Sistemul de creditare in Romania

Sistemul de creditare in Romania

1. Organizarea sistemului de creditare

Aflate in stransa legatura cu emisiunea monetara, dimensiunile creditului intereseaza in mod deosebit statul. De fapt, aici se angajeaza si se imbina, deopotriva interese ale statului cu cele ale bancilor, mijlocite de regula de banca de emisiune, care in toate tarile dezvoltate este proprietatea si instrument de actionare economica a statului. Rolul statului decurge din obligatia sa de a proteja toti operatorii si agentii economici, de a asigura conditii in acest sens si printr-o circulatie monetara stabila si printr-un volum de credit adecvat. Sub influenta acestor determinate, reorganizarea sistemului de credite in tara noastra are la baza o serie de criterii distincte, dar corelate. Asemenea criterii se refera la: a. caracterul dirijat al creditului; b. destinatia precisa a creditului; c. garantarea materiala a creditului; d. rambursarea la termen a creditului.

a. Caracterul dirijat al creditului

Caracterul dirijat al creditului consta, in primul rand, in faptul ca: volumul si structura sa se dimensioneaza in functie de evolutia componentelor de baza ale masei monetare si de necesitatile reale de fonduri, ale angajatilor economici deservita de unitatile bancare; in al doilea rand caracterul dirijat al creditului se concretizeaza in acordarea acestuia in functie de modul in care agentii economici isi realizeaza programele de productie si desfacere. Deci simpla prevedere a creditelor in contractele incheiate de banci cu clientii lor nu echivaleaza cu acordarea automata a lor; acordarea si mentinerea creditului numai in conditiile realizarii unei activitati eficiente, fiind excluse de la creditare actiunile si activitatile care se finalizeaza cu rezultate financiare nefavorabile.

Rolul si functiile creditului dirijat: ofera bancilor posibilitatea de a sigura o dimensionare riguroasa a volumului creditului; permite efectuarea unui control sistematic asupra modului in care agentii economici respecta obligatiile asumate prin contracte incheiate cu bancile; creeaza premisele unei folosiri eficiente a resurselor de care dispun bancile; asigura concordanta necesara intre miscarea banilor creati prin credit si miscarea valorilor materiale in economie; nu creeaza premisele pentru o repartitie judicioasa a venitului national, partea destinata acoperirii stocurilor de valori materiale pentru productie neputand creste in detrimentul partii destinate investitiilor. De fapt, limitarea volumului de credite, pe care pot sa il acorde bancile asigurata prin acest principiu, este de natura obiectiva, decurgand din: capacitatea limitata a acestuia de a mobiliza si de a crea un volum limitat de mijloace de plata, in indeplinirea functiilor sale de repartitie si de emisiune; necesitatea asigurarii unei lichiditati bancare; efectele pe care o asemenea limitare le are asupra asigurarii stabilitatii banilor.

b. Destinatia precisa a creditului. In stransa concordanta cu caracterul dirijat al creditului functioneaza criteriul destinatiei precise, care presupune ca acordarea de credite sa vizeze scopuri strict delimitate in functie de care se stabilesc si se realizeaza indicatorii ce caracterizeaza procesul de creditare. Destinatia concreta a creditului se concretizeaza in obiectele de creditare.

Avantaje in functionarea principiului destinatiei precise a creditului: ofera posibilitatea acordarii pe structura a echilibrului monetar; ofera posibilitatea efectuarii unor analize privind calitatea plasamentelor de credite; permite urmarirea modului in care este respectata disciplina de credite si stabilirea raspunderilor in situatii de incalcare a acestei discipline; nu permite diferentierea obiectivelor controlului bancar pe stadii ale circuitului valorilor materiale din intreprinderi.

c. Garantarea materiala a creditului. Garantarea materiala a creditului este unul dintre cele mai importante criterii care stau la baza organizarii mecanismului de creditare. Din punct de vedere bancar, acest criteriu reflecta modul in care au fost asigurate functionarea criteriilor ce vizeaza caracterul dirijat si destinatia precisa a creditului. Garantarea materiala a creditului consta in faptul ca pe toata perioada de folosire a creditului agentii economici sa dispuna de valori materiale creditate, aflate in diferite stadii ale circuitului lor. Formele de garantare materiala a creditului sunt: gajul valorilor materiale in prelucrare; gajul marfurilor in circulatie. Aceste forme se caracterizeaza prin faptul ca debitorul poate dispune utilizarea valorilor materiale gajate fara sa ceara in prealabil autorizarea bancii, cu conditia ca pentru valorile materiale iesite din patrimoniu sa intre altele de aceeasi marime, iar in cazul consumarii lor, "gajul se extinde asupra productiei neterminate si produselor finite";

d. Rambursarea la termen a creditului. Rambursarea la termen a creditului, ca unul din criteriile de baza ale organizarii creditului, se materializeaza in restituirea sumelor imprumutate la anumite termene numite scadente. Caracteristic acestui criteriu este faptul ca posibilitatile de rambursare a creditului se stabilesc cu anticipatie si se urmaresc pe toata durata folosirii lui, adaptandu-se elastic modificarilor ce intervin pe parcurs.

Termenele de rambursare a creditului sunt stabilite prin luarea in considerare a mai multor elemente, cum sunt: particularitatile procesului sau actiunii creditate; caracterul necesitatilor de fonduri; modul de miscare a valorii creditate; momentele obtinerii resurselor banesti care inlocuiesc creditul sau fac posibila rambursarea lui.

In stabilirea scadentelor, fiecare criteriu poate fi utilizat singur sau in combinatie cu altele. Apar situatii cand anumite credite nu pot fi rambursate la scadenta din motive obiective. In aceste situatii termenele de rambursare pot fi prelungite punandu-se in concordanta cu conditiile concrete de miscare a valorilor materiale, miscare ce nu a putut fi realizata asa cum a fost ea stabilita cu ocazia aprobarii creditelor. Nerambursarea la scadenta a creditului este sanctionata pe linie bancara, prin reflectarea creditelor respective, drept credite restante, purtatoare de dobanzi penalizatoare.

2. Tehnici de creditare

Dupa cum s-a mai mentionat, in mod generic, prin obiectele de creditare sunt desemnate stocurile de valori materiale ce se constituie si cheltuielile ce se efectueaza de agentii economici pentru nevoile productiei si circulatiei marfurilor si pentru care bancile acorda credite, in masura in care aceste stocuri si cheltuieli depasesc resursele proprii destinate finantarii activitatii curente. Astfel, forma de creditare concretizeaza modul general de organizare a relatiilor de credit in economia nationala, privit prin prisma corelatiei dintre miscarea creditului si micsorarea valorilor materiale.

Practic. bancile acorda doua forme de credite:

1. forma creditarii pe stoc de valori materiale sau pe sold de cheltuieli;

2. forma creditarii pe rulaj sau pentru efectuarea platilor (forma folosita in prezent).

Creditarea pe stoc sau pe sold se individualizeaza prin urmatoarele trasaturi caracteristice: in cadrul acestei forme, stocurile se formeaza, iar cheltuielile se efectueaza initial pe seama altor surse (proprii sau atrase), prin creditare inlocuindu-se aceste sume; o asemenea forma de creditare are la baza stocurile de valori materiale sau cheltuieli efectuate de agentii economici, cu caracter temporar sau sezonier; necesitatea creditului nu este doar generala, ci individualizata, fiind reflectata in situatiile de stocuri intocmite de agentii economici si prezentate bancii; prin folosirea acestei metode bancile pot urmarii mai riguros modul in care agentii economici respecta prelevarile inscrise in contractele de imprumut; creditarea pe stoc sau sold are ca efect limitarea marimii stocurilor care se constituie sau a cheltuielilor ce se efectueaza, deci genereaza efecte pozitive pe ­linia imobilizarii la nivelul fiecarui agent economic. Aceasta forma de creditare prezinta insa si unele dezavantaje legate de faptul ca implica imobilizarea resurselor proprii pe o anumita perioada de timp si nu permite o coordonare din partea bancilor a miscarii creditului cu miscarea valorilor materiale creditate.

Creditul pe rulaj sau pentru efectuarea platilor se diferentiaza de creditarea pe stoc prin urmatoarele: folosirea acestei forme constituie nu o consecinta, ci o conditie a formarii stocurilor de valori materiale si a efectuarii cheltuielilor, deoarece creditul este generat de achitarea documentelor privind valorile materiale intrate si cheltuielile necesare desfasurarii procesului de productie si de circulatie a marfurilor; presupune un grad relativ inalt de dezvoltare a relatiilor de credit; ofera posibilitatea asigurarii concordantei necesare intre miscarea creditului si miscarea valorilor materiale, rambursarea creditului realizandu-se in momentul incheierii circuitului valorilor materiale si transformarii lor in forma baneasca; se prezinta un grad pronuntat de operativitate si de elasticitate. Creditarea pe rulaj sau pentru efectuarea platilor, prezinta totusi dezavantajul legat de faptul ca decizia de a acorda sau a nu acorda credite nu mai este fundamentata in mod corespunzator, ea uneori avand la baza si elemente de ordin subiectiv.

Modalitati de creditare: in practica bancara s-au conturat doua modalitati de creditare: 1. creditarea prin contul curent; 2. creditarea prin conturi separate de imprumut.

Dintre acestea, creditarea prin contul curent confera procesului de creditare o mai mare operativitate si elasticitate. De aceea. in prezent este utilizata de banci in creditarea celor mai multe obiecte si actiuni economice.

3. Verificarea garantiei creditelor

Garantarea materiala a creditului este, dupa cum s-a mai mentionat, unul din criteriile esentiale puse la baza organizarii procesului de creditare. Urmarirea existentei garantiei materiale a creditului izvoraste, pe de-o parte din necesitatea asigurarii unei concordante depline intre stocurile de valori materiale si creditele acordate pentru constituirea lor, iar, pe de alta parte, din necesitatea efectuarii unui control riguros asupra modului de folosire a valorilor materiale si a miscarii acestora in economia nationala.

Obiectivele generale ale verificarii garantiei materiale a creditului sunt: l. reliefarea volumului, structurii si calitatii valorilor materiale procurate pe seama resurselor imprumutate; 2. urmarirea conditiilor de pastrare a stocurilor si a modului de tinere a evidentei acestora; 3. orientarea eforturilor agentilor economici si bancilor in vederea eliminarii cauzelor care au generat fenomene negative in procesul folosirii fondurilor materiale si banesti; 4. realizarea unei concordante permanente intre creditele acordate si valorile materiale constituite pe seama lor de agentii economici; 5. sanctionarea pe linie de credit a agentilor economici care incalca cauzele inscrise in contractele de imprumut.

Din punct de vedere al modalitatilor in care se realizeaza verificarea garantiei creditului poate fi: a. faptica - efectuata prin constatari la fata locului; b. scriptica - efectuata pe baza bilantului contabil, balantei de verificare si a altor date din evidenta economica.

Fiecare din cele doua modalitati, in functie de momentul realizarii, poate fi: a. prealabila - desfasurata cu prilejul negocierii contractelor de imprumut si acordarii creditelor; b. ulterioara - desfasurata dupa acordarea creditelor, in procesul de folosire a lor.

Trasaturile specifice care confera verificarii faptice o identitate proprie sunt: l. se desfasoara ori de cate ori bancile finantatoare considera ca este necesara, deci nu are o periodicitate anume stabilita; 2. foloseste procedee specifice legate de numarare, cantarire, masurare, observare; 3. se realizeaza in cea mai mare masura prin sondaj si priveste aspecte legate de formarea si conservarea anumitor stocuri de valori materiale; 4. rezultatele sale sunt consemnate in acte de control numai in masura in care sunt constatate deficiente in gospodarirea valorilor materiale care garanteaza creditul; 5. implica consecintele imediat pe linie de credite; 6. nu stabileste volumul real al garantiei materiale, ci numai modul de respectare a unor conditii ce trebuie sa le indeplineasca stocurile creditate.

Obiectivele specifice ale verificarii faptice vizeaza in special urmatoarele aspecte: 1. confruntarea diferitelor evidente pe linia stocurilor de valori materiale si compararea stocurilor efective cu cele scriptice; 2. urmarirea unor aspecte ce tin de evidenta stocurilor referitoare la vechime, calitate, mod de pastrare; 3. urmarirea necesitatii si miscarii stocurilor prin prisma consumului, incheierii fabricatiei, desfacerii; 4. respectarea normelor legate de constituire, evidenta, folosire.

Verificarea scriptica prealabila. Analiza se face pe baza bilantului contabil. a structurii patrimoniului agentului economic asupra caruia se constituie dreptul de gaj al bancii, precum si veridicitatea eventualelor scrisori de garantie emise de catre banci sau institutii financiare si de credit din tara si strainatate, respectiv a titlurilor valutare gajate.

Verificarea scriptica ulterioara. Aceasta verificare se desfasoara avand la baza instrumente specifice evidentei economice, in special a celei contabile. Se particularizeaza prin: presupune o anumita periodicitate in desfasurare; se realizeaza ulterior momentului pentru care sunt intocmite instrumentele contabile (balanta de verificare, bilantul contabil), din care motiv este necesara actualizarea datelor ca urmare a producerii unor modificari in volumul stocurilor, cheltuielilor si resurselor, in intervalul cuprins intre momentul pentru care este intocmit instrumentul contabil si momentul efectuarii verificarii garantiei; rezultatele acestei verificari sunt reflectate in situatii specifice intocmite cu acest prilej, indiferent de sensul acestora; are in vedere stocurile de valori materiale si cheltuieli de productie si circulatie in totalitatea lor.

Verificarea scriptica ulterioara se desfasoara avand la baza urmatoarele:

la baza operatiei de verificare a garantiei creditelor acordate prin conturi simple de imprumut sta balanta de verificare sau bilantul contabil, deci creditarea s-a facut pe total cont bilantier, sau alte situatii intocmite de agentii economici, daca creditarea priveste obiecte distincte din cadrul unui cont bilantier;

elementele luate in calculul garantiei sunt evaluate la preturile efective din evidenta contabila, urmand ca in final aceste preturi sa fie corectate pentru a se ajunge la preturile de creditare;

nu pot constitui garantie materiala a creditelor acordate stocurilor de valori materiale care provin dintr-o activitate defectuoasa a agentilor economici:

actiunea de verificare scriptica a garantiei nu se margineste numai la a stabili plusul sau minusul de garantie, ci are semnificatii mai largi, constituind un prilej de analiza de ansamblu a situatiei patrimoniale a agentilor economici;

in stabilirea garantiei creditelor se au in vedere toate resursele care acopera o parte din stocurile si cheltuielile luate in calcul, in final urmarindu-se sa se determine corespondentul material al creditelor ramase cu sold la sfarsitul perioadei.

Metodele de verificare scriptica a garantiei creditului se pot realiza prin doua metode, care in functie de continutul operatiunilor pe care le presupune sunt cunoscute sub denumirea de metoda bilantiera (directa) si metoda nebilantiera ( indirecta).

Metoda bilantiera. Metoda bilantiera de verificare a garantiei creditelor este mai complexa, ea presupunand si o analiza a nivelului soldurilor conturilor de bilant si, in consecinta, raspunzand mai bine unor necesitati de informare suplimentara privind volumul si structura stocurilor de valori materiale si resurse banesti care le acopera. In principiu, utilizarea acestei metode implica parcurgerea a trei etape distincte delimitate intre ele dupa natura operatiunilor pe care le cuprind:

se stabilesc stocurile de valori materiale si soldurile de cheltuieli ce se iau in calculul garantiei, reflectate de conturile de bilant;

se stabilesc o serie de scazaminte ce urmeaza sa se faca din stocurile si cheltuielile reflectate in conturile de bilant. Asemenea scazaminte se refera la: stocurile si cheltuielile acoperite pe seama resurselor proprii si atrase; posturile rectificative privind stocurile si cheltuielile, in vederea reflectarii acestora la preturi de creditare; stocurile si cheltuielile necreditabile, generate de o activitate necorespunzatoare a agentilor economici;

se determina garantia disponibila pentru toate creditele acordate, cu care se compara angajamentele de creditare reflectate in conturile deschise la banca, stabilindu-se rezultatul verificarii sub forma plusului sau minusului de garantie.

Metoda nebilantiera. Aceasta metoda de verificare a garantiei creditelor simplifica mult actiunea de control bancar. Ea are la baza consecintele unei folosiri nerationale a valorilor materiale si banesti de catre agentii economici, concretizate in imobilizari de fonduri, urmarind in final sa puna de acord volumul creditelor nerambursate la scadenta cu volumul imobilizarilor existente. Rationamentul ce sta la baza acestei metode poate fi sintetizat astfel: resursele imprumutate avand rolul de resurse marginale, de ultima instanta, orice modificare in procesul de gospodarire a fondurilor intreprinderilor creditate trebuie sa reflecte, in primul rand, asupra volumului acestor resurse.

Urmarind efectele procesului de gospodarire a fondurilor, metoda nebilantiera se foloseste de o serie de informatii obtinute, in cea mai mare parte, prin alte cai decat cele legate de bilantul contabil cum ar fi: l. rezultatele controlului faptic al garantiei creditelor; 2. raportarile statistice catre diferitele nivele de decizie din intreprindere; 3. evidentele operative si contabile analitice conduse pe linia stocurilor; 4. concluziile organelor bancare privind situatia financiara a intreprinderilor, desprinse din analiza cererilor de credite.

4. Analiza fondurilor de garantare a creditelor in Romania

4.1. Imagine de ansamblu

4.1.1. Organizarea si managementul

In prezent, in Romania, aceasta componenta a arhitecturii sistemului financiar reprezentata de fondurile de garantare a creditelor este formata din trei asemenea entitati, respectiv:

Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderi Mici si Mijlocii (FNGCIMM),

Fondul de Garantare a Creditului Rural (FGCR) si

Fondul Roman de Garantare a Creditelor pentru intreprinzatori privati si sprijinirea privatizarii prin cumpararea de active (FRGC).

Aceste fonduri sunt organizate ca societati pe actiuni, doua dintre ele fiind infiintate prin hotarari de guvern (FNGCIMM, FRGC). Rolul si capacitatea de garantare a acestor FGC sunt potentate si prin suportul financiar oferit de organismele internationale. Un aspect vital pentru managementul unui fond de garantare a creditelor il constituie cooperarea cu bancile si cu alte institutii finantatoare. Literatura de specialitate recomanda cooperarea cu cel putin cinci banci pentru o mai buna diversificare a riscului fata de sistemul bancar. Conventiile de colaborare cu institutiile de credit sunt negociate, iar conditiile contractuale pot sa difere in functie de produsele de garantare oferite.

4.1.2. Piata tinta si procedura de acordare a garantiilor

Obiectul principal de activitate al tuturor fondurilor de garantare este acordarea de garantii sectorului tinta. Acest obiect este unic doar in cazul FGCR, celelalte fonduri desfasurand si activitati conexe de genul consultantei de specialitate, de administrare a unor programe ce au legatura cu IMM-urile sau realizarea oricaror tipuri de activitati compatibile cu scopul pentru care a fost infiintat fondul de garantare.

FNGCIMM garanteaza credite si alte instrumente financiare ce pot fi obtinute de intreprinderile mici si mijlocii de la institutii de credit ori din alte surse. Sunt acceptate la garantare si IMM-urile nou infiintate. Clientii eligibili trebuie sa indeplineasca criteriile stabilite prin Legea 346/2004 referitoare la IMM-uri, precum si conditiile prevazute in conventiile de colaborare incheiate cu finantatorii. Printre aceste conditii necesare clientelei, se numara: capacitate de rambursare a obligatiilor de plata asumate, conform analizei finantatorului; nu a inregistrat credite restante pentru care fondul a platit unui finantator, in ultimii trei ani; se incadreaza in categoriile de clasificare standard, in observatie si substandard, conform clasificarilor bancare; are capital majoritar privat; emite in favoarea fondului un numar de bilete la ordin egal cu numarul de transe in care fondul plateste bancii garantia, fara protest, in alb la "suma" si "scadenta", si imputerniceste fondul sa le completeze in cazul efectuarii platii garantiei catre finantator cu sumele platite acestuia.

FGCR garanteaza creditele si alte instrumente de finantare, ce pot fi obtinute de persoane fizice si juridice (inclusiv nou-infiintate) - producatori agricoli si procesatori de produse agroalimentare, pentru realizarea productiei agricole, stocarea si procesarea produselor agricole si realizarea obiectivelor de investitii in aceste domenii. De asemenea, poate garanta si imprumuturile acordate de banci primariilor comunale pentru dezvoltarea infrastructurii.

FRGC garanteaza cu precadere intreprinzatorii privati. Sunt sustinute si companiile nou infiintate cu conditia existentei credibilitatii comerciale. Toate fondurile accepta la garantare, conform criteriilor proprii de eligibilitate, credite pentru investitii, pentru capital de lucru, pentru cumparari de actiuni, scrisori de garantie bancara sau operatiuni de leasing. Produsele de garantare oferite sunt diferentiate in functie de termenul de acordare (scurt, mediu sau lung), de moneda (unde este cazul) sau de modul de plata a garantiei in cazul nerambursarii creditului.

Atractivitatea acestor garantii, precum si necesitatea finantarii sectoarelor de activitate vizate de fondurile de garantare se evidentiaza prin cresterea clientelei totale a acestora: in 1998 erau deserviti in total 275 de clienti, iar in 2004 numarul clientilor a crescut la 3388. Desi dinamica este semnificativa, consideram ca valoarea absoluta reprezentand clientii care beneficiaza de garantii este mica atat luand in calcul resursele disponibile ale FGC, cat si comparand cu rezultatele altor FGC din Europa.

In general, garantiile oferite de fonduri acopera doar principalul, nu si dobanda. Exista insa anumite produse de garantare (cu o valoare mai redusa) ce acopera si dobanda. Toate fondurile de garantare solicita comisioane de acordare a garantiilor variabile ce se stabilesc ca procent din garantie. Diferentierea acestor comisioane se face in functie de tipul produsului, termenul de acordare, moneda in care se acorda garantia sau in functie de categoria de clasificare a creditului, conform normelor BNR. In plus FRGC practica si un comision de analiza de 1% pentru toate tipurile de produse.

Consideram totusi ca ar putea fi avuta in vedere si o modificare in politica de stabilire a valorii comisioanelor de risc astfel incat acestea sa fie distincte pentru fiecare client si nu pe categorii de credite. In acest fel, comisioanele stabilite vor putea reflecta mult mai fidel riscul concret asumat de FGC.

4.2. Analiza bonitatii fondurilor si a garantiilor acordate

4.2.1. Indicatori de caracterizare a bonitatii fondurilor

FGC detin o paleta larga de indicatori prudentiali, asemanatori celor bancari. Cu toate acestea, faptul ca FGC se orienteaza in activitatea lor dupa indicatori de risc care sunt analizati in structuri specializate (comitete de risc), pledeaza pentru punerea in discutie a ideii ca FGC ar putea avea risc de pierdere neasteptata mai mic. Totusi, scopul analizei de fata este doar din prisma cerintelor de provizionare bancara, respectiv de a surprinde o eventuala calitate a garantiilor emise de FGC ca fiind diminuatoare de risc de credit. Extinderea analizei si la evaluarea posibilitatii ca FGC sa aiba un risc de pierdere neasteptat inferior valorii actuale nu-si are rostul, pentru ca legislatia actuala (ce transpune Directiva 12/2000/CEE) nu permite o asemenea abordare.

In perspectiva implementarii Basel II insa, consideram ca ar fi posibil ca FGC sa obtina un coeficient de risc de credit inferior, urmare a unui rating favorabil acordat de o agentie specializata.

Pentru a surprinde imaginea de ansamblu a bonitatii FGC am apelat insa atat la indicatori care au capacitatea de a reflecta riscul de pierdere asteptata, cat si la cei legati de pierderea neasteptata. Acest lucru se datoreaza faptului ca cei din prima categorie sunt specifici caracterizarii fiecarui FGC in parte, si mai putin a industriei in ansamblul sau, adica tocmai subiectul analizei din lucrare. Mai mult, banca centrala nu are in prezent nici o abilitare de a se erija in ipostaza unei agentii de rating si sa acorde calificative de risc pentru fiecare FGC care actioneaza in piata.

a. Indicatori de prudentialitate

Un prim indicator de prudentialitate se refera la ponderea maxima a garantiei in total credit sau la eventualele plafoane valorice maximale pentru aceste garantii. Daca FRGC impune un nivel maxim de 70% pentru indicatorul considerat, FNGCIMM variaza acest prag intre 60% si 80% in functie de durata garantiei, precum si de vechimea in afaceri a beneficiarului de finantare. Ca o exceptie, acest fond accepta garantarea chiar si cu 100% a creditului in cazul unor produse ce impun, insa, un plafon de garantare.  FGCR garanteaza maxim 50% din valoarea creditului pe termen scurt, respectiv 70% pentru termen mediu si lung, in limita unui plafon de 250000 sau 1000000 EUR, in functie de tipul clientului (persoana fizica/persoana juridica). Totodata, consiliile locale pot accesa o garantie in valoare de maxim 70% indiferent de termenul de acordare, fara limitarea data de un plafon fix. In 2004 fondurile de garantare au acoperit in medie aproximativ 50% din valoarea creditelor solicitate de clientela eligibila.

Un alt element de prudentialitate este expunerea maxima fata de o banca partenera. FGCR si FNGCIMM repartizeaza plafonul de garantare stabilit anual pe banci partenere, iar FRGC se expune pe bancile partenere in functie de cotele de expunere alocate de respectivele institutii de credit pentru garantiile fondului. FNGCIMM nu se expune fata de o banca mai mult de 40% din plafonul maxim de garantare.

Expunerea maxima fata de un singur debitor este definita, in cazul tuturor celor trei fonduri, ca raport intre valoarea totala a expunerii si nivelul fondurilor proprii. Acest indicator este inspirat din normele prudentiale ale BNR si nu trebuie sa depaseasca 20%. In plus fata de acest indicator, FNGCIMM isi defineste o expunere mare ca fiind cel putin 8% din fondurile proprii, precum si o valoare maxima a expunerilor mari (20% din plafonul anual de garantare).

In ceea ce priveste stabilirea unui nivel minim de solvabilitate, doar FNGCIMM l-a considerat a fi la 22%, in chestionar fondul declarand ca indicatorul il calculeaza similar celui specific institutiilor de credit. FRGC nu impune un prag minim, considerand ca valoarea indicatorului de solvabilitate, constant peste 85%, nu invoca o asemenea restrictie. FGCR nu calculeaza nivelul solvabilitatii. O particularitate a FNGCIMM este data de mentinerea unui nivel de solvabilitate de peste 540%, ceea ce ar putea sugera si o slaba alocare a resurselor proprii catre acordarea de garantii.

Pentru evaluarea prudentei fondurilor, in stransa legatura cu acest indicator trebuie analizata rata de plata a garantiilor acordate. Un nivel ridicat al indicatorului de solvabilitate corelat insa cu o rata semnificativa de plata a garantiilor poate atrage atentia asupra politicii de selectare a clientelei.

Efectul de levier, calculat ca raport intre garantiile acordate si fondurile proprii, indica aceeasi prudenta a majoritatii fondurilor de garantare. Nu exista un model privind nivelul optim al efectului de levier, insa AECM recomanda un posibil prag rezonabil la 6 sau 7, pentru un fond de garantare matur avand un portofoliu diversificat. Efectul de levier agregat pentru toate cele trei fonduri a evoluat de la 0.53 in 2002 la 2.35 in 2004. Aceasta dinamica a efectului de levier s-a bazat preponderent pe expansiunea garantiilor acordate, ce au crescut cu 685.1% in perioada 2002-2004, fondurile proprii crescand doar cu 75.9% in aceeasi perioada. Tendinta fondurilor proprii este crescatoare fiind sustinuta in special de FNGCIMM si FGCR.

Toate fondurile de garantare isi calculeaza indicatori de lichiditate, insa procedura difera, astfel incat nu se poate evidentia o comparabilitate.

b. Indicatori de performanta

Soldul garantiilor acordate a cunoscut un trend ascendent in cazul tuturor fondurilor de garantare. La sfarsitul anului 2004, totalul garantiilor acordate de cele trei fonduri depasea 300 milioane RON. In ultimii ani, FGCR a fost cel care a avut dinamica cea mai semnificativa in ceea ce priveste acordarea de garantii. Potentialul de crestere ar putea fi important, tinand cont de faptul ca aceste fonduri colaboreaza cu din ce in ce mai multe banci, detin resurse considerabile inca neutilizate, iar apropiata integrare in UE poate potenta direct sau indirect aceasta activitate. In ultimii ani, la nivelul FGC, sectorul de activitate cu ponderea dominanta in privinta garantiilor este agricultura si serviciile auxiliare. Constatam ca exista un nivel de concentrare extrem de mare pentru expunerile FGC pe agricultura, ceea ce ar putea ridica unele preocupari din punctul de vedere al riscului sistemic. Aceasta concentrare este si rezultatul politicii statului de a sprijini aceasta ramura a economiei, cat si efectul intrarii in tara a fondurilor comunitare ce pot fi accesate in co-finantare si pentru care multi au nevoie de garantii.

Structura garantiilor pe termene de acordare evidentiaza axarea fondurilor pe garantii pentru promovarea imprumuturilor pe termen scurt (52% din totalul garantiilor acordate de cele trei fonduri). In ultimii ani, FGC au inceput sa ofere si produse de garantare pentru credite termen lung, insa deocamdata cota acestora este foarte scazuta (2% din total in 2004).

Principalele criterii care pot fi avute in vedere in evaluarea bonitatii fondurilor de garantare sunt: buna organizare a institutiei cu delimitari clare a competentelor fiecarei structuri, cu accent pe cele care gestioneaza riscul de credit; buna calitate a managementului; existenta unor proceduri clare de determinare a eligibilitatii clientilor; utilizarea unui set minimal de indicatori prudentiali: stabilirea ponderii maxime a valorii garantiei in total credit; definirea si calcularea unui nivel minim de solvabilitate, care sa tina cont si de riscul de concentrare a expunerilor; definirea si limitarea expunerii fata de un singur debitor; definirea si limitarea expunerilor mari; definirea si limitarea indicatorului de lichiditate; plata la timp si in conditiile stabilite a obligatiilor asumate fata de creditori.

4.2.2. Indicatori de caracterizare a garantiilor acordate

Caracteristicile garantiilor fiecarui fond sunt detaliate in conventiile de colaborare incheiate cu bancile partenere. Principalele elemente ce caracterizeaza garantia se refera la: definirea evenimentului ce atrage plata garantiilor catre banca; caracteristicile juridice ale garantiei (directa, explicita, irevocabila, neconditionata); modul de plata a garantiei executate si intervalul de timp dupa care se face plata catre banca.

FGC promoveaza mai multe tipuri de garantii. In cadrul acestei tipologii, evenimentul ce atrage plata garantiei catre banca difera. Spre exemplu, FNGCIMM il defineste, in majoritatea cazurilor, ca fiind fie momentul declansarii executarii silite, fie cel al initierii procedurii falimentului impotriva debitorului. FGCR considera ca neplata, totala sau partiala, a unui numar de rate consecutive sau orice cauza de declarare a exigibilitatii anticipate a obligatiunilor de plata ale debitorului constituie evenimentele declansatoare.

Insa, asumarea de catre garant a riscului garantat se face in conditiile initierii de catre finantator a procedurilor judiciare impotriva debitorului.

In ceea ce priveste caracteristicile juridice ale garantiilor, in functie de fondul de garantare, se indeplinesc toate sau doar o parte din acestea: a. directe, respectiv creanta este directa asupra furnizorului de protectie (respectiv fondul de garantare a creditelor). Toate cele trei fonduri detin astfel de garantii; b. explicite, respectiv se precizeaza clar acoperirea garantiei. In toate cazurile, contractele de garantare incheiate, precum si conventiile cadru cu bancile partenere precizeaza procentul de acoperire a garantiei si valoarea acesteia; c. irevocabile, respectiv fondului de garantare nu i se da posibilitatea de anulare unilaterala a acoperirii creditului. Conform ultimelor conventii incheiate cu bancile, FNGCIMM indeplineste acest criteriu. FGCR ofera garantii irevocabile doar in cazul creditelor pe termen scurt, iar pentru creditele de investitii se prevede revocabilitatea in cazul neplatii comisionului anual de garantare. FRGC nu prevede o asemenea caracteristica; d. neconditionate, respectiv nu sunt restrictii ce ar impiedica fondul de garantare sa plateasca in timp util in cazul nerambursarilor debitorului. Toate fondurile de garantare conditioneaza plata garantiei de respectarea conditiilor contractuale inscrise in conventiile cadru incheiate cu bancile. Insa, unele din aceste conventii prevad executarea garantiei total sau partial doar dupa indestularea de catre banca din celelalte garantii reale sau personale.

Plata sumei garantate se face conform prevederilor contractelor de colaborare cu bancile partenere. In cazul FRGC si FGCR termenul este de 10 zile lucratoare de la momentul solicitarii bancii. FNGCIMM a onorat obligatiile contractuale, in medie, dupa patru zile lucratoare.

La momentul aparitiei evenimentului ce genereaza plata garantiei, toate fondurile considera ca debitorul se afla in incapacitate de plata pentru toata suma, nu doar pentru ratele scadente. Fondul plateste garantia bancii, integral sau fractionat, prin aplicarea procentului asumat cu titlu de garantie la valoarea creditului nerecuperat, conform conditiilor contractuale.

In perspectiva implementarii Noului Acord de Capital (NAC) gama garantiilor acceptate de catre institutiile de credit va fi mai larga, insa se va introduce un element necesar a fi indeplinit de garantie: plata in timp util ce presupune ca institutia de credit nu va urmari prima oara debitorul. Conform NAC, garantiile ce acopera pierderea din creditul nerambursat doar dupa lichidarea colateralului nu sunt, in general, eligibile ca diminuator de risc. Exista, insa, o exceptare in cazul garantiilor oferite de societatile de garantare mutuale; se va considera ca cerinta precedenta este indeplinita daca se indeplinesc urmatoarele caracteristici:

institutia de credit are dreptul sa obtina in timp util o plata temporara de la garant, proportionala cu acoperirea garantiei. Aceasta plata se va calcula astfel incat sa reprezinte o estimare corecta a valorii pierderii economice, incluzand pierderile rezultate din neplata dobanzilor si a altor tipuri de plati obligatorii pentru debitor;

autoritatile competente sunt multumite de capacitatea garantiei de a acoperi pierderea, inclusiv a pierderilor rezultate prin neplata dobanzii sau a altor tipuri de plati obligatorii pentru debitor.

Rolul fondurilor de garantare a creditelor in cadrul arhitecturii sistemului financiar este unul distinct, canalizat catre facilitarea finantarii acelor entitati (in special IMM-uri) sau sectoare ale economiei care altfel ar avea acces mai dificil la resursele creditorilor.

Pornind de la aceasta functionalitate distincta, rezulta ca fondurile de garantare a creditelor ar trebui sa aiba si un semnificativ caracter anti-ciclic, lucru foarte util pentru mentinerea stabilitatii financiare. Din pacate, FGC care actioneaza in Romania au acordat extrem de putine garantii in perioadele de contractie a activitatii de creditare, dar, incepand cu anul 2002, adica odata cu expansiunea creditului neguvernamental, si-au crescut aproape exponential volumul garantiilor acordate. Acest comportament mai degraba pro-ciclic a diminuat din utilitatea sociala spi economica pe care aceste fonduri trebuie sa o indeplineasca in cadrul sistemului financiar.

O alta concluzie pe care dorim sa o reliefam este aceea ca, in opinia noastra, activitatea desfasurata de FGC se apropie mai mult de cea a institutiilor de credit decat de a societatilor de asigurari. De aceea, in continuare toate propunerile privind cadrul de reglementare a FGC vor avea drept punct de referinta coordonatele aferente sectorului bancar.

In fapt, chiar si FGC in managementul riscurilor lor au o asemenea abordare, incercand sa calculeze indicatori de solvabilitate (capital raportat la active ponderate la risc, expuneri mari, expuneri fata de un singur debitor) sau lichiditate in mod asemanator institutiilor de credit. Totusi, nefiind inca reglementate si supravegheate de nici o autoritate, este greu sa spunem ca metodologia este unitara sau respecta exigentele bancare. Cu toate acestea, formele de cuantificare a solvabilitatii arata ca fondurile de garantare a creditelor din Romania sunt in prezent entitati sigure, avand rate de solvabilitate de regula de ordinul zecilor de procente (fata de nivelul de referinta de 12% pentru institutiile de credit romane). Pe de alta parte, atat din discutiile purtate cu reprezentantii FGC, cat si din estimarile noastre a rezultat ca respectivele fonduri subevalueaza, in unele cazuri chiar considerabil, riscul de credit pe care se angajeaza sa-l preia de la clienti. Explicatia principala a unui asemenea comportament ar putea fi ca unele FGC utilizeaza in activitatea lor atat resurse alocate de catre statul roman, cat si fonduri comunitare care au destinatie implicita subventionarea indirecta a posibilelor pierderi care pot aparea din activitatea de creditare. Cifrele robuste din prezent aferente indicatorilor de solvabilitate sau lichiditate arata insasi altceva, respectiv ca managementul acestor FGC nu a gasit inca solutii de a fructifica resursele disponibile conform menirii si functionalitatilor specifice. Corectarea rapida a acestei situatii ar putea reprezenta insa un risc in viitor, daca se va realiza prin scaderea exigentelor in procesul de acordare a garantiilor.

Un alt risc pe care l-am identificat este acela de crestere semnificativa a gradului de concentrare a expunerilor FGC. Astfel, daca la nivelul anului 1998 exista deja un nivel mare de concentrare, garantiile fiind acordate in special catre companii care activau in industrie (65%) si agricultura si servicii auxiliare (30%), la sfarsitul anului 2004 situatia s-a agravat. Au ramas majoritare aceleasi doua domenii, dar pe companiile din agricultura exista o expunere de aproape 85%, in timp ce industria cuantifica o expunere sub 10%.

Astfel, daca apare un soc negativ in aceste domenii (in special agricultura), este foarte posibil ca FGC sa fie nevoite sa suporte pierderi substantiale. Acest punct al analizei ne-a ridicat o alta intrebare si anume cea legata de rolul fondurilor care intermediaza garantii ale statului si modul in care se modifica profilul de risc. In opinia noastra, daca nivelul de concentrare excesiva pe un anumit domeniu este in special rezultatul unei politici a statului pentru care acesta asigura si garantii in mod corespunzator, atunci posibilitatea unui risc sistemic la nivelul FGC se reduce.

Garantiile acordate de FGC din Romania au fost in proportie covarsitoare pe termen scurt si mediu, iar moneda de denominare a creditelor garantate a fost cea nationala.

Avand in vedere aceasta imagine de ansamblu asupra fondurilor de garantare a creditelor din Romania, prezentam in continuare cateva propuneri care ar putea contribui la o mai buna dezvoltare a acestui segment al sistemului financiar si totodata sa conduca la gestionarea mai eficienta a riscurilor.

A. Propuneri privind acceptarea calitatii de diminuator de risc de credit pentru garantiile emise de FGC

De-a lungul timpului, fondurile de garantare a creditelor au intreprins pe langa banca centrala numeroase demersuri care au vizat recunoasterea calitatii de diminuator de risc de credit a garantiilor emise de FGC. Raspunsul Bancii Nationale a Romaniei a fost ca respectivele garantii pot fi luate in considerare in cadrul factorilor calitativi utilizati pentru evaluarea performantei financiare a debitorilor. In acest fel, daca institutiile de credit considerau ca garantiile emise de FGC au capacitatea de a reduce riscurile aferente pierderilor asteptate, atunci puteau obtine o imbunatatire a performantei financiare a debitorilor, ceea ce s-ar fi tradus intr-o diminuare a necesarului de provizioane.

Aceasta era in fapt o recunoastere indirecta a calitatii de diminuator de risc de credit pentru garantiile FGC. Prin utilizarea ei, bancile si-ar fi putut reduce cerintele de provizionare intr-o proportie semnificativa in cazul in care ar fi considerat ca in metodologia de evaluare a performantei financiare a debitorilor, existenta unei garantii din partea unui FGC trebuie ponderata cu un factor important. Aceasta abordare ar fi putut schimba clasa de incadrare a debitorilor in directia diminuarii cerintelor de provizionare. Pe de alta parte, in urma discutiilor purtate cu reprezentantii unui esantion de banci care au conventii de cooperare cu FGC, a rezultat ca acestia sunt in general multumiti de colaborarea cu FGC si au pledat pentru o anumita recunoastere a calitatii de diminuator de risc de credit pentru garantiile emise de FGC.

Din analizele noastre a rezultat ca FGC din Romania pot fi considerate in contextul actual ca avand un nivel al riscului de pierdere neasteptata inferior valorii actuale, iar nivelul riscului de pierdere asteptata ar putea reclama un coeficient de deducere a garantiilor din expunerile bancilor superior valorii nule. Precizam inca o data ca acesta nu este un argument pentru amendarea cadrului actual privind solvabilitatea (pentru ca ar presupune si incalcarea prevederilor actualei Directive 12/2000/CEE), ci este un punct de vedere cum ca, din perspectiva implementarii Basel II, FGC ar trebui sa-si consolideze managementul riscului pentru a creste sansele de a obtine un rating mai bun din partea agentiilor specializate.

In vederea propunerii unor coeficienti superiori de deducere a garantiilor FGC din expuneri, am considerat ca trebuie sa avem in vedere doi indicatori: bonitatea FGC si caracteristicile garantiilor oferite (directe, exprese, irevocabile si neconditionate).

Mai mult, consideram ca al doilea indicator este necesar, dar nu si suficient in vederea determinarii coeficientului de deducere. Astfel, propunem sa se accepte o diminuare de risc daca un FGC indeplineste conditiile de bonitate, chiar daca garantiile oferite nu sunt directe, exprese, irevocabile si neconditionate, dar reciproc nu. Totodata, daca sunt indeplinite cumulativ cele doua criterii, atunci propunem un coeficient de deducere superior.

In mod concret, pornind de la: 1. analiza solvabilitatii FGC si a pierderilor istorice generate institutiilor de credit prin utilizarea garantiilor FGC, coroborat cu 2. potentialul de diminuator de risc pe care respectivele garantii l-au avut prin considerarea lor ca factori de imbunatatire a performantei financiare a debitorilor si cu 3. calitatea garantiilor oferite de FGC (in special din punct de vedere al lichiditatii si solvabilitatii) fata de alte tipuri de garantii diminuatoare de risc (in special cele ipotecare), propunem urmatoarele valori: pentru FGC care indeplinesc cumulativ cele doua conditii prezentate (bonitate si calitate a garantiilor), coeficientul de deducere a garantiilor sa fie maxim 0,5; pentru FGC care indeplinesc doar conditiile de bonitate, coeficientul de deducere a garantiilor sa fie maxim 0,35.

In ceea ce priveste garantiile acordate de FGC prin intermedierea resurselor alocate in acest sens de catre autoritatile centrale si pentru care isi asuma raspunderea, opinam ca acestea pot fi considerate ca si garantii ale statului, daca: (i) sunt efectiv transferate FGC si (ii) FGC demonstreaza ca dispune de o gestiune care sa evidentieze distinct respectivele fonduri, iar acestea sunt utilizate doar pentru garantarea riscurilor aferente.

Astfel, in acest caz, in functie de caracteristicile garantiilor, propunem urmatorii coeficienti de deducere: pentru garantiile exprese, irevocabile si neconditionate, coeficientul de deducere a garantiilor sa fie maxim 1; pentru garantiile care nu indeplinesc unul din criteriile mentionate la punctul anterior, coeficientul de deducere a garantiilor sa fie maxim 0,8.

In situatia in care resursele financiare care sunt asimilate garantiilor statului nu sunt transferate efectiv in patrimoniul FGC, propunem ca valoarea coeficientilor de deducere sa fie in acest caz cea corespunzatoare respectivelor fonduri de garantare (respectiv maxim 0,5 sau 0,35).

B. Propuneri privind continutul viitoarei legislatii secundare aferente reglementarii prudentiale a FGC

In prezent se afla in stadiu de proiect legea privind activitatea de desfasurare a creditarii de catre institutiile financiare nebancare. Palierul secund al reglementarilor va fi reprezentat de norme de prudentialitate croite distinct pentru fiecare tip de institutie financiara nebancara. In urma studiului de fata, in opinia noastra, cele mai importante solicitari care ar putea sa se gaseasca in legislatia secundara pentru FGC sunt: capitalul minim sa fie echivalent a 1 milion euro; norme de calculare a adecvarii capitalului, expunerilor mari, expunerilor fata de un singur debitor, precum si expunerilor maxime fata de o institutie de credit sau institutie financiara nebancara; norme de provizionare, astfel ca riscul asteptat sa fie gestionat in mod corespunzator; cerinte de management si de control intern, suplimentare celor formulate in cadrul proiectului de lege amintit anterior; norme de lichiditate, doar daca se considera absolut necesar pentru ca din studiu a rezultat ca pasivele FGC sunt in proportie semnificativa pe termen lung si foarte lung, in timp ce activele sunt pe termen scurt, mediu si lung.

5. Particularitati de creditare

In principiu, creditarea agentilor economici se realizeaza in aceleasi conditii in toate ramurile economiei nationale. Totusi, unele ramuri prezinta o serie de trasaturi specifice, care isi pun amprenta asupra procesului de constituire a mijloacelor circulante, structurii si circuitului acestora, modalitatilor de dimensionare si acoperire cu resurse.

In agricultura. Caracterul sezonier al productiei, dependenta ei de factori naturali, neconcordanta dintre anul agricol si cel calendaristic, durata relativ indelungata a ciclului de productie, influenteaza in mod direct nevoile de fonduri ale unitatilor agricole si implicit resursele de constituire a acestora. De pilda, caracterul sezonier al productiei agricole presupune avansarea fondurilor in anumite momente ale anului si recuperarea lor masiv, in alte momente, deci nu in mod ritmic ca in alte ramuri. Aceasta importanta particularitate determina variatii mari, in cursul anului a necesarului de mijloace circulante, si ca urmare, a nevoilor temporare de fonduri care trebuie acoperite pe seama imprumuturilor bancare. Dependenta productiei de factorii naturali, precum si durata relativ indelungata a ciclului productiei, influenteaza in mod direct circuitul si perioada de imobilizare a fondurilor avansate au consecinte asemanatoare. Viteza de rotatie a mijloacelor circulante fiind, in general, redusa, apare un decalaj mare intre momentul efectuarii cheltuielilor si cel al recuperarii lor pe seama veniturilor obtinute din realizarea productiei. Drept urmare, nevoile de fonduri ale unitatii agricole prezinta o mare fluctuatie de la trimestru la altul, fiind create premisele interventiei masive a creditului bancar. Particularitatile mentionate, corelate cu specificul activitatii desfasurate, influenteaza in mod direct intreg mecanismul de creditare al unitatilor agricole, punandu-si amprenta asupra tehnicilor de dimensionare a creditului, modalitatilor de acordare si rambursare, duratelor de utilizare, dobanzilor practicate.

Activitatea de constructii montaj. Lucrarile de constructii montaj se destasoara, asemenea, in conditii specifice, fapt ce confera procesului de productie anumite particularitati, cu implicatii asupra organizarii si acoperirii financiare a fondurilor de productie si circulatie. Indeosebi, caracterul mobil si relativ indelungat al procesului de productie, precum si complexitatea acestuia, isi pun amprenta asupra dimensiunilor, structurii, rotatiei si acoperirii financiare a mijloacelor circulante, in cadrul unei organizari specifice care asigura creditului sau un loc important. De asemenea, in constructii, procesul productiei mai pastreaza intr-o mare masura caracterul sezonier. Aceasta particularitate limiteaza adeseori posibilitatile de folosire a unor materiale si utilaje deci si volumul, structura mijloacelor circulante, respectiv a surselor de acoperire a acestora.

Activitatea de comert exterior. Activitatea de comert exterior prezinta si ea anumite particularitati. In comparatie cu alte ramuri, care determina si o creditare adecvata conditiilor si fluctuatiilor acesteia. Astfel, procesul de creditare al intreprinderilor comerciale ii confera un caracter distinct necesitatile de mijloace circulante care pot fi creditate, modul de evaluare a stocurilor in vederea creditarii, modul de desfasurare a controlului bancar prin credite, cauzele care determina nevoile temporare de fonduri, componenta imobilizarilor.

In ceea ce priveste felul necesitatilor de mijloace circulante ce pot fi creditate, in comert se intalnesc necesitatile normale cum sunt: stocurile de marfuri, de ambalaje, de alte active si alte activitati si necesitatile nenormale cum sunt: stocurile de marfuri cu caracter temporar sau sezonier, stocurile de produse agricole achizitionate, marfurile vandute cu plata in rate.

Evaluarea stocurilor in vederea creditarii se realizeaza diferit, in functie de diferitele componente ale mijloacelor circulante. Astfel, marfurile cumparate se evalueaza la pretul de cumparare la care se adauga cheltuielile de circulatie aferente stocurilor, produsele achizitionate se evalueaza la pretul de cumparare plus cheltuielile de achizitie in limita unor baremuri, materialele si ambalajele se evalueaza la pretul de cumparare plus cheltuielile de achizitie efective in limita celor normate.

Controlul bancar prin credite in comert, prezinta un anumit specific in comparatie cu cel practicat in alte ramuri ale economiei, in sensul ca este orientat indeosebi asupra fondului de marta existent in unitatile de desfacere. Formarea fondului de marfa este urmarita de catre banci prin prisma urmatoarelor criterii: incheierii contractelor dintre unitatile comerciale si cele producatoare de bunuri de consum; modul in care stocurile existente in reteaua comerciala asigura sau depasesc posibilitatile de desfacere ale unitatilor; structurii stocurilor de marfuri, privita din punct de vedere al sezonului; concordanta cu structura cererii populatiei; respectarii contractelor incheiate, adica a aprovizionarii in cantitatea, calitatea si termenele prevazute; repartizarii fondului de marfa si unitatile comerciale.

Toate acestea sunt importante pentru formarea unor stocuri corespunzatoare, pentru asigurarea bonitatii si capacitatii de plata a intreprinderilor comerciale.

In privinta cauzelor care determina nevoi temporare de fonduri in comert, ele sunt generate de: primirea inainte sau dupa expirarea termenelor contractuale a unor marfuri din productia interna sau din import; formarea unor stocuri ce urmeaza sa fie desfacute in targuri, pentru deschiderea de noi unitati de desfacere, schimburi cu marfuri oferite de alte tari etc.; marfuri neridicate sau nepreluate de unitatile de desfacere cu amanuntul de la cele cu ridicata din cauza existentei in stoc a articolelor contractate; neaprovizionari ale unitatilor cu amanuntul determinate de conditiile naturale care fac impracticabil transportul; acumularea de stocuri de ambalaje determinate de nerealizarea programului de achizitii de produse agricole.

In legatura cu componenta imobilizarilor, trebuie spus ca in comert acestea se localizeaza in stocuri de marfuri greu vandabile, stocuri de ambalaje deteriorate, clienti pentru marfuri vandute cu plata in rate, neincasati la termen.

Unitatile de comert exterior actioneaza pe pietele externe, fie in calitate de comisionare ale intreprinderilor producatoare, fie pe cont propriu. Activitatea pe care o desfasoara acestea este deosebit de complexa, ea generand formarea unor stocuri de marfuri de marimi considerabile si care se mentin pe perioade relativ indelungate. Drept urmare, si resursele care acopera aceste stocuri vor trebui sa aiba acelasi caracter ca si stocurile formate. In cadrul acestor resurse, locul principal il ocupa creditul bancar, care priveste urmatoarele obiecte: activitatea de export, activitatea de import, activitatea de prestatii de servicii internationale, turism international si operatiuni necomerciale. Creditarea acestor activitati se realizeaza prin costuri separate de imprumut.

Concepte-cheie credit dirijat, creditare pe stoc de valori materiale, creditare pe rulaj, garantie a creditului, metoda bilantiera, metoda nebilantiera, FNGCIMM, FRGC, FGCR, Basel II, indicatori de prudentialitate, efect de levier