Trasaturile caracteristice ale creditului public

Trasaturile caracteristice ale creditului public

Pe masura evolutiei lor si sub constrangerea a numeroase necesitati economico-sociale, statele si-au asumat sarcini si atributii din ce in ce mai ample si complexe, care au generat o crestere apreciabila a volumului resurselor banesti necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice impuse de realizarea acestor sarcini si atributii.

In acest context, veniturile ordinare (obtinute de stat din impozite si taxe, precum si cele de la intreprinderile si proprietatile sale) au devenit insuficiente in raport cu necesitatile curente de resurse banesti ale statelor. Astfel, a aparut un deficit bugetar, a carui acoperire a impus apelul statelor la alte resurse. Pe acest fond, in cadrul cuprinzator al creditului, s-a conturat creditul public, prin intermediul caruia statele au inceput sa-si procure complementul de resurse de care au nevoie.

Ca forma specifica a creditului, creditul public reprezinta expresia ansamblului operatiilor prin care statul isi procura o parte din resursele publice necesare acoperirii cheltuielilor publice, in conditiile platii de dobanzi si acordarii altor avantaje in favoarea subscriitorilor, precum si in situatia unei rambursari viitoare.

In definitia de mai sus, statul nu este reprezentat ca un subiect singular, ci trebuie inteles in pluralitatea determinarilor sale, fiind personificat prin intermediul guvernului, regiilor publice autonome, intreprinderilor sau institutiilor publice, consiliilor locale.

  Bazat pe increderea in solvabilitatea statului, creditul public se angajeaza prin doua forme distincte, respectiv:

• pe calea contractarii directe de catre stat (si asimilatele acestuia) a imprumuturilor ce urmeaza a fi angajate de la persoanele fizice sau/si juridice, dispuse sa ofere o parte din mijloacele lor banesti disponibile temporar;
• prin intermediul unor instiuttii specializate - banci, case de economii, case de asigurari sociale, case de pensii, societati de asigurari si reasigurari etc. - care colecteaza o parte din disponibilitatile banesti de pe piata si le pun la dispozitia statului (si asimilatelor sale) pe o perioada de timp determinata si in conditii expres precizate.

  Intr-o economie, in afara de autoritatile publice - centrale si locale - apel la resurse de imprumut mai fac intreprinderile private, publice si mixte, organizatiile cooperatiste, anumite categorii ale populatiei, pentru:

• asigurarea desfasurarii normale a activitatii lor (credite pe termen scurt);
• efectuarea unor investitii (credite pe termen mediu si lung);
• satisfacerea unor nevoi ale populatiei (credite de consum).

Prin urmare, cererea de credit - public si privat - este formata din solicitarile autoritatilor publice, agentilor economici si a populatiei, iar oferta de resurse de imprumut este alcatuita din capitalurile banesti temporar disponibile ale agentilor economici, capitalurile si rezervele libere ale bancilor si altor institutii financiare, veniturile persoanelor detinatoare de valori imobiliare, economiile banesti ale micilor producatori de marfuri, liber profesionistilor si celorlalte categorii sociale .

Avand aceleasi surse de formare, creditul public intra in competitie cu creditul privat, resursele banesti temporar disponibile fiind puse la dispozitia acelor solicitanti care accepta conditiile de acordare a creditului, respectiv garantii, termene de rambursare, rate ale dobanzii s.a.

In continuare, vom incerca sa identificam asemanarile si deosebirile intre creditul public si creditul privat.

  In general, creditul este rezultatul unui act de incredere si presupune schimbul a doua prestatii disociate in timp. Creditorul acorda debitorului sau bunuri sau mijloace de plata, in schimbul promisiunii acestuia de a-i plati bunurile respective sau de a-i rambursa banii imprumutati, la care se adauga o dobanda, spre a remunera timpul care se scurge pana la scadenta si riscul pe care creditorul si-l asuma in acea perioada de timp.
    Creditul privat a aparut si s-a dezvoltat in cadrul economiei de schimb, pe fondul multiplicarii relatiilor reciproce dintre solicitantii si ofertantii de marfuri. El se practica sub urmatoarele forme:

• creditul comercial, care are ca obiect marfurile tranzactionate;
• creditul bancar, al carui obiect este reprezentat de dreptul de folosinta temporara a unei sume de bani, creditor fiind o institutie specializat, denumita banca.

In stransa legatura cu creditul bancar a aparut si s-a dezvoltat piata capitalului banesc de imprumut, pe care se manifesta atat cererea de credit privat, cat si cererea de credit public.

 Oferta comuna de resurse de imprumut si caracterul limitat al resurselor care formeaza aceasta oferta de capital determina, asa cum am precizat anterior, aparitia unei competitii intre creditul privat si cel public.

  De asemenea, intre creditul public si cel bancar mai exista si alte asemanari, cum sunt:

• angajarea resurselor necesare pe baze contractuale;
• plata de dobanzi in favoarea creditorilor;
• folosirea temporara a resurselor angajate si rambursarea la scadenta a acestora.

Alaturi de aceste asemanari, intre creditul public si cel privat exista si deosebiri semnificative.

Prima deosebire se refera la sursa de plata a dobanzii. Astfel, in cazul creditului bancar, capitalul imprumutat, prin valorificare, genereaza obtinerea profitului. Din acest profit, unitatile economice debitoare cedeaza bancii o anumita parte, sub forma dobanzii, ca pret pentru creditul angajat.

Aceasta realitate, specifica creditului bancar, a creat iluzia ca orice suma de bani acordata cu titlu de imprumut este capabila sa produca dobanda. Ca atare, in practica s-a generalizat perceperea de dobanzi si la imprumuturile utilizate in scopuri neproductive, angajate sub forma creditelor de consum (specifice populatiei si in mare masura, autoritatilor publice).

Resursele procurate pe calea creditului public si utilizate pentru finantarea functionarii serviciilor publice, a cheltuielilor militare, pentru mentinerea ordinii publice, plata de dobanzi pentru datoria publica efectiva si pentru rambursarea celei scadente, apar ca mijloace de plata si nu in calitate de capital. De aceea, rambursarea la scadenta a acestor resurse, care se consuma fara a se reproduce, precum si plata dobanzilor aferente se efectueaza pe seama veniturilor bugetare.

De la aceasta regula exista unele exceptii. Astfel cand creditul public se utilizeaza pentru finantarea unor lucrari ample in domeniul infrastructurii sau pentru crearea si dezvoltarea de activitati productive, dobanda se suporta din valoarea nou creata in urma utilizarii imprumuturilor respective.

O alta deosebire intre creditul public si cel privat se refera la inscrisurile care certifica creantele generate de raporturile de creditare. Astfel, autoritatile publice emit efecte publice sau titluri de credit public, care atesta calitatea de subscriitori a detinatorilor si certifica dreptul acestora la o anumita dobanda, un anumit castig sau atat la o dobanda, cat si la un castig. Societatile de capital care doresc sa obtina resursele banesti de care au nevoie pot sa emita actiuni, obligatiuni, bilete la ordin, trate, cecuri si alte inscrisuri de credit privat (efecte comerciale).

Atat efectele publice, cat si efectele comerciale sunt hartii de valoare care nu au o valoare proprie, intrinseca si difera din punct de vedere al acoperirii lor. Astfel, efectele comerciale sunt reprezentante ale unei valori exprese, data de capitalul real concretizat in active fixe, materii prime s.a., care s-au cumparat cu banii primiti de la detinatorii titlurilor respective. Aceste hartii de valoare deoarece circula independent de capitalul real pe care il reprezinta (adica se cumpara, se vand si se gajeaza), formeaza capitalul fictiv sau iluzoriu.

Efectele publice sunt, de regula, nenominative si pot fi negociate, avand o circulatie proprie, ca si cand ar avea o valoare intrinseca. Deoarece resursele obtinute de autoritatile publice pe baza lor sunt utilizate, in mare masura, pentru acoperirea unor cheltuieli de natura consumului definitiv, efectele publice nu certifica drepturi asupra unui capital real, capabil sa produca valoare adaugata. Cu toate acestea, ele asigura detinatorului lor dreptul de a primi o dobanda din partea statului, care se suporta din resursele bugetare. prin urmare, efectele publice formeaza dublu capital fictiv.

Sub raport juridic, ¨creditul public este expresia unei intelegeri intervenite intre o persoana fizica sau juridica, pe de o parte, si stat, pe de alta parte, prin care prima consimte sa puna la dispozitia statului o suma de bani, sub forma de imprumut, pe o perioada determinata, iar statul se angajeaza sa o ramburseze la termenul stabilit si sa achite dobanda si alte costuri aferente¨[3].

Avand in vedere cele mentionate anterior, rezulta ca imprumutului de stat ii sunt caracteristice urmatoarele trasaturi :

1. are caracter contractual, fiind expresia acordului de vointa al partilor;
2. are caracter rambursabil;
3. asigura detinatorilor de inscrisuri publice, pe langa rambursarea sumei imprumutate, si o anumita contraprestatie ( sub forma dobanzii ).

In legatura cu caracteristica contractuala a creditului public se fac urmatoarele precizari: spre deosebire de impozit, care este o prelevare obligatorie, stabilita unilateral de catre stat in sarcina unei persoane fizice sau juridice, creditul public are caracter contractual si exprima acordul de vointa al partilor implicate. Cu toate acestea, acest acord de vointa prezinta o specificitate a sa, deoarece, fara sa se realizeze o consultare prealabila a subscriitorilor potentiali, organele competente ale statului sunt cele care stabilesc:

• conditiile de emisiune si de rambursare a imprumutului;
• forma si marimea venitului pe care il asigura;
• alte avantaje acordate pe care le acorda subscriitorilor.

In acest context, persoanele interesate pot sa accepte sau sa respinga in bloc conditiile stabilite de autoritatile publice, dar nu pot cere sa li se asigure un tratament preferential fata de ceilalti subscriitori.

De regula, imprumuturile de stat au la baza principiul facultativitatii. Practica internationala a cunoscut, insa, si imprumuturi publice fortate, cand subscrierea nu a fost lasata la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter obligatoriu.

Statele au recurs la imprumuturile fortate in imprejurari exceptionale, respectiv atunci cand independenta nationala si integritatea teritoriala a statului au fost amenintate grav.
  De asemenea, sunt cunoscute si cazuri de imprumuturi publice contractate pentru pregatirea si ducerea de razboaie, refacerea economiei distruse de calamitati naturale, inlaturarea urmarilor unor crize economice de amploare s.a., cand libertatea de actiune a subscriitorilor este mult ingradita prin masurile luate de autoritatile publice. Chiar daca prospectul de emisiune si conditiile de rambursare ale unor asemenea imprumuturi sunt mai putin atractive, subscriitorii apreciaza interesul national si isi fac datoria patriotica de a subscrie.

Imprumuturile publice fortate se manifesta si sub alte forme. Astfel, prin imprumutul fortat direct statul obliga regiile autonome sau intreprinderile proprii sa-si constituie depozite de titluri publice, in proportie de 10-15 % din trezoreria proprie. Imprumutul fortat deghizat, reprezinta o alta forma de imprumut public fortat si se manifesta atunci cand statul, in calitate de client al diverselor furnituri, inlocuieste, in platile sale, moneda cu bonuri de tezaur, bonuri de impozite, obligatiuni ale imprumuturilor de stat etc.

In legatura cu caracterul rambursabil al creditului public se fac urmatoarele precizari: ca modalitate de procurare a resurselor banesti de care statul are nevoie, imprumutul se caracterizeazaa prin aceea ca se restituie, la scadenta, persoanelor fizice si juridice care l-au acordat. De aceea, in momentul plasarii unui imprumut public, statul fixeaza termenul de rambursare a acestuia, care poate fi mai indepartat sau mai apropiat, in functie de evolutia previzibila a veniturilor si cheltuielilor publice.

De la aceasta regula, fac exceptie imprumuturile perpetue, la emiterea carora statul se angajeaza doar sa plateasca anumite dobanzi creditorilor sai, pe perioade de timp nedeterminate, fara sa se precizeze termenele de restituire a imprumuturilor propriu-zise. Totusi, in timp, daca prezinta convenienta economica, statul poate sa-si rascumpere la bursa inscrisurile imprumutului respectiv.

Imprumuturile publice nu se acorda cu titlu gratuit, ci in schimbul unor contraprestatii directe la care autoritatile statale se obliga solemn. "Pretul' dreptului de folosinta temporara a sumelor imprumutate poate imbraca forma dobanzii, forma castigului sau ambele forme, dupa caz, la care se adauga, des, si alte avantaje materiale, inclusiv de natura unor facilitati fiscale.

In anumite situatii, avantajele oferite de stat la lansarea unui imprumut sunt restranse. Astfel, in perioada de criza sau depresiune economica, in conditiile scaderii ratei dobanzii pe piata capitalului de imprumut, statul poate preschimba inscrisurile unui imprumut vechi cu o dobanda ridicata cu inscrisuri ale unui imprumut nou cu o dobanda mai scazuta printr-o operatiune de conversiune. De asemenea, datorita deprecierii accelerate a monedei nationale, statul poate diminua anumite avantaje materiale oferite initial creditorilor sai.

Avand in vedere importanta si consecintele imprumuturilor publice, in teoria generala a acestor imprumuturi s-a consacrat si conceptul ca imprumutul de stat se poate contracta numai cu aprobarea puterii legislative.