Sistemul valutar financiar international - evolutia sistemului monetar international

Sistemul valutar financiar international contemporan

Sistemul Valutar Financiar (SVF) este format din mecanismele functionale si aranjamentele institu­tionale care asigura miscarea internationala a capi­talurilor banesti, cele care asigura crearea si dis­tribuirea lichiditatilor internationale, precum si nor­mele referitoare la cursurile de schimb

SVF cuprinde: ansamblul de reguli si principii care reglementeaza relatiile monetare si financiare internatio­nale; fireste, dintr-un asemenea sistem, nu pot fi omise institutiile (nationale sau internationale) implicate in functionarea sistemului si realizarea obiectivelor sale.

SVF are de indeplinit trei obiective principale:

1. asigurarea stabilitatii relative a cursurilor valutare in scopul diminuarii riscurilor valutare ce greveaza tran­zactiile comerciale internationale;

2. crearea unei rezerve internationale de lichiditati, suficienta cantitativ si corespunzatoare calitativ functiilor pe care le are de indeplinit;

3. instituirea unor mecanisme de echilibrare ("ajus­tare") a deficitelor sau chiar excedentelor ce tind sa devina cronice.

In ansamblul relatiilor valutar financiare internatio­nale, cu toate ca SVF functioneaza doar ca sistem, ca un intreg, are totusi doua subsisteme distincte, care se deosebesc in principal prin: mecanismele economice in baza carora se realizeaza cat si prin natura si particulari­tatile cadrului institutional care le reglementeaza func­tionarea. Acestea sunt: sistemul valutar si sistemul fi­nanciar international.

Sistemul valutar international numit in multe studii sistem monetar international cuprinde: totalitatea principiilor, normelor, mecanismelor si institutiilor care permit agentilor economici si persoanelor fizice sa-si indeplineasca obligatiile banesti (exprimate in mijloace de plata internationale) fata de partenerii din alte tari.

Reglementarile asupra cursurilor de schimb reprezinta elementul cheie pentru intregul sistem, deo­arece, platile si incasarile internationale in legatura cu schimburile de marfuri sau servicii se pot derula mai operativ sau mai greu, mai avantajos sau mai putin avantajos pentru partile implicate in afaceri economice internationale. Piata valutara este mecanismul prin­cipal care asigura efectuarea operatiunilor de vanzare si cumparare de mijloace de plata internationale.

Sistemul financiar international cuprinde me­canismele si reglementarile privind miscarea interna­tionala a capitalurilor, precum si organismele interna­tionale specializate in efectuarea acestor operatiuni. Piata financiara si piata creditului sunt mecanismele prin­cipale, prin activitatea carora se asigura functionarea aces­tui sistem.

Circuitul economic mondial, in primul rand miscarea internationala a marfurilor si serviciilor, se deruleaza in concordanta directa cu functionarea sistemului valutar fi­nanciar pe ansamblu, cat si a celor doua componente in parte.

1 Evolutia sistemului monetar international

1.1 Notiunea de sistem monetar international

La fel cum o economie nationala are nevoie si ac­cepta bani, asa o economie internationala are nevoie de un mijloc de schimb, investitii, comert si plati. Dar, spre deosebire de o economie nationala, economia interna­tionala nu dispune de un guvern care sa emita moneda si sa o controleze. Din punct de vedere istoric, aceasta problema a fost rezolvata prin utilizarea aurului si a monedelor nationale, astfel incat in secolul al XIX-lea si in prima jumatate a secolului XX acesta a jucat rolul cheie in tranzactiile monetare internationale.

Sistemul monetar international este cadrul in care se efectueaza platile internationale, adica acea baza care permite rezidentilor unei tari sa efectueze plati rezidentilor altei tari. Cu alte cuvinte, sistemul monetar international reprezinta un ansamblu de reguli, in­strumente, organisme si piete referitoare la crearea, valorificarea si circulatia monedelor internationale. Ansamblul de reglementari cunoscut sub denumirea de sistem monetar international a aparut ca rezultat al dificultatilor cu care s-au confruntat atat in­dustriile cat si comertul odata cu revolutia industriala si diviziunea internationala a muncii. Astfel, de-a lungul tim­pului, diferitele forme ale SMI au reprezentat cai de re­ducere a costurilor si riscurilor tranzactiilor internationale. Aceste costuri, la randul lor, variaza in functie de schim­barile din cadrul aranjamentelor de plati internationale si in special in functie de modul de organizare a pietei valutare.

Un sistem monetar international este format din 3 elemente. Primul este un regim de schimb, care deter­mina rata de schimb la care o moneda este vanduta pen­tru o alta. Distingem astfel patru mari astfel de regimuri:

neconvertbilitatea externa totala in care se interzice persoanelor fizice si juridice sa detina moneda interna­tionala fara aprobare sau autorizatie, toate operatiunile valutare realizandu-se strict centralizat.

regimul cursurilor fixe, in care autoritatile monetare mentin cursul de schimb la o paritate determinata in raport cu un etalon: aur, moneda straina sau cos de valute. Cu toate acestea, fixitatea nu este absoluta, cursul putand fluctua intre anumite marje.

flotarea pura este o situatie teoretica in care auto­ritatile monetare renunta sa declare orice paritate si anunta neinterventia pe piata valutara pentru sustinerea cursului de schimb.

flotarea impura (dirijata) in care cursurile sunt de­terminate pe piata dar autoritatile monetare pot interveni pentru a aduce aceste cursuri la nivelul dorit de puterea centrala.

Al doilea element al sistemului cuprinde rezervele necesare, care pot fi transferate pentru solutionarea dezechilibrelor care pot apare in urma tranzactiilor sau, cu alte cuvinte, "ansamblul de resurse de care dispun autoritatile monetare pentru a finanta deficitele balantelor lor de plati" (Bari; pag.233). Aceste resurse sau rezerve sunt alcatuite din aur, devize convertibile, pozitii de re­zerva la FMI si Drepturi Speciale de Tragere. Sistemul rezervelor internationale este instrumentul esential al ori­carui sistem monetar international, practica demonstrand ca nici o masura de politica valutara nu este eficace daca nu este exercitat un control colectiv asupra lichiditatilor internationale.

In al treilea rand, un regim monetar international cu­prinde si mecanisme de ajustare ale deficitelor sau sur­plusurilor balantei de plati. Aceste mecanisme trebuie sa arate in ce situatie este necesar ca dezechilibrele sa fie ajustate si cand trebuie finantate, dar si cine trebuie sa intervina in situatia in care ajustarile sunt necesare. Defi­citul balantei curente exprima, pe de o parte, o stare de dezechilibru cu care se confrunta economia unui stat, iar pe de alta parte, un excedent al tarilor partenere. De alt­fel, toate sistemele monetare experimentate pana in prezent s-au confruntat cu problema stabilirii unor proce­duri de ajustare echitabile si fezabile.

1.2. Sisteme monetare anterioare celui de la Bret­ton-Woods

Fara a incerca o reluare a istoriei organizarii mone­tare din perioada anterioara infiintarii Sistemului Monetar International de la Bretton-Woods, prezinta totusi impor­tanta rememorarea succinta a celor trei sisteme monetare dominante incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Putem vorbi astfel despre sistemul monetar ba­zat pe etalonul aur-moneda, sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri si sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize.

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-moneda a functionat pana la inceputul primului razboi mondial, avand drept caracteristici libera circulatie a metalului monetar pe piata interna si pe cea internationala, baterea libera a monedelor de aur, adica existenta echivalentei intre valorile nominala si de piata a metalului monetar si convertbilitatea nelimitata a bancnotelor in aur.

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri a functionat o perioada scurta de timp dupa sfarsitul primului razboi mondial si a constat in retragerea aurului din circulatie si depozitarea sa sub forma de lingouri la banci. Spre deosebire de primul sistem prezentat aici apare limitarea convertbilitatii bancnotelor in aur, cu toate ca se mentine definirea lor printr-o cantitate de metal pre­tios.

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize a fost adoptat odata cu Conferinta monetara de la Genova din 1922 si a fost preluat mai apoi de Sistemul Monetar International de la Bretton-Woods odata cu infiintarea sa in 1944. Abaterea majora pe care o inregistreaza acest sistem fata de precedentele este determinata de posibili­tatea introducerii in rezerva monetara a unui stat, pe langa aur, a titlurilor de credit (efecte comerciale si pu­blice) si a valutelor.

Istoricul si evolutia relatiilor monetare internationale se afla in stransa legatura cu evolutia comertului interna­tional. In acest sens, sistemul monetar international furnizeaza cadrul care permite rezidentilor unei tari sa efectueze plati rezidentilor altei tari. Nevoile industriei si comertului sunt indeplinite in mai mare masura prin aranjamente care minimalizeaza costurile aditionale, in­convenientele si riscurile tranzactiilor internationale in raport cu cele interne. Cu toate acestea, relatiile mone­tare internationale s-au derulat pe baze bilaterale pana in 1944, anul infiintarii Sistemului Monetar International de la Bretton-Woods, fara existenta unor reglementari con­crete adoptate expres de majoritatea tarilor, desi s-au in­registrat cateva incercari de reglementare internationala a relatiilor monetare sub forma uniunilor si blocurilor monetare.

Uniunile monetare au aparut in a doua jumatate a sec. al XIX-lea ca incercare de unificare a unor sisteme monetare nationale in scopul inlaturarii efectelor negative ale bimetalismului aur - argint sau monometalismului ar­gint. Asa cum se stie, bimetalismul aur - argint, pe langa avantajul de a furniza o cantitate suficienta de moneda pe piata avea si neajunsul major evidentiat de Legea lui Gresham potrivit careia"atunci cand intr-o tara circula concomitent doua monede, dintre care una este con­siderata public ca fiind mai buna si cealalta ca fiind rea, moneda rea goneste de pe piata pe cea buna". Adoptarea bimetalismului intr-un numar redus de tari pre­cum si incapacitatea autoritatilor monetare de a mentine fix raportul de schimb dintre cele doua metale monetare au dus la aparitia presiunilor speculative. Aceasta a ge­nerat aparitia Uniunii Monetare Latine, infiintata in 1865 si avand drept tari membre Franta, Italia, Belgia, Elvetia si Grecia. Tarile membre au adoptat un sistem comun avand ca moneda centrala francul francez. In interiorul uniunii era permisa circulatia libera a monedelor nationale ale membrilor la cursuri fixe stabilite in raport cu moneda franceza.

O a doua uniune a fost cea creata in 1875 sub de­numirea de Uniunea Monetara Germana (ca membri avand Austria si Prusia), si care cuprindea reglementari cu privire la emisiunea si circulatia monedelor intre tarile membre, sistemul functionand pe baza monometalismului argint. Unul din neajunsurile acestui etalon era schim­barea raportului de valoare intre aur si argint, evident in detrimentul argintului si frecventele fluctuatii ale pretului sau pe piata.

Blocurile monetare s-au format intre anii 1929 - 1933 avand la baza o moneda-cheie (pivot) si mai multe monede satelit. Mecanismele monetare s-au caracterizat prin: fixitatea raporturilor valorice intre moneda pivot si cele satelit; convertibilitatea si transferabilitatea nelimitata a monedelor satelit in moneda pivot si intre ele; concen­trarea rezervelor monetare si administrarea lor de catre banca emitenta a monedei pivot; reglementarea si apli­carea uniforma a relatiilor monetare ale tarilor membre fata de tarile din afara blocului. In perioada interbelica au existat 3 blocuri monetare semnificative: blocul lirei sterline, blocul francului francez si blocul dolarului SUA. Modelul blocului monetar a fost dat de blocul lirei sterline care a functionat intre 1931 - 1939 si care a avut drept scop asigurarea stabilitatii monedelor componente. Blocul francului francez a functionat pana dupa cel de-al doilea razboi mondial si a avut drept par­ticularitate libera emisiune de franci francezi de catre toate bancile centrale ale statelor din cadrul blocului, si nu doar a Bancii Frantei (cum era cazul cu Banca Angliei). Blocul dolarului SUA a aparut in 1933, avand ca monede satelit monedele tarilor din America de Sud.

Caracterul limitat al uniunilor si blocurilor monetare este datorat importantei regionale afisate de aceste reglementari, fapt ce a determinat renuntarea la stabilirea unor reguli generale de functionare a relatiilor monetare internationale.

1.3. Sistemul Monetar International de la Bretton-Woods

Cel de-al doilea razboi mondial a adus cu sine hao­sul si dezastrul in economia mondiala, zdruncinand puternic relatiile economice dintre natiuni si implicit or­dinea monetara in­ternationala. Ca atare, a aparut fireasca preocuparea statelor aliate (in principal SUA si Marea Britanie) de a stabili anumite principii de functionare a economiei mondiale dupa incheierea razboiului, mai ales ca succesul acestora era iminent. Dar cum pentru a putea discuta despre reconstructie si comert international tre­buia stabilit cadrul monetar de desfasurare al acestora, s-a hotarat convocarea unei conferinte in­ternationale care sa stabileasca regulile de baza privind organizarea si functionarea noului sistem monetar international (SMI). Astfel, la 22 iulie 1944, reprezentanti ai 44 de natiuni s-au intalnit la Bretton-Woods (New Hampshire - SUA) in ca­drul Conferintei Monetare si Financiare a Natiunilor Unite pentru a pune bazele unei noi ordini monetare interna­tionale.

Principalul punct de reper de la care s-a plecat in abordarea lucrarilor conferintei a fost colapsul SMI din anii '30, cand nationalismul economic, politicile de 'saracire a vecinului' sau beggar-thy-neighbour poli­cies, formarea si competitia dintre blocurile monetare in­ternationale si absenta cooperarii monetare internatio­nale, toate au contribuit la scadere eco­nomica, instabili­tate politica si razboi.

Cele doua planuri principale prezentate delegatilor la Conferinta au fost cel al Marii Britanii, propus de lordul John Maynard Keynes, si cel al Statelor Unite ale Americii, propus de Harry Dexter White. Planul lui Keynes era axat pe reconstructia economiilor europene, distruse de razboi si prevedea infiintarea unei super-banci cen­trale, denumita International Clearing Union, care ar fi avut drept prerogative emisiunea unei monede scripturale definite in aur, denumita bancor. Aceasta ar fi trebuit sa asigure compensatia multilaterala a creantelor bancilor centrale, soldurile dand nastere la inregistrari in debitul sau creditul tarilor membre. Aurului ii ramanea rolul prin­cipal in sistem, insa planul tindea catre o demonetizare a metalului pretios intrucat aurul putea fi convertit in bancor dar nu si invers.

Planul american a fost mai putin novator decat cel britanic, principalul scop urmarit de SUA, in perspectiva pozitiei pe care o detineau la momentul respectiv fiind re­staurarea libertatii tranzactiilor si platilor internationale. Astfel planul White urmarea in mod explicit absenta prac­ticilor discriminatorii si stabilitatea cursurilor de schimb. In acest scop s-a prevazut infiintarea unui fond de ajutor mutual, International Stabilisation Fund, alimentat prin contributiile tarilor membre, contributii care in proportie de 30% trebuiau varsate in aur. Monedele tarilor membre erau definite in unitas (unitatea de cont internationala propusa), o unitate fiind egala cu greutatea in aur a 10 dolari. Astfel, exista o legatura stricta intre aur si unitas, paritatea neputand fi modificata decat in cazul unor dezechilibre fundamentale si cu acordul a cel putin trei patrimi din membrii Fondului.

Planul britanic urmarea o mai mare autonomie a politicii interne in cadrul sistemului, in timp ce planul american punea accentul pe stabilitatea ratei de schimb. Aceasta abordare arata inca o data obiectivele urmarite de cei doi arhitecti: Keynes urmarea prevenirea deflatiei monetare[2] din anii '30, fenomen pe care il atribuia con­strangerilor impuse de sistemul monetar bazat pe etalonul aur si politicilor deflationiste ale SUA, in timp ce planul White era mai apropiat de sistemul bazat pe etalonul aur care punea accentul pe fixitatea ratei de schimb. Oricum, acordul definitiv reprezinta un compromis consacrat mai mult tezei americane, intr-o lume care nu se putea reface rapid decat cu sprijinul SUA.

Cu alte cuvinte, planul anglo-american adoptat la Bretton-Woods era sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize (gold exchange standard) in care dolarul american juca rolul de moneda pivot a sistemului, datorita avansului luat de economia americana in timpul razboiu­lui. Ca atare, pozitia dolarului era deosebit de solida, el reprezentand moneda cu cea mai mare acoperire in aur. De aceea Conferinta de la Bretton-Woods a recunoscut dolarilor[3], alaturi de aur, rolul de bani universali. Noul sistem s-a caracterizat deci, prin convertibilitatea dolarilor in aur la pretul fix de 35$ uncia. Toate celelalte monede erau convertibile in dolari la o anumita paritate, in acest sens fiind legate indirect de aur.

Principala caracteristica ce diferentiaza sistemul nou creat de sistemele monetare bazate pe etalonul aur (gold standard) este de natura juridica si reliefeaza faptul ca, in timp ce sistemele precedente nu aveau o baza legala, noul sistem a devenit primul act cu privire la o ordine monetara internationala condusa in mod public. Astfel, crearea noului sistem monetar international a insemnat primul mare succes al ideii de cooperare internationala la nivel monetar, un succes al conceptiei potrivit careia o moneda nationala poate juca un rol de maxima impor­tanta la nivel international, ca pivot al sistemului.

Sistemul monetar international din 1944 a fost con­ceput ca un ansamblu de norme si tehnici convenite si acceptate pe baza unor reglementari institutionalizate, menite sa coordoneze comportamentul monetar al tarilor in relatiile de plati si de stingere a angajamentelor reci­proce generate de schimburile comerciale, necomerciale si de miscarile de capital pe plan international, toate aces­te norme fiind incluse in statutul FMI.

In calitatea sa de moneda-cheie, dolarul juca acelasi rol ca si aurul, fiind considerat echivalentul sau. Astfel, dolarul indeplinea aceleasi servicii pe piata mondiala ca si aurul, actionand ca mijloc international de plata intre tari, mijloc de cumparare internationala in tranzactiile comer­ciale unilaterale si moneda de rezerva.

Adoptarea acestui nou sistem a presupus in­cluderea, la baza mecanismelor de functionare, a unor principii, dintre care, cele mai importante urmareau: vo­catia universala; alegerea etalonului monetar; mentinerea stabilitatii paritatilor si cursurilor de schimb ale monedelor nationale; asigurarea convertibilitatii internationale a monedelor; crearea rezervelor monetare oficiale si asigu­rarea lichiditatii internationale; echilibrarea balantelor de plati.

Vocatia universala, este conceputa ca deschiderea deplina catre toate statele lumii, acestea putand deveni membre ale FMI daca se angajeaza sa adopte si sa respecte principiile sistemului monetar international si statutul FMI. De altfel, acesta este primul sistem monetar care a inregistrat un succes in ceea ce priveste cooperarea monetara internationala, el reusind sa coordoneze nu doar politicile monetare ci chiar pe cele economice, ca alternativa a revigorarii schim­burilor comerciale .

Etalonul monetar. In cadrul Conferintei, o importanta deosebita a fost acordata alegerii si definirii etalonului monetar, respectiv a monedei de rezerva. Do­larului i-a revenit astfel, alaturi de aur, rolul de etalon si, intr-un cadru mai larg, cel de moneda de rezerva a sis­temului. Rolul aurului in cadrul sistemului se va diminua insa, culminand cu pierderea totala a pozitiei de etalon, odata cu sistarea convertibilitatii internationale a dolarului in aur, in 1973 si trecerea la etalonul puterii de cum­parare.

Odata ce dolarul a fost acceptat ca etalon al sis­temului s-a trecut la definirea sa cu exactitate si la preci­zarea mecanismelor de mentinere a puterii sale de cum­parare pe termen lung. Trebuie spus ca definirea aurului ca etalon avea in vedere mecanismele monetare aflate in functiune la data respectiva. Avand la baza rezervele de aur in valoare de 24 miliarde de dolari aflate in cadrul Sistemului Federal de Rezerve al SUA, dolarul a fost de­finit prin valoarea paritara de 0,888671 grame aur. Astfel, intre dolar, care devenise etalonul sistemului si aur s-a stabilit un raport valoric de 35$ uncia, acesta fiind si pretul fix si oficial al aurului.

In cadrul etalonului constituit (Gold Exchange Stan­dard), aurul avea drept corespondent in economia SUA totalitatea bunurilor si serviciilor produse. Particularitatea sistemului consta in faptul ca, pe de o parte, bancile cen­trale puteau constitui rezerve, atat in aur cat si in dolari, iar pe de alta parte a aparut imposibilitatea persoanelor fizice de a solicita, la Banca Centrala, conversia in aur a banilor pe care ii detineau. Posesorul nerezident al do­larului (adica o banca centrala) avea posibilitatea sa aleaga intre cele doua forme materiale ale etalonului. Dolarul era 'acoperit' de aur care avea rolul de a spori credibilitatea monedei americane, functionand ca o ga­rantie a acesteia. Aurul intra in circuit numai atunci cand economia americana nu reusea sa realizeze concordanta necesara intre continutul valoric al dolarilor aflati in cir­cuitul international si valoarea bunurilor si serviciilor pe care le producea SUA. Cum singura moneda convertibila in aur in mod direct era dolarul american, posesorul de dolari avea dreptul de a solicita Sistemului Federal de Rezerve al SUA preschimbarea dolarilor in aur.

3. Stabilitatea cursurilor de schimb. In accepti­unea participantilor la Conferinta de la Bretton-Woods, singura cale catre o cooperare monetara sustinuta si o dezvoltare a relatiilor comerciale internationale in perioa­da postbelica era realizarea unei stabilitati a cursurilor de schimb. De aceea s-a luat in considerare optiunea cur­surilor fixe ca singura alternativa pentru realizarea dezi­deratului mentionat. Astfel, cursul de schimb al monedelor era fix. Fiecare tara membra a FMI era obligata sa isi de­fineasca valoarea paritara a monedei in aur sau in dolari, aceasta reprezentand definitia legala a monedei respec­tive, valoare care nu mai putea fi modificata ulterior decat cu acordul FMI.

Fata de paritatea oficiala, cursurile de piata ale monedelor nationale puteau oscila in functie de cererea si oferta de pe piata numai intre limite foarte restranse, de ±1%, tarile emitente avand obligatia de a urmari indea­proape aceasta evolutie. Daca aceasta limita era incal­cata tarile membre aveau obligatia de a interveni pe piata valutara pentru restabilirea echilibrului. Rezulta ca, ex­ceptand perioadele de anomalie, un om de afaceri care incheia un contract comercial international stia ca era im­probabil sa realizeze o pierdere mai mare de 1% din pre­tul de contract, datorita fluctuatiilor de schimb. Pentru ca marjele de profit sunt mult mai ridicate, aceasta pierdere care s-ar putea produce este nesemnificativa.

In acest context, trebuie facuta distinctia dintre fixi­tatea valorii paritare si cea a cursurilor de schimb. Astfel, daca valoarea paritara era fixa prin definitie, cursurile de schimb, fiind determinate pe piata, puteau varia intre li­mite fixe (± 1%). Mentinerea cursurilor intre limitele date se realiza prin interventii repetate pe piata pentru vanza­rea-cumpararea de moneda. Daca efectele asteptate nu se produceau, se putea recurge la modificarea valorii paritare, prin devalorizari sau revalorizari oficiale ale monedelor nationale. Modificarea valorii paritare era admi­sa numai in conditiile in care:

modificarea se realiza ca rezultat al unui "dezechilibru fundamental", care, in acceptiunea oficiala insemna un net dezavantaj pentru o tara in relatiile sale internationale, dezavantaje rezultate din diferentele de productivitate a muncii rasfrante asupra preturilor.

modificarea nu depasea pragul de 10% fata de paritatea initiala. Daca modificarea depasea aceasta va­loare, era obligatorie consultarea autoritatilor fondului.

Devalorizarea oficiala era folosita in situatia in care moneda nationala pierdea o parte din marimea sa, iar metodele de redresare obisnuite (cresterea dobanzilor, limitarea creditelor etc.) nu dadeau rezultate, situatie in care unitatea monetara era definita printr-o cantitate mai mica de aur, in timp ce, in situatia inversa, revalorizarea oficiala era utilizata in momentul in care puterea de cum­parare crestea peste limitele normale, unitatea monetara nationala fiind definita printr-o cantitate mai mare de aur.

4. Convertibilitatea monetara in cadrul SMI de la Bretton-Woods poate fi privita in doua acceptiuni: prima se refera la convertbilitatea dolarului american, ca moneda-pivot a sistemului si a doua are in vedere con­vertbilitatea celorlalte monede nationale.

Ca moneda-cheie, dolarul american era singura moneda a sistemului convertibila in aur ; era vorba de o relatie speciala deoarece numai bancile centrale ale statelor care recunoscusera acest sistem aveau dreptul de a solicita Trezoreriei americane schimbarea unor sume de dolari in aur sau invers. Totodata, guvernul SUA s-a angajat sa mentina stabilitatea dolarului fata de aur la pretul oficial, care fusese stabilit la 35$ uncia.

Celelalte monede beneficiau insa doar de con­vertibilitate limitata la relatiile dintre autoritatile monetare. Astfel, pe de o parte , trecerea la con­vertibilitate insemna eliminarea restrictiilor si discriminari­lor in domeniul monetar, iar pe de alta parte, - bancilor centrale se obligau sa-si rascumpere propria moneda de­tinuta de o banca centrala straina, la solicitarea acesteia, cu conditia ca suma respectiva sa provina din tranzactii curente sau sa fie necesara pentru plati curente ; toate celelalte operatiuni comerciale sau financiare se des­fasurau pe piata, fara interventia directa a bancilor centrale.

5. Crearea de rezerve monetare oficiale si nivelul lichiditatilor internationale. Sistemul Monetar Interna­tional de la Bretton-Woods nu era bazat pe o moneda in­ternationala unica, cu toate ca acest lucru a fost prevazut in ambele proiecte de realizare ale sale. Mai mult, sis­temul utiliza toate monedele statelor membre in ideea ca aceste monede puteau indeplini functii monetare si pe plan international, deci puteau fi utilizate pentru consti­tuirea de rezerve de lichiditati. Rezervele monetare ofici­ale pe care statele membre ale FMI erau obligate sa le constituie erau utilizate unor scopuri precum convertirea sumelor solicitate si interventiile pe piata valutara pentru mentinerea stabilitatii cursurilor de schimb. Aceste re­zerve erau formate, alaturi de aur si titluri emise pe pietele financiare nationale, si din valuta (adica dolari), intrata in tara ca urmare a operatiunilor comerciale si fi­nanciare. Ca urmare, emisiunea de moneda a tarilor care detineau dolari in propriile rezerve se facea atat pe baza aurului din rezerva oficiala cat si pe baza unei parti din detinerile de aur ale trezoreriei SUA, situatie in care aparea dubla emisiune monetara: in primul rand emisiune de dolari si apoi, pe baza dolarilor, emisiune de moneda nationala a diferitelor tari. Nivelul lichiditatilor internatio­nale trebuia corelat cu cresterea comertului national si international astfel incat sa nu se produca disfunctionali­tati in cadrul acestor mecanisme.

6. Echilibrul balantei de plati. Un SMI trebuie sa aiba mijloace pentru a regla dezechilibrele balantei de plati internationale. Daca in economia nationala dezechilibrele intre regiuni pot fi reglate mai mult sau mai putin automat prin miscarea capitalului sau prin politici monetare si fiscale, in relatiile economice internationale dezechilibrele balantei de plati pot fi resorbite prin finan­tarea deficitului, prin schimbarea politicii nationale inspre comert si investitii, prin controlul schimburilor si prin utilizarea tehnicilor devalorizarii sau revalorizarii. Ajustari efective pot fi realizate prin cooperare internationala, dar aceasta necesita modificarea politicilor nationale pentru atingerea solutiilor internationale, lucru de obicei dificil de realizat din punct de vedere politic.

Tarile membre ale Sistemului de la Bretton-Woods aveau obligatia de a supraveghea indeaproape si de a mentine echilibrul balantelor lor de plati. Procedurile de ajustare in cadrul sistemului erau bazate pe un sistem de schimb fix suplimentat prin finantare, controlul schim­burilor, adoptarea politicilor nationale. Ca solutie extrema pentru mentinerea acestui echilibru, respectiv pentru ajustarea deficitelor sau excedentelor supradimensionate, se putea recurge, cu consultarea FMI, la procedurile de devalorizare sau revalorizare a monedelor lor nationale.

Noua ordine monetara internationala trebuia sa fie bazata pe un management multilateral, cu caracter limitat, al sistemului, management furnizat de institutii interna­tionale. Pentru prima data in istorie, doua institutii inter­nationale publice urmau sa indeplineasca functii mone­tare pentru un sistem international (FMI si Banca Mon­diala). Insa contextul economic si politic international, complet nefavorabil a determinat SUA sa preia controlul in SMI, pentru ca singura moneda suficient de puternica pentru a satisface nevoile crescute de lichiditate interna­tionala era dolarul. Puterea economiei americane, fixi­tatea raportului de schimb intre dolar si aur (35$ uncia), precum si angajamentul SUA de a converti dolarii in aur la acel pret, toate faceau dolarul la fel de "bun" ca si au­rul. De fapt, dolarul era mai avantajos decat aurul, atat timp cat era purtator de dobanda si putea fi utilizat in comert si in plasamente financiare.

Exista, pe de alta parte, o problema care impiedica dolarul sa devina principala moneda a lumii: cantitatea scazuta de dolari existenta pe piata. Statele Unite aveau excedente masive ale balantei comerciale, iar rezervele sale de dolari, obtinute in urma exporturilor mari, erau imense si in continua crestere. Pentru ca sistemul sa functioneze, trebuia insa, ca acest flux sa se inverseze: Statele Unite trebuiau sa aiba deficit comercial. De aceea SUA au incurajat iesirile de dolari pe mai multe cai:

prin intermediul programelor de ajutor: Planul Truman, destinat sa ajute Turcia si Grecia, planuri de ajutorare a tarilor subdezvoltate, si, in principal, Planul Marshall, care din 1948 pana in 1952 a adus celor 16 tari europene beneficiare 17 miliarde $. Astfel, dolarul a ajuns cea mai importanta moneda a lumii, iar Statele Unite au devenit bancherul lumii prin emisiunile de dolari destinati sistemului monetar international.

prin controlul dezechilibrelor din sistem. Astfel au facilitat ajustarea pe termen scurt a deficitelor balantelor de plati ale unor tari prin ajutoare si prin cheltuieli militare.

tolerarea politicilor protectioniste si discriminarile fata de dolar ale Europei si Japoniei. De exemplu, SUA a absorbit mari volume ale exporturilor japoneze, in timp ce accepta restrictiile Japoniei la exporturile americane. Totodata, a sustinut Uniunea Europeana de Plati, acel sistem european de clearing care avea efect discrimina­toriu asupra dolarului si promova exporturile europene in Statele Unite.

Cu toate ca la sfarsitul anilor '50 un asemenea defi­cit nu mai era necesar pentru ca economia mondiala in­trase deja pe o panta ascendenta, cheltuielile masive ale SUA in diverse scopuri a facut ca acesta sa devina  in­controlabil. In atare situatie, posibilul esec al aranjamen­tului de la Bretton-Woods este recunoscut pentru prima data de un economist american, Robert Triffin. Conform paradoxului lui Triffin, pentru ca stocul de rezerve mon­diale sa evolueze odata cu comertul mondial era necesar ca, principalul furnizor al acestor rezerve, SUA, sa detina o balanta de plati in deficit, masura prin care celelalte tari puteau acumula rezerve. Insa, cu toate ca acest deficit al balantei de plati americane era dorit, cu cat era mai mare, cu atat alimenta neincrederea in dolar si in capacitatea Trezoreriei americane de a converti aurul la pretul oficial.

Odata cu proliferarea speculatiilor SUA au renuntat la asigurarea unui control unilateral asupra sistemului. Ca atare, a aparut necesitatea unei cooperari, a unui ma­nagement colectiv, au fost necesare concesii. Se remarca astfel trei forme ale managementului multilateral al Sis­temului Monetar International:

in primul rand putem considera cooperarea din­tre bancile centrale[4]. In 1961, s-a hotarat infiintarea unui pool al aurului, care urma sa reduca speculatiile prin centralizarea comertului cu aur, astfel incat, daca pretul aurului scadea sub 35$ uncia aurul era cumparat de pe piata, iar daca pretul crestea peste limita oficiala, aurul era vandut;

in al doilea rand trebuie luat in calcul Grupul ce­lor Zece[5]. Avand ca membri reprezentanti ai zece state industrializate, Grupul a urmarit crearea Aranjamentelor Generale de Imprumut, un fond de 6 miliarde dolari care ser­vea la controlul asupra ratelor de schimb. Totodata Gru­pul a devenit un forum de discutie si de schimb de infor­matii, un mecanism de reglare al crizelor de sistem. De altfel, in 1968 criza dolarului a fost stopata de catre Gru­pul celor Zece prin crearea unui sistem bazat pe doua piete ale aurului: o piata privata, in care pretul aurului putea fluctua liber, si o piata publica, unde Grupul deci­sese sa vanda aurul la 35$ uncia.

in al treilea rand putem urmari intentia SUA de a revigora Sistemul prin reducerea deficitului balantei de plati si prin cresterea increderii in dolar. Eforturile State­lor Unite au inclus:

impunerea unei taxe de echilibrare a ratei doban­zii (interest equalisation tax) pentru valorile mobiliare straine emise pe piata americana, taxa menita a reduce interesul fata de imprumuturile din SUA, avand drept scop diminuarea iesirilor de capital;

restrictii de capital in cazul investitiilor directe;

diminuarea sumelor utilizate drept ajutor acordat altor state;

programe de incurajare a exporturilor.

Acest tip de management a adus cateva elemente de reforma indispensabile. Astfel, s-a incercat rezolvarea problemei referitoare la lichiditatile inadecvate, problema considerata majora odata cu diminuarea deficitului ba­lantei de plati americane. Deci, lipsa dolarilor trebuia sa aduca alte forme de lichiditate internationala. In 1969, dupa cativa ani de negocieri, Grupul celor Zece a decis crearea Drepturilor Speciale de Tragere(DST)[6], ca unitate monetara de cont (ideala), definita in functie de un cos de monede nationale  ; DST a devenit un instrument de rezerva internationala, ce serveste la completarea rezervelor de lichiditati de care dispun statele membre FMI. In prezent , DST serveste la evidenta cotelor de participare a statelor membre si a imprumuturilor acordate de FMI, ca moneda de cont pentru mai multe organizatii internationale din sistemul Bancii Mondiale ; unele state si-au ancorat moneda nationala de DST si se extinde practica libelarii unor instrumente financiare private in DST.

Pe de alta parte interdependenta monetara (reveni­rea la convertibilitate a monedelor tarilor din Europa Oc­cidentala si Japonia, internationalizarea productiei, piata eurovalutelor) a crescut mai rapid decat posibilitatile de reglare a fluxurilor din sistem. Noile probleme create de interdependenta, cum ar fi miscarile de capitaluri au adus incordare in sistemul bazat pe rate de schimb fixe si in politicile economice nationale.

S-au cautat solutii pentru salvarea SMI. O prima incercare a fost facuta prin intermediul Conferintei de la Smithsonian Institute din Washington D.C., ale carei re­zultate sunt cunoscute sub denumirea de The Smith­sonian Agreement. Conventia de la Smithsonian aduce cateva elemente noi in cadrul Sistemului Monetar Inter­national:

s-a hotarat devalorizarea dolarului in raport cu au­rul cu aprox.10%, ceea ce inseamna un pret al aurului de 38$ uncia;

monedele celorlalte tari s-au revalorizat cu pana la 10%;

banda de fluctuatie a monedelor in jurul valorii ofi­ciale s-a largit de la ±1% la 2,25%, de doua ori mai mult decat fusese stabilit la Bretton-Woods.

Acordul Smithsonian a fost incheiat ca o solutie temporara ce trebuia sa ofere ragazul unor nego­cieri privitoare la reforma pe termen lung a Sistemului. Curand dupa semnarea acordului, fluxuri masive de capital au adus presiuni asupra noilor rate de schimb, iar controlul national asupra cursurilor era in crestere. O noua criza a inceput in ianuarie 1973, pe fondul hotararii luate de tot mai multe tari de a-si lasa libere monedele in raport cu dolarul. Inflatia crescuta din SUA devenise deja o problema serioasa. Ca atare, nici macar o a doua de­valorizare a dolarului cu 11% in raport cu aurul (pretul au­rului a crescut de la 38$ uncia la 42,2$ uncia) nu a mai putut salva sistemul ratelor de schimb fixe. Astfel, pana in martie 1973, toate monedele principalelor tari din lume fluctuau in raport cu moneda americana.

Orice incercare de a salva ratele fixe si stabilitatea comertului au fost sortite esecului odata cu decizia tarilor membre OPEC de a ridica pretul petrolului, astfel incat pe parcursul unui an acesta a crescut de 4 ori. Ca rezultat, sume uriase - estimate la 70 miliarde $, in 1974, au fost transferate dinspre tarile consumatoare de petrol inspre tarile producatoare.

In aceste conditii reforma Sistemului era imposibila, intr-o lume macinata de inflatie si recesiune. Cu toate aces­tea, in noiembrie 1975, sefii guvernelor din princi­palele tari industrializate[8] - SUA, Marea Britanie, Franta, RFG, Japonia si Italia - s-au intalnit la Castelul Ram­bouillet, intr-o incercare de a decide perspectivele refor­mei monetare internationale. Insa decizia finala de re­nuntare la aur ca etalon monetar si la ratele de schimb fixe a fost luata doua luni mai tarziu, in ianuarie 1976, cu prilejul summit-ului FMI de la Kingston in Jamaica. Aici, ultimele detalii au fost cuprinse in cel de-al doilea amen­dament al statutului FMI.

Acesta este, in mod oficial, sfarsitul unui Sistem Monetar International. Cel de-al doilea amendament cu­prinde urmatoarele:

renuntarea la aur ca etalon monetar;

stabilirea DST ca principala rezerva a SMI;

legitimizarea de facto a sistemului bazat pe rate de schimb flotante, cu toate ca permitea revenirea la ratele de schimb fixe in situatia in care 85% dintre na­tiunile membre ale FMI solicitau acest lucru;

solicita o mai intensa supraveghere din partea FMI in scopul promovarii si respectarii ordinii si stabilitatii sis­temului.

In concluzie se poate spune ca au existat o serie de factori care au determinat dereglarea decisiva a Sis­temului Monetar International de la Bretton-Woods:

a)      scindarea pietei aurului intr-o piata oficiala in care aurul se tranzactiona la pretul de 35USD uncia si o piata libera, unde pretul se forma ca urmare a confrun­tarii dintre cerere si oferta;

b)      suspendarea oficiala a convertibilitatii in aur a dolarului, ceea ce a insemnat scaderea capacitatii aces­tuia de a indeplini functia de etalon monetar in cadrul Sistemului;

c)      devalorizarile succesive ale dolarului ca ur­mare a inflatiei crescute;

d)     nerespectarea principiului convertibilitatii, prin mentinerea restrictiilor din partea unor tari in domeniul platilor externe, si chiar renuntarea la cursurile fixe in fa­voarea celor fluctuante;

e)      nerealizarea unui volum adecvat de rezerve monetare, ceea ce a determinat intr-o prima faza inter­ventia masiva a dolarului american in scopul sustinerii cu rezerve a Sistemului, iar mai apoi, cand criza inflationista a afectat SUA a dus la diversificarea rezervelor valutare ale tarilor prin achizitionarea unor alte monede (yen, marca germana, lira sterlina,.);

f)       dereglarea balantei de plati americane prin aparitia fenomenului descris de Triffin si existenta exce­dentelor de balanta ale celorlalte tari.

1.4 Sistemul Monetar International dupa Bretton-Woods.

Reforma Sistemului Monetar International

Caderea aranjamentelor de la Bretton-Woods a de­terminat cautarea unor noi solutii in vederea imbunatatirii relatiilor monetare internationale. Perioada inceputa in 1976 este caracterizata prin politici axate atat pe ma­nagementul national si regional (precum cel al Sistemului Monetar European) cat si multilateral. In aceasta perioada s-a incercat adoptarea unor politici economice coor­donate, care vizau stabilitatea pe termen lung. Aceasta actiune a avut un succes limitat pentru ca, in ciuda inter­dependentei crescute data de globalizare, autoritatile monetare ale diferitelor state au fost rezervate in adop­tarea unor masuri de politica economica ce urmau sa fie in discordanta cu nevoile interne, chiar daca ar fi servit interesele economiei mondiale.

Politica economica ezitanta a SUA in prima jumatate a anilor '80 insotita de o abordare inconsecventa a problemelor monetare au determinat aparitia unei insta­bilitati pronuntate a cursurilor de schimb, accentuand de­presiunea economica mondiala. Era necesara cooperarea in vederea solutionarii problemelor aparute in noul sistem monetar international, cooperare realizata prin:

1. Acordurile de la Plaza. In septembrie 1985 o in­talnire secreta tinuta la Hotelul Plaza din New York a consfintit incheierea unui acord intre SUA, Japonia, Ger­mania, Marea Britanie si Franta, prin care acestea isi afirmau intentia de a coopera mai strans in problemele monetare. Statele Unite s-au angajat sa reduca deficitul bugetar prin diminuarea cheltuielilor, iar celelalte state au fost de acord sa urmareasca politici economice care sa determine solutionarea dezechilibrelor din economia mondiala.

2. Summitul de la Tokio, desfasurat in mai 1986 a intensificat cooperarea inceputa odata cu Acordurile de la Plaza. Aici Grupul celor Sapte (G7) a reafirmat impor­tanta interventiilor pe pietele de schimb si necesitatea co­ordonarilor politicilor economice interne ale statelor in vederea obtinerii stabilitatii economice.

3. Acordurile de la Louvre (februarie 1987) marcheaza un pas important in stabilirea managementu­lui economic international si in coordonarea politicilor economice. In cadrul acestora se reitereaza necesitatea continuarii interventiilor pe pietele valutare ca mijloc efi­cient de gestionare a interdependentelor din economia mondiala. Acordurile de la Louvre al celor sapte tari indus­trializate urmareste deci trecerea la politici de interventie orchestrata pe piata valutara astfel incat flotarea contro­lata aplicata si inainte, dar sporadic, isi intra in drepturi.

Se parea ca anii '90 vor aduce stabilitate si coope­rare in problemele monetare. Realitatea este insa mult mai nuantata, pentru ca, pe de o parte cooperarea in mentinerea cursurilor de schimb a fost intensificata, iar pe alta parte a revenit in discutie existenta unei posibile crize a sistemului. Principalele evenimente de dupa 1990 care au determinat o asemenea asertiune au fost colapsul Me­canismului Ratelor de Schimb (ERM) din cadrul Sis­temului Monetar European intre 1992 si 1993, cel de-al doilea fiind Criza peso-ului din Mexic in 1995. Desi se po­ate afirma ca acestea au fost doar crize regionale, unii autori le considera drept semnale ale unor slabiciuni sis­temice.

Reforma SMI si implicatiile ei au starnit, de-a lungul timpului multe controverse intre teoreticienii si practicienii interesati de evolutia economiei mondiale. Preocuparile legate de reforma s-au intensificat mai ales in ultimul de­ceniu si vizeaza in principal urmatoarele directii de trans­formare:

I) reintoarcerea la etalonul aur, in una din formele sale, fiind considerate ca solutii fie gold standard in varianta ce a functionat pana in 1914, fie gold exchange standard in varianta de la Bretton-Woods, sau o idee novatoare care situeaza aurul drept ancora in stabilirea paritatilor si reglarea politicilor monetare.

Adeptii acestei variante nu sunt nostalgici in totali­tate, ei mizand pe revenirea spectaculoasa a economiei americane si intarirea dolarului fata de celelalte monede.

Revenirea la una din aceste alternative este putin probabila in situatia economiei actuale, din mai multe considerente:

intr-o economie mondiala multipolara este dificil pentru o economie nationala sa-si impuna punctul de vedere, chiar daca aceasta este cea mai importanta din lume. Cu alte cuvinte, este greu de presupus ca toate statele lumii vor accepta intoarcerea la o situatie care acorda avantaje tarii furnizoare de moneda de rezerva;

revenirea la etalonul aur-devize (dolari) ar fi greu de acceptat si pentru autoritatile SUA, in conditiile unei abundente de dolari in afara granitelor sale (eurodolari), a unui deficit substantial al balantei de plati si al riscurilor economice interne pe care le implica un asemenea sis­tem, avand in vedere paradoxul lui Triffin;

este dificil, poate imposibil sa se stabileasca o re­latie fixa (sau cu grad inalt de precizie) intre stocul de aur al fiecarei natiuni si oferta de bani. In orice caz, nu mai poate fi vorba de o corelatie intre cele doua, ceea ce complica foarte mult problema in discutie;

la fel de dificila este determinarea unui pret oficial al aurului in situatia in care pe piata pretul unciei a variat in­tre limite destul de largi in ultimii ani;

sistemul bazat pe etalonul aur-devize ofera solutii impotriva inflatiei, insa este ineficient impotriva recesiunii si a somajului. Ca atare, nici un guvern ales democratic nu isi va lua responsabilitatea de provoca recesiune, ceea ce s-ar putea intampla intr-un astfel de sistem.

II) crearea unei monede universale neutre, lucru re­alizabil prin transformarea DST in bani efectivi. Aceasta idee apartine anilor '70 si a fost expusa de economistul american R.Triffin. Conform acestei teorii, modificata pe parcursul timpului, FMI ar urma sa se transforme intr-o Banca Centrala de Emisiune, care sa adauge stocului de aur existent o noua rezerva monetara. Apoi, trebuia adoptat un set de reguli care sa asigure expansiunea monetara controlata a fiecarui stat in functie de stocul sau rezerva. Aceasta teorie a fost modificata dupa demoneti­zarea aurului, prin transformarea DST in unica moneda cu circulatie internationala, cu functii de etalon monetar international, precum si mijloc de tezaurizare si rezerva.

Fiind definit ca un "cos valutar", DST are o mai mare stabilitate decat monedele de rezerva uzuale, ceea ce intr-adevar ar constitui un avantaj. Mai mult, se stie ca o singura moneda de circulatie internationala ar rezolva problemele din economia mondiala. Desi are multi supo­rteri, aceasta teorie este inacceptabila din urmatoarele puncte de vedere:

ideea unei banci mondiale de emisiune este cu greu acceptabila in conditiile actualelor raporturi de forte din economia mondiala si a gradului destul de ridicat de importanta pe care independenta si suveranitatea economica o are pentru statele lumii.

mobilitatea capitalului e mult prea mare pentru a putea fi controlata printr-un set de reglementari emis de o banca mondiala autonoma, care poate adopta decizii obli­gatorii pentru statele membre. Daca acceptam ca expan­siunea mobilitatii capitalului este ireversibila, ideea de a controla economia mondiala prin transformarea FMI intr-o banca centrala a lumii nu mai este fezabila.

III) perfectionarea sistemului prin reforme par­tiale , care ar putea duce la modificarea unor parti com­ponente ale SMI in scopul obtinerii stabilitatii financiare:

crearea de zone monetare-obiectiv (target-zone), care permit adaptarea nivelului cursului de schimb in functie de rezultatele obtinute de zona respectiva, cu precizarea ca se formeaza anumite limite de flotate elas­tice si revizuibile in functie de factorii de influenta ai monedei nationale. Teoria zonelor-tinta a starnit de la elaborarea ei in anii '80 de catre J. Williamson, vii contro­verse in randul economistilor. Pe de o parte sunt consi­derate avantajoase pentru ca incearca sa utilizeze ceea ce cursurile fixe si cele flotante au mai avantajos (incearca sa combine avantajele cursurilor fixe si cur­surilor flotante). Totodata in cadrul lor se va incerca solu­tionarea deficientelor regimului cursurilor fixe. Pe de alta parte insa, zonele-tinta sunt criticate. Astfel, se considera ca acestea nu reprezinta o solutie viabila pentru inlatu­rarea deficientelor cursurilor fixe, pentru ca ele func­tioneaza mai mult ca un sistem bazat pe cursuri fixe si ca atare au nevoie de credibilitate. Credibilitatea de care se bucura o anumita zona-tinta face ca fixarea cursurilor de schimb sa fie usoara din moment ce se inlatura astep­tarile negative ale pietei. Promisiunea unor interventii gu­vernamentale viitoare pentru stabilizarea cursurilor si per­ceptia fortei guvernului determina eficienta zonelor-tinta, insa o pierdere a increderii in guvern poate duce la "ca­derea libera" a ratelor de schimb.

politici de flotare controlata, care au fost utilizate incepand cu Acordurile de la Louvre. Flotarea controlata se realizeaza prin interventia bancii centrale in scopul mentinerii cursurilor. Acest tip de flotare ofera avantajul unei relative stabilitati a cursului de schimb, care nu inla­tura insa riscurile flotarii monedelor.

realizarea unui sistem de paritati stabile pe ter­men lung, care sa permita, pe baza unor politici mone­tare comune, mentinerea unor cursuri de schimb reale si fundamentate din punct de vedere economic.

adoptarea unui sistem multi-devize, are in ve­dere diversificarea monedelor de rezerva, ceea ce ar avea efecte benefice in sensul reducerii riscului valutar. Se stie ca un " cos de devize" prezinta riscuri mai reduse decat o singura valuta. Pe de alta parte insa un aseme­nea sistem ar stimula miscarea internationala a capitalu­rilor si ar reduce posibilitatile de interventie ale guvernelor pentru asigurarea echilibrului valutar.

IV) reforma institutionala

propunerea ca FMI si Banca Mondiala sa se uneas­ca intr-o singura institutie pentru a utiliza la maximum avantajele comparative ale fiecarei institutii, astfel incat Fondul sa se concentreze asupra managementului monetar global in timp ce Banca Mondiala sa se ocupe de proiectele de imprumut pentru tarile in curs de dez­voltare;

reorganizarea institutionala care sa permita infiin­tarea unei Agentii Globale de Protectia Mediului si a unei Banci a Reglementelor Environmentale, avand rolul de a urmari evitarea catastrofelor ecologice prin fi­nantarea de proiecte de investitii vizand protectia mediu­lui.