evenimentele care fac obiectul bazei de date a CIP sunt urmatoarele: cecul a fost emis fara autorizarea trasului (persoana desemnata in titlu a plati pentru tragator); cecul a fost refuzat din lipsa totala sau partiala de disponibil, in cazul prezentarii la plata inainte de expirarea termenului de prezentare; cecul a fost emis cu data falsa sau acestuia ii lipseste o mentiune obligatorie; cecul circular sau cecul de calatorie a fost emis "la purtator"; cecul a fost emis de un tragator aflat in interdictie bancara.

In cazul cambiei si al biletului la ordin, evenimentele care fac obiectul bazei de date a CIP sunt urmatoarele: cambia a fost scontata fara existenta in total sau in parte a creantei cedate in momentul cesiunii creantei; biletul la ordin sau cambia cu scadenta la vedere au fost refuzate din lipsa totala sau partiala de disponibil, in cazul prezentarii la plata in termen; biletul la ordin sau cambia cu scadenta la un anume timp de la vedere, la un anume timp de la data emiterii, sau la o data fixa, au fost refuzate din lipsa totala sau partiala de disponibil, in cazul prezentarii la plata la termen.

Structura bazei de date a Centralei Incidentelor de Plati se compune din doua fisiere de baza: fisierul national de incidente de plati (FNIP) si fisierul national al persoanelor cu risc (FNPR).

Fisierul national de incidente de plati (FNIP) este structurat pe trei componente in functie de instrumentele bancare de plati ale caror incidente le gestioneaza: Fisierul national de cecuri (FNC); Fisierul national de cambii (FNCb); Fisierul national de bilete la ordin (FNBO). Fisierul national al persoanelor cu risc (FNPR) este un fisier alimentat automat de FNIP cu incidentele de plati majore inregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice, inclusiv al unei banci.

1.3. Biroul de credit

Informatiile de risc bancar oferite de Centrala Riscurilor Bancare si de Centrala Incidentelor de Plati sunt utilizate de bancile comerciale in procesul de analiza a solicitarilor de credit din partea clientilor. Una din limitele acestor doua structuri ale sistemului bancar romanesc este aceea ca ele administreaza si furnizeaza doar informatii despre clientii bancilor comerciale. Ele nu dispun de date referitoare la persoane fizice sau juridice care si-au derulat anterior sau care au in curs de rambursare credite prin intermediul altor entitati din afara sistemului bancar cum ar fi cooperativele de credit, retelele de magazine care vand marfuri cu plata in rate. In plus, reteaua Centralei Riscurilor Bancare opereaza doar cu date referitoare la credite in valoare de peste 200 milioane lei.

In aceste conditii se impune completarea informatiilor specifice de risc de credit, una dintre solutii fiind biroul de credit. Necesitatea infiintarii unui birou de credit in tara noastra a facut obiectul preocuparilor presei de specialitate, a comunitatii bancare romanesti si a organelor judiciare dupa inceperea negocierilor de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana.

Ascensiunea spectaculoasa a creditelor de consum, preocuparea ca evolutia creditului sa fie echilibrata, armonioasa, fara cresteri bruste urmate de scaderi spectaculoase, a determinat Banca Nationala a Romaniei sa emita reglementari privind conditiile de creditare ale persoanelor fizice. Desi reglementarile respective reprezinta un cumul de norme minime de prudenta pentru bancile care crediteaza persoanele fizice pentru cumpararea de bunuri de larg consum, masura nu se justifica din punct de vedere economic daca este sa luam in calcul fie si numai tarile din spatiul est european aflate in tranzitie la economia de piata. Din coroborarea celor doua aspecte prezentate a rezultat ca piata creditelor din Romania are nevoie de inca un instrument cu care sa opereze in domeniul managementului riscului de credit si anume biroul de credit. Din ratiunile expuse, reprezentantii Asociatiei Romane a Bancilor, ai Bancii Nationale a Romaniei, ai lanturilor de magazine specializate pe comercializarea bunurilor de consum de folosinta indelungata prin credit, precum si reprezentantii Ministerului Justitiei, au definitivat in cursul lunii martie 2004 modalitatea de infiintare si functionare a Biroului de credit din Romania. S-a decis ca acest organism sa functioneze pe principiile unei societati comerciale, ca o agentie de monitorizare a utilizatorilor de credite, persoane fizice si persoane fizice autorizate care practica profesii liberale. Baza de date necesara monitorizarii, care va fi disponibila tuturor bancilor, se va baza pe principiul bunei credinte, presupunand ca toate informatiile furnizate biroului sunt corecte.

Biroul Roman de Credit transmite raportari frecvente Bancii Nationale a Romaniei, respectiv Centralei Riscurilor Bancare. In acest mod se realizeaza dezideratul unei complementaritati intre cele doua structuri de management al riscului de credit cu indeplinirea unor conditii suplimentare. La Biroul Roman de Credit se evidentiaza si creditele bancare neonorate la termen cu o valoare mai mica de 200 milioane de lei, tinand cont de faptul ca, asa cum s-a prezentat anterior, in prezent, CRB colecteaza si monitorizeaza informatiile privind expunerile bancilor care depasesc 200 milioane lei pentru fiecare debitor. Baza de date a Biroului Roman de Credit primeste informatii inclusiv de la societati de leasing, credit ipotecar, firme de asigurari si chiar de la furnizorii de utilitati, urmand ca acest organism sa puna la dispozitie atat informatii privind creditele restante, cat si informatii privind gradul de indatorare.

1.4. Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar

In stransa corelatie cu creditarea, activitatea bancilor include atragerea de depozite de la persoane fizice si juridice, la vedere sau pe termen din care isi constituie o parte din sursele necesare acordarii de credite. Constituirea legala a Fondului de garantare a depozitelor in sistemul bancar a devenit presanta dupa crahurile bancare din perioada 1990-1995 din Romania. Fondul s-a constituit ca persoana juridica de drept public si are ca scop garantarea rambursarii depozitelor constituite la banci de catre deponenti, persoane fizice, potrivit conditiilor si limitelor stabilite in Ordonanta Guvernului nr. 39/1996, republicata. Fondul garanteaza depozitele detinute de rezidenti si nerezidenti, exprimate in moneda nationala sau straina. In cazul falimentului unei banci, fondul este obligat sa publice, la sediul tuturor unitatilor acesteia si in cel putin doua ziare de circulatie nationala, atat informatii privind indisponibilitatea depozitelor, cat si date privind operatiunea de compensare a depozitelor, perioada in cursul careia va avea loc compensarea si numele bancii mandatate sa faca plata, precum si conditiile in care urmeaza sa se obtina compensatia.

2. Reglementari pentru diminuarea riscului de credit

Principalele reglementari pentru diminuarea riscului de credit se refera la:

a. nivelul unei expuneri mari nu poate depasi 20% din fondurile proprii ale bancii (de la 1 iulie 2004 expunerea fata de un singur debitor creste la 25% din fondurile proprii conform articolului 9 din Normele BNR nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilitatii si expunerile mari ale institutiilor de credit, publicate in Monitorul Oficial nr. 51 din 21 ianuarie 2004);

b. suma totala a expunerilor mari nu poate depasi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale bancii, o expunere mare reprezinta ca valoare cel putin 10 % din fondurile proprii ale bancii. Toate expunerile mari sunt raportate Bancii Nationale a Romaniei.

c. Regiile autonome pot contracta credite in proportie de cel mult 20 % din veniturile brute realizate in anul precedent sau pot emite titluri negociabile pe piata in aceeasi limita pentru acoperirea cheltuielilor curente, atunci cand mijloacele acestora sunt insuficiente in decursul unui an;

d. valoarea totala a imprumuturilor angajate de autoritatile administratiei publice locale nu poate depasi 5 % din totalul veniturilor estimate a fi incasate de acestea pe durata anului fiscal in care se face imprumutul (venituri curente, venituri din capital si venituri cu destinatie speciala);

e. creditele (expunerea totala) pentru persoanele aflate in relatii speciale cu banca nu vor putea depasi 20 % din fondurile proprii ale bancii, iar la acordarea lor se vor aplica prevederile Normelor Bancii Nationale a Romaniei privind limitarea riscului de credit al bancilor;

f. constituirea fondului pentru riscuri bancare generale, in limita a 1% din soldul activelor purtatoare de riscuri specifice activitatii bancare, existent la sfarsitul anului, in scopul administrarii si a riscului general de credit rezultat din ansamblul activitatii de creditare.

Totodata, conform Legii privind activitatea bancara articolul 24, litera d, bancile comerciale vor organiza functionarea Comitetului de administrarea riscurilor ca organ de sinteza consultativ care urmareste permanent riscul si toate pozitiile de bilant, in special riscul lichiditatii, riscul de credit, riscul ratei dobanzii, riscul de capital si riscul valutar.

2.1. Limitarea gradului de risc de credit

Banca Nationala a Romaniei limiteaza riscul de credit si prin intermediul indicatorului de solvabilitate. Potrivit reglementarilor, limita minima a indicatorului, calculat ca raport intre nivelul fondurilor proprii si expunerea neta aferenta activelor bilantiere si elementelor din afara bilantului este de 12%, iar cea calculata in raport de capitalul propriu 8%. Astfel, pentru a se incadra permanent in limitele stabilite de Banca Nationala a Romaniei, bancile comerciale asigura evidenta conturilor de activ, in special credite, pe entitati de risc. De exemplu, pentru un agent economic, se analizeaza distinct fiecare dintre creditele angajate, evidentiindu-se separat si toate creantele aferente. Prin intermediul Normelor nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit, Banca Nationala a Romaniei stabileste gradele de risc de credit in urmatoarele rubrici distincte: a. "Grad de risc de credit 0 %"; b. "Grad de risc de credit 20 %"; c. "Grad de risc de credit 50 %"; d. "Grad de risc de credit 100 %".

Incadrarea creditelor in unul din gradele de risc mentionate este in functie de entitatea de risc careia i s-a acordat creditul sau de garantiile aferente. De exemplu, daca un credit este acordat unui agent economic si garantat de Ministerul Finantelor, gradul de risc de credit este 0%, datorita garantului. Un alt exemplu, atunci cand un credit este acordat unei administratii locale, indiferent de garantie, gradul de risc de credit este 20% datorita entitatii de risc. In cazul unui credit acordat unei persoane fizice care a garantat cu o ipoteca pe un imobil-proprietate personala, gradul de risc de credit este 50%.

In general, insa, pentru creditele acordate agentilor economici, gradul de risc de credit este 100%, situatie in care expunerea bruta (valoarea creditului si creantelor aferente), este egala cu expunerea neta, deoarece ponderarea cu procentul aferent riscului de credit nu diminueaza expunerea. De aceea, pentru diminuarea expunerii nete, cea care rezulta din ponderarea cu gradul de risc de credit si se ia in calcul la stabilirea indicatorului de solvabilitate, foarte importante sunt garantiile date in favoarea bancii. Un depozit colateral, de exemplu, diminueaza gradul de risc de credit la 0%. Bineinteles ca la calculul indicatorului de solvabilitate creditele se iau la valoare neta (mai putin provizioanele specifice de risc de credit constituite).

2.2. Centrala Riscurilor Bancare

Una dintre problemele cu care s-a confruntat o banca comerciala in perioada de tranzitie a fost lipsa de informatii despre nivelul de expunere al clientilor sai fata de celelalte banci. Asociatia Romana a Bancilor nu a reusit sa determine o colaborare intre banci chiar daca au existat unele reglementari legale privind limitarea deschiderii de conturi la mai multe banci, in special pentru agentii economici inclusi in programe de restructurare si redresare economico-financiara. Astfel, nu putine erau situatiile cand o banca chema in judecata o alta banca in calitate de tert poprit pentru ca agentul economic debitor al primei banci isi derula toate incasarile si platile prin conturi deschise la cea de a doua banca.

3. Clasificarea creditelor si constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit

3.1. Cadrul general

Bancile, persoane juridice romane, conform legislatiei in vigoare, sunt obligate, ca in scopul protejarii capitalului bancii, precum si a depozitelor persoanelor fizice si juridice si a acoperirii eventualelor credite pe termen scurt, mediu si lung, care prezinta incertitudini in recuperare, sa constituie provizioane specifice de risc de credit si dobanda. In conformitate cu prevederile Regulamentului BNR nr. 5/2002, serviciul datoriei reprezinta capacitatea debitorului de a-si onora datoriile (rate de credit si/sau dobanzi) la scadenta si se exprima ca numar de zile de intarziere la plata de la data scadentei, initierea de proceduri judiciare declansarea procedurii de executare silita sau a altor actiuni fata de orice debitor in scopul recuperarii creantelor, iar performanta financiara reflectarea potentialului economic si a soliditatii financiare ale entitatii economice, obtinuta in urma analizarii unui ansamblu de factori calitativi si cantitativi (calculati pe baza datelor din situatiile financiare periodice).

3.2. Determinarea si constituirea provizioanelor specifice de risc de credit

Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit aferent unui credit existent in bilantul bancii se face parcurgand urmatoarele etape:

a. evaluarea performantei financiare a agentului economic care se noteaza de la A la E, in ordinea descrescatoare; b. prin deducerea din expunerea bancii fata de debitor a garantiilor acceptate a fi luate in considerare in cazul unui credit indiferent de clasificare pentru care nu s-au initiat proceduri judiciare si toate ratele scadente si creantele atasate inregistreaza un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile; c. prin luarea in considerare a intregii expuneri, indiferent de garantii, in cazul unui credit clasificat in categoria "pierdere", in situatiile in care s-au initiat proceduri judiciare sau ratele scadente sau creantele atasate, inregistreaza un serviciu al datoriei de minim 91 de zile; d. aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obtinute.

Constituirea de provizioane specifice de risc de credit se refera la crearea acestora si se realizeaza lunar prin includerea pe cheltuielile lunii pentru care se face provizionarea, a sumei reprezentand nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.

3.3. Regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit

Conform prevederilor Regulamentului BNR nr. 5/2002, necesarul de provizioane se stabileste lunar, ceea ce inseamna ca regularizarea provizioanelor reprezinta modificarea nivelului acestora, in vederea restabilirii egalitatii intre nivelul existent si cel al necesarului. Aceasta se realizeaza prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei reprezentand diferenta dintre nivelul existent in sold al provizioanelor specifice de risc de credit si nivelul necesarului.

Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit reprezinta anularea acestora in cazul realizarii riscului de credit si este o consecinta a scoaterii in afara bilantului a creditelor si dobanzilor pentru care s-au constituit provizioanele.

In conformitate cu Regulamentul BNR nr. 5/2002 si a Legii privind activitatea bancara, bancile vor proceda la scoaterea in afara bilantului a sumelor aferente unui credit si a dobanzilor aferente in urmatoarele cazuri: a. cel putin una dintre sumele respective inregistreaza un serviciu al datoriei mai mare de 360 de zile; b. s-a initiat o procedura judiciara de executare silita sau de reorganizare judiciara sau faliment impotriva debitorului.

Operatiunile de scoatere in afara bilantului efectuate in cursul lunii ca urmare a indeplinirii conditiilor de mai sus vor fi precedate in fiecare caz de incadrarea sumelor respective in categoria "pierdere" si de constituirea sau regularizarea, dupa caz, a provizioanelor specifice de risc de credit.

3.4. Consideratii privind clasificarea creditelor si constituirea provizioanelor specifice de risc de credit

In conformitate cu cele prezentate in acest capitol, modul de clasificare a creditelor si de constituire a provizioanelor specifice de risc de credit a cunoscut in permanenta modificari si completari.

Am considerat necesar includerea acestui subcapitol pentru a face o analiza comparativa intre cele trei moduri de calcul existente pana in prezent, respectiv Normele BNR nr. 3/1994 si Regulamentul BNR nr. 2/2000, 5 si 7/2002. Este interesant de notat faptul ca, desi economia romaneasca, aflata in tranzitie, era o generatoare permanenta de credite neperformante, primele norme care au permis constituirea de provizioane specifice de risc de credit au fost elaborate abia in 1994.

3.4.1.Consideratii privind performanta financiara

Stabilirea performantei financiare a imprumutatilor avea la baza un sistem de analiza si clasificare a agentilor economici in cinci categorii (A, B, C, D, E) dupa cum urmeaza:

categoria "A" - performantele financiare sunt foarte bune si permit achitarea la scadenta a dobanzii si a ratei din credit. Totodata, se prefigureaza mentinerea si in perspectiva a performantelor financiare la un nivel ridicat;

categoria "B" - performantele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot mentine acest nivel intr-o perspectiva mai indelungata;

categoria "C" - performantele financiare sunt satisfacatoare, dar au o evidenta tendinta de inrautatire;

categoria "D" - performantele financiare sunt scazute si cu o evidenta ciclicitate la intervale scurte de timp;

categoria "E" - performantele financiare arata pierderi si exista perspective clare ca nu pot fi platite nici ratele de credit, nici dobanzile.

Incadrarea agentilor economici intr-o categorie sau alta din cele cinci prezentate mai sus se facea pe baza analizei performantelor economico-financiare ale acestora, in functie de punctajul obtinut, coroborat cu rezultatul analizei criteriilor necuantificabile. Aceasta analiza se facea semestrial de catre fiecare banca. Banca Comerciala Romana a elaborat un scoring care continea o serie de criterii atat cuantificabile, cat si necuantificabile.

Criteriile cuantificabile avute in vedere erau urmatoarele: a. lichiditatea curenta, punctaj maxim 4 puncte; b. solvabilitatea, punctaj maxim 6 puncte; c. gradul de indatorare generala, punctaj maxim 3 puncte; d. viteza de rotatie a activelor circulante, punctaj maxim 4 puncte; e. rentabilitatea financiara in functie de capitalul propriu, punctaj maxim 4 puncte; f. acoperirea dobanzii, punctaj maxim 3 puncte; g. dependenta de pietele de aprovizionare si desfacere, punctaj maxim 4 puncte; h. calitatea garantiilor, punctaj maxim 4 puncte.

Criteriile necuantificabile se refereau la calitatea conducerii, organizarii, ramura de activitate si pozitia agentului economic, strategia de dezvoltare si perspectiva unitatii. Rezultatul obtinut prin adunarea algebrica a punctelor acordate fiecarui criteriu cuantificabil determina clasificarea preliminara, care putea fi mentinuta sau modificata in functie de concluziile analizei criteriilor necuantificabile, stabilind astfel performanta economico-financiara finala a imprumutatului.

3.4.2.Consideratii privind serviciul datoriei

Spre deosebire de Regulamentul BNR nr. 2/2000 care a lasat serviciul datoriei drept criteriu principal in clasificarea creditelor, Normele BNR nr. 3/1994 au utilizat serviciul datoriei ca o completare a performantei financiare a imprumutatului, rezultand o matrice care arata calitatea creditului si a dobanzilor aferente.

Serviciul datoriei din matrice se interpreta in felul urmator: bun - in situatia in care ratele scadente la credit siasau dobanzile sunt platite cu o intarziere maxima de 7 zile; slab - in situatia in care ratele siasau dobanzile sunt platite cu o intarziere de pana la 30 de zile; necorespunzator - in situatia in care ratele siasau dobanzile sunt platite cu o intarziere de peste 30 de zile.

Tinand cont atat de performanta financiara cat si de serviciul datoriei, putem descrie cele cinci categorii de calitati in care sunt clasificate creditele si dobanzile aferente, astfel:

a. credite standard, sunt acele credite ce nu implica deficiente si riscuri care ar putea periclita administrarea datoriei, in maniera convenita prin contractul de credit la acordarea imprumutului. Clientul are o foarte buna capacitate de a onora datoria la scadenta, rambursarea efectuandu-se in timpul si la termenele prevazute. Calitatea activelor si managementul clientului sunt foarte bune, acesta ocupand o pozitie importanta pe piata in cadrul activitatii pe care o desfasoara;

b. credite in observatie sunt acele credite acordate unor clienti cu rezultate economico-financiare bune, dar care, in anumite perioade scurte de timp intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si a dobanzilor aferente. In cadrul acestei categorii sunt incluse totodata si acele credite, neajunse la scadenta sau cu unele scadente din imprumuturi si dobanzi aferente rambursate la termen, dar care au fost acordate unor clienti pentru a caror activitate banca prelimina o scadere in viitor a profitului afacerilor ca urmare a unor posibile probleme din punct de vedere al aprovizionarii tehnico-materiale, a perspectivei de reducere a cererii produselor pe piata, a conditiilor tehnice si tehnologice (utilaje si instalatii uzate moral sau fizic) sau a unor probleme organizatorice si de personal;

c. credite substandard sunt acele credite ce prezinta deficiente si riscuri care pun in pericol posibilitatea recuperarii creantei, aceasta fiind insuficient protejata de activul net siasau capacitatea de plata a imprumutatului. Creditele substandard sunt caracterizate prin posibilitatea reala ca banca sa preia partial unele pierderi, in special din dobanzi daca deficientele existente nu sunt corectate pe parcurs;

d. credite indoielnice sunt acele imprumuturi in cazul carora rambursarea integrala este incerta. Exista probleme serioase pana acolo incat exista eventualitatea unei pierderi partiale a imprumutului de baza. Aceste creante sunt practic neprotejate sau protejate intr-o mica masura de valoarea realizabila a garantiei lor;

e. credite pierdere sunt considerate cele care nu pot fi restituite bancii, ceea ce face ca inregistrarea lor in continuare ca active bancare sa nu fie garantata. Un asemenea activ poate avea totusi valoarea unei posibile redresari sau salvari, dar nu in asa masura incat sa justifice amanarea unei provizionari integrale, chiar daca in viitor ar putea surveni o recuperare partiala.

Aceasta prezentare a creditelor clasificate tinand cont atat de performanta financiara cat si de serviciul datoriei este mult mai cuprinzatoare si explicita decat sistemul precedent care lega calitatea creditului numai de intarzierea platilor fata de scadentele convenite.

3.4.3. Consideratii privind volumul si calitatea garantiilor

In conformitate cu articolul 5 din Normele BNR nr. 3/1994, la determinarea provizioanelor, expunerea bruta a debitorului compusa din soldurile creditelor si dobanzilor aferente inregistrate la 30 iunie sau 31 decembrie putea fi micsorata doar cu valoarea garantiilor reprezentand: garantii neconditionate de la Guvernul Romaniei sau de la Banca Nationala a Romaniei; garantii neconditionate de la bancile inregistrate in una din tarile din categoria A; garantii neconditionate de la alta banca din Romania; depozite gajate, plasate la banca insasi; colaterale non-cash acceptate de conducerea bancii.

Daca pentru primele patru tipuri de garantii valoarea acceptata de banci este 100 %, pentru colaterale non-cash fiecare banca comerciala avea si are norme proprii pentru acceptarea acestora. Astfel, Banca Comerciala Romana accepta si accepta colateralele non-cash daca indeplineau si indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii: existenta pietelor de desfacere sau de potentiali cumparatori pentru bunurile propuse drept garantie; sa poata fi transformate rapid in lichiditati; sa fie materializate sub forma unui titlu, inscris autentic etc.; bunurile sa fie in circuitul civil, sa se afle in proprietatea solicitantului sau a girantului si sa nu fie afectate de alte creante, decat de cele ale BCR; proprietarul bunurilor sa aiba capacitatea de a le aduce in garantie; bunurile care sunt achizitionate si puse in functiune anterior solicitarii creditului trebuie sa fie in stare corespunzatoare de functionare in exploatare; bunurile achizitionate si inca nepuse in functiune, precum si bunurile care urmeaza a fi procurate si achitate partial din credite sa fie noi si insotite de certificate de calitate si de garantie; bunurile admise in garantie de natura activelor imobilizate corporale trebuie sa indeplineasca conditiile de selectare prevazute de Normele tehnice proprii privind evaluarea activelor imobilizate corporale.

Din analiza comparativa facuta in acest subcapitol rezulta ca Regulamentul BNR nr. 2/2000 a determinat o diminuare a gradului de provizionare datorita imbunatatirii aparente a calitatii portofoliului de credite.

4. Riscul si performanta bancara in Romania

4.1. Banca - afacere si risc in relatia de credit

Practica bancara a relevat in timp existenta unei diversitati de riscuri.

Acuitatea si importanta acestora difera de la perioada la perioada, in functie de starea economiei, transformarile care au loc in societate si conditiile de existenta si functionalitate a sistemului bancar, volatilitatea pietei financiare etc. De aceea, atat in teorie cat si in practica a devenit necesara studierea sistematica a riscurilor bancare, clasificarea lor dupa diferite criterii capatand o importanta deosebita. Volatilitatea pietei financiare accentueaza necesitatea studiului riscurilor, cu atat mai mult cu cat fenomenul se face simtit tot mai puternic in economia globala, afectand atat tarile dezvoltate economic, cat mai ales cele aflate in curs de dezvoltare, cu semnificatii profunde pentru prezent, dar mai ales viitorul multor natiuni.

Banca reprezinta o intreprindere cu caracter lucrativ, ca oricare societate comerciala, care se foloseste de mijloace adecvate si realizeaza actiuni corespunzatoare. Realizandu-si activitatea, banca isi asuma riscuri proprii functionarii dar si riscuri ce decurg din specificitatea naturii intermedierii financiare pe care o face. "Riscul de intreprindere decurge din faptul ca banca este o afacere in care se angajeaza oameni, capitaluri si care se confrunta cu riscuri, de unde pot rezulta castiguri sau pierderi, ce urmeaza sa remunereze aportul factorilor angajati".

In cadrul acestui risc de intreprindere distingem:

1. Riscul de organizare (care aduce in prim plan problema calitatii managementului); 2. Riscul de nefunctionare denumit si risc de pana; 3. Riscul mediului ambiental; 4. Riscul de parteneriat (denumit uneori si de contra-partida).

Riscurile semnalate actioneaza simultan si se interfereaza, rezultanta lor constituind un complex de legaturi cauza-efect cu implicatii pe multiple planuri. Evident, in practica, activitatea comerciala a bancilor se desfasoara in conditii de monitorizare permanenta a riscurilor, astfel incat sa poata fi minimizata expunerea la riscuri si sa se obtina profit.

Alte riscuri decurg din activitatea de intermediar financiar pe care o au bancile. Acestea sunt riscuri care isi au originea in cealalta fateta a ambivalentei naturii institutiei bancare - calitatea de intermediar financiar - si sunt denumite in mod generic riscuri financiare. Principalele riscuri financiare sunt: a. riscul de credit - ce releva posibilitatea pierderilor determinate de incalcarea de catre debitori a obligatiilor prevazute in contractul de credit; b. riscul lichiditatii - ce surprinde dificultatile la care se expune si pe care trebuie sa le invinga o banca pentru a procura resursele necesare spre a face fata propriilor angajamente la un moment dat; c. riscul dobanzii - prin care se subliniaza posibilitatea diminuarii veniturilor bancare (si deci a profiturilor) ca urmare a variatiei (in timp) a ratei dobanzii.

Un alt mod de grupare a riscurilor bancare recurge la insasi criteriul naturii expunerilor la risc, pe care si le asuma bancile in decursul activitatilor realizate sub aspect concret, ceea ce ne permite sa aducem in discutie diferite alte cauze generatoare de risc, precum si noi forme pe care acesta din urma le imbraca pentru a face cunoscuta complexitatea activitatii bancare si dificultatile pe care trebuie sa le invinga, precum si exigentele ce se impun in legatura cu constituirea si functionarea acestor institutii, fara de care nici nu putem visa la o economie moderna.

Din natura expunerii la risc, decurge cat se poate de clar ca pentru o unitate bancara, riscurile sunt induse pe de o parte, de cauze sau stari obiective care-i sunt impuse si sunt de origine exogena chiar daca se manifesta in cadrul activitatii sale, iar pe de alta parte, de cauze sau stari de origine endogena pe care si le asuma in proportii mai mari sau mai mici sau pe care le poate respinge, pentru care am putea spune, ca are drept de optiune.

Riscurile pure se caracterizeaza prin aceea ca decurg din expunerea generata de exploatarea bancara insasi ca potential de a produce evenimente cauzatoare de pierderi.

Riscurile lucrative sau speculative sunt expresia expunerii pe care o genereaza demersurile facute pentru a obtine profit mai mare, in principal pe seama unei politici de creditare agresive, prin pierderi la portofoliul de titluri sub incidenta volatilitatii acestora, sau prin pierderea profiturilor din participatiile in societati nebancare, atunci cand acestea nu isi realizeaza sarcina de profit.

Imbinand cele doua tipuri de clasificari si luand in considerare cauza si forma lor de manifestare determinata de activitatea bancara se poate concepe o noua clasificare a riscurilor bancare.

a. Riscurile financiare pot fi considerate drept cea mai importanta grupa de riscuri bancare, dat fiind ca, asa cum a demonstrat practica, proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. In aceasta grupa de riscuri se includ: Riscul de creditare, denumit si risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorarii calitatii activelor bancare, care exprima probabilitatea neincasarii efective, la scadenta a fluxului de venituri anticipat la incheierea contractului de credit; Riscul de lichiditate sau riscul de finantare, ce exprima probabilitatea finantarii efective a operatiunilor bancare, posibilitatea de a nu le realiza; Riscul de piata sau de variatie a valorii activelor financiare apare ca risc de variatie a ratei dobanzii, risc valutar si risc de variatie a cursului activelor financiare. Exprima probabilitatea ca o modificare a conditiilor de piata sa afecteze negativ profitul bancar; Riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de indatorare ce exprima probabilitatea ca fondurile proprii ale bancii sa fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curenta.

Intre toate aceste grupe de risc exista o interactiune permanenta. De exemplu, o expunere reala excesiva la riscul de creditare poate genera risc de lichiditate, daca banca nu are suficiente active lichide pentru a face fata obligatiilor sale scadente. Riscul de lichiditate poate genera risc de faliment daca banca nu isi poate procura rapid resursele deficitare. In sistemul bancar, problemele cu care se confrunta o banca pot afecta negativ si banci partenere (creditoare fata de ea). Acest risc specific ansamblului bancilor este numit risc de sistem si gestiunea sa este in sarcina bancii centrale. Aceasta explica de ce, asa cum am mai mentionat, in septembrie 1999, Banca Nationala a Romaniei a emis norme privind calculul valorii activului, pasivului si activului net al bancilor, persoane juridice romane, in scopul stabilirii starii de insolvabilitate a acestora, conform art.2 al.1 lit.b) din Legea nr.83a1998 privind falimentul bancilor, tocmai pentru a obliga bancile romanesti la o gestionare atenta a lichiditatii globale si pentru prevenirea riscului de sistem.

b. Riscurile de prestare sunt asociate operatiilor din sfera serviciilor financiar - bancare si se prezinta sub diferite forme: Riscul operational sau riscul de sarcina, exprima probabilitatea ca banca sa devina incapabila sa mai asigure servirea clientilor intr-un mod rentabil; Riscul tehnologic care este asociat calitatii si structurii ofertei de produse financiare; Riscul produsului nou este asociat inovarilor in sfera produselor financiare; Riscul strategic sau de afaceri.

c. Riscurile ambientale exprima probabilitatea ca o schimbare adversa (inversarea conditiilor estimate) de mediu sa afecteze negativ profitul bancii. In aceasta categorie se cuprind: Riscul de frauda ce este de origine interna si exprima probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor acte contrare intereselor bancii de catre angajatii acesteia; Riscul resurselor umane; Riscul economic este asociat evolutiei mediului economic in care actioneaza banca si clientii acesteia; Riscul de marfa; Riscul legal reflecta faptul ca bancile trebuie sa opereze in contextul stabilit de reglementarile legale in vigoare, chiar daca acestea le creeaza un dezavantaj competitiv fata de alte institutii financiare concurente; Riscul datorat reglementarilor bancare (provocat de activitatea de reglementare); Riscul concurential se poate manifesta prin strategii ofensive ale bancilor concurente in lupta pentru impartirea cotelor de piata.

In prezentarea acestor forme ale riscurilor am pornit desigur, de la criteriul naturii expunerii la risc si am avut in vedere ca natura expunerii este cauza care determina forma riscului, dar nu trebuie sa scapam din vedere ca orice fenomene sau procese generatoare de risc pot fi studiate din unghiuri foarte diferite oferind si alte posibilitati de abordare.

In acest sens, o alta modalitate de abordare consta in considerarea riscurilor bancare drept pierderi asociate unor evolutii adverse a rezultatelor (downside sau vers la bas). Aici, maniera de abordare se bazeaza pe cuantificarea directa a riscului in care, asa cum spune profesorul universitar Vasile Dedu in lucrarea "Gestiunea bancara" este important ca, intreaga masurare a riscurilor se sprijina pe degradarile respective si pe impactul lor asupra rezultatelor societatii bancare.

Bilanturile societatilor bancare surprind, bineinteles, "evolutia adecvata a rezultatelor" si ca urmare, riscurile se reflecta in diferite parti sau componente ale lor. In legatura cu acest aspect este bine sa avem in vedere ca riscurile financiare pot fi foarte bine radiografiate, distinct in pozitiile de activ sau pasiv ale bilantului. Preocupat fiind de riscurile bancare, Vasile Dedu acorda o mare importanta criteriilor de clasificare a acestora si studiului diferitelor categorii de riscuri, precizand ca in ceea ce priveste gestiunea riscurilor "Exista mai multe obiective si nu un obiectiv optimal, mai multe masurari pentru fiecare risc, mai multe instrumente de gestionare a riscurilor". Precizarea aceasta are menirea de a ne atrage atentia asupra existentei unei diversitati de procedee in gestiunea riscurilor bancare, prevedere care difera, adesea, de la o banca la alta, functie de specificul fiecarei entitati si de calitatea managementului.

In conditiile internationalizarii afacerilor bancare, bancile privite din perspectiva afacerii sunt supuse riscului international, iar atunci cand acestea sunt implicate in procese de achizitii si fuziuni cu alte entitati, riscurile financiare au o tendinta de agregare, mai ales in prima etapa a proceselor. Orice definitie a riscului pentru a fi completa trebuie sa includa trei componente principale: a. ideea existentei unei pierderi potentiale (care poate insemna rezultate efective mai mici decat cele anticipate, pierderi efective sau pierderi de oportunitati); b. probabilitatea de aparitie a unei pierderi care trebuie identificata prin diferite metode care au la baza distributia de probabilitate (adica trebuie sa-i fie atasata fiecarei pierderi potentiale o probabilitate de producere, in caz contrar nemaifiind vorba de risc ci de incertitudine. c. expunerea la pierdere este in directa legatura cu amplitudinea riscului si decizia poate fi constienta sau exista situatii independente de vointa celui care decide.

In masura in care exista si se realizeaza, riscurile pun o problema deosebita - aceea a vitezei cu care se produc efectele lor si a modului cum se repercuteaza asupra rezultatelor societatii bancare, de fapt, asupra costurilor si profitului sau pierderilor lor. Din punct de vedere al vitezei de transfer asupra costurilor bancare, distingem: a. riscuri cu transfer rapid, intr-un interval de cateva luni. Exemplu: riscul lichiditatii, riscul de variatie a ratei dobanzii si altele; b. riscuri cu transfer lent sunt cele ale caror efecte pagubitoare se transfera prin cost asupra veniturilor bancare intr-un interval nedefinit, precis. Exemplu: riscul de insolvabilitate.

Am dezvoltat problematica asupra riscului bancar, fara a defini conceptul de risc, in marea sa diversitate, ci abordand mai indeaproape o clasificare a riscurilor si o evaluare succinta a criteriilor care au stat la baza acesteia, asa cum apar in literatura de specialitate. De aceea, nu putem incheia acest paragraf fara a defini totusi conceptul de risc, asa cum apare in Dictionary of Finance - Oxford Reference: "posibilitatea de a suferi ceva, forma de pierdere sau dauna". Considerat astfel, acest risc poate imbraca doua forme: risc asigurabil (insurable risk), daca probabilitatea intamplarii poate fi calculata, masurata si risc reasigurabil (uninsurable risk) daca nu exista o cale de a calcula probabilitatea reducerii evenimentului si masurarii sale.

4.2. Riscul individual si global de creditare

Odata cu dezvoltarea si diversificarea sistemului bancar si a activitatii fiecarei banci, problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunand trecerea pe prim plan a preocuparilor de gestionare a sa, ca o garantie absolut necesara pentru a ne bucura de avantajele pe care ni le poate procura sistemul de credit. Riscul de creditare la care ne-am mai referit are si alte denumiri - risc de parteneriat sau risc de insolvabilitate a debitorului, risc de nerambursare sau risc de deteriorare a calitatii activelor bancare si exprima in esenta probabilitatea neincasarii efective, la scadenta, de catre banca a fluxului de venituri anticipat (capital avansat + dobanda).

Asumarea acestui risc la un anumit nivel este acceptabila, dar indiferent de nivelul respectiv, important ramane modul in care acesta poate fi restrans la maximum. In acest sens, punctul de pornire il reprezinta punerea la punct si utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, ce pot fi divizate in trei categorii: Riscul tranzactiei - care decurge din diferite aspecte functionale si operationale ale riscului afacerii; Riscul de credit - care concretizeaza incertitudinea profitabilitatii afacerii; Riscul de plasament - ce releva incertitudinea confirmarii in motivatia increderii.

Cele trei categorii de risc se afla in stransa legatura si trebuie cunoscute pentru a realiza aprecierea riscului de ansamblu pe care il implica un credit. Asupra motivatiei psihologice de incredere reciproca a partenerilor am insistat, astfel incat acum vom cauta sa analizam riscul de credit in doua ipostaze: a. Risc de credit individual prin care se surprinde probabilitatea de insolvabilitate a debitorului sau de nerambursare a sumelor angajate de el; b. Risc global de credit care da expresie probabilitatii de a se deteriora calitatea activelor bancare angajate in cadrul creditelor.

Riscul global al insolvabilitatii este o functie crescatoare a masei creditelor acordate, a ratei dobanzii si a mediului economic national. Mai mult, o data cu cresterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc in proportie accelerata, expresie a faptului ca majorarea proportiilor creditului aduce in randul debitorilor un numar tot mai mare de persoane, potential insolvabile. De asemenea, cresterea ratei dobanzii, pe fondul unei supraincalziri a economiei constituie un alt factor de amplificare a insolvabilitatii globale. Preocupate de contracararea efectelor negative pe care le-ar putea avea realizarea acestui risc, bancile au reactionat constituind, in timp, un sistem de actiuni complicate, prin care se fundamenteaza gestionarea sa. De o maniera generala, indiferent de forma concreta in care se manifesta riscul de creditare, pentru gestionarea acestuia bancile recurg la: decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat si apreciat, in cadrul unei politici de creditare echilibrata si in directa legatura cu cota de piata a respectivei societati bancare; diversificarea portofoliului de credit, in asa fel incat pierderile sa nu fie concentrate in timp; transferul riscului asupra unor terte persoane prin recurgerea la tehnica asigurarilor; cogestiunea afacerii (banca - client) prin modificarea naturii intermedierii bancare; fuziunea societatilor bancare.

Toate aceste actiuni sunt importante si pot fi promovate global sau numai partial, in functie de influenta realizarii riscului. Bancile in tentativa de a se proteja cat mai bine au tendinta sa promoveze mai multe genuri de actiuni sau poate chiar pe toate.

Vom incepe studiul riscului de creditare prin prezentarea riscului individual de creditare pentru agentii economici dar si pentru persoanele fizice, a masurilor prin care banca se poate proteja impotriva acestuia, continuand demersul nostru cu prezentarea riscului global de creditare.

Referitor la riscul individual de creditare trebuie sa remarcam ca, in general, intreprinderile sunt confruntate cu doua feluri de nevoi de finantare: cele rezultate din ciclul de exploatare care au caracter permanent, motiv pentru care intreprinderea si bancherul se pun de acord o data pe an asupra nevoii de finantare a exercitiului viitor; cele rezultate din ciclul de investitii care se manifesta numai cu prilejul realizarii unui program de investitii.

Bancile acorda agentilor economici credite pe termen scurt pentru nevoi temporare, curente si pe termen mediu si lung pentru investitii. Dintre creditele pe termen scurt in lei care pot fi acordate de banci clientilor lor - persoane juridice, mentionam:

a. Credite globale de exploatare care functioneaza dupa sistemul revolving si se acorda in limita unui nivel global de credit, care acopera ansamblul nevoilor de exploatare ale clientilor si anume pentru aprovizionari pentru stocuri de materii prime si materiale, marfuri, subansamble, piese de schimb, energie, combustibili, cheltuieli aferente perioadei curente, necesare realizarii si finalizarii productiei de marfuri, executarii de lucrari si prestari servicii care au consum si desfacere asigurata prin contracte si comenzi ferme. Creditul global de exploatare impreuna cu sursele societatii pentru finantarea activitatii de productie formeaza capitalul global de exploatare. Aceste tipuri de imprumuturi se acorda pe o perioada de cel mult 90 de zile cu posibilitatea de prelungire, pe baza analizei trimestriale a fluxului de lichiditati (cash-flow), pe noi perioade de 90 de zile fiecare, fara a se depasi insa 12 luni de la acordarea primului credit. Fluxul de lichiditati reflecta situatia intrarilor de lichiditati (incasari) si a iesirilor de lichiditati (plati) intr-o perioada viitoare data. Rezultatul final poate fi pozitiv (disponibilitati) sau negativ (necesar de lichiditati). Analiza corecta a prognozei fluxului de lichiditati presupune cunoasterea activitatii clientului, evolutia istorica a acesteia, ramura in care evolueaza in scopul verificarii viabilitatii si a posibilitatii de realizare a ipotezelor care stau la baza prognozei. Cunoasterea activitatii din perioada trecuta realizata de client are loc pe baza studierii datelor din bilantul contabil si contul de profit si pierdere, a fluxurilor de fonduri inregistrate in perioada respectiva, care reflecta miscarea elementelor componente ale bilantului intre doua momente si arata cum sunt create si utilizate fondurile. In cursul trimestrului, de-a lungul perioadei de creditare, daca apar diferente semnificative intre nivelul indicatorilor avuti in vedere la intocmirea cash-flow-ului prognozat si cei efectiv rezultati din situatiile contabile periodice, nivelul disponibilului/ necesarului de lichiditati poate fi actualizat la cererea clientului, oricand pe parcursul utilizarii creditarii sau din initiativa bancii, in termen de cel mult 10 zile lucratoare de la data intocmirii ultimei situatii contabile periodice.

b. Utilizari din deschideri de credite permanente care constituie o modalitate de creditare, prin care banca, in baza unui contract de credit se angajeaza pe o perioada de timp sa imprumute clientelei fondurile necesare, pe masura nevoilor, in limita unui nivel global de credit, cu conditia ca soldul zilnic al creditului sa nu depaseasca nivelul aprobat. Liniile de credit pot fi acordate, pentru creditarea productiei sau desfacerii, a unor subactivitati, proiecte, contracte etc. care prin natura lor se desfasoara si se evidentiaza distinct in contabilitate. Liniile de credit se acorda unor agenti economici care isi desfasoara in integralitate operatiunile de incasari si plati prin banca, si care prin natura activitatii desfasurate realizeaza incasari si plati ce au caracter de frecventa (bonitate categoria A sau B) si, in plus au un serviciu bun al datoriei. Se pot acorda utilizari de credite unor clienti cu un standing financiar inferior, din categoria C sau D dar numai pentru activitati de export. Utilizarile din deschideri de credite permanente se acorda pe termene de la 3 pana la 12 luni cu posibilitati de prelungire. Volumul utilizarilor din deschideri de credite permanente, in cazul creditarii de ansamblu a activitatii curente se determina in functie de cifra de afaceri si de durata medie de incasare a clientilor imprumutatului, dupa formula: U_CP=(P_CAxn)/P_creditare, unde: U_CP - utilizari din deschideri de credite permanente; P_CA - Prognoza cifrei de afaceri pe perioada creditarii; n - durata medie de incasare a clientilor (in zile); P_creditare - perioada de creditare (in zile).

N_Z=SxP_creditare/CA_psc, unde: N_Z - durata medie de incasare a clientilor; S - soldul mediu lunar al clientilor neincasat in perioada precedenta egala cu perioada de creditare; P_ceditare - perioada de creditare (in zile); CA_psc - Cifra de afaceri realizata in perioada precedenta, egala cu perioada pentru care se solicita creditul.

c. Credite pentru finantarea stocurilor temporare care, asa cum arata insasi denumirea lor au caracter ciclic, sau periodic pentru a acoperi stocurile care au fost aprovizionate in perioada precedenta fara a fi achitate (si cheltuielile efectuate si nerecuperate inca), sau stocurile care urmeaza a fi aprovizioante de la furnizori pe baza de contracte ferme, cu desfacere asigurata (si cheltuielile ce se vor efectua si care vor putea fi recuperate ulterior). Creditele se acorda pe un termen de pana la 180 de zile.

d. Credite pentru finantarea stocurilor sezoniere asemanatoare cu cele pentru finantarea stocurilor temporare, numai cu ciclicitatea lor este determinata de succesiunea naturala a sezoanelor unui an.

e. Credite pentru export destinate finantarii necesitatilor curente sau exceptionale ale clientilor, ocazionate de activitatea de export, cu conditia existentei contractelor de export sau comenzilor ferme incheiate direct cu parteneri externi sau prin intermediul unor comisionari din care sa rezulte: cantitatea si felul marfii, conditiile si graficul de livrare, modalitatea si termenele de plata, pretul marfii in valuta la valoarea CIF sau FOB, dupa caz. In Romania, bancile comerciale conditioneaza acordarea creditelor pentru export de asigurarea acestora pe toata perioada de creditare la EXIMBANK sau la alte institutii specializate impotriva riscului comercial de neplata.

f. Credite pentru exportul de produse garantate cu creante asupra strainatatii se acorda exportatorilor clienti ai bancii in vederea acoperirii necesarului de fonduri pentru desfasurarea corespunzatoare a activitatii curente in perioada cuprinsa intre data livrarii produselor la export si data incasarii contravalorii lor de la partenerii externi, in cazul creditului. Acordarea creditelor se face prin scontarea efectelor de comert aferente creantelor exportatorului asupra strainatatii (cambii si/sau bilete la ordin).

g. Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricatie (al caror ciclu tehnologic dureaza mai mult de 12 luni). Durata creditului este egala cu durata tehnologica a ciclului de fabricatie. Creditele se acorda sub forma creditelor globale de exploatare sau linii de credit.

h. Creditele scont (de scontare) servesc drept suport pentru operatiile de scont sau de scontare. Scontul este operatiunea prin care in schimbul unui efect de comert (cambie sau bilet la ordin) o banca pune la dispozitia posesorului creantei, inainte de scadenta efectului respectiv, suma inscrisa (valoarea nominala a efectului) mai putin agio/taxa de scont si comisioanele aferente. Cambia si biletul la ordin care formeaza obiectul scontului sunt reglementate de Legea nr.58/1934 modificata prin Legea nr.83/1994, care defineste unii termeni si expresii uzitate in cadrul operatiunii de scont cum ar fi: tragator: persoana care emite cambia si care in calitate de creditor da ordin debitorului sa plateasca o suma de bani fixata; tras: persoana inscrisa in cambie care trebuie sa plateasca suma de bani la o data fixata (scadenta); beneficiar: persoana care trebuie sa incaseze valoarea cambiei; girul: actul juridic prin care posesorul unui titlu numit girant, transfera unei alte persoane, numita giratar, printr-o declaratie scrisa si subscrisa pe titlu odata cu predarea acestuia, toate drepturile decurgand din titlul respectiv; acceptarea: actul prin care trasul se obliga sa plateasca la scadenta suma aratata in titlu.

In sensul reglementarilor impuse prin Normele BNR nr.8/1999 bancile comerciale din Romania nu accepta la scontare, titluri de o valoare care sa depaseasca 20% din fondurile proprii ale bancii, iar suma totala a expunerilor mari (inclusiv prin scontare) sa nu fie de peste 8 ori nivelul fondurilor proprii. De asemenea, bancile primesc la scontare titluri de credit, care pe langa respectarea tuturor conditiilor de forma si fond prevazute de lege, trebuie sa mai indeplineasca si urmatoarele conditii cumulative: posesorul titlului (beneficiarul) sa fie client al bancii; titlul sa fie acceptat legal la plata; intervalul de timp din momentul prezentarii la scont si scadenta titlului sa nu depaseasca 12 luni, creditele de scont fiind acordate pe o perioada de maxim 12 luni.

Taxa scontului (T_S)=V_nxDxN_Z/365x100, unde: Vn - valoarea nominala a titlului inscris in rubrica speciala rezervata pe fata titlului; D - nivelul procentual al dobanzii anuale; Nz - numar de zile calendaristice dintre data scontarii si ziua scadentei

i. Credite pe cecuri remise spre incasare prin care se asigura resursele necesare pentru acoperirea valorii cecurilor remise spre incasare atunci cand debitorul nu are resurse in cont sau acestea nu sunt suficiente. Nu se admit la creditare cecuri emise de agenti economici, inregistrate in Fisierul national de incidente de plati, administrat de BNR.

j. Creditul de Factoring este ocazionat de operatia specifica denumita factoring. Factoringul este operatiunea prin care un furnizor, denumit "aderent" transfera partial sau integral proprietatea sa asupra creantelor pe care le  are deincasat de la clientii sai, catre un tert numit "factor", care se obliga conform contractului de factoring sa asigure incasarea creantelor respective. Intr-o operatiune de factoring, banca poate juca pentru clientii sai, rolul de factor, punand la dispozitia aderentului (furnizorului) credite, reprezentand contravaloarea unei parti din facturile de incasat, credite care nu pot depasi 180 de zile ca termen de rambursare.

k. Credite pentru facilitati de cont. Sunt acordate pe perioade scurte sau foarte scurte in general pana la 15 zile pentru acei clienti ai bancii care, temporar inregistreaza un deficit de incasari. De asemenea credite beneficiaza numai clientii cu o bonitate corespunzatoare (A,B,C), care nu au dobanzi sau credite restante, efectueaza operatiuni de incasari si plati prin banca si au un serviciu bun al datoriei.

l. Credite de trezorerie pentru valuta vanduta. Sunt prilejuite de operatiunile de vanzare a valutei pe piata la vedere (spot), realizate de clienti, operatiuni ce reprezinta o posibila procurare a unor resurse financiare in lei, atunci cand ordinul de vanzare a valutei a fost acceptat de banca. Aceste credite se acorda numai dupa incasarile valutare care nu au fost cesionate in totalitate pentru stingerea unor obligatii de plata a clientilor respectivi.

m. Credite pentru echipament sunt acordate pentru acoperirea temporara a decalajului dintre resursele proprii si cheltuielile pentru finantarea investitiilor productive. Creditarea se face pe total activitate de investitii sau pe obiective ori actiuni de investitii. Au durata maxima de pana la 12 luni.

n. Credite consortiale (sindicalizate) pentru echipament. Au acelasi scop si se acorda in acelasi fel cu creditele de la punctul m). Specificul consta in aceea ca, fiind vorba de sume foarte mari, pe pozitia de creditare nu se afla doar o singura banca, ci mai multe care, impreuna, constituie pe baza unor intelegeri adecvate un consortiu sau sindicat (bancar).

Pentru bancile participante la consortiu este avantajos mai ales pentru ca se disipeaza cota efortului financiar, se diminueaza cota de risc pe care si-o asuma fiecare si luate impreuna au o capacitate mult sporita de a actiona preventiv si in caz extrem de a suporta consecintele care pot sa apara.

o. Credite pentru marfuri vandute cu plata in rate. Sunt destinate acoperirii necesarului temporar de lichiditati, pe perioada de timp cuprinsa intre vanzarea bunurilor de folosinta indelungata catre populatie si incasarea ratelor datorate. Perioada de acordare este de maxim 12 luni, se incadreaza in caracteristica creditelor pe termen scurt.

Odata cu realizarea in Romania a unei convertibilitati de cont curent, bancile pot acorda agentilor economici imprumuturi pe termen scurt in valuta pentru: importuri de bunuri si servicii; utilizari din deschideri de credite permanente pentru importul de materii prime si materiale; importuri de bunuri si servicii pe baza de finantare externa; garantarea cu creante asupra strainatatii; credite de factoring in valuta.

Bancile pot acorda clientilor sai - persoane juridice - credite pe termen mediu si lung: in lei pentru: echipament in completarea surselor proprii; cumpararea de actiuni; cumpararea de active; echipament in co-finantare; activitatea de leasing; in valuta pentru: modernizarea si dezvoltarea capacitatilor de productie; retehnologizarea proceselor de productie; achizitionarea din import de masini, utilaje, tehnica de calcul, instalatii tehnologice, mijloace de transport etc.; efectuarea altor cheltuieli legate strict de realizarea si intrarea in exploatare a investitiilor productive; forfetare.

Orice credit implica pentru client, prezentarea unei documentatii relevante bancii partenere. Documentatia necesara pentru obtinerea creditelor de acest gen poate sa cuprinda, nefiind limitativa urmatoarele: a. cererea de credit semnata de persoanele autorizate care trebuie sa-l reprezinte pe agentul economic solicitant; b. bilantul contabil, raportul de gestiune, contul de profit si pierdere si repartizarea profitului, incheiate de client pentru ultimul an, ultimele situatii privind "rezultatele financiare" si "situatia patrimoniului" vizate de Directia Generala a Finantelor Publice (DGFP), ultima balanta de verificare semnata de persoanele care angajeaza societatea; c. bugetul de venituri si cheltuieli intocmit pe anul curent; d. prognoza activului pe perioda de creditare, din care: imobilizari corporale; active circulante si prognoza pasivului bilantier (capitaluri proprii si datorii totale). e. prognoza contului de profit si pierderi, cu estimarea: cifrei de afaceri; rezultatului din exploatare; rezultatului brut al exercitiului; rezultatului net al exercitiului; f. prognoza cash-flow-ului in corelare cu datele din bugetul de venituri si cheltuieli; g. situatia stocurilor si cheltuielilor pentru care se solicita creditul, care sa cuprinda cantitatile, valorile, cauzele formarii si termenele de valorificare; h. situatia contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectivul creditului; i. proiectul graficului de rambursare a creditului si de plata a dobanzilor; j. lista garantiilor propuse bancii pentru creditul solicitat; k. planul de afaceri; l. proiectia surselor de finantare a investitiilor si a destinatiilor date acestora; m. orice alte documente solicitate de banca (decont TVA, declaratia lunara privind impozitul pe profit, situatia impozitelor si taxelor, datoriilor din ultimul bilant contabil).

Avantajele finantarii pe termen scurt pentru firme sunt nuantate admirabil de Steve Robinson, care intr-una din lucrarile sale precizeaza ca este vorba despre: a. reduceri - se plateste doar un comision la semnarea acordului ce poate fi trecut pe costuri si dobanda calculata in functie de numarul de zile cat s-au folosit banii bancii prin depasirea propriului cont; b. rapiditate - se poate ajunge foarte repede la o intelegere cu banca; c. flexibilitate - "disponibilul" poate fi folosit pana la limita stabilita sau poate ramane nefolosit.

In ceea ce priveste creditele pe termen mediu si lung necesare agentilor economici, acestea au ca destinatie finantarea investitiilor. Firma care solicita credite pe termen mediu si lung trece in mod obligatoriu prin analiza manageriala si analiza performantelor sale economice si financiare. Cererea de credit intra in analiza bancii insotita de studiul de fezabiliate intocmit de agentul economic. Studiul de fezabilitate cuprinde: aspecte generale, sectorul de activitate pentru investitia creditata, prezentarea agentului economic, piata de aprovizionare si desfacere, evaluarea activitatii viitoare, cheltuieli si surse de finantare pentru investitie, analiza financiara a activitatii viitoare, riscurile in activitatea agentului economic creditat.

La finantarea proiectelor de investitii, investitorul trebuie sa participe cu o cota parte (surse proprii).

Referitor la analiza riscului pentru acest gen de credite, analiza performantelor financiare ale clientului ar putea sa limiteze riscul atat pentru banca cat si pentru client. Aprecierea performantei financiare a clientului in scopul diminuarii riscului de credit are in vedere doua componente: evaluarea performantei trecute, in evolutie, ceea ce conduce la concluzii privind sanatatea financiara a clientului in momentul actual; estimarea performantelor viitoare, concluziile acestora influentand direct decizia de creditare.

In conditiile acordarii unui credit cu un grad ridicat de risc se are in vedere de catre banca luarea de garantii. Acestea sunt reprezentate de un plafon minim al soldului creditor al contului de disponibilitati al clientului, colateral - cash sau de alte valori imobiliare si mobiliare.

Tot in "Managementul Financiar", Steve Robinson remarca: "Rata profitului asteptat la un proiect de investitii este influentata de o serie de factori precum: costul total al capitalului firmei, indiferent de sursa din care provine acesta; costul specific al proiectului, atunci cand acesta poate fi identificat; profitul curent obtinut de firma; gradul de risc ce poate fi atribuit proiectului respectiv".

In general, banca nu va admite la finantare, proiecte de investitii care au o rata a profitului sub cea obtinuta pe firma, deoarece in mod logic, orice proiect nou mareste gradul total de risc pe intreaga companie pentru ca este nou si vine ca o completare la activitatea de baza, iar riscul suplimentar trebuie compensat prin obtinerea unei rate de profit mai inalte, ajustata la gradul de risc.

La creditarea persoanelor fizice, accentul cade pe analiza cererii de creditare, in cadrul careia se evalueaza calitatea debitorului din punctul de vedere al marimii si stabilitatii veniturilor si caracterului acestuia. Se utilizeaza in aceasta analiza, metoda credit - scoring-ului. Credit - scoring-ul este o metoda ce permite evaluarea riscului de nerambursare cu ajutorul unei note (scor) si presupune selectarea informatiilor care caracterizeaza clientii. Fiecarei informatii i se atribuie o nota pe o anumita scala, iar totalul comparat cu o nota limita stabilita in prealabil da posibilitatea bancii de a decide sau nu acordarea creditului.

Pentru a intelege modul in care s-ar putea aplica metoda credit - scoring-ului redam in urmatorul tabel, rezultatele cronologice ale utilizarii unei scheme de acest fel.

Principalele conditii generale ce trebuie indeplinite de persoanele fizice pentru obtinerea unui credit sunt: sa realizeze venituri certe, cu caracter permanent; sa aiba cont curent personal deschis la banca; sa detina garantii reale si personale pe care sa le aduca suplimentar; sa accepte ca platile din contul de imprumut sa se efectueze prin virament, eliberarile de numerar fiind aprobate numai in cazuri bine justificate; la data solicitarii creditului sa nu inregistreze debite sau alte obligatii la scadenta neachitate catre terti sau la alte banci.

In cazul creditelor pentru persoane fizice, riscul de creditare poate fi privit din doua puncte de vedere: ca risc (de) client si ca risc de nerambursare.

Riscul - client exprima posibilitatea alterarii calitatii debitorului; este un risc greu de apreciat pentru ca banca nu dispune, intotdeauna, de suficiente elemente de anticipare a unui astfel de situatii.

Riscul de nerambursare este generat de faptul ca veniturile debitorului fie scad, fie nu se realizeaza, la timp sau nu se realizeaza deloc; acest risc este usor de sesizat.

Studii economice si practice releva existenta a doua categorii de cauze ce pot determina neachitarea de catre client a creditului la scadenta: cauze subiective - ce tin de comportamentul subiectiv (de caracterul) debitorului, de masura in care acesta este dispus sau nu sa-si achite obligatiile fata de banca; cauze obiective - ce tin de evolutia mediului in care opereaza debitorul si care se rasfrang negativ asupra situatiei sale impiedicandu-l sa ramburseze creditul de care beneficiaza. Pot fi cauze de ordin economic sau financiar.

Revenind la protectia bancilor impotriva riscului de creditare, este necesar ca acestea sa puna in aplicare sisteme de masuri in stare sa le protejeze corespunzator. Intocmai ca in toate domeniile, aceste masuri trebuie sa fie in primul rand, preventive, iar in cazul producerii riscului, sa fie curative.

Masurile de prevenire a riscului in activitatea de creditare au menirea de a determina evitarea riscului si sunt mai putin costisitoare decat cele curative. Masurile de prevenire a riscului creditului au caracter foarte complex si pot fi structurate in trei categorii: masuri preventive; masuri operative; masuri curative.

Masuri preventive

Orice operatiune de credit comporta, prin natura sa, luarea in calcul a unui risc cert. In acest sens, ca un prim element ce trebuie avut in vedere, posibilitatea bancii de a se angaja in acordarea unor credite, din resurse proprii sau atrase. In scopul diminuarii si prevenirii riscului in activitatea de creditare, banca trebuie sa respecte in totalitate limitarile impuse de Normele BNR nr.8/1999. Riscul legat de capital consta in riscul insolvabilitatii clientului, care poate conduce la pierderea sumei imprumutate si riscul imobilizarii resurselor, atunci cand clientul nu respecta angajamentul achitarii la scadenta a sumei convenite.

Riscurile care rezulta in particular din insolvabilitatea debitorului pot fi surmontate prin constituirea de garantii in profitul bancii. Garantiile pot fi personale, constituite in functie de persoana debitorului (care nu asigura bancii nici un avantaj juridic asupra debitorului sau) si garantii reale, constituite in functie de consistenta bunurilor (care asigura un drept real asupra patrimoniului debitorului).

Principiul general ce trebuie avut in vedere in estimarea oportunitatii fiecarei operatiuni de credit este acela ca banca nu trebuie sa acorde credit fara estimarea posibilitatii recuperarii la scadenta, sau in momentul cand ea decide sa-si retraga creditul, in cazurile de exceptionalitate si evident, bine justificate. Legea nr. 58/1998 la art.44 prevede "la acordarea creditelor, bancile urmaresc ca solicitantii sa prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenta. In acest scop bancile cer solicitantilor garantarea creditelor in conditiile stabilite prin normele lor de creditare". Este pentru prima data cand legiuitorul da un caracter imperativ conceptului de credibilitate, dublat de garantare (credibil - garantii), insa legiuitorul nu face nici o referire expresa la tipul garantiilor solicitate, garantie putand fi considerata si viabilitatea unei afaceri.

Activitatea de creditare se bazeaza pe viabilitatea afacerii imprumutatului, pe capacitatea de a genera venituri, si respectiv lichiditati care trebuie sa constituie principala garantie pentru recuperarea creditelor si dobanzilor. In afara de existenta capacitatii de a genera venituri, care este principala cale de a garanta rambursarea creditului, banca trebuie sa se asigure de o a doua cale rerecuperare a creantei, prin constituirea de garantii materiale. Clientii bancii pot beneficia de credite, de scrisori de garantie bancara, de avalizarea titlurilor de credit etc. in lei si in valuta, numai daca prezinta garantii care sa acopere cel putin 100% din credit si dobanzile aferente, la care se poate adauga marja de risc, care variaza de la banca la banca.

Prin dobanzi aferente, se inteleg dobanzile calculate de la data acordarii creditului pana la scadenta finala, in cazul creditelor pe termen scurt si, respectiv dobanzile calculate pe o perioada convenita de parti, in cazul creditelor pe termen mediu si lung.

Dupa natura lor, garantiile pot fi in principal garantii reale si garantii personale.

Garantiile reale se compun din mijloace juridice de garantare a obligatiilor prin afectarea unui bun al debitorului in vederea asigurarii executarii obligatiei asumate. Garantiile reale confera creditorilor garantati dreptul de preferinta in temeiul caruia, in cadrul executarii silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura mai intai satisfacerea integrala a creditului garantat si a dobanzilor aferente; confera de asemenea, dreptul de urmarire a bunului respectiv in mainile oricui s-ar afla. In cadrul garantiilor reale se incadreaza gajul propriu-zis (cu sau fara deposedare) cash-colateral si ipoteca. Banca accepta de regula numai ipoteca de rangul I. Acceptarea ipotecilor de rangul II se face numai cu aprobarea conducerii bancii.

Garantiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligatiilor, prin care una sau mai multe persoane se angajeaza intr-un contract accesoriu incheiat cu creditorul, sa plateasca acestuia datoria debitorului in cazul in care acesta nu o va plati el insusi. Intre formele de garantii personale se includ: fidejusiunea (cautiunea), scrisorile de garantie emise de banci, institutii financiare, ministere etc. dar si ipotecile si gajurile constituite de garanti. Unitatile teritoriale ale bancilor vor accepta, in functie de situatia concreta a fiecarui solicitant de credite, constituirea uneia sau mai multor garantii dintre cele prezentate: garantii ale Guvernului Romaniei, garantii bancare, cash-ul colateral, ipoteca, gajul cu deposedare, gajul fara deposedare, cesiunea de creanta, fidejusiunea (cautiunea), garantia Fondurilor de garantare a creditelor, asigurarea creditului de catre institutii de asigurare, titluri de credit avalizate etc.

In stadiul de estimare a riscului, forma tehnica de acordare a creditului nu are o importanta foarte mare, desi concluziile privind acordarea creditului si riscurile asumate depind de resursele de creditare de care dispune banca.

Tot in aceasta etapa, banca trebuie sa stabileasca o rata a dobanzii care sa acopere rata inflatiei si rata dobanzii perceputa de BNR, in cazul recurgerii la refinantare, pentru a putea asigura profitul operatiei respective.

Masuri operative

Prin natura lor, asemenea masuri, au rolul de a preveni riscul, de a sesiza posibilitatea iminenta a declansarii sale si de a interveni. De fapt, este vorba despre un sistem de masuri concrete menite sa evite punerea bancii in situatia faptului implinit. Caracterul lor este evident preventiv, dar cu alte mijloace decat cele din categoria deja analizata.

Ca o prima masura de asemenea natura este incheierea, in conditii avantajoase pentru banca, a contractului de creditare. Alte masuri intreprinse de banca sunt:

verificarea operatiunilor din contul special de disponibil din credite si perceperea comisionului de neutilizare in cazul in care debitorul nu utilizeaza banii conform contractului de creditare. Comisionul de neutilizare se calculeaza la soldul creditului neutilizat, incepand cu data semnarii contractului si acopera riscul de expunere al bancii; se percepe odata cu rata de credit si dobanda;

perceperea unui comision de gestiune. Comisionul de gestiune se aplica la valoarea soldului creditului si se percepe direct din contul de disponibil al clientului (din contul curent, sau din creditul acordat), acoperind cheltuielile de administrare a riscului, de acordare si de urmarire a creditelor. Cuantumul sau depinde de complexitatea operatiunilor, valoarea creditului si natura garantiilor;

perceperea unui comision de risc care acopera riscul client/operatiune/tara care se calculeaza la valoarea angajamentului asumat;

se percepe la semnarea angajamentului din contul de disponibilitati al clientului sau din contul curent al clientului;

verificarea zilnica a extraselor de cont ale clientilor, atat pentru contul de disponibil cat si pentru contul de disponibil din credite pentru monitorizarea destinatiei creditelor;

verificarea regularitatii incasarilor si platilor din cont;

respectarea stricta a obiectului creditului, prevazut in contractul de creditare;

verificarea periodica a documentelor contabile ale agentului economic;

urmarirea felului in care clientul isi achita obligatiile contractuale;

colectarea veniturilor din dobanzi in contul "venituri din dobanzi" si a comisioanelor corespunzatoare fiecarei operatiuni in contul "venituri din comisioane";

urmarirea, pe intreaga perioada de derulare a creditului a garantiilor;

urmarirea permanenta a pozitiei debitorului pe piata, prin calcularea indicatorilor: cifra de afaceri, profit net, numar de contracte, stocuri, furnizori, clienti, datorii.

Pentru desfasurarea normala a activitatii operative, este necesara existenta unui sistem informational si utilizarea adecvata a calculatorului. In cazul nerambursarii, dupa avizarea clientului de catre banca, se trece la masuri coercitive.

Masuri curative

Inainte de a dezvolta continutul acestor masuri se impun cateva precizari cu privire la caracterul lor. Sunt denumite curative nu pentru ca prin continutul lor ar inlatura intamplarile, faptele, fenomenele sau procesele cauzatoare de risc, ci pentru ca prin intermediul lor se protejeaza banca, altfel spus, promovandu-le, banca evita, previne efectele negative pe care le-ar avea asupra sa, realizarea sau producerea riscului. Asa se explica de ce acest gen de masuri (curative) este considerat si clasificat ca varianta a masurilor preventive pentru banca nu neaparat, dar si pentru clienti, insa nu de natura sa inlature fenomenele generatoare de risc (ceea ce ar evita efectul negativ atat pentru societatea bancara cat si pentru client). In cazul in care, in cadrul masurilor operative, banca constata neindeplinirea obligatiilor contractuale, banca are dreptul sa intrerupa contractul de credit, iar aceasta este, de fapt, una din masurile curative.

Intreruperea contractului de credit, se poate face in momentul acordarii lui, fie in cazul creditului acordat pe transe, in momentul nerespectarii de catre client a clauzei inscrise in contractul de credit.

In cazul in care, si dupa avizarea de catre banca, debitorul nu-si onoreaza datoriile (la scadenta), banca recurge la masuri extreme printre care enumeram: executia garantiilor reale; reclamarea clientului la un tribunal de comert, in raza caruia se afla sediul social al debitorului; recuperarea sumelor de la giranti.

O alta masura curativa este evitarea riscurilor prin constituirea unui fond de rezerva. Societatile bancare repartizeaza 20% din profitul brut anual pentru constituirea de rezerve, pana cand fondul astfel constituit egaleaza capitalul, apoi 10% pana cand fondul a ajuns mai mare decat capitalul. Rezerva generala pentru riscul de credit este de 2% din soldul creditelor existent. Toate masurile de preventie a riscului asigura gestionarea corecta a portofoliului de credite.

Gestionarea riscului de credit pe care banca si-l asuma este si va ramane o problema permanenta ce impune bancii un comportament adecvat in cadrul caruia analiza si clasificarea portofoliului de credite ocupa un loc central. Clasificarea clientelei se efectua - pana la aparitia Regulamentului BNR nr. 2/2000 - luandu-se in considerare evaluarea performantelor financiare ale clientului, capacitatea acestuia de a-si onora datoria la scadenta (serviciul datoriei) si garantiile prezentate.

In urma evaluarii performantelor financiare ale clientilor, acestia erau inclusi in mai multe categorii care nu raman permanent aceleasi; ele se modifica, in functie de evolutia mediului economic, de starea economiei si situatia clientilor. Categoriile de performante financiare grupau clientii in urmatoarele grupe:

a. STANDARD - categoria A - cuprinde clientii ale caror performante economice si financiare sunt foarte bune si permit achitarea la scadenta a dobanzilor si ratelor, pentru ei prefigurandu-se, totodata, mentinerea si in perspectiva a performantelor financiare la un nivel ridicat;

b. IN OBSERVATIE - categoria B - ce include clienti ale caror performante financiare sunt bune sau foarte bune dar nu pot mentine acest nivel al situatiei lor pe o perspectiva mai indelungata;

c. SUBSTANDARD - categoria C - regrupeaza clientii cu performante financiare satisfacatoare, dar cu o evidenta tendinta de inrautatire;

d. INDOIELNIC - categoria D - in care sunt cuprinsi clientii ale caror performante financiare sunt scazute si cu o evidenta ciclicitate la intervale scurte de timp;

e. PIERDERE - categoria E - pentru clientii cu performante financiare ce arata pierderi si pentru care exista perspective clare ca nu-si pot fi platite nici ratele si nici dobanzile.

f.  SERVICIUL DATORIEI - respectiv capacitatea agentului economic de a rambursa creditele la scadenta si a plati dobanzile datorate la termenele stabilite era apreciat ca:

bun in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite la scadenta cu o intarziere maxima de 7 zile;

slab in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de pana la 30 zile;

necorespunzator in situatia in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de peste 30 zile.

Prin insumarea punctelor obtinute de client pentru fiecare indicator, se obtine punctajul total pe baza caruia se urmareste incadrarea clientului intr-una din cele 5 categorii la care ne-am referit in pagina precedenta. Aprecierea calitatii garantiilor se face in functie de gradul de acoperire a creditului cu garantii, de natura si legalitatea garantiilor. Astfel, functie de natura garantiilor se luau in considerare de catre fiecare banca procentele proprii de apreciere a valorii garantiilor, conform normelor proprii de creditare. Aceasta a dus la distorsionarea valorii bunurilor luate in garantie, fiecare banca functie de politica proprie de creditare subevalua sau supraaprecia valoarea colateralelor. Clasificarea clientilor, pe categorii, dupa performantele lor financiare a atras dupa sine o clasificare similara a creditelor acordate de banci. Asa se face ca acum vorbim de:

Credite standard - acele credite ce nu implica deficiente si riscuri; imprumuturi acordate clientilor solvabili cu rezultate economico-financiare foarte bune.

Credite in observatie - acele credite acordate unor clienti cu rezultate economico - financiare foarte bune dar care, in anumite perioade scurte de timp intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si a dobanzilor aferente.

Credite substandard - acele credite ce prezinta deficiente si riscuri care pericliteaza lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea neta a capitalului.

Credite indoielnice - acele imprumuturi in cazul carora rambursarea sau lichidarea valorilor si garantiilor existente este incerta.

Credite - pierdere - imprumuturi considerate ca nu pot fi restituite bancii creditoare, ceea ce face ca inregistrarea lor ca active bancare sa nu fie garantata si necesita provizionare totala.

Creditele si plasamentele (depozitele la alte banci) se clasifica si ele in urmatoarele categorii: standard; in observatie; substandard; indoielnic; pierdere. Aceasta se realizeaza recurgand insa la utilizarea simultana a urmatoarelor doua criterii: serviciul datoriei; initierea de proceduri judiciare.

Avand in vedere relevanta acestor criterii pentru aprecierea capacitatii de performanta financiara a clientilor, atat cele doua criterii cat si clasificarea propriu-zisa a clientilor s-au extins pe deplin, ceea ce inseamna ca se aplica si sectorului bancar, si nu numai celui nebancar. Creditele acordate unui debitor si/sau plasamentele constituite la acesta, se incadreaza intr-o singura categorie de clasificare, pe baza principiului declasarii prin contaminare, respectiv prin luarea in considerare a celei mai slabe dintre categoriile individuale de clasificare. In esenta s-a renuntat la clasificarea agentilor in functie de bonitatea economico - financiara punandu-se accent pe serviciul datoriei si a fost introdus principiul declasarii prin contaminare.

Provizioanele specifice sunt aferente fiecarui credit aprobat, in curs de derulare la unitatile bancii atunci cand clasificarea acestuia impune provizionarea si sunt destinate acoperirii eventualelor credite si dobanzi incerte in ceea ce priveste rambursarea la termenul convenit.

Pana la adoptarea noului regulament privind astfel de provizioane, in masura in care se constituiau provizioane de risc, era determinata de faptul ca soldul creditelor acordate fiecarui debitor al societatii bancare se diminua cu valoarea garantiilor, ipotecilor si a depozitelor banesti gajate. In acelasi timp, la determinarea provizioanelor, expunerea bruta a debitorului, adica soldul creditelor curente si restante, precum si dobanzile aferente acestora, putea fi micsorata doar cu valoarea angajamentelor constituite din:

garantii neconditionate primite de la Guvernul Romaniei;

garantii de la banci straine si romanesti de prim rang;

garantiile Fondurilor de garantare si polite de asigurare a riscului financiar de nerambursare a creditului cesionate de debitor bancii;

depozite gajate, plasate;

colateralul non-cash acceptat de banca: gajul fara deposedare si gajul cu deposedare; ipoteca conventionala de gradul I; cesiunea de creanta.

Gajul general nu era acceptat de banca la diminuarea expunerii brute. La determinarea expunerii nete se urmarea ca volumul creditelor angajate si al dobanzilor aferente sa fie diminuat cu valoarea reala a garantiilor. Daca valoarea reala a garantiilor constituite acoperea integral expunerea bruta, atunci expunerea neta era considerata zero si nu se impunea constituirea de provizioane.

Provizioanele se constituiau pentru urmatoarele categorii de credite:

credite "pierdere" in limita de 100% din soldul acestora;

credite "indoielnice" in limita de 50% din soldul acestora;

credite "substandard" in limita de 20% din soldul acestora;

credite "in observatie" in limita de 5% din soldul acestora.

Pentru creditele din categoria "standard" nu se constituiau provizioane. Provizioanele specifice de risc se constituie integral prin includerea pe cheltuieli, indiferent de rezultatul financiar al exercitiului curent. Sumele utilizate de banca pentru constituirea sau majorarea rezervei generale pentru riscul de credit (2%) precum si provizioanele specifice de risc sunt deductibile din punct de vedere fiscal la determinarea impozitului pe profit. Odata cu adoptarea noului Regulament privind constituirea provizioanelor specifice de risc, determinarea necesarului de provizioane specifice de risc se efectueaza in mai multe etape:

Etapa I - determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit prin:

a. deducerea din expunerea bancii fata de debitor a garantiilor acceptate a fi luate in considerare conform Normelor Metodologice ale Bancii Nationale a Romaniei nr. 12/2002, in cazul unui credit clasificat in categoria "standard", "in observatie", "substandard", "indoielnic" si "pierdere" in situatia in care nu sau initiat proceduri judiciare si in situatia in care sumele respectivului credit inregistreaza un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile

b. prin luare in considerare a intregii expuneri, indiferent de garantii, in cazul unui credit clasificat in categoria "pierdere", in situatia in care s-au initiat proceduri judiciare sau in situatia in care cel putin una din sumele respetivului credit inregistreaza un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile, precum si in cazul unui plasament, indiferent de categoria de clasificare aferenta acestuia

Etapa II - aplicarea coeficientului de provizionarea asupra bazei de calcul obtinute, corespondenta dintre categorii de clasificare si coeficienti de provizionare este prevazuta in tabelul nr.21.

Procedura prevede si constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc. Constituirea se refera la crearea si includerea pe cheltuieli a sumei reprezentand nivelul necesarului de provizioane. Regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit se refera la modificarea nivelului existent al acestora, in vederea restabilirii egalitatii intre nivelul existent si cel al necesarului, operatie care se realizeaza prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei reprezentand diferenta dintre nivelul existent in sold al provizioanelor specifice de risc de credit si cel al necesarului. Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se refera la anularea acestora in cazul realizarii riscului de credit si se va realiza prin reluarea pe venituri a sumei reprezentand nivelul existent in sold al provizioanelor specifice de risc de credit aferente creditelor siasau plasamentelor care se scot in afara bilantului.

Banca este autorizata sa utilizeze provizioanele specifice de risc in urmatoarele situatii:

a. pentru creantele din creditele acordate si dobanzile aferente acestora, in cazul debitorilor intrati in lichidare judiciara, la care instanta a dat hotararea de deschidere a procedurii de faliment;

b. cel putin una din sumele respective inregistreaza un serviciu al datoriei mai mare de 360 de zile;

c. s-a investit cu formula executorie contractul de credit, precum si contractele de garantie, daca este cazul, hotararea judecatoreasca definitiva ce dispune asupra contractului de credit, precum si asupra contractelor de garantie, daca este cazul, sau asupra contractului de plasament.

d. s-a declansat procedura de executare silita in cazul persoanelor fizice sau juridice.

Analiza non-financiara presupune constituirea unei baze de informatii de natura economica, sociala, politica, de piata, etc. care permite cunoasterea unor fenomene ce pot genera riscuri in activitatea agentului economic. Evaluarea si limitarea riscurilor in activitatea de creditare, precum si determinarea expunerii bancii fata de debitor, presupun identificarea si examinarea riscurilor non-financiare. Riscurile generate de aceste fenomene sunt completate cu analize detaliate privind produsele fabricate de firma solicitatoare de credite, precum si pietele pe care se desface si se aprovizioneaza firma in cauza. Pentru aprecierea firmei conteaza foarte mult metodele de marketing aplicate de managerii sai, competitivitatea produselor si stabilitatea segmentelor de piata cucerite.

Inspectorul de credit analizeaza si influenta factorilor non-financiari la care este expus agentul economic, pentru a minimiza riscul in acordarea creditului. Cunoasterea in ansamblu a factorilor non-financiari si interpretarea lor corecta, alaturi de analiza financiara si aspectele legate de garantiile asiguratorii, este foarte importanta in luarea deciziei de creditare a agentului economic.

Factorii non-financiari interni se refera la aspecte proprii de care depinde activitatea agentului economic si in principal la:

Sectorul de activitate. Este important sa se cunoasca si sa se culeaga informatii din sectorul in care agentul economic isi desfasoara activitatea pentru a putea evalua riscul din ramura, studiind urmatorii factori: gradul de industrializare, nivelul costurilor fixe, modificari ale capitalului, locul agentului economic in ramura de activitate, profitabilitatea si competitivitatea ramurii industriale si altele;

Managementul - ceea ce presupune identificarea elementelor ce definesc reputatia, calificarea, experienta in conducere;

Strategia - care trebuie cunoscuta si analizata pentru a putea aprecia riscurile viitoare. Aceasta se refera la: gradul de dezvoltare si extindere, posibilitatile de pregatire si specializare a personalului operativ.

Factorii non-financiari externi sunt independenti de agentul economic si tin de: conjunctura generala macro-economica, tendintele legislative, sociale si politice. Astfel, pot apare urmatoarele riscuri:

riscul decurgand din nationalizarea investitiilor;

riscul ce deriva din politica vamal - tarifara a statului;

riscul determinat de neaplicarea regimului preferential;

riscul de tara.

Analiza riscului de creditare implica in principal doua momente: evaluarea riscului; asumarea riscului. Activitatea de analiza si evaluarea riscului de creditare se efectueaza avandu-se in vedere in mod obligatoriu urmatoarele categorii de riscuri: riscul financiar; riscul comercial; riscul de garantie; riscul managerial; riscul de senzitivitate.

Desi realizarea analizei si evaluarii riscului de creditare este obligatorie pentru orice client care doreste sa obtina un credit, modul sau de concretizare implica aspecte specifice in functie dupa cum clientul este persoana juridica sau fizica.

In cazul persoanelor juridice, riscul financiar (RF) reflecta dificultati ce pot apare in activitatea financiara a firmei legate mai ales de posibilitatile de achitare la termen a obligatiilor catre banca.

Datele de referinta vizate de asemenea analize vor fi cele de la finele ultimului an, precum si din luna anterioara solicitarii creditului. Pentru societatile comerciale cu activitatea mai mica de un an datele de referinta sunt cele de la finele ultimului semestru si din luna anterioara solicitarii creditului. Analiza riscului financiar se efectueaza cu ajutorul metodei scorurilor (Z) bazata pe modelul J.Conan si M.Holder, care permite evaluarea riscului de faliment si are la baza urmatoarea formula de calcul:

Z=0,24X₁+0,22X₂+0,16X₃-0,87X₄-0,10X₅, in care variabilele X₁ X₅ sunt indicatori economico - financiari, iar constantele cu care sunt amplificati acestia sunt indicatori de natura statistica, exprimand ponderea variabilelor in evaluarea riscului de faliment.

X₁=Excedent brut de exploatare/ Datorii totale

Excedentul brut de exploatare = venituri din exploatare - cheltuieli din exploatare: X₂=Capital permanent/ Active torale; X₃=Active circulante (fara stocuri)/ Active totale; X₄=Cheltuieli financiare/ Cifra de afaceri; X₅=Cheltuieli de personal/ Valoarea adaugata.

Interpretarea riscului de faliment se va efectua dupa cum urmeaza:

a. Z > 0,16 situatia financiara a firmei este foarte buna, riscul de faliment este mai mic de 10%;

b. 0,10 < Z < 0,16 situatia financiara a firmei este buna/ riscul de faliment fiind cuprins intre 10% si 30%;

c. 0,04 < Z < 0,10 situatia financiara a firmei este in atentie, riscul de faliment fiind cuprins intre 30% si 65%;

d. Z < 0,04 riscul de faliment este mai mare de 65%.

Riscul comercial (RC) pentru persoanele juridice reprezinta incertitudinea ce poate sa apara la incasarea creantelor siasau plata furnizorilor, si va fi evaluat cu ajutorul urmatorilor indicatori:

a. Perioada medie de incasare a creantelor (P_mIC), reprezentand numarul mediu de zile in care se incaseaza creantele fata de cifra de afaceri din perioada respectiva, se determina pe baza formulei:

P_mIC = Creante/ Cifra de afaceri x numar de zile

Sursa de date: creante - randul 29 din "date informative" anexa la bilant sau la situatia patrimoniului; cifra de afaceri - randul 3 din "rezultate financiare".

b. Perioada medie de plata a furnizorilor (PmP1.F.), reprezentand numarul de zile in care sunt platiti furnizorii fata de cifra de afaceri din perioada respectiva, se determina pe baza formulei:

P_mP₁F = Furnizori neplatiti / Cifra de afaceri x numar de zile

Sursa de date: furnizori - randul 71 din "situatia patrimoniului".

Evaluarea riscului pe baza indicatorilor calculati se face potrivit relatiilor care urmeaza: P_mIC > P_mP₁F - risc mare; P_mIC = P_mP₁F - risc mediu; P_mIC < P_mP₁F - risc redus

Riscul de garantie (RG), in cazul firmelor este reprezentat de posibilitatea aparitiei unor dificultati legate de valorificarea bunurilor aduse in garantie in situatia in care imprumutatul nu ramburseaza creditul si nu plateste dobanzile aferente conform contractului de credite. Evaluarea riscului de garantie se face in functie de nivelul valoric al acestora si al rapiditatii posibilitatilor de valorificare, considerandu-se ca fiecarui grad de siguranta ii corespund situatii specifice:

a. Siguranta maxima: garantii neconditionate si irevocabile emise de Ministerul Finantelor pe baza mandatului Guvernului Romaniei acordat prin acte normative, scrisori de garantie emise de banci, neconditionate, bilete la ordin avalizate de banci, cambii acceptate de tras si avalizate de banci, gaj cu deposedare, depozite bancare in valuta sau lei, precum si garantii emise de Fondul Roman de Garantare a Creditelor si Fondul Roman de Garantare a Creditului Rural;

b. Siguranta medie: ipoteci asupra cladirilor cu destinatie spatii industriale, spatii comerciale, precum si asupra terenurilor din intravilan, bunuri mobile procurate din credite, cesiuni asupra creantelor din exporturi cu plata prin acreditive irevocabile emise de banci;

c. Garantii nesigure: cladiri cu destinatia de locuinta, stocuri de produse agroalimentare, industriale, semifabricate, materii prime, ipoteci asupra cladirilor din zonele rurale si terenurilor din extravilan, alte garantii.

Riscul managerial (RM) al firmelor este determinat de calitatea echipei de conducere a firmei si va fi analizat pe baza cunoasterii directe a acesteia de catre economistul (referentul) bancii careia i s-a adresat cererea de credit.

Evaluarea riscului managerial se va face in functie de urmatoarele caracteristici ale echipei de conducere:

a. este (nu este) calificata si are (nu are) experienta indelungata in domeniul in care firma isi desfasoara activitatea;

b. evolutia in timp a indicatorilor economico - financiari, a demonstrat (nu a demonstrat) capacitatea necesara in conducerea eficienta a afacerii;

c. calitatea relatiilor cu proprietarii (asociatii), cu salariatii, spiritul organizatoric si de echipa, adaptarea la schimbari;

d. a avut (nu a avut) relatii corespunzatoare cu banca: a (nu a) efectuat operatiuni prin contul deschis; a (nu a) deschis conturi la alte banci; a (nu a) rambursat la termen imprumuturile); a (nu a) platit la termen dobanzile, iar cu partenerii de afaceri: sunt (nu sunt) parteneri permanenti, si-a (nu si-a) platit la timp furnizorii, daca a fost implicata in evaziuni fiscale.

Riscul de senzitivitate se stabileste pe baza analizei de profil, pentru investitiile pe termen mediu si lung (atat pentru persoanele juridice cat si persoane fizice).

Orice decizie a agentilor economici, in ceea ce priveste dezvoltarea si restructurarea productiei, retehnologizarea sau modernizarea fondurilor fixe care poate fi pusa in aplicare cu ajutorul creditelor pe termen mediu si lung, antreneaza un risc in obtinerea rezultatelor estimate initial, datorita influentei schimbarilor ce se manifesta neincetat in mediul tehnic, financiar, economic, social, intern si extern. De aici, necesitatea analizei senzitivitatii variantelor studiate fata de schimbarile probabile precum si a coeficientului de risc sub influenta factorilor ce nu au putut fi luati in considerare in mod explicit.

Asemenea schimbari se pot concretiza in: cresterea preturilor materiilor prime; cresterea costului echipamentului (intre momentul elaborarii proiectului si achizitionarea acestuia); cresterea salariilor; cresterea valorii investitiei pe parcursul realizarii sale; majorarea costurilor de productie; prelungirea nejustificata a duratei de executie fata de prevederile proiectului; existenta unor calamitati, aparitia sau intensificarea concurentei externe, etc.

In analiza senzitivitatii se folosesc doi indicatori foarte importanti:

RIRB - rata de rentabilitate financiara calculata pe baza fluxului de numerar pentru varianta de baza, indicator calculat pana acum pentru toate proiectele de investitii.

RIRF - rata de rentabilitate financiara calculata pe baza aceluiasi flux de numerar, la care se aplica o crestere de 1% a costurilor de productie fata de venituri, ca urmare a actiunii cumulate a factorilor mai sus-mentionati.

Coeficientul de risc fata de varianta de baza, se calculeaza dupa formula: r = (RIRB - RIRF)/RIRB x 100%.

Conditiile care se cer indeplinite pentru admiterea creditului si deci pentru ca banca sa-si asume riscul de senzitivitate sunt urmatoarele:

RIRF sa fie mai mare decat rata dobanzii aferenta creditului propus spre aprobare; si apoi r < 75%.

Riscul total (RT) de credite se va determina pe baza punctajelor acordate pe clase de risc:

RT = RF + RC + RG + RM + RS (numai pentru creditele de investitii)

Clasele de risc: clasa I 100 - 80 puncte; clasa II 79 - 65 puncte; clasa III < 65 puncte.

Semnificatia claselor de risc:

Clasa de risc I - Societatile comerciale din aceasta clasa au performante financiare foarte bune, fapt care permite achitarea la scadenta a obligatiilor fata de banca. Se prefigureaza mentinerea si in perspectiva a performantelor financiare, iar garantiile oferite de acesti clienti ofera siguranta maxima. Riscul de creditare este minim.

Clasa de risc II - Performantele financiare ale firmelor analizate sunt bune, dar nivelul prezent nu poate fi mentinut in perspectiva. Garantiile oferite de client confera o siguranta medie. Riscul de creditare este mediu, avizul favorabil va fi dat numai cu indeplinirea unor conditii suplimentare privind indicatorii financiari si garantiile.

Clasa de risc III - Performantele financiare sunt scazute sau indica pierdere, nu pot fi platite datoriile catre banca, iar garantiile prezentate nu asigura posibilitati de transformare rapida in lichiditati. Riscul de creditare este foarte mare. Asumarea riscului este data de decizia privind avizarea (favorabila, nefavorabila) a creditelor fiind etapa care constituie momentul final in procedura de analiza si evaluare a riscului de creditare.

Analiza si evaluarea riscului de creditare in situatia persoanelor fizice se efectueaza asemanator cu cea pentru celelalte categorii de agenti economici (pe care am prezentat-o in capitolul I), cu urmatoarele precizari:

a. riscul financiar este legat de posibilitatea aparitiei unor dificultati ale solicitantului privind realizarea veniturilor care sa-i asigure acoperirea consumului propriu, inclusiv plata impozitelor si a taxelor comunale, precum si a excedentului necesar rambursarii si platii dobanzilor bancare. Determinarea veniturilor posibil de realizat se va face pe baza: adeverintei de avere (stare materiala) eliberata de primarie; adeverintei de venituri de la locul permanent de munca al solicitantului sau ale membrilor de familie cu care gospodareate impreuna; declaratiile de impunere; extrasele conturilor de disponibilitati.

Evaluarea riscului financiar se face in functie de volumul veniturilor si cheltuielilor si a diferentei dintre acestea (V-C), riscul fiind apreciat prin compararea acestei diferente cu creditul solicitat, astfel: daca V-C > suma solicitata - risc redus; daca V-C = suma solicitata - risc mediu; daca V-C < suma solicitata - risc mare.

b. riscul managerial este dat si de calitatile profesionale si morale ale persoanei fizice si va fi apreciat in functie de: varsta, pregatirea profesionala si experienta in domeniu; modul in care este cunoscuta persoana respectiva in localitate; relatiile persoanei fizice cu banca, cu organele locale.

c. riscul de garantie (RG) este dat de aparitia unor incertitudini la valoarea bunurilor aduse in garantie in situatia in care imprumutatul nu achita la termen obligatiile asumate prin contractul de credite, fiind apreciat astfel: garantii cu siguranta maxima: scrisori de garantie emise de banci, neconditionate, bilete la ordin avalizate de banci, cambii acceptate de tras si avalizate de banci, gaj cu deposedare, depozite bancare in valuta sau lei, precum si garantii emise de Fondul Roman de Garantare a Creditului Rural si Fondul Roman de Garantare a Creditelor pentru intreprinzatorii privati; garantii cu siguranta medie: ipoteci asupra cladirilor cu destinatie de spatii industriale, spatii comerciale, precum si asupra terenurilor din intravilan, bunuri mobile procurate din credite; garantii nesigure: ipoteci asupra cladirilor din zonele rurale si terenurilor din extravilan, alte garantii.

d. riscul de senzitivitate va fi analizat conform prevederilor pentru persoane juridice, intrucat acestea li se aplica deopotriva si persoanelor fizice.

e. riscul total de creditare se va determina pe baza punctajelor acordate pe clase de risc intr-un mod asemanator cu metodologia prevazuta pentru persoane juridice dar aplicandu-se alte punctaje.

RT = RF + RC + RG + RM + RS (numai pentru creditele de investitii)

Clasele de risc: clasa I 100 - 85 puncte; clasa II 84 - 75 puncte; clasa III < 75 puncte.

In procesul de gestionare globala a riscului de creditare, bancile se orienteaza pe baza a doua principii clasice si anume: diviziunea riscurilor, limitarea riscurilor.

Diviziunea riscurilor urmareste minimizarea riscului global de creditare prin evitarea concentrarii portofoliului de credite si diversificarea plasamentelor de credite. Concentrarea portofoliului de credite echivaleaza cu o structura dezechilibrata a activelor bancare, in care ponderea unui anumit grup de debitori atinge un nivel ridicat. Se are in vedere diversificarea portofoliului de credite din punct de vedere sectorial, al formei de proprietate a debitorilor, geografic si al scadentelor, precum si prin monitorizarea atenta a creditelor acordate unui grup de debitori intre care exista relatii economice de interdependenta sau a persoanelor aflate in relatii speciale cu banca.

Limitarea riscurilor vizeaza aspectul cantitativ pe care il imbraca aplicarea practica a primului principiu. Acest principiu are un caracter normativ si autonormativ. Deci, limitele privind angajamentele bancare fata de diferitele componente ale portofoliului de credite au un caracter de norme care, la randul lor, pot fi de doua feluri:

norme interne - proprii fiecarei banci, care sunt folosite ca instrument de minimizare a expunerii globale la risc. Este de retinut ca aceste norme nu sunt la discretia fiecarei unitati bancare sau retea de unitati bancare, ci trebuie sa se circumscrie in cadrul de variabilitate a permisiunilor acordate de banca centrala;

norme ale autoritatii bancare - prin care se reglementeaza, inclusiv permisivitatea normelor interne si urmaresc diminuarea (limitarea) expunerii la risc atat fiecarei banci cat si a sistemului bancar in ansamblul sau. Normele interne pot fi globale si specifice. Cele globale stabilesc o limita maxima pentru angajamentele bancii in operatii ce comporta risc de creditare, limita care se stabileste ca procent din activele totale. Normele specifice apar sub forma de plafoane stabilite pentru categorii de debitori in functie de forma de proprietate, sectorul de activitate, zona teritoriala in care opereaza si durata angajamentului bancar.

In ultimul deceniu, sub incidenta unor fenomene economice, politice, sociale si financiare de mare anvergura, problematica riscului de credit este marcata de noi tendinte. In acest context, fuziunea societatilor bancare s-a impus ca o metoda moderna de gestionare a riscului global de creditare atat in cadrul fiecarei tari cat si la scara internationala. Noua entitate bancara realizata in urma fuziunii dispune de un capital consolidat, care acopera mai bine pierderile determinate de producerea riscului de creditare.

4.3. Performanta bancara din Romania in relatia de credit

Rezultatele activitatii bancare trebuie determinate atat sub forma unor valori absolute cat si sub forma unor valori relative, pentru a realiza comparatii cu concurenta. Asa cum mentioneaza Steve Robinson "cu cat se cunoaste mai mult referitor la activitatea operationala a firmei, cu atat va fi mai buna selectia indicatorilor folositi". Astfel, consideram ca nu poate fi utilizat acelasi set de indicatori, pentru fiecare operator din cadrul sistemului bancar romanesc, la evaluarea rezultatelor finale fiind necesar de stabilit pozitia actuala a societatii bancare pe piata bancara (cota de piata) si politica stabilita de management pentru viitorul orizont de timp, dar si o cuantificare exacta a impactului nefavorabil al deteriorarii economiei in perioada de tranzitie asupra calitatii portofoliului de credite la bancile care au creditat economia Romaniei.

Marja neta din dobanzi reprezentand raportul dintre venitul net din dobanzi si activele valorificate:

M_vd = (D_i - D_p) / A_v x 100, unde: M_vd - marja neta (a veniturilor din dobanzi); D_i - dobanzi incasate; D_p - dobanzi platite; A_v - active valorificate.

Rata utilizarii activelor

R_va = TV / TA x 100, unde: TV - total venituri; TA - total active.

Marimea acestui indicator depinde de nivelul dobanzii pe piata si de structura activelor bancare.

Rata profitului

R_pr = P_n / TV x 100, unde: P_n - profit net; TV - total venituri.

Marimea indicatorului depinde de raportul intre veniturile si cheltuielile bancare si de structura veniturilor si costurilor bancare.

4. Rata rentabilitatii economice este considerata cel mai relevant indicator al eficientei bancare, deoarece reflecta capacitatea bancii de a obtine profit.

R_re = P_rn / TA x 100, unde: P_rn - profit net; TA - total active; R_re - rata rentabilitatii economice.

Rata rentabilitatii financiare exprima raportul dintre profitul net si capital, fiind o masura relevanta pentru rezultatele managementului bancar in ansamblul lor si pentru actionari intrucat arata care este efectul angajarii lor in activitatea bancii.

R_rf = Profit net / Capital x 100.

Radiografia performantei bancare poate fi pusa in evidenta de modelul clasic de analiza - sistemul DuPont, care compara riscul cu profitul obtinut de societatea bancara prin balansarea castigurilor cu pierderile rezultate in urma producerii riscului.

ROA = Profit net / Total active x 100; Efect de levier = Total active / Capital propriu x 100.

Tranzitia unei economii de la sistemul de comanda centralizata la economia de piata trebuie insa abordata pornind de la o dubla interogatie. Se doreste trecerea la economia de piata sau se doreste trecerea la o economie moderna de piata, potrivit principiului eficientei, transformarii calitative mari cu eforturi si indeosebi costuri sociale atenuate?

Raspunsul il poate da numai factorul politic decident, dar numerosi oameni de stiinta din Europa Centrala si de Est - parte a continentului supusa direct transformarilor - membrii ai Grupului Agenda au incercat sa defineasca anumite cauzalitati a fenomenelor, sa identifice cai de transformare si metode de aplicare. Indiferent de formele lor specifice, aceste programe contin trei masuri fundamentale: 1. liberalizarea economica prin desfiintarea controlului asupra preturilor si productiei; 2. stabilizarea macroeconomica prin controlul masei monetare si prin eliminarea deficitului bugetar; 3. vanzarea proprietatii de stat catre persoane si corporatii particulare".

Aceasta schema odata formulata a fost mai mult sau mai putin importata-exportata, cu sprijinul unor prestigioase institutii financiare, cum ar fi Fondul Monetar International, Banca Mondiala etc. si s-a aplicat in toate economiile tarilor est-europene, cele trei obiective alcatuind targetul principal, pentru atingerea caruia, factorii politico - decidenti au dezvoltat complexe scheme de factori - mijloace si cai de actiune, diferentiate doar de ritmul si metoda de realizare.

Obiectivul reformei sistemului bancar trebuie sa fie acela de a face posibila crearea unor noi active financiare care sa corespunda proprietatii nou create si sa poata fi apreciate in cadrul unor piete nou formate, piata creditului fiind una din cele mai vizate de reforma. In Romania s-a reusit indeosebi dupa restructurarea sistemului bancar demarata in anul 1998 si odata cu cresterea ponderii capitalului privat in sistemul bancar, eliminarea interventiei politice in procesul creditarii economiei nationale. Odata eliminata interventia politica in activitatea de creditare se impune in conditiile realizarii procesului dezinflationist, a accentuarii concurentei dintre bancile comerciale, a unui grad de concentrare relativ crescut in cadrul sistemului bancar romanesc si a erodarii marjelor de profit, cresterea performantei bancilor in creditarea economiei pe masura realizarii restructurarii acesteia.

Pentru aceasta trebuie pornit de la evolutiile economice ale ultimilor ani fata de care, credem ca principalele orientari ale politicilor macro-economice, ar trebui sa fie urmatoarele: a. Reducerea deficitului Bugetului consolidat al Statului; b. Continuarea procesului dezinflationist; c. Reducerea pierderilor din economie; d. Corelarea stricta a cresterilor salariale cu productivitatea muncii pe ramuri; e. Reducerea deficitului extern.

Pentru eficienta politicilor macro-economice si mai ales pentru realizarea unei politici monetare flexibile, dar prudente, in perspectiva integrarii Romaniei in randul tarilor membre ale CEE, obiectivul primordial al Reformei bancare in Romania, devine adoptarea unor politici bancare menite sa pregateasca esalonat, in timp, accederea Romaniei la Piata Bancara Europeana, prin integrarea propriului sistem bancar in sfera liberei circulatii a capitalurilor si schimburilor de servicii in spiritul Tratatului de la Roma si obiectivului Actului Unic adoptat in decembrie 1985 de Consiliul Comunitatii.

Concepte-cheie risc de credit, risc economic, metoda variantelor optimista si pesimista, metoda analizei de sensibilitate, metoda bazata pe calcului probabilitatilor de aparitie a factorilor de risc, metoda echivalentului sigur, metoda anuitatilor, Centrala Riscurilor Bancare (CRB), Registrul Central al Creditorilor (RCC), Registrul Creditelor Restante (RCR), BNR, Centrala Incidentelor de Plati (CIP), birou de credit, fond de garantare a depozitelor in sistemul bancar, provizioane specifice de risc de credit, serviciu al datoriei, credit standard, credit in observatie, credit substandard, credit indoielnic, credit pierdere, risc de lichiditate, risc de piata, risc de faliment, risc de sistem, risc asigurabil, risc reasigurabil, garantie reala, garantie personala, portofoliu de credite.