Teoriile impozitelor

TEORIILE IMPOZITELOR

Cuvantul impozit ("impositum") deriva din latinescul "imponere" care semnifica faptul ca statul, in calitatea sa de autoritate publica, impune supusilor sai obligatia de a contribui la acoperirea cheltuielilor sale, platindu-i anumite sume de bani, denumite impozite.

In precapitalism cu termenul de impozit erau denumite obligatiile catre stat, biserica, nobilime, in natura, in munca si uneori sub forma baneasca.

In capitalism impozitele imbraca exclusiv sau prioritar forma baneasca si se varsa la bugetul statului pentru acoperirea cheltuielilor publice.

In definirea impozitelor trebuie sa se porneasca de la ratiunile ce stau la baza existentei lor si de la functiile pe care le au de indeplinit.

Ratiunea de a fi a impozitelor este de ordin financiar. Pentru a functiona, statul are nevoie de bani, iar pentru a-i procura pretinde impozite. Astfel, prima si cea mai insemnata functie a impozitelor a fost si continua sa ramana aceea de mobilizare de venituri pentru stat. Adolph Wagner afirma ca "impozitele sunt pretinse de catre stat in virtutea suveranitatii sale si sunt destinate sa acopere cheltuielile generale ale statului" iar Gaston Jeze scria ca "impozitul este, in statele civilizate moderne, o prestatie pecuniara pretinsa cetatenilor cu scopul acoperirii cheltuielilor de interes general

Cu timpul, la baza impozitelor sunt asezate ratiuni noi, de ordin economic si social, astfel ca impozitele dobandesc si functii noi. Ele sunt activizate ca parghii fiscale, statul folosindu-le, prin tratament fiscal diferentiat, in raport cu anumite interese economice si sociale, pentru stimularea activitatilor dezirabile sau pentru inhibarea celor nedorite. Gabriel Ardant scria ca: "Impozitul a incetat de a mai fi grauntele de nisip care sa jeneze mecanismul pietei, cum era considerat in perioada capitalismului premonopolist, devenind unul dintre regulatoarele si motoarele acestui mecanism. Ca urmare, impozitul are atat rolul alimentarii cu fonduri a bugetului statului, cat si pe acela al unui factor de echilibru in economie".

Dobandind functii noi, impozitele isi imbogatesc continutul. Ele inceteaza sa fie plati amorfe la buget, fiind activizate ca parghii fiscale. Gasim deci, pe deplin justificata preocuparea pentru redefinirea impozitelor intr-o astfel de maniera incat continutul lor sa reflecte si functiile noi.

Definitiile date impozitelor de-a lungul timpului poarta pecetea principalelor curente de gandire ale vremii la care s-au racordat reprezentantii de seama ai scolii clasice sau moderne de finante.

Este vorba de teoriile cu privire la stat si despre cele referitoare la criteriile pe care ar trebui sa le utilizeze acesta pentru dimensionarea sarcinilor fiscale.

Scoala economica a construit trei teorii despre impozite , diferentiate in raport cu criteriile de dimensionare a impozitelor.

Teoria echivalentei fundamenteaza impozitul schimb sau compensatie, considerand ca impozitele ar trebui stabilite in functie de costul serviciilor oferite de catre stat sau in raport cu marimea avantajelor de care beneficiaza fiecare individ de pe urma activitatii statului. La baza acestei teorii sta ideea formulata de catre A. Smith si David Ricardo care prezentau impozitele ca pe o plata pe care cetatenii o suporta in schimbul serviciilor aduse acestora de catre stat. Volumul impozitelor ar trebui determinat, in virtutea acestei teorii, in functie de marimea cheltuielilor publice in prealabil determinata. Aceasta este conditia pentru care statul sa aiba un buget echilibrat, echilibrul bugetar fiind considerat cheia de bolta a finantelor publice si o dovada a starii de sanatate a economiei.

Acelasi criteriu de dimensionare a impozitelor sta si la baza teoriei sigurantei, o varianta a teoriei echivalentei, in virtutea careia impozitele reprezinta un fel de prime de asigurare pe care cetatenii le datoreaza statului drept plata pentru ca acesta creaza un climat de siguranta si de securitate pentru persoane, pentru bunurile lor si pentru afaceri.

Teoria echivalentei si varianta sa, teoria sigurantei, nu se verifica insa in practica cel putin din urmatoarele motive:

- nu toate serviciile publice se preteaza la cuantificare si repartizare pe indivizi, ele revenind anumitor beneficiari sau tuturor cetatenilor (ex. apararea, ordinea publica, sustinerea reprezentantelor diplomatice);

- indivizii beneficiaza in mod pasiv de bunurile comune indivizibile, iar pretul acestora se stabileste in mod unilateral de catre stat;

- estimarea serviciilor si repartizarea lor pe indivizi este dificila si pentru ca acestea aduc deseori nu numai avantaje directe, ci si avantaje indirecte;

- de serviciile publice beneficiaza nu doar cei care platesc impozite ci si, sau mai ales cei scutiti de impozite;

- la nivelul fiecarui platitor-beneficiar nu exista corespondenta intre impozitul platit de catre acesta si avantajele obtinute de pe urma unui obiectiv finantat din impozitele colectate;

- anumite impozite nu sunt legate de anumite cheltuieli pentru ca ele nu au afectare speciala, ci servesc finantarii cheltuielilor publice in ansamblul lor;

- fiecare individ are anumite preferinte in privinta serviciilor publice, deci si suma pe care fiecare ar fi dispus sa o plateasca difera de la individ la individ.

Cea de-a treia teorie prezinta impozitele drept sacrificii pe care platitorii lor trebuie sa le accepte pentru ca statul sa poata functiona. Impozitul este astfel perceput ca un rau necesar. Daca un astfel de sacrificiu trebuie facut, atunci fiecare ar trebui sa contribuie la sustinerea activitatii statului in raport cu posibilitatile sale de plata. De aceea, teoria sacrificiului ofera drept criteriu pentru dimensionarea impozitelor, capacitatea contributiva a platitorilor. Ea este data de marimea veniturilor, de marimea averii sau de marimea cheltuielilor, dar este influentata si de situatia personala a platitorului, in principal de numarul de persoane aflate in intretinerea sa. Astfel, volumul impozitelor ar trebui sa fie stabilit indiferent de volumul cheltuielilor publice, tinandu-se seama doar de posibilitatile reale de colectare a acestora.

In functie de racordarea la una sau alta dintre aceste teorii si in raport cu criteriul de dimensionare agreat, definitiile date impozitelor se deosebesc intre ele.

Adeptii teoriei echivalentei considera ca "impozitele reprezinta pretul serviciilor prestate de stat" sau "preturi stabilite prin constrangere pentru plata serviciilor guvernamentale". Adeptii teoriei sacrificiului considera ca "impozitul este procedeul de repartizare a creantelor bugetare intre cetateni in functie de facultatile lor contributive".

Si definitiile date de autorii romani in perioada postbelica surprind aceleasi elemente caracteristice ale impozitelor.

Iulian Vacarel defineste impozitele astfel: "o forma de prelevare a unei parti din averea si/sau veniturile persoanelor fizice sau juridice la dispozitia statului in vederea acoperirii cheltuielilor publice. Aceasta prelevare se face in mod obligatoriu, cu titlu definitiv (narambursabil) si fara contraprestatie directa din partea statului"

Ioan Talpos, incercand sa dea o definitie mai cuprinzatoare scria: "impozitele reprezinta o forma de prelevare silita la dispozitia statului, fara contraprestatie directa si cu titlu nerestituibil, a unei parti din veniturile sau averea persoanelor fizice sau/si juridice, in vederea acoperirii unor necesitati publice."

O contributie remarcabila la sistematizarea diferitelor conceptii despre impozite aduce Carmen Corduneanu. In opinia sa "impozitul reprezinta un produs intelectual de natura financiara, sub forma unor prelevari pecuniare fiscale asupra diferitelor forme de manifestare a veniturilor subiectilor din economia reala, cu titlu obligatoriu si definitiv, fara contraprestatie imediata si directa, impusa de stat sau de autoritatile publice locale, in vederea finantarii obligatiilor publice ale acestora si a interventiei statului in scop economic si social."

Sintetizand, putem spune ca "impozitele reprezinta in zilele noastre obligatii pecuniare, pretinse, in temeiul legii, de catre autoritatea publica, de la persoane fizice si juridice, in raport cu capacitatea contributiva a acestora, preluate la bugetul statului in mod silit si fara contraprestatie imediata si folosite de catre acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice si ca instrumente de influentare a comportamentului platitorilor, astfel incat interesele acestora sa fie armonizate cu interesul public."

Dintr-o astfel de definitie putem desprinde atat ratiunile ce stau la baza impozitelor, continutul si functiile lor, cat si trasaturile ce le caracterizeaza.