SISTEMUL FISCAL AL ROMANIEI IN ETAPA ACTUALA

SISTEMUL FISCAL AL ROMANIEI IN ETAPA ACTUALA

Conceptul de sistem fiscal si functiile acestuia

Sistemul fiscal reprezinta modul de cercetare si actiune, procedeele si modalitatile de investigare in vederea prevenirii, constatarii si inlaturarii cazurilor de sustragere de la calcularea, evidenta si plata impozitelor si taxelor cuvenite statului.

Totalitatea impozitelor si taxelor provenite de la persoanele juridice si persoanele fizice care-i procura statului o parte covarsitoare din veniturile bugetare, formeaza sistemul fiscal.

Cu un sens oarecum similar in practica fiscala se utilizeaza si notiunea de fiscalitate. Astfel, intr-un dictionar, fiscalitatea este definita ca fiind un: "Sistem de constituire a veniturilor statului prin redistribuirea venitului national cu ajutorul impozitelor si taxelor, reglementate prin norme juridice".

Sistemul fiscal cuprinde o diversitate de impozite, taxe si alte varsaminte obligatorii, care afecteaza veniturile tuturor persoanelor fizice sau juridice, mai ales prin intermediul preturilor.

Orice sistem fiscal prezinta urmatoarele doua caracteristici:

Esclusivitatea aplicarii: care presupune faptul ca el se aplica intr-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau pentru un sistem bugetar (buget central si bugete locale).

Autonomia tehnica: un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic daca este un sistem fiscal complet, ceea ce inseamna ca aceasta contine toate regulile de asezare, lichidare si incasare necesare pentru punerea sa in aplicare.

Aceasta autonomie are loc chiar daca continutul unui sistem fiscal dat a fost elaborat sub influenta directa sau indirecta a altui sistem fiscal sau daca el evolueaza in aceeasi directie cu aceasta din urma.

Daca un sistem fiscal prezentand cele doua caracteristici de mai sus, a fost elaborat de organele proprii ale teritoriului in care se aplica, se poate vorbi de o autonomie fiscala completa sau de suveranitate fiscala.

Statul suveran din punct de vedere fiscal si politic poate, deci, sa exercite o putere fiscala absoluta in cadrul teritoriului sau.

Sistemul fiscal consta intr-un ansamblu de masuri si actiuni intreprinse de stat printr-o politica fiscala adecvata in ceea ce priveste: rolul impozitelor si taxelor; tipuri de impozite si taxe, impunerea, perceperea si utilizarea impozitelor si taxelor.[2]

Sistemul fiscal ca ansamblu de principii, reguli si mod de organizare, se materializeaza in legi sau acte normative cu putere de lege emise cu scopul de a colecta veniturile statului si a reglementa cheltuirea acestora. Totodata, acesta determin a capacitatea statului de a finanta cheltuielile si de a-i proteja pe cei slabi. In Romania, sarcina crearii unui sistem si a unei strategii fiscale revine legislativului (Parlamentului) si executivului (Guvernului).

Politica fiscala a statului este un factor determinant, in sensul ca, atat executivul cat si legislativul trebuie sa stabileasca sistemul fiscal pe care il practica, cat si strategia de urmat in cadrul administratiei fiscale.

Sistemul fiscal in Romania trebuie sa indeplineasca doua conditii:

sa aiba criterii precise;

sa existe o manifestare de vointa din ambele parti, inclusiv vointa politica.

Sistemul fiscal trebuie sa fie :

unitar ;

simplu, sa predomine autoimpunerea;

eficient;

realizat cu costuri mici (ex: impozitul pe salarii care este un impozit care se realizeaza prin stopaj la sursa si ale carui costuri de realizare sunt foarte mici);

cu o strategie clara, corecta si eficienta;

sa fie dirijat astfel incat sa urmareasca strangerea tuturor obligatiilor;

sa fie computerizat;

sa fie astfel orientat incat sa beneficieze de o structura organizatorica optima;

sa dispuna de personal fiscal cu o inalta pregatire de specialitate.

Sistemul fiscal reprezinta unul din instrumentele cele mai importante pe care statul le foloseste in conducerea activitatii economice si sociale, in vederea indeplinirii in bune conditii a tuturor functiilor sale.

Rolul sistemului fiscal capata valente deosebite in conditiile economiei de piata, cand metodele centralizate trebuie sa faca loc unor parghii economice si financiare pe care statul sa le foloseasca in relatiile sale cu agentii economici.

Infaptuirea reformei fiscale este deosebit de importanta atat ca parte integranta a ajustarii structurale pentru reducerea dezechilibrelor grave, contribuind astfel la o repartizare mai eficace si mai echilibrata a resurselor, cat si ca parte integrata a unei politici de stabilizare pentru o reducere a cheltuielilor publice si pentru o crestere a veniturilor statului fara distorsiuni exagerate in masura sa stabileasca un echilibru macroeconomic.

In perioada de tranzitie la economia de piata, statele isi asuma rolul de a crea cadrul economic, institutional si juridic in vederea realizarii functionalitatii pietei concurentiale, care sa joace rolul hotarator in reglarea sau autoreglarea proceselor economice.

Autoritatile publice influenteaza selectiv activitatile economice prin politica fiscala, monetara si valutara cu ajutorul finantarii unor obiective si actiuni pe seama resurselor publice, a unor instrumente economico-financiare cum sunt: impozitele si taxele, transferurile si subventiile, creditele, preturile, cursul de schimb.

Politica in domeniul fiscal trebuie sa stabileasca volumul si provenienta resurselor bugetare si extrabugetare care pot constitui fondurile financiare ale statului, metodele de prelevare utilizate, precum si obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale.

Sistemul fiscal indeplineste urmatoarele functii principale:

o functie de asigurare a resurselor financiare necesare statului pentru financiarea actiunilor ce decurg din indeplinirea functiilor sale: invatamant, cultura, sanatate, asistenta sociala, ordine publica, etc.

o functie economica, de stimulare a bunei desfasurari a activitatii agentilor economici;

o functie sociala, in sensul favorizarii categoriilor de agenti economici ce isi desfasoara activitatea in conditii mai dazavantajoase fata de cele normale

o functie de control.

Parghiile financiare oferite de sistem, sub forma impozitelor si taxelor dau posibilitatea statului sa exercite controlul asupra economiei in anumite limite prin aparatul sau specializat de control financiar. Totul depinde de competenta cu care sunt utilizate aceste parghii.

Prin aceste parghii, controlul financiar al statului, are posibilitatea sa penetreze in componentele activitatii unui agent economist si sa realizeze o "radiografie" destul de completa a legalitati si eficientei economice si sociale cu care isi desfasoara acesta activitatea.

Controlul realizat prin aceste parghii poate oferii informatii care sa fie avute in vedere in orientarea activitatii de asezare si percepere a impozitelor si taxelor pentru o mai buna indeplinire a functiilor economice si sociale a acestora.

Pentru ca sistemul fiscal sa-ti indeplineasca in mod corespunzator functiile sale, reglementarile fiscale trebuie sa se caracterizeze prin claritate, precizie, sa cuprinda elemente necesare aplicarii obiective, unitare, corecte si fara echivoc a prevederilor lor de catre platitori si de catre aparatul de control fiscal deopotriva.

Prin utilizarea sa ca instrument al deciziilor politice, sistemul fiscal este in acelasi timp generator si rod al politicii fiscale, adica face sa functioneze diferite tehnici si mecanisme de prelevare a impozitelor in scopuri politice, economice sau/si sociale.

Politica fiscala poate fi definita ca un ansamblu de masuri de ordin fiscal, luate atat pentru procurarea de catre stat a veniturilor necesare balansarii cheltuielilor publice, cat si pentru o favorizare pe termen mediu si lung, cresterea economica.

O alta opinie despre definitia politicii fiscale, considera ca: "politica fiscala cuprinde metodele si mijloacele concrete de procurare a resurselor financiare utilizate de stat pentru reglementarea proceselor economice si a relatiilor sociale".

Politica in domeniul fiscal trebuie sa stabileasca volumul si provenienta resurselor bugetare si extrabugetare, care pot constitui fondurile financiare ale statului, metodele de prelevare utilizate, precum si obiectivele economice ce trebuiesc atinse de instrumentele fiscale.

Politicii fiscale, ca parte integranta a politicii bugetare a unui stat, ii revin sarcini bine definite :

a.     Conceperea sistemului general de impozite si taxe;

b.     Stabilirea nivelului general si particular al fiscalitatii;

c. Colectarea la timp si in cuantumul preconizat a platilor directe si indirecte ale contribuabililor, cu costuri cat mai mici;

d. Prevenirea si combaterea evaziunii fiscale.

Elaborarea politicii fiscale este un act de decizie complex care trebuie sa urmareasca urmatoarele probleme:

criterii  de eficienta

reducerea fluctuatiilor si a instabilitatii economice;

veniturile consumatorilor si protejarea acestora;

distribuirea initiala a veniturilor care trebuie sa influenteze activitatea economica, investitiile si consumul

1.2. Echitatea fiscala -forme de realizare in cadrul unui sistem fiscal coerent

Echitatea fiscala este un principiu prin care puterea politica isi gaseste rasunetul in mediul social, in sensul fiscalitatii, aplicarea principiului echitatii inseamna impunerea diferentiata a veniturilor si averii contribuabililor in raport de capacitatea contributiva a acestora si stabilirea unui regim neimpozabil pentru veniturile mici ale unor paturi defa­vorizate.

Aplicarea acestui principiu presupune stabilirea conditionarilor si a criteriilor tehnice de aplicare care se refera, in principal, la:

stabilirea prin lege a valorii minime a venitului neimpozabil si a categoriilor sociale beneficiare. Venitul minim neimpozabil se refera la persoane fizice, iar acesta trebuie sa asigure finantarea conditiilor minime de trai decent ale contribuabilului.[4]

obligatia fiscala trebuie stabilita pe verticala, in functie de capacitatea contributiva a contribuabilului, adica in raport de marimea veniturilor sau averii care face obiectul impunerii, precum si de marimea cheltuielilor necesare intretinerii personale si a familiei. Echitatea verticala proclama diferentierea impozitului in functie de marimea acestuia si se traduce prin stabilirea unei marimi diferite a impozitului, daca este diferita capacitatea contributiva a contribuabilului.

Aplicarea principiului echitatii verticale porneste de la premisa ca utilitatea marginala a fiecarei unitati suplimentare de venit este descrescatoare. Aceasta pune in aplicare ipo­teza ca de la un anumit nivel al veniturilor cresterea acestora va antrena o descrestere a cererii de bunuri si servicii.

Apare "pragul de saturare' care ar "deturna' veniturile realizate din zona de consum catre zona de economisire, ceea ce permite statului preluarea unui impozit mai ridicat.

Ipoteza descresterii cererii de bunuri si servicii in cazul cresterii peste un anumit nivel a veniturilor obiectivizeaza ideea ca impozitul creste odata cu cresterea venitului.

Daca valoarea nevoilor de bunuri si servicii creste concomitent cu cresterea venituri­lor, atunci cresterea impozitului micsoreaza gradul de satisfactie a contribuabilului, ceea ce semnifica si cresterea utilitatii marginale a venitului. Ideea descresterii gradului de satisfactie, existenta deci a unui sacrificiu au facut obi­ectul unor analize teoretice profunde in literatura de specialitate din strainatate, cat si din Romania.

Pentru prima data, problematica teoretica a impozitului si impactul acesteia asupra utilitatii marginale a venitului concretizata in "sacrificiu' au fost analizate de John Stuart Mil care a evidentiat, in esenta, ca justitia fiscala nu inseamna egalizarea obligatiilor fis­cale pentru toti contribuabilii, ci egalizarea sacrificiilor consimtite si acceptate ori a pier­derilor suportate.

In epoca contemporana, Musgrave R si Musgrave P., in lucrarea "Public finance in theory and practice' publicata in anul 1980, abordeaza problema egalizarii sacrificiului prin conceptualizarea a trei sacrificii: absolut, proportional si marginal.

Potrivit conceptiei autorului, sacrificiul absolut impune ca orice contribuabil sa accep­te sacrificarea aceleiasi valori de utilitate totala, indiferent de valoarea utilitatii venitului inainte de impozitare.

Potrivit teoriei sacrificiului marginal, fiecare contribuabil trebuie sa accepte acel nivel al impozitului, incat sarcina fiscala totala repartizata asupra contribuabililor sa egalizeze utilitatea marginala a tuturor veniturilor dupa impozitare.[5]

Conform teoriei sacrificiului proportional, fiecare contribuabil sacrifica aceeasi pro­portie a utilitatii sale inaintea impozitarii.

Utilitatea marginala constanta a venitului antreneaza un impozit proportional, iar in conditiile unei rate descrescatoare constante a utilitatii marginale este antrenat un impozit progresiv.

3. pe orizontala, principiul echitatii presupune stabilirea aceleiasi marimi a sarcinii fiscale pentru persoanele care fac parte din aceeasi categorie sociala. Astfel, sarcina fisca­la a unei persoane fizice dintr-o categorie sociala se stabileste in raport cu cea a altei per­soane din aceeasi categorie sociala.

Principiul de echitate orizontala evidentiaza in teoria utilitatii marginale ca la un nivel de utilitate egal pierderea de utilitate este egala.

Relatia ce se stabileste intre utilitate si nivelul venitului evidentiaza ca, daca functia de utilitate marginala este aceeasi pentru toti contribuabilii, se verifica principiul egaliza­rii sacrificiilor prin principiul "la venit egal impozit egal'. Aceasta este insa o absolutiza­re teoretica, intrucat contribuabilii realizeaza utilitati marginale diferite din marimi iden­tice ale venitului, ceea ce evidentiaza ca masurile de personalizare a impozitului in scopul de a obtine o echitate orizontala pot fi supuse arbitrariului si distorsiunilor fiscale.

4. Principiul echitatii fiscale presupune ca impunerea sa fie generala, adica sa cuprin­da toate persoanele fizice si juridice care realizeaza venituri sau poseda avere materializa­ta sub orice forma, in conditiile in care presiunea fiscala devine din ce in ce mai greu su­portabila de catre contribuabili, iar deficitul bugetar exercita presiuni pentru cresterea fiscalitatii, cea mai importanta cale de iesire din aceasta "stramtoare fiscala' este largirea bazei de impozitare, atragerea tuturor categoriilor de persoane fizice sau juridice si a tutu­ror categoriilor de venituri in sfera fiscalizarii.

Realizarea acestui deziderat in conditiile actuale in Romania este conditionata de:

existenta si manifestarea unei disponibilitati politice pentru "destelenirea' intregii suprafete fiscale;

abandonarea ingerintelor repetate ale reprezentantilor unor institutii centrale si loca­ le ale statului in administratia fiscala (orientarea unor controale in alte directii, atragerea in zona coruptiei, impunerea unor decizii prin forta, mituire si santaj, amenintarea stabili­tatii locului de munca);

stimularea personalului din administratia fiscala, corelarea veniturilor acestuia cu importanta sociala a muncii, dificultatile, riscurile si presiunea neuropsihica pe care le presupune aceasta activitate, cresterea disponibilitatii de angajare in procesul demolarii structurilor solide ale evaziunii si fraudei fiscale.

Respectarea principiului echitatii fiscale presupune adoptarea unor mijloace si proce­duri tehnice de determinare a obligatiei fiscale, in practica fiscala s-a instituit de-a lungul istoriei procedura impunerii in sume fixe si cea in sume procentuale.

Impozitul in suma fixa, denumit impozit de capitatie, s-a aplicat incepand din perioa­da evului mediu, traversand si prima parte a epocii moderne si a fost abandonat, fiind considerat inechitabil, intrucat nu se determina pe baza venitului sau averii individului.

Metoda noua de impunere in cote procentuale se intalneste sub forma cotelor propor­tionale progresive si cotelor regresive.[7]

Ca si impunerea in suma fixa, cea in cote procentuale proportionale s-a dovedit defici­tara, intrucat repartizarea sarcinii fiscale nu are in vedere ca sporirea capacitatii contributive are loc pe masura cresterii veniturilor ori dobandirii unei averi mai importante.

Impunerea in cote progresive, introdusa pentru prima data in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, se individualizeaza prin cresterea nivelului cotei pe masura sporirii bazei impozabile.

Cresterea cotei progresive poate avea loc in ritm constant ori variabil, ceea ce face ca dinamica impozitului sa devanseze dinamica materiei impozabile.

Practica fiscala a adoptat impunerea progresiva simpla si impunerea progresiva pe transe de venit.

Impunerea in cote progresive simple utilizeaza aceeasi cota de impozit asupra masei impozabile a unui contribuabil prevazuta de lege, cota care creste pe masura sporirii ma­teriei impozabile.

Marimea impozitului se determina prin inmultirea cotei de impozitare aferente cu marimea masei impozabile.

Abordarea echitatii fiscale este un domeniu de permanenta actualitate, intrucat acesta este principiul care defineste calitatea unui sistem fiscal, cu implicatii profunde ce depa­sesc domeniul financiar, patrunzand in zona intereselor politice si sociale.[8]

Implicatiile diferite si complexe ale aplicarii principiului echitatii fiscale a generat, in special in plan teoretic, deosebiri mari de apreciere. Astfel, exista teoreticieni care apreci­aza echitatea sistemului fiscal prin echivalenta impozitului platit de contribuabil cu avan­tajele primite de la stat prin serviciile publice de care beneficiaza contribuabilul, ceea ce este greu de pus in evidenta daca se are in vedere-faptul ca unele servicii publice nu pot fi individualizate, acestea fiind prestate in folosul unei colectivitati.

Teoretizarea echitatii fiscale ofera si abordarea in functie de capacitatea contributiva care ar insemna ca repartizarea sarcinii fiscale sa se efectueze in functie de veniturile realizate. Determinarea capacitatii contributive poate fi apreciata de mai multi indicatori care o caracterizeaza: venitul, consumul, averea, iar alegerea unuia dintre acestia trebuie efectuata in functie de natura obiectului supus impozitarii.

Astfel, se poate aprecia ca impozitul asupra averii afecteaza mai mult contribuabilii care au spiritul economisirii mai dezvoltat, iar impozitul pe venit dezavantajeaza mai mult pe salariati.

Ca atare, in practica fiscala internationala, capacitatea contributiva este apreciata, in cele mai multe cazuri, prin folosirea concomitenta de indicatori ai venitului si consumului, ceea ce conduce la mentinerea unei ponderi insemnate a impozitului pe venit si taxelor de consumatie in structura veniturilor fiscale.

Repartizarea echitabila a sarcinii fiscale trebuie sa urmareasca respectarea acestui principiu, atat pe verticala, cat si pe orizontala.

Luand in consideratie echitatea pe orizontala care presupune, asa dupa cum s-a aratat, ca persoanele care au aceleasi venituri sa plateasca impozit egal, nu se poate face abstrac­tie in practica de faptul ca doua persoane care au aceleasi venituri au o capacitate contri­butiva diferita, avand, de exemplu, un numar diferit de persoane in intretinere. Practica a impus ca in aceste situatii sa se admita deduceri in functie de obligatiile familiale.[9]

Repartizarea sarcinii fiscale cu respectarea principiului echitatii pe verticala, ce pre­supune diferentierea tratamentului fiscal pentru contribuabilii cu capacitate contributiva inegala, este greu aplicabil, intrucat este dificil de masurat inegalitatea.

In teorie, dar si in practica, unii pledeaza pentru aplicarea unui impozit proportional, intrucat se mentine o proportie egala intre impozit si venit, iar altii apreciaza mai echita­bil impozitul progresiv, intrucat la o putere contributiva mai ridicata se justifica o cota de impozit progresiva, si nu proportionala.

Avantajele si dezavantajele utilizarii unui principiu sau altul face ca repartizarea sar­cinii fiscale sa se contureze ca o optiune politica si sa se racordeze la coordonatele si obiectivele politicii fiscale aplicate de executiv.

1.3. Sistemul fiscal european si efectuarea acestuia in cadrul sistemului fiscal romanesc

Aprecierea modernitatii unui sistem fiscal in general si, in particular, a celui din Ro­mania este un proces complex care presupune evaluarea pe baza unor criterii care vizeaza atat constructia si functionarea lui interna, cat si relatiile acestuia cu sistemele fiscale internationale.

Avand in vedere sensul final al modernitatii, aprecierea valorii sistemului fiscal trebuie facuta si in functie de capacitatea acestuia de a genera prosperitate si de a o distribui pe criterii acceptabile tuturor membrilor ori entitatilor economico-sociale.

Principalele criterii pe baza carora se poate aprecia modernitatea sistemului fiscal sunt:[10]

Acceptabilitatea ridicata a sistemului fiscal de catre contribuabil, care genereaza si consolideaza, pe de o parte, parteneriatul intre contribuabil si autoritatea fiscala si dimi­nueaza, pe de alta parte, efortul coercitiv al statului pentru aplicarea acestuia. Cresterea gradului de acceptabilitate presupune ca sistemul fiscal sa raspunda unor cerinte si exi­gente esentiale, cum ar fi:

claritate, simplitate si transparenta, care sa asigure intelegerea si aplicarea corecta a legislatiei fiscale. Contribuabilul trebuie sa fie asigurat de confortul intelegerii si aplicarii corecte, care la randul sau sa asigure administratiei fiscale "securitatea' incasarii tuturor obligatiilor datorate;

tratament nediscriminatoriu si receptivitatea fata de dificultatile cu care se confrunta contribuabilul, capacitatea si disponibilitatea de asistare a acestuia;

considerarea contribuabilului ca un partener cu drepturi si obligatii stabilite clar prin lege, si nu doar ca un platitor de impozite si taxe care are doar obligatia de a suporta po­vara impozitelor si taxelor;

rezonabilitatea cheltuielilor bugetare, eficienta ridicata a aplicarii prevederilor legis­latiei fiscale, adica realizarea unei unitati de venit cu cheltuieli bugetare cat mai reduse.

2. Compatibilitatea sistemului fiscal din Romania cu cerintele si exigentele impuse de adancirea interdependentelor fiscale dintre state, in conditiile adancirii proceselor de globalizare si mondializare a relatiilor financiare intre state. Compatibilitatea sistemului fis­cal din Romania in procesul de globalizare regionala europeana constituie un obiectiv
esential al aderarii la U.E. si exprima garantia unei integrari de succes in structurile financiar-fiscale europene.

Stabilitatea sistemului fiscal, care constituie pentru contribuabili garantia si certitudinea ca masurile investitionale ori de alta natura, cu incidenta fiscala pe termen mediu si lung, nu vor fi tulburate sau perturbate de modificarea legislatiei fiscale.

Stabilitatea ga­ranteaza contribuabilului realizarea eficientei proiectate si sporeste increderea in durabili­tatea sistemului fiscal, in contextul actual al Romaniei, stabilitatea sistemului fiscal este o componenta esentiala a mediului de afaceri care motiveaza deciziile investitorilor straini si asigura deschiderea si largirea interesului pentru sporirea investitiilor directe.

Asigurarea stabilitatii sistemului fiscal, preferabila unei bulversari accentuate si repe­tate, presupune existenta unei politici economico-sociale guvernamentale coerente, bazata pe imbinarea obiectivelor curente cu cele pe termen mediu si lung, gradualizarea realiza­rii acestora si corelarea lor permanenta cu resursele financiare ale statului. In absenta unor proiectii clare ale obiectivelor guvernamentale, coroborata cu modificarea repetata a acestora de la o perioada la alta, nici politica fiscala, amenintata cu modificarea perma­nenta a surselor de venituri pentru satisfacerea obiectivelor guvernamentale, nu poate beneficia de stabilitate.

Instabilitatea politicii economico-sociale guvernamentale este un furnizor puternic de instabilitate fiscala, astfel ca reactiile guvernamentale pot ameliora sau bulversa stabilita­tea sistemului fiscal.

Pe de alta parte, existenta unui mediu politic conflictualizat, specific perioadei de tranzitie din Romania, caracterizata prin indecizii cu privire la tintele si perioadele de atingere, face greu posibile arbitrajul si dialogul cu societatea civila, precum si tentativa de "civilizare' a raporturilor financiare ale statului cu contribuabilii.

Stabilitatea nu inlatura, ci presupune flexibilitatea, adaptarea sistemului fiscal la nece­sitatile conjuncturale guvernamentale.[12]

Existenta unui grad ridicat de sensibilitate a bazei de impozitare la evolutia economi­ca evidentiaza, totodata, puterea de autoreglare a sistemului economico-social si diminu­eaza efectele paradoxale ale conflictului intre politica economica si politica fiscala.

4. Eficacitatea este o componenta esentiala a unui sistem fiscal modern si performant si consta in realizarea veniturilor bugetare cu cheltuieli cat mai reduse. Rationalizarea cheltuielilor administratiei fiscale are ca efect diminuarea nevoilor de resurse financiare pentru administrarea impozitelor si taxelor si asigura posibilitatea reducerii presiunii fiscale prin diminuarea impozitelor si taxelor.

Eficacitatea sistemului fiscal nu trebuie privita doar ca un principiu al activitatii fisca­le interne, ci trebuie extinsa la nivelul economico-social global, intrucat impozitul este un instrument de politica economico-sociala a statului.[13]

Credibilitatea sistemului fiscal apreciata prin increderea ca obligatiile fiscale sunt stabilite pentru toti contribuabilii, corect, fara discriminare si ca intreaga masa a venituri­lor impozabile este fiscalizata.

Flexibilitatea, capacitatea sistemului fiscal de a reactiona la schimbarile si evolutii­le performante ale economiei.

1.4. Necesitatea armonizarii sistemului fiscal romanesc

Orice demers care se intreprinde pentru a fundamenta necesitatea fiscalitatii porneste de la analiza rolului pietei si, respectiv, al statului in furnizarea de bunuri si servicii pu­blice. Indiferent de modalitatea la care se recurge pentru aprovizionarea cu bunuri si ser­vicii, direct prin intermediul pietii ori prin oferta statului, sunt necesare informatii cu privire la: cunoasterea preferintelor cetatenilor, a preturilor si a costurilor furnizorilor, in cazul pietei libere bazata pe concurenta perfecta, cunoasterea celor trei elemente asigura posibilitatea echilibrarii raportului intre cerere si oferta si luarea celei mai potrivite deci­zii din partea cetatenilor, fara a fi necesare alte informatii.

In conditiile in care statul isi asuma rolul de ofertant de bunuri si servicii publice, acesta are nevoie de un volum impresionant de informatii privind preferintele tuturor indivizilor, costurile tuturor producatorilor si a preturilor relative la interesele indivizilor, ceea ce impu­ne un efort informational impresionant si o birocratie guvernamentala costisitoare.

Interventia statului in calitate de ofertant de bunuri si servicii poate fi supusa esecului din cel putin doua considerente:

nu exista niciodata siguranta ca vor putea fi colectate toate informatiile necesare sta­tului pentru a realiza cea mai buna oferta si a maximiza alocarea eficienta a resurselor;

nu poate fi inlaturata prezumtia ca reglarea interventiei guvernamentale s-ar putea face in jurul unui grup restrans de interese guvernamentale, in defavoarea indivizilor. Acest fenomen ar putea sa apara mai ales in perioada de apropiere a campaniilor electorale, cand
preocuparea principala a echipei guvernamentale este tocmai ramanerea la guvernare.

Pentru realizarea acestui deziderat, echipa guvernamentala va canaliza eforturile in perioada apropiata campaniei electorale catre realizarea unei cresteri economice explozi­ve pentru maximizarea ofertei de bunuri si servicii si satisfacerea intr-un grad ridicat a cererii, fara a urmari realizarea unei eficiente ridicate in alocarea resurselor.

Interventia pe piata a statului in calitate de ofertant de bunuri si servicii nu se poate sustrage vulnerabilitatii si influentei acaparatoare a politicienilor care duc o lupta apriga pentru administrarea unor servicii furnizoare de bunuri si servicii in interes propriu si mai putin o satisfacere a interesului public.

Analiza anterioara permite conturarea concluziei ca piata libera, care este imperfecta, si statul, in calitate de furnizor de bunuri si servicii, care poate fi supus unor esecuri multiple, nu inregistreaza avantaje comparative in domeniul aprovizionarii cu bunuri si servicii, care sa permita luarea unei decizii transante. Decizia privind modalitatea optima de furnizare a bunurilor si serviciilor prin intermediul pietei libere ori al statului nu va putea fi niciodata ideala si va sfarsi prin analiza cost-beneficiu pentru fiecare caz in parte, ceea ce este lipsit de performanta publica.

Parasind calitatea de ofertant de bunuri si servicii publice, statul, in exercitarea functiilor sale, si-a apropriat "doua cazuri legitime' de interventie in economie:

a) pentru corectarea esecurilor pietei, atunci cand exista o functionare imperfecta a acesteia;

b) pentru redistribuirea resurselor si veniturilor.

Statul are mai multe parghii de interventie in economie, dar cea care joaca cel mai bi­ne rolul statului pentru corectarea imperfectiunilor pietei si care asigura redistribuirea resurselor si veniturilor este fiscalitatea.

Impozitele indeplinesc functia de redistribuire a veniturilor prin modalitatile de calcul si percepere a acestora.

Acestea se pot stabili in asa fel incat cei care realizeaza venituri mai ridicate sa pla­teasca impozite mai mari decat cei care realizeaza venituri mai mici. De exemplu, prin impozitul progresiv, contribuabilii care realizeaza venituri mai ridicate vor plati un pro­cent mai mare din venituri fata de cei care realizeaza venituri mai mici, iar prin impozitul proportional toti contribuabilii care realizeaza venituri, indiferent de marimea acestora, platesc acelasi procent din veniturile realizate.

Fiscalitatea constituie parghia prin care statul poate corecta unele imperfectiuni (ese­curi) ale pietei, cum ar fi criza de bunuri si servicii publice. In aceasta situatie, pentru a evita speculatiile, statul intervine pentru furnizarea directa a bunurilor si serviciilor res­pective, iar fiscalitatea constituie parghia prin care se asigura resursele financiare necesa­re atingerii acestui obiectiv.

Statul poate utiliza fiscalitatea pentru subventionarea unor produse ce reprezinta inte­res social, dar care se realizeaza cu costuri mai mari decat pretul de vanzare acceptat de piata. Prin subventionarea pretului este stimulata cresterea productiei, care conduce la diminuarea costurilor, realizandu-se o apropiere a costurilor de pretul de vanzare.

Unele produse fac obiectul consumului, pentru ca oamenii ori nu au suficiente infor­matii asupra caracterului nociv al acestora, ori consumul lor a devenit o "necesitate san­guina", necesitate care domina nocivitatea si efectele grave asupra sanatatii. De exemplu, in cazul tigarilor sau alcoolului, fiscalitatea corecteaza acest neajuns al pietei prin impu­nerea unor accize ridicate pentru producerea si comercializarea lor, care maresc substan­tial pretul de vanzare.

In cazul produselor cu risc ridicat de poluare, cum ar fi autoturismele care emana un volum ridicat de gaze de esapament, prin perceperea unor taxe ridicate de circulatie pe drumurile publice se ridica costurile autoturismului pana la valoarea sociala reala, ceea ce va determina o reducere a productiei autoturismelor neperformante si diminuarea costuri­lor guvernamentale alocate reducerii poluarii.

Stephen C.R. Munday precizeaza ca "apli­carea unui impozit are ca scop exercitarea a trei roluri functionale importante:

redistribuirea venitului;

corectarea anumitor esecuri ale pietei;

obtinerea de fonduri pentru finantarea ofertei de bunuri si a cheltuielilor necesare de aplicare a diverselor tipuri de reglementari introduse de guvern pentru corectarea ese­curilor pietei'.

Fiscalitatea poate fi prezenta in cadrul politicii economice guvernamentale si prin micsorarea impozitului pentru stimularea cresterii consumului in cazul subutilizarii unor resurse, cum ar fi forta de munca, sau cresterea impozitului pentru diminuarea consumu­lui, daca productia tinde sa creasca peste capacitatea de productie existenta.

Acest ultim aspect contureaza o alta functie a impozitului, si anume aceea de a regulariza nivelul cererii agregate - cum ar fi denumita in teoria keynesiana - prin corelarea cererii de pro­duse si servicii publice cu capacitatile de productie existente.

Argumentele consistente aduse in sprijinul fiscalitatii legitimeaza utilizarea acestei par­ghii de catre guvern, concretizarea acestei necesitati in programe guvernamentale cu tinte clare in domeniul economico-social. Posibilitatile multiple de combinare a masurilor in domeniul fiscalitatii pun in fata guvernelor problema ratiunii alegerii pachetului de masuri fiscale pentru obtinerea unor rezultate scontate, adica a problemei optimului fiscal.

Teoria optimului fiscal ca abordare coerenta stiintifica este noua, dar elemente ale aces­teia au fost analizate de multa vreme. Adam Smith avansa inca din secolul al XVIII-lea ideea ca un impozit poate primi calificativul "bun' daca respecta patru canoane:[14]

Economie. Nici un impozit nu trebuie sa necesite o procedura costisitoare de inca­sare si nici sa descurajeze afacerile oportune.

Facilitate. Toate impozitele trebuie colectate de o maniera convenabila pentru con­tribuabil.

Certitudine. Toate impozitele trebuie sa fie clare si usor de inteles de catre contri­buabil.

Echitate. Toate impozitele trebuie percepute ca fiind "corecte'. Corectitudinea este inteleasa de catre Adam Smith in sensul ca impozitul este direct proportional cu venitul.

Pornind de la esenta explicatiilor lui Adam Smith, profesorul englez Stephen C.R. Munday de la Selwyn College, Cambridge, recunoaste ca "toate discutiile privitoare la fiscalitatea ideala recunosc faptul ca exista trei cerinte care trebuie intotdeauna luate in considerare:

Necesitatea corectitudinii, indiferent cum ar fi ea definita.

Necesitatea de a minimiza costurile administrative pe care le presupune fiscalitatea.

Necesitatea de a minimiza efectele demobilizante ale impozitelor'.

Problema impozitului optim nu este usoara, intrucat cerintele optimului intra in con­tradictie unele cu altele, ceea ce face greu posibila compunerea acestora si stabilirea unei singure "functii obiective a cerintelor'. Principiul echitatii este, astfel, recunoscut ca fiind in contradictie cu principiul eficacitatii, in mod asemanator, sporirea corectitudinii impo­zitului (proportionalitatea cu veniturile) poate genera aparitia unui puternic efect demobi­lizator.[15]

Pe de alta parte, fiscalitatea trebuie sa evite "imixtiunea' in laboratoarele interne ale economiei de piata, unde sunt generate "stimulentele ecologice' care asigura eficacitatea actiunii fiscale. De exemplu, daca un impozit perceput asupra venitului obtinut afecteaza stimularea prestarii muncii, acesta poate distorsiona economia, in sensul diminuarii efica­citatii utilizarii factorilor de productie.

Analizand efectele demobilizante exercitate de impozitul pe venit asupra stimularii muncii, Nighel Lawson, ministrul de finante britanic, preciza in anul 1988 in fata Parla­mentului:

"Tendinta la nivel mondial de reducere a nivelurilor de impozitare are un motiv evi­dent. Ratele excesive de impozitare a veniturilor distrug spiritul intreprinzator, incurajea­za evaziunea si ii imping pe cei talentati spre taramuri mai ospitaliere, in afara granitelor tarii. Drept rezultat, departe de a stimula veniturile la buget, in timp ele nu fac altceva decat sa le diminueze'.

Avangardist in miscarea fiscalitatii, Nighel Lawson nu spune nimic in plus, decat curba Laffer, conform careia nu exista venituri nici cand fiscalitatea este zero, pentru ca nu exista surse, dar nici cand aceasta este suta la suta, intrucat nimeni nu este dispus sa lucreze fara plata muncii.[16]

In concluzie, sistemul fiscal, desi nu se va bucura niciodata de popularitate, este obiectiv necesar, iar problema care se pune este aceea a proiectarii unui sistem fiscal care sa diminueze pierderea sociala si sa realizeze obiectivele de echitate acceptate social la un moment dat.