UNELE TEORII ALE DOBANZII SI CRITICA LOR

1 TEORIILE PRE-ADAMISTE

1.1 Contributiile mercantilistilor

Preocuparea mercantilistilor fata de scurgerea aurului in interior nu a fost 'o obsesie puerila', cum a declarat Keynes, dar se estimeaza ca exista o recunoastere intuitiva a legaturii dintre multimea banilor si rata scazuta a dobanzii.

Ideea ca rata dobanzii variaza invers proportional cu cantitatea de bani se gaseste, intre altii, la Locke, Petty si Law: cand dobanda este pretul platit pentru a imprumuta bani, dobanda este mai mica, cand exista mai multi bani, asa cum se inregistreaza o scadere a pretului marfurilor cand exista mai putin lipsa de produse. Cantillon afirma: 'ideea comuna, retinuta de toti aceia care s-au referit la comert [este] ca o cantitate crescuta de valuta in tara aduce scaderea pretului dobanzii, intrucat cand exista abundenta de bani este mai usor sa gasesti o suma de imprumutat'.

1.1.1 Rata reala a dobanzii

Mercantilistii avusesera o recunoastere intuitiva a legaturii dintre multimea banilor si rata scazuta a dobanzii. Meritul de a fi facut aceasta legatura este recunoscut si de Cantillon, Hume si Turgot. Totusi, rata dobanzii nu a fost corelata unilateral cu oferta de bani. Repercusiunile cresterii rezervelor de bani sunt evidentiate de efectul Cantillon: daca banii noi curg in mainile antreprenorilor pentru a fi economisiti si investiti, rata dobanzii va scadea probabil; dar daca ei vor ajunge in mainile proprietarilor de pamant, ei vor fi cheltuiti pentru consum, iar cresterea cererii consumatorilor va determina pe antreprenori sa nu fie dispusi si capabili sa plateasca dobanzi mai mari.

Toate teoriile secolului al XVIII-lea pun in evidenta faptul ca rata economiilor reale si a investitiilor nete nu depind de rata dobanzii sau chiar de profiturile asteptate de comercianti. Mai degraba ele depind de preponderenta acelor clase din comunitate pline de filosofia economisirii. Rata dobanzii depinde de oferta si cererea de fonduri de imprumut, cu profitabilitatea investitiilor si risipa mosierilor care domina cererea si avutia tarii si repartitia acelor avutii care domina rezervele. Acest contrast intre comerciantul econom si mosierul risipitor este caracteristic tuturor teoriilor din secolul al XVIII-lea, inclusiv a lui Adam Smith.

Dezvoltarea economica va creste importanta "dobanzilor in bani" si prin aceasta sporeste oferta de capital de imprumut. Dobanda este un venit derivat - dedus din profiturile afacerilor - si numai ea va reduce productia bazata pe imprumuturi in bani. Proportiile schimbatoare intre cei care imprumuta si cei care iau cu imprumut se vor pastra. Aceasta a fost noua explicatie clasica de ce dezvoltarea economica este in mod obisnuit insotita de o scadere a ratei dobanzii.

1.1.2 Influente scolastice

Adam Smith a respins doctrina standard a bisericii ca dobanda este 'un soi de metal neroditor' si probabil ca el a citit putin din literatura scolastica care se ocupa cu problema dobanzii. Daca este asa, pierderea nu este prea mare, pentru multimea scrierilor scolastice care s-au referit la distinctia intre imprumut si asociere. A cere dobanda de la un asociat nu este un lucru justificat niciodata. Imprumutul este un contract voluntar si dobanda asupra imprumuturilor poate fi solicitata in anumite conditii straine celor care se imprumuta. Doua dintre aceste conditii sunt: pierderile suferite de creditor ca rezultat al dobanzii (damnum emergens) si un castig acceptat dinainte de catre creditor drept o investitie alternativa (lucrum cessans); acest lucru egaleaza dobanda cu costul de oportunitate al fondurilor lichide, idee care trebuie considerata drept o parere analitica originala. Exista un motiv bizar care l-a facut pe Keynes sa priveasca expunerile scolasticilor ca fiind indreptate spre cresterea eficientei marginale a capitalului, ca si spre folosirea convingerii morale pentru o rata mai scazuta a dobanzii. Dar doctrina scolastica considera toate dobanzile asupra banilor imprumutati drept 'camata' si, de aceea, in principiu, ca variatiunile privind rata dobanzii nu joaca nici un rol in analiza scolastica.[1]

2 ADAM SMITH

Smith introduce notiunea de bani in Cartea I, capitolul 4. Din parcurgerea capitolelor 6 si 7 ale aceleiasi carti se poate formula concluzia ca Smith n-a avut o teorie consistenta despre salarii si rente si nici o teorie a profitului sau dobanzii. Totusi, abia in Cartea a II-a, in capitolul 9, el vorbeste despre profituri ca fiind formate din dobanda plus un premiu de risc; Smith crede ca circa o jumatate din ceea ce in mod normal este considerat profit este dobanda pura asupra capitalului; restul este plata pentru supraintendenta si risc. Tendinta nivelului profitului poate fi dedusa din modificarile de pe piata a ratei dobanzii. Rata dobanzii a scazut de secole si pare, pretutindeni, a fi invers corelata cu gradul de dezvoltare al unei tari - situatie familiara empirismului cazual, stil secolul al XVIII-lea.[2]

Smith nu a sugerat niciodata ca economisirea depinde de nivelul dobanzii sau de marimea castigului net.

In Cartea a II-a, capitolul 4 ne reintoarcem la teoria nivelului in scadere al profitului si la critica viguroasa a teoriilor monetare despre dobanda. Smith face o abordare competenta asupra legilor dobanzii, care limiteaza rata dobanzii la 5% pentru ca numai 'risipitorii si previzionarii' vor da mai mult: 'cea mai mare parte a capitalului unei tari trebuie tinuta departe de mainile carora le-ar place mai mult sa faca uz profitabil si avantajos de el'.

3 DAVID RICARDO

In cadrul teoriei valorii fortei de munca, Ricardo arata ca capitalistul trebuie sa castige dobanda pe baza valorii in bani a marfurilor pe care le-a 'avansat' muncitorilor. Curgerea in bani a produsului final, constituit din bunuri finite de consum si bunuri de capital nedeterminate, depaseste suma salariilor platite prin intermediul castigurilor din dobanzi ale capitalistilor. Faptul ca dobanda exista, se datoreaza pur si simplu lipsei de timp; ea se realizeaza totdeauna intre aplicarea inputurilor si aparitia outputului. Cine o incaseaza este chestiunea celui care dispune de mijloacele necesare pentru a-si permite 'asteptarea'. In limbajul teoriei austriece a capitalului, muncitorii sunt fortati sa plateasca o taxa asupra bunurilor prezente pentru ca ei nu pot astepta incheierea procesului productiv; valoarea actuala a productiei viitoare redusa la nivelul dominant al dobanzii egaleaza valoarea actuala a salariilor, dar productia, in mod normal, depaseste precis valoarea prezenta intrucat nivelul dobanzii este pozitiv.

In prezent se face distinctie intre dobanda castigata de capitalist si profitul castigat de antreprenor. Aceasta distinctie ne reintoarce la Adam Smith, care vorbea despre 'dobanzile in bani' ale investitorilor inactivi, in contrast cu oamenii de afaceri care isi angajeaza in mod activ capitalul. Dar, cea mai mare parte a scriitorilor clasici si-a imaginat pe proprietarul - manager al firmei, care castiga atat dobanda, cat si profitul. In sensul modern al termenului, profiturile sunt formate partial din sporurile de monopol datorate concurentei imperfecte, partial din 'rentele' asupra factorilor ofertei inelastice si partial din castigurile provenite din situatia nesigurantei. In perioada clasica, teoremele despre profit n-au atins nici unul dintre aceste trei considerente, fiind, de fapt, teoreme mai mult despre dobanda decat despre profit. Daca mai vorbim despre teoria clasica a profitului, este numai din cauza uzantei; ar fi mai bine sa vorbim despre teoria clasica a dobanzii.[3]

3.1 Efectul Ricardo si valorificarea lui de catre Fr. A. von Hayek

In 1931 cand a aparut pentru prima data in engleza lucrarea lui Friedrich A. Hayek Prices and Production structura analitica reprezentata in acest studiu, precum si in lucrarea sa Profits, Interest and Investment s-au bucurat de un larg succes, neegalat de alte lucrari strict teoretice care au esuat tocmai prin rigoarea lor incluzand planuri si recomandari de politica economica.[5]

Interactiunea dintre bani si preturile relative este, si astazi, in monetarismul modern, mai mult un detaliu decat un capitol aparte, cum s-ar cuveni. Substanta contributiei lui poate fi gasita chiar in ceea ce afirma Hayek: "Aproape orice schimbare in cantitatea si valoarea banilor, indiferent daca ea influenteaza sau nu nivelul pretului, ea va influenta insa, intotdeauna, preturile relative. Nu exista nici o indoiala ca preturile relative sunt cele care determina cantitatea si directia productiei, aproape orice schimbare in cantitatea banilor, in mod necesar influentand productia."[6]

Sa presupunem ca sistemul este in echilibru. Atunci cand intervine o modificare in cantitatea banilor se produc deviatii intre relatiile dintre preturile individuale, ceea ce conduce, in mod necesar, la modificari in structura productiei. Aceste deviatii produc o tulburare a echilibrului sistemului, adica inseamna indepartarea de la pozitia necesara pentru a mentine intregul sistem in echilibru. Pe scurt, schimbarile monetare tulbura echilibrul preturilor ceea ce conduce la modificari in structura productiei. Toata aceasta dinamica depinde de momentul in care banii sunt introdusi in sistemul economic. Aceste aspecte sunt descrise de Friedrich A. Hayek in Monetary Theory and the Trade Cycle (1929).

Doua lucruri sunt de relevat aici:

1. Evidentierea non-neutralitatii banilor de catre Hayek, ceea ce il diferentiaza de teoreticienii monetarismului;

2. La Hayek nu exista un sistem de verigi direct intre structura productiei si bani asa cum intalnim in paradigma neoclasica.

Intre credit si rata dobanzii exista o relatie inversa. De aici si cauzele sau necesitatea ciclului economic enuntate de Hayek in doua propozitii:

1. Printre factorii care modifica creditul putem enumera:

- schimbarile structurale in politica monetara (ca modificarile cererii sau modificarea ratei scontului);

- operatiile la nivelul pietei initiate de autoritatea monetara (schimbarile in rezervele care nu au fost imprumutate);

- lichiditatea bancara inspirata de schimbarile aparute in comportamentul firmelor.

Schimbarile in creditul acordat depind de modificarile ratelor dobanzii.

2. Numai in cazul unei rate scazute a dobanzii (care a dominat initial) va fi posibil imprumutul fondurilor existente, furnizarea fondurilor, iar scaderea ratei dobanzii va depinde de cantitatea de fonduri suplimentare aparute si de expectatiile intreprinzatorilor legate de profitul intreprinzatorilor care doresc sa-si dezvolte productia.

Teoria lui Hayek este in acord cu efectul Ricardo: o crestere a pretului produsului (sau o scadere a pretului real) va determina utilizarea in masura mai scazuta a masinilor, instalatiilor, aparatelor si a altor capitaluri, precum si intensificarea activitatii directe de munca in scopul sporirii volumului productiei.

Pentru Hayek, efectul Ricardo este mecanismul care sta la baza declinului investitiilor care, in final, determina expansiunea inflatiei. Modificarile preturilor relative reprezinta principalul motor care impulsioneaza economia catre ciclul hayekian.

Trei explicatii da Hayek efectului Ricardo[7]:

1. Efectul Ricardo survine in apropierea punctului culminant al ciclului hayekian (in punctul de intensitate maxima a ciclicitatii economice), acolo, unde, pe masura ce cererea de consum sporeste, preturile bunurilor de consum si ale bunurilor de capital specifice diferitelor stadii ale productiei apropiate de finalitatea productiei vor creste in mod relativ fata de plata curenta. Rezultatul este un declin, o scadere a platii reale. In cadrul industriei bunurilor de consum, pe masura ce plata reala scade, va avea loc o substituire a muncii cu capitalul si un capital mai mic va fi utilizat. In acest punct, orice crestere in cererea pentru bunurile de consum se va exprima intr-o descrestere in activitatea de investitii (aceasta este o expresie alternativa a efectului Ricardo);

2. Dinamica efectului Ricardo se refera la faptul ca, initial, in industria bunurilor de consum, se resimte necesitatea sporirii numarului de angajati. Pe masura ce castigurile - veniturile factorilor de productie (munca si capital) - in mod accentuat scad, cererea pentru volumul productiei slabeste si ea. Cererea pentru consum, ca si preturile, scad si ele. Efectul Ricardo ne spune ca, pe masura ce scade cererea de consum insotita de un declin al preturilor bunurilor de consum in raport cu platile nominale, platile reale hayekiene cresc. Data fiind cresterea acestor plati reale, intr-un anumit punct al procesului, capitalul este substituit cu munca. De aceea, exista o tendinta continuta in procesul ciclic, tendinta de a recupera pierderile atunci cand producerea bunurilor de capital devine, din nou, profitabila;

3. Desi efectul Ricardo demonstreaza ca impactul schimbarilor survenite in cererea pentru bunurile de consum pentru investitii prin intermediul schimbarilor preturilor relative independente de existenta creditelor, semnificatia esentiala, sensul efectului Ricardo ne apare clar in corelatie cu economia monetara. Aici, distorsiunea, tulburarea echilibrului structurii preturilor relative determinata de factorii reali, care are loc datorita schimbarilor in cantitatea de credit, se concretizeaza in realizarea unor investitii in exces si prin interventia fortelor economice voluntare ("economii fortate"). Aceasta proasta investitie, adica investitia in exces, persista atat timp cat continua accelerarea monetara. Gradientul preturilor relative in favoarea bunurilor pentru investitii, incurajeaza investitiile in favoarea mentinerii echilibrului. Atunci cand cheltuielile necesare investitiilor inceteaza, preturile bunurilor pentru investitii vor scadea si ele, in timp ce preturile bunurilor de consum vor continua sa creasca. In consecinta, investitiile facute in cadrul unui regim sau sistem in expansiune va deveni mai putin profitabil. Prin intermediul acestui proces "factorul de control este reprezentat de faptul ca dupa ce un nou influx monetar inceteaza si, in consecinta, fondurile mici sunt disponibile pentru investitii, pretul bunurilor de consum va continua sa creasca pe o perioada de timp. Rezultatul va fi acela ca unii factori care in timpul avantului economic au stat la baza producerii unui capital intensiv, nu vor putea fi integrati in activitatea ulterioara."[8]

Astfel, in parte, Hayek isi construieste schema de gandire prin valorificarea efectului Ricardo ferindu-se sa ofere o constructie mecanica, o schema tehnica, lucru pe care l-am gasi inspirat daca ne gandim ca economia nu este o masina hidraulica careia i se potrivesc legile fizicii newtoniene, dar, tocmai prin aceasta el nu face pasul decisiv pentru clarificarea problemei pe care si-a pus-o: "Desigur - afirma Friedman, mai pragmatic - una este sa afirmi ca schimbarile monetare reprezinta cheia miscarilor majore ale veniturilor si este cu totul altceva sa stii in detaliu care este mecanismul prin care schimbarea monetara se leaga de schimbarea economica; cum se influenteaza una pe alta; cand va avea loc impactul, care sunt sectoarele economice care vor fi afectate in primul rand; care este timpul cand va avea loc impactul s.a. (subl. ns.). Avem mare incredere in prima afirmatie. Dar avem prea putina incredere in cunostintele noastre privind mecanismul acestor transmiteri (subl. ns.) cu exceptia cazurilor cand folosim termeni vagi si generali care reprezinta insa mai mult o reprezentatie impresionista decat o schema clara."[9] Critica incisiva din punct de vedere managerial, dar cu totul lipsita de interes din punct de vedere intelectual (abstract).

Ricardo scoate in relief ca rata dominanta a profitului nu poate fi estimata in practica pe baza ratei de piata a dobanzii, cum credea Adam Smith, nu numai datorita dificultatii calcularii valorii de tendinta a ratei dobanzii, ci, de asemenea, datorita efectului perturbator al legilor dobanzii care interzic o rata mai mare de 5%. In maniera clasica, Ricardo prezinta germenii teoriei lui Wicksell privitoare la divergenta intre rata naturala si de piata a dobanzii, idee pe care Ricardo o repeta in capitolul 28, Despre valute si banci. Intr-un moment de depresiune comerciala, cand preturile scad, rata de piata a dobanzii va creste temporar datorita acumularii involuntare a inventarului. Mai mult decat atat, cresterea cantitatii de bani va scadea temporar ratele dobanzii, dar indata ce banii noi actioneaza asupra preturilor, rata dobanzii se va intoarce la 'rata naturala', rata profitului de capital; fortele monetare actioneaza asupra ratei dobanzii numai cand piata banilor este in dezechilibru.[10]

4 JOHN STUART MILL

4.1 Teoria abstinentei dobanzii (teoria 'asteptarii')

Teoria abstinentei nu este o teorie completa despre dobanda. Ea este o teorie a ofertei de economii si nu se dezvolta in raport cu cererea de investitii. Mill a preluat ideea teoriei abstinentei de la Nassau Senior, dar i-a imbunatatit formularea.

Senior spunea, despre economii, ca sunt realizate in conditiile costului constant subiectiv; el ignora complet diferentele individuale ale inutilitatii economiilor. El a emis aceasta teorie pentru a ridiculiza abstinenta de la utilizarea curenta a venitului care indurereaza pe individul econom ce dispune de venituri mari. Teza 'recompensei pentru abstinenta' sugereaza o justificare obisnuita venitului rentier si multi scriitori moderni marxisti interpreteaza inca teoria abstinentei ca insemnand exact aceasta.

Marimea venitului rentier, cum clarifica Mill, consta din surplusurile marginale, 'rentele' pure ricardiene, care sporesc fara ca individul sa depuna vreun efort.

Intelesul abstinentei este acela ca se depune un sacrificiu pentru 'crearea' capitalului: prin economisire, noi adaugam ceva la valoarea proprietatii noastre, lucru pe care il putem realiza numai prin sustragerea de la consum a venitului curent al proprietatii. Dar stapanul actual al proprietatii mosteneste averea bucurandu-se de venitul altuia, care manifesta abstinenta. Rezulta, dupa Senior, ca castigul pe seama proprietatii mostenite este de natura rentei, nu a dobanzii. In versiunea lui Senior, abstinenta va disparea intr-o economie stationara in care economiile nete sunt zero, prin definitie. Niciodata pana la Mill, n-*am intalnit notiunea de abstinenta alaborata de Casseli: 'recompensa pentru abtinerea de la consumul capitalului cuiva'.

Oamenii nu se vor abtine de la folosirea puterii de cumparare; ei comanda numai ceea ce sunt siguri ca vor consuma in viitor pentru orice cantitate data in prezent. Ei vor insista sa castige dobanda, iar rata dobanzii masoara, intr-o anumita societate, dupa cum arata Mill, 'valoarea comparativa alocata prezentului si viitorului'.

5 KARL MARX (1818-1883)

Deosebirea dintre dobanda, ca pondere distributiva si dobanda ca plata necesara, s-a nascut prin punerea fata in fata a teoriei dobanzii elaborate de Marx si a lui Bőhm-Bawerk. 'Decanul economistilor burghezi' a considerat ca forta de munca si pamantul sunt factorii primari de productie si, ca si Marx, a considerat capitalul ca mijloc de productie realizat care transmite numai valoarea produsului; el nega faptul ca 'abstinenta' este un factor independent de productie si ca dobanda se datoreaza activitatii capitalistilor. Dupa Böhm-Bawerk, 'plusvaloarea este produsa numai de forta de munca si teren, dar rezulta numai prin trecerea timpului. Muncitorii primesc in realitate intreaga valoare <<prezenta>> a viitorului produs, redusa cu nivelul dobanzii, dar valoarea <<viitoare>> a acestui produs va depasi in mod necesar valoarea sa prezenta.' Sarcina centrala a teoriei dobanzii este sa arate de ce exista o astfel de diferenta intre valoarea produsului muncitorului in timp. Aceasta reducere a valorii viitoare a marfurilor este posibila datorita lipsei de resurse financiare care ii forteaza pe muncitori sa plateasca 'prima' asupra bunurilor prezente. In aceasta privinta, explicatiile privind dobanda ca pondere distributiva date de Marx si Böhm-Bawerk nu difera semnificativ.

Dar dobanda este, de asemenea, pretul care domina distributia curgerii venitului unei comunitati in timp. Ea actioneaza asupra alocarii resurselor intre consumul curent si cel viitor. Una dintre nedumeririle lui Böhm-Bawerk este ca dobanda este o categorie ori de cate ori marfurile prezente si viitoare se schimba. Dimpotriva, Marx neglijeaza complet problema alocarii resurselor in timp, in conditiile socialismului.

6 NEOCLASICISMUL ECONOMIC (MARGINALISMUL)

6.1 Despre capital si dobanda

Potrivit lui John Bates Clark (1847-1938), bunurile capitale (capitalul) sunt bunurile a caror functie nu este de a se ingriji direct de nevoile celorlalti consumatori, ci de a ajuta sa se  faca bunurile care vor fi consumabile, cum sunt, de exemplu, navodul si barca care permit sa se prinda pestele care va fi consumat.

Denumirile date capitalului difera de la autor la autor. Astfel, Karl Menger le numeste bunuri de rang superior, Clark bunuri capitale, iar Eugen von Böhm-Bawerk (1851-1914) bunuri intermediare.

Bunurile capitale sunt, toate, perisabile, fie ca este vorba despre materiile prime care dispar in productie, de instrumente sau de instalatii a caror uzura intervine mai repede sau mai putin rapid. O alta caracteristica a lor este faptul ca sunt concrete.

Irving Fisher a evidentiat 4 relatii dintre cele doua marimi comparate - capital si venit:

1. Raportul dintre cantitatea de servicii pe unitate de timp si cantitatea de capital care furnizeaza aceste servicii (productivitatea fizica);

2. Raportul dintre valoare si venit si cantitatea capitalului (productivitatea valorica);

3. Raportul dintre cantitatea serviciilor si valoarea capitalului (randamentul fizic);

4. Raportul dintre valoarea serviciilor si valoarea capitalului.

Din cauza ca nu s-a facut distinctia dintre aceste 4 relatii doua notiuni au fost considerate ca opuse. Aceste notiuni sunt (Plansa 1).

Plansa 1

Facand distinctia dintre cele 4 forme de relatii se constata apropierea dintre cele doua teorii, ale dobanzii si ale rentei.

Valoarea capitalului se poate explica prin venit. Elementul esential este venitul scontat.Capitalul nu este, deci, o bogatie consolidata, nu este munca cristalizata ci:

a)    credinta in venit;

b)    anticipatie de venit;

c)     expresia statica a unei realitati dinamice (venitul).

In timp ce Clark considera ca pentru a explica dobanda trebuie sa analizam capitalul propriu-zis, von Bawerk apreciaza ca pentru a explica dobanda trebuie sa se ia ca baza analiza rolului capitalului, bun intermediar, deci a capitalului concret.

In statica economica determinarea reziduala a dobanzii coincide cu determinarea directa (Plansa 2).

Plansa 2

Admitem ipoteza ca avem o masa fixa si imuabila de munca asupra careia se aplica doze succesive de capital. Imediat apar doua subipoteze:

1) determinarea reziduala BCD e mai mare decat determinarea directa B'D'E'A' deoarece, dupa retribuirea muncitorilor ramane un BCD superior cursului curent si determinat direct de dobanda. Deci, odata varsate salariile si remunerate capitalurilor, la rata curenta, va ramane un surplus, un profit: el nu poate sa existe in statica economica decat un moment deoarece, data fiind fluiditatea completa a elementelor productiei, existenta unui profit intr-o intreprindere oarecare va determina imediat un aflux de capitaluri care va mari productia si va face sa scada preturile. Partea superioara a figurii BCD se va ingusta comprimandu-se pana la a redeveni egala cu dreptunghiul B'D'E'A';

2) BCD e mai mic decat B'D'E'A' situatie care ii va descuraja pe capitalisti determinandu-i sa retina din capitalurile lor rata dobanzii curente. Capitalurile se deturneaza din aceasta intreprindere si pentru ca sunt fluide ele vor merge imediat (instantaneu) intr-o alta directie in care micsorarea productiei intr-o intreprindere sau intr-un grup de intreprinderi considerate, cresterea preturilor si, in consecinta, cresterea lui BCD va ajunge sa coincida cu B'D'E'A'.

De aici concluzia: remunerarea capitalului (dobanda) ca si a muncii (salariul) este egala cu productivitatea ultimei unitati. Legea salariului si legea dobanzii sunt aceleasi in statica economica.

6.2 Contributia lui Eugen von Bawerk cu privire la dobanda

6.2.1 Opera critica

Din mai multe explicatii ale dobanzii le prezentam pe urmatoarele trei:

Teoria productivitatii

Prima veriga

- atunci cand se dispune de un capital, se poate produce mai mult decat atunci cand nu este disponibil (exemplu: barca si navodul pentru pescuitul pestilor)

- posesiunea unui capital da aceluia care il utilizeaza posibilitatea sa obtina un supliment de valoare; rezulta ca, daca acest posesor se lipseste de el in favoarea unui tert o perioada de timp data, furnizand prin aceasta tertului mijlocul de a obtine un supliment de valoare, el este indreptatit sa pretinda o remunerare pentru capitalul pe care l-a imprumutat. Tertul este in masura sa acorde aceasta remunerare deoarece, datorita capitalului, el va putea sa produca o cantitate si o valoare superioare acelora pe care el le-ar avea fara concursul lui.

Sa retinem ca exista doua categorii de productivitate: a) fizica, materiala, tehnica a capitalului (productivitatea in cantitate) si b) productivitatea in valoare.

A doua veriga

Trecerea de la productivitatea materiala la productivitatea valorica precizand ca oricare ar fi cresterea in cantitate si chiar in valoare, pe care o da o productie cu capital comparata cu o productie fara capital, conduce la concluzia ca nu se poate deduce afirmatia existentei productivitatii economice a capitalului.

Problema care apare imediat este urmatoarea: cum se poate tine cont de dobanda capitalului, respectiv cum se poate, cu ajutorul unui capital care valoreaza, de exemplu, 100 u.m. sa se obtina un ansamblu de bunuri care valoreaza 105 u.m.?

Pentru a rezolva problema trebuie confruntate doua concepte (Plansa 3):

Plansa 3

Teoreticienii productivitatii confruntau pana acum urmatoarele (Plansa 4)

Plansa 4

Von Bawerk semnaleaza aparitia unei contradictii inexplicabile intre teoria clasica si teoria austriaca a valorii pe care o redam in continuare.

Fie un capital A si bunurile care pot fi obtinute cu acest capital, notate B. Intre A si B exista un ecart de valoare. Von Bawerk reda acest ecart cu ajutorul urmatoarei scheme (Schema 1):

Schema 1

O masina de fabricat panza are pe pia-ta o valoare de : 5.000 Franci

Materii prime

Munca omeneasca

Sunt posibile doua situatii:

a) Exista masini in cantitate limitata si inextensibila, deoarece exista, de exemplu, un secret de fabricatie si nedivulgat: masinile vor fi foarte cautate si pretul lor va creste la 5,1; 5,2; 5,6 mii franci etc. pana la 6 mii franci cand egaleaza valoarea productiei;

b) Masinile pot fi produse dupa vointa. In acest caz vor fi produse multe astfel de masini cu care se va produce multa panza ducand la supraabundenta. Din acest motiv productia care valora inainte 6 mii franci valoreaza treptat 5,8; 5,6; 5,4 mii franci cand operatia inceteaza de a mai fi avantajoasa. Asadar, egalizarea survine si ecartul nu mai poate fi durabil.

In concluzie, dobanda nu poate fi explicata prin productivitatea capitalului.

Teoria exploatarii

Teoria explicativa a dobanzii a fost folosita de Robertus si Karl Marx si cuprinde doua parti succesive:

A. Teoria generala a valorii

Aceasta teorie fondeaza valoarea pe munca incorporata in lucruri. Potrivit lui Marx, care a formulat expresia cea mai sistematica, ceea ce trebuie sa fie explicat este valoarea de schimb, adica raportul de schimb care se exprima pe piata printr-o egalitate. Lucrurile se schimba pe piata in proportie cu cantitatea de munca pe care o contin si, deci, munca ne furnizeaza masura valorii de schimb. 25 de ore de munca ar da aceeasi valoare de schimb lucrurilor in care ar fi incorporate, dar trebuie facuta distinctia intre munca calificata si munca simpla - munca calificata poate fi considerata un multiplu de munca simpla.

B. Teoria plusvalorii

Din teoria valorii-munca, Marx deduce ca plusvaloarea se fondeaza pe exploatarea de catre capitalisti a muncii muncitorilor: sursa plusvalorii este munca neplatita. De exemplu:

- in sclavagism se cumpara sclavul;

- in societatea moderna se cumpara forta de munca a omului. Caracteristic societatii moderne este contractul de munca in raport cu care pot fi formulate intrebarile:

a) la ce pret va plati capitalistul forta de munca? Valoarea fortei de munca se masoara cu cantitatea de munca care este necesara pentru productie;

b) ce valoare creeaza muncitorul pentru capitalist in timpul cand lucreaza?

Marx considera ca, deoarece acest

CAPITAL VARIABIL

capital nu este generator de plus-

valoare, capitalul constant aduce

rate ale plusvalorii foarte diferite

potrivit modului in care a fost uti-

lizat - ca proportie in capital con-

stant si variabil.

Von Bawerk arata ca aceasta abordare este gresita, nefiind in acord cu realitatea. Intr-o epoca data si intr-o tara data, capitalul are un anumit randament si exista o anumita rata a dobanzii uniforma, indiferent care ar fi utilizarile acestui capital: rata dobanzii va fi, de exemplu, de 5%, aceeasi pentru capitalurile care ar fi imprumutate pentru o intreprindere unde exista deja mult capital fix si putin variabil sau de o intreprindere unde este invers.

Marx a sesizat aceasta contradictie (dificultate) in 1867, in volumul I al Capitalului dar fara sa o rezolve. Intre timp, pana la aparitia volumului III al Capitalului, in 1894, apare prima editie a Istoriei criticii a lui Eugen von Bőhm-Bawerk. Revenind la volumul III al Capitalului aparut postum gasim urmatoarea interpretare: Marx recunoaste ca se stabileste o egalizare, indiferent de proportia capitalului afectat in salariu sau in alte utilizari dar, dupa el, ramane valabil ca singura sursa a plusvalorii este capitalul variabil care produce o plusvaloare ce se distribuie intr-un fel oarecare asupra ansamblului capitalului pus in miscare si care, deci, este atribuit nu fractiunii de capital care ii este sursa, ci masei capitalurilor - oricare ar fi utilizarea lor. Vor fi, dupa Marx, doua feluri de capitaluri:

-cu constitutie superioara, care au mult capital constant;

-cu constitutie inferioara, care au mult capital variabil si care aduc multa plusvaloare.

Aceasta nu impiedica insa ca legea generala a valorii-munca sa ramana adevarata. Rata medie a dobanzii este rezultatul unei puneri in masa de capitaluri cu constitutii diverse, dar ecartul, prin definitie, se neutralizeaza in felul ca masa plusvalorii isi are sursa in fractiunea de capital utilizata in salariu; ceea ce este modificat de diversitatea constitutiei capitalurilor este repartitia plusvalorii intre capitalisti si nu mecanismul plusvalorii, nici originea sa.

La aparitia editiei a II-a a "Istoriei critice" a lui von Bawerk, acesta ar fi putut tine cont de interpretarea lui Marx. Dar Bawerk expune o critica a teoriei in doua parti:

A. Critica teoriei valorii-munca

Von Bawerk remarca faptul ca Marx exemplifica argumentatia sa pe produse care sunt rezultatul muncii omenesti, dar pe piata se poate gasi si echivalenta:

1 quintal de grau = 50 kg. de lemne luate dintr-o padure virgina

Egalitatea de la care pleaca Marx in demonstratia sa este:

1 quintal de grau 50 kg. de fier

Von Bawerk adreseaza un repros metodei lui Marx ca urmare a faptului ca unul dintre termenii egalitatii nu contine munca omeneasca si, cu toate acestea, are o valoare si se schimba la egalitate cu 50 kg. de fier sau 1 quintal de grau. Asadar, Marx a luat ca punct de plecare in rationamentul sau tocmai ceea ce vroia sa gaseasca in termeni de rationament.

In cautarea elementului comun a doua marfuri, fierul si graul, prin care se poate explica egalitatea valorilor lor, Marx indeparteaza utilitatea, zicand ca cele doua obiecte schimbate au utilitati diferite si ca tocmai din aceasta cauza se schimba intre ele.

Von Bawerk sustine ca Marx nu a stabilit fundamentul valorii de schimb si l-a cautat in alta parte decat in utilitate. Naturile muncii incorporate in fier si grau sunt foarte diferite, miscarile de executat pentru a obtine grau sau fier nu sunt aceleasi; in consecinta, exista aici mase de munca foarte diferite.

Marx, cu privire la distinctia dintre munca calificata si munca simpla, recunoaste ca munca calificata trebuie luata in consideratie tinand cont de un coeficient care o distinge de munca simpla.

Fata de toate aceste constatari, von Bawerk se intreaba daca nu cumva Marx renunta la teoria valorii-munca si von Bawerk exemplifica:

Fie tariful pe linia ferata stabilit in functie de distanta. Este admisibil sa consideram ca la munte un kilometru conteaza cat doi, datorita costului ridicat al instalatiilor si tractiunii. Rezulta ca tariful nu este stabilit doar in functie de distanta. El considera ca un kilometru in regiunea de munte este altul decat distanta parcursa; tot asa, daca in calculul valorii se considera egale o ora de tamplar fin si doua ore de manopera, acestea valoreaza cu a zice ca, implicit, se tine cont de un alt lucru decat calitatea muncii.

B. Critica teoriei plusvalorii

In volumul al III-lea al Capitalului, Marx argumenteaza teza egalizarii ratelor profitului, indiferent care ar fi constitutia capitalurilor, din cauza concurentei ratele profitului pe piata sunt aceleasi, intr-o epoca si intr-o tara date.

Desi Marx recunoaste ca marfurile nu se schimba strict in raportul cantitatilor de munca care au costat:

- cele produse cu ajutorul unui capital cu constitutie superioara se vand peste valoarea lor;

- celelalte sub valoare.

Marx adauga ca aceste diferente se compenseaza astfel incat:

	Suma preturilor platite pentru toate marfurile schimbate		Suma valorilor lor

=

Von Bawerk constata ca Marx dezvolta o teorie despre care recunoaste, in final, ca ea nu explica valoarea unuia sau altui obiect determinat, care este valabila numai pentru ansamblul marfurilor si ansamblul capitalurilor. Trebuie explicate, nu valoarea ansamblului marfurilor, ci raporturile de egalitate care se stabilesc pe piata intre marfurile luate doua cate doua. Este normal ca masa marfurilor vandute sa fie egala cu masa marfurilor cumparate.

Daca, la Marx, plusvaloarea isi are originea in exploatarea muncitorilor, von Bawerk demonteaza aceasta apreciere cu urmatoarele exemple:

Fie un bijutier in conditiile:

Capitalul pentru perle: 1.000.000 franci. Timp de un an dobanda capi-talului este de 5%, adica 50.000 franci

Doi muncitori platiti amandoi cu 5.000 franci. Rezulta ca bijutierul trebuie sa vanda cu 1.055.000 franci

De aici si nelamurirea: de unde provin cei 50.000 franci ca dobanda

Sa presupunem:

a) vin din exploatarea muncitorilor. Dar o suma atat de mare nu poate veni din munca efectuata de cei doi muncitori si din suplimentul de valoare adaugat de ei doi perlelor;

b) vin din exploatarea muncitorilor utilizati in stadiile anterioare ale productiei (pescuitori). Dar cumparatorul de coliere nu a fost in raport cu pescuitorii de perle, deci nu a putut sa-i exploateze.

Fie un podgorean in conditiile:

Dupa vinificatie vinul nou are o valoare de cumparare de 1.000 franci (un butoi de 200 litri. Podgoreanul vinde vinul dupa 12 ani cu 2.000 franci. Nu se poate explica valoarea suplimentara de 1.000 franci.

Din aceste exemple se poate constata ca plusvaloarea dobandita nu isi are sursa in exploatarea muncii:

- daca presupunem un proprietar generos care in momentul fabricarii remite celor care au cooperat la fabricare, intreaga valoare pe care o avea vinul in acest moment nu se poate pretinde ca i-a exploatat, desi el obtine dupa 12 ani un castig de 1.000 franci;

- daca presupunem, mai mult, ca viticultorul plateste chiar 2.000 franci, deci intreaga valoare pe care o va avea vinul dupa 12 ani atunci, daca el il pastreaza 20 de ani castiga 3.000 franci.

Teoria utilizarii

Aceasta teorie a fost analizata de Karl Menger in lucrarea Grundsätze.

Principiul general de la care pleaca Menger este ca bunurile de rang superior (adica bunurile capitale) au o valoare determinata de valoarea bunurilor de prim rang, pe care le ajuta sa se produca (valoare de reflex). De exemplu, bunurile de rang superior care permit sa se obtina bunuri de consum a caror valoare este de 100 franci trebuie, ele insele, sa valoreze 100 franci, prin aplicatia acestui principiu general; deoarece ele valoreaza tot 100 franci inseamna ca nu exista dobanda la capital.

Menger explica dobanda astfel: orice productie cere timp; deci, un ansamblu de bunuri capitale care ne va permite sa avem un bun de consum de 100 franci nu ne da 100 franci imediat. Uneori, valoarea bunurilor capitale este foarte diferita de valoarea actuala a bunurilor de consum carora le va servi pentru ca sa fie obtinute. De exemplu:

Iarna, gheata nu e bun economic, dar se poate ca masina de fabricat gheata sa fie un bun economic, ca ea sa aiba o valoare, fara ca, prin aceasta, sa fie sortit esecului principiul general, caci masina ne va permite sa avem gheata peste 6 luni, in vara, cand gheata va deveni "bun economic".

Trebuie sa apropiem:

-valoarea actuala ca valoare a bunurilor capitale; si

-valoarea viitoare ca valoare pe care o vor avea bunurile de consum atunci cand, datorita acestor bunuri capitale, le vom avea la dispozitie.

Nu trebuie sa apropiem:

-valoarea actuala a bunurilor capitale; si

-valoarea actuala a bunurilor de consum.

De exemplu:

Fie ansamblul de bunuri capitale: A (seminte); B (munca) si C (pamant). Dupa un an se obtine grau valorand 100 franci. Va fi valoarea acestor bunuri capitale 100 franci? S-ar putea raspunde afirmativ, conform principiului care spune ca valoarea bunurilor de consum se reporteaza prin reflex asupra aceleia a bunurilor capitale, uitand de trecerea timpului dintre momentul in care se imobilizeaza bunurile capitale si momentul in care se recolteaza graul, timp in care capitalul afectat acestei productii nu poate servi la altceva. Cantitatea de capital transformata in seminte, pamant, munca timp de un an este sustrasa din stocul capitalurilor.

Capitalurile exista:

a) in cantitate limitata;

b) nu sunt supraabundente;

c) sunt foarte cautate in virtutea productivitatii lor materiale, respectiv se produce mai mult cand se dispune de capital.

Utilizarea unei fractiuni din acest stoc de capitaluri timp de un an reprezinta o valoare care se determina prin simpla enumerare a semintelor, muncii si pamantului la care se adauga imobilizarea (X) timp de un an a capitalului investit.

Astfel:

- daca se obtin instantaneu boabe atunci valoarea A + B + C = valoarea boabelor = 100 franci;

- daca nu, atunci valoarea A + B + C + X = 100 franci de unde rezulta o valoare adaugata egala cu 100 - X deoarece A + B + C 100 franci.

In consecinta:

Odata retribuiti A + B + C va ramane X care este dobanda capitalului si vedem ca acest X isi are sursa in imobilizarea capitalului in timpul productiei.

Menger considera ca, pentru a explica dobanda, trebuie sa fie confruntate doua valori:

- valoarea capitalului;

- valoarea bunurilor obtinute cu ajutorul acestui capital.

Von Bawerk respinge teoria lui Menger care separa valoarea capitalului de dreptul de a dispune de capital timp de un an (deci, dubla utilizare) si sustine ca dreptul de a dispune de un lucru un anumit timp poate sa aiba o valoare independenta de lucrul insusi - or, nu se poate aduna capitalul cu utilizarea lui. Deci, ceea ce sustine Menger nu este adevarat, caci valoarea dreptului de a dispune de un lucru este inclusa in valoarea lucrului, ceea ce von Bawerk a aratat in lucrarea lui aparuta in 1881 si intitulata Drepturi si raporturi din punctul de vedere al bunurilor economice, argumentatie cu care a fost de acord si M. Ad. Landry in lucrarea Manual de economie

6.2.2 Opera constructiva

Ipoteza de baza de la care porneste von Bawerk, pe care a expus-o intr-un articol din Revista de Economie Politica (1889), este urmatoarea: oamenii acorda bunurilor actuale o valoare mai mare decat bunurilor viitoare, cum am spune astazi, posesiunea a 100 de franci prezenti este mai scumpa decat perspectiva de a poseda 100 de franci in 5 ani sau in 10 ani. In sustinerea ipotezei sale, el expune:

A. Argumente psihologice

- sensibilitatea le reprezinta oamenilor intr-o maniera mai vie, mai ascutita, satisfactiile apropiate decat cele indepartate si von Bawerk reaminteste ca si Stanley Jevons a avut deja sentimentul acestei valori atenuate a satisfactiilor viitoare;

- inteligenta ii face pe oameni sa-si aminteasca ca ei sunt trecatori, ca viata e scurta si nesigura, ea ramane mereu aleatoare, fiindca e viitoare.

Von Bawerk observa ca partea psihologica e bine dezvoltata de alt precursor, John Rae, dar care, insa, se inseala la argumentele tehnice.

B. Argumente economice

- pe masura ce avanseaza in varsta si, mai ales, atunci cand el a depasit maturitatea, omul are din ce in ce mai putine nevoi si din ce in ce mai multe resurse.

C. Argumente tehnice care se sprijina pe reproductivitatea capitalului. Aceste argumente sunt expuse in 3 pozitii:

1) productia cu ajutorul unui capital (capitalul = bunurile intermediare) este mai avantajoasa decat productia necapitalizata, ceea ce echivaleaza cu a spune ca productia indirecta e mai avantajoasa decat productia directa; in economie, linia dreapta nu este drumul cel mai avantajos, cel mai comod, deoarece oamenii pun in serviciul lor forte naturale si, cu cat mai indirect este drumul lor, cu atat mai numeroase sunt elementele care-i ajuta la scopurile lor. Procedeul este din ce in ce mai indirect deoarece aceste forte naturale nu sunt, foarte des, utilizabile pentru satisfacerea nevoilor noastre. Trebuie prestata o munca prealabila constand din atacarea elementelor naturale pentru a le transforma. De exemplu:

- apa potabila de la un rau poate fi obtinuta a) direct cu pumnul; b) cu un vas; c) cu un canal de aductiune;

- locuinta pentru ca sunt necesare pietre de constructie se pot obtine: a) cu mainile goale; b) cu un fier in forma de dalta si cu un ciocan; c) prin explozie.

2) productia capitalistica (adica bazata pe capital) cere mai mult timp decat productia directa si un timp cu atat mai lung cu cat este mai indirecta. Cu alte cuvinte, productivitatea unui procedeu este proportionala cu timpul pe care il presupune punerea lui in opera. Aici von Bawerk recunoaste ca:

a) exista si exceptii - un procedeu mai indirect poate sa fie mai avantajos si mai scurt decat un procedeu mai putin indirect;

b) exista si procedee indirecte care nu sunt mai avantajoase decat cele directe, fiindca este posibil sa ne inselam;

c) de la un moment dat, prelungind procesul de productioe, se obtin ameliorari ale caror avantaje merg descrescand.

3) admitand adevarate constatarile 1) si 2) rezulta ca randamentul in cantitate si in valoare al unui capital, la o anumita data, este cu atat mai ridicat cu cat este vorba de un capital investit de mai mult timp (Plansa 5).

Plansa 5

Numai in cantitate, caci nu am putea spune ca A + X in 1931 valoreaza mai mult decat A in 1930.

Comparatie intre exemple "La o data anumita, pe o piata data, exista un anumit pret pe unitate de felul ca un randament mai ridicat in cantitate, implica, de asemenea, un randament mai ridicat in valoare. Nu avem dreptul sa facem transpozitie in exemplul precedent pentru ca noi comparam randamentele in cantitate la date diferite 1931, 1932, 1935. Era atunci foarte posibil ca cresterea in cantitate intre 1931 si 1932 sa declanseze o scadere a valorii unitare tot atat de puternica pentru a antrena o slabire a valorii globale. Cand, dimpotriva, noi ne plasam la o data anumita si comparam randamentele la aceasta data, in cantitate si in valoare, capitaluri investite 5 ani, 4 ani, 3 ani mai inainte putem sa afirmam ca un randament in cantitate A + X reprezinta o valoare superioara randamentului A. In consecinta, daca noi suntem in posesia unui bun prezent pe care avem posibilitatea sa-l investim imediat, noi putem sa obtinem din acest bun mai multa valoare decat dintr-un bun viitor de care noi nu vom dispune decat peste un an si, pe care, in consecinta, nu-l vom putea investi decat peste un an."[13]

Pornind de la ipoteza de baza, von Bawerk explica dobanda astfel:

A. DOBANDA DERIVATA

Aceasta reprezinta suma varsata imprumutatorului unui capital de catre acela care il utilizeaza (Plansa 6).

Plansa 6

 

Imprumutatorul da 1.000 de franci cu imprumut si cere inapoi 1.050 de franci fiind ca daca ar cere inapoi tot 1.000 de franci, ar insemna sa furnizeze o valoare in schimbul unei valori mai mici.

DOBANDA ORIGINARA

Aceasta reprezinta randamentul capitalului pentru acela care este proprietar si il utilizeaza el insusi.

Ansamblul de bunuri producatoare are o valoare determinata de valoarea bunurilor produse, de unde rezulta ca valoarea bunurilor producatoare va aduce o valoare de 1.000 de franci in bunuri de consum abia peste 1 an si, in consecinta, nu se poate spune ca ansamblul de bunuri producatoare valoreaza acum 1.000 de franci. Preferarea bunurilor prezente asupra bunurilor viitoare face ca acest ansamblu de bunuri care ne va permite sa avem 1.000 de franci peste un an, nu poate sa valoreze acum 1.000 de franci; el valoreaza 1.000 de franci minus diferenta dintre valoarea prezenta si o valoare viitoare.

Asadar, prin luarea in considerare a timpului se indeparteaza ideea unei stricte egalitati intre valoarea bunurilor producatoare si valoarea bunurilor produse. Aceasta egalitate s-ar impune daca productia ar fi instantanee, dar productia capitalistica (care foloseste capital) nu e instantanee, asa cum s-a demonstrat. Avantajele pe care le aduce productia capitalistica in productivitatea crescuta sunt insotite de interpunerea unui interval de timp intre inceputul si sfarsitul productiei.

EXPLICATIA LUI VON BAWERK A FOST CRITICATA DE VON WIESER.

III. Demonstratia lui Friedrich von Wieser

In opozitie cu von Bawerk, von Wieser porneste de la ipoteza ca pentru a elucida din plin misterul dobanzii trebuie sa se treaca de la productivitatea materiala la productivitatea economica a capitalului - din plan material, in plan economic.

In randamentul brut al capitalului se disting partile:

- partea de reconstituire a capitalului (a);

- partea care depaseste reconstituirea capitalului (b), numita si "fructul" capitalului.

Pentru un capital dat randamentul este (a + b). Sunt aici doua probleme de baza:

1) cum se face ca un capital valorand 100 de franci poate sa dea la sfarsitul anului un produs de 105 de franci, fara ca sa se produca egalizarea intre cele doua valori. In aceasta privinta, pozitia lui von Wieser este ca problema nu se pune astfel. In produsul lui 105 de franci, 100 de franci reprezinta reconstituirea valorii capitalului de 100 de franci. Deci, egalizarea necesara exista intre 100 de franci de la inceput si 100 de franci de la sfarsit. 5 franci reprezinta "fructul" capitalului.

2) cum se face ca un capital care in productie da un excedent net si care poate fi considerat ca avand o durata infinita nu este o valoare infinita. Von Wieser considera ca este gresit sa pui astfel problema deoarece la fiecare act de productie trebuie sa deducem si sa punem deoparte, separat, ca fiind fructul capitalului, excedentul net. La un moment dat, valoarea capitalului nu poate fi data decat de ceea ce in 105 franci nu este 5 - fructul capitalului. Atunci raman 100 de franci si aceasta valoare de 100 de franci este cea care se reflecta asupra capitalului initial. Procedand, de fiecare data asa, vedem ca capitalul de 100 de franci se reconstituie in valoarea de 100 de franci, deci capitalul nu poate avea o valoare infinita, ci finita. Asadar, capitalul se reproduce in randamentul brut cu un excedent fizic dar, pentru a calcula valoarea capitalului nu trebuie sa luam decat o fractie din acest randament brut. Concluzia este ca dobanda nu este o categorie juridica, ci o necesitate economica.

6.3 Controversa dintre von Wieser si von Bawerk

6.3.1 Von Wieser despre teoria dobanzii lui von Bawerk

Daca von Bawerk afirma ca bunurile prezente au o intensitate mai mare decat bunurile viitoare, von Wieser respinge ipoteza lui von Bawerk si afirma ca numai cu pretul subordonarii instinctului de catre ratiune se face distribuirea rationala a resurselor indivizilor intre nevoile prezente si nevoile lor viitoare.

In particular, toata organizarea vietii economice moderne, care implica prevederea, desfasurarea productiei pentru rezultate ulterioare, presupune si implica ca omul civilizat plaseaza nevoile sale viitoare la acelasi nivel cu nevoile sale prezente. Ori, dobanda este un fenomen caracteristic societatilor economice evoluate, ordonate in care intra prevederea la un inalt nivel de considerare; nu am sti sa o explicam prin motive si analize psihologice care au valoare mai ales pentru societatile primitive si inapoiate.

Controversa este redata in Plansa 7.

Plansa 7

Von BAWERK:

BUNURILE PREZENTE VALOREAZA MAI MULT DECAT BUNURILE VIITOARE   DOBANDA

Von WIESER

BUNURILE PREZENTE VA-LOREAZA MAI MULT DECAT BUNURILE VIITOARE

6.3.2 Von Bawerk despre teoria dobanzii lui von Wieser

Von Wieser, arata von Bawerk in Teoria dobanzii capitalului, nu a reusit sa demonstreze ca exista o productivitate fizica a capitalului constand din aceea ca contributia capitalului depaseste in cantitate aportul capitalului. Von Wieser a demonstrat ca produsul brut al activitatii conjugate a celor 3 factori este, in mod obisnuit, superior uzurii capitalului, ceea ce, considera von Bawerk, este un fapt de experienta:

1) atunci cand este vorba sa compari cantitati, nu este usor deoarece, in majoritatea fabricatiilor industriale, produsul este de alta natura decat capitalul pus in miscare;

2) cum se poate face distinctia, din punct de vedere material, intre ceea ce corespunde arcului si sagetilor si ceea ce corespunde aportului muncii vanatorului? Pe terenul confruntarii materiale, intre ceea ce exista la inceput si ceea ce exista la sfarsitul procesului productiei, nu se poate afirma ca capitalul da material, fizic, un randament net si ca, in totalul produs, exista o cantitate imputabila capitalului.

3) din faptul ca activitatea conjugata a pamantului, capitalului si muncii este, in mod obisnuit, superioara uzurii capitalului nu se poate trage nici o concluzie. Pentru a extrage din acest fapt o explicatie a dobanzii ar trebui sa se arate nu numai ca rezultatul global este superior in cantitate uzurii capitalului, dar si ca ceea ce, in rezultatul global, corespunde aportului capitalului este superior uzurii acestui capital. Nu se poate formula o astfel de concluzie pentru ca produsul este fundat pe aportul a 3 factori care nu se pot disocia.

Sa presupunem, totusi, admite von Bawerk, demonstrata teoria productivitatii materiale a capitalului (Plansa 8):

Plansa 8

Cu toate acestea, fenomenul "dobanda capitalului" nu este explicat. Dobanda ar putea fi explicata daca 100 de parti., la sfarsitul procesului, au aceeasi valoare cu 100 de parti la inceputul procesului. Dar, cum noi avem nu 100 ci 105, suntem indreptatiti sa trecem de la productivitatea materiala la productivitatea in valoare si vom zice ca rezultatul global al combinarii productive rezida in reconstituirea capitalului in valoare si, pe deasupra, intr-un excedent net in valoare. Acest rationament este gresit fiindca trece de la identitatea materiala (100 parti = 100 parti) la identitatea in valoare, lucru care este adevarat, dar este posibil doar daca compararea cantitatilor s-ar face in acelasi timp si pe aceeasi piata.

Ori, fiindca se scurge timp se poate foarte bine ca 100 parti (produs global la sfarsitul perioadei, in valoare) sa fie mai mic decat 100 parti la inceputul perioadei, in valoare).

Rezulta ca, stabilindu-se productivitatea materiala (100 a 105 in volum sau greutate) existenta unui surplus de valoare nu este nicidecum sigura.

Von Wieser introduce arbitrar identitatea de valoare dintre doua materii egale, considerate la doua perioade diferite, afirmatie indrazneata, care nu rezulta din premise si care este in contradictie cu teoria generala a valorii scolii austriece conform careia, daca 105 parti se obtin cu ajutorul a 100 parti legea egalizarii dintre bunurile de productie si bunurile produse duce la concluzia ca 105 parti la sfarsitul procesului si 100 parti la inceput au aceeasi valoare.

Concluzie

Din notiunea de productivitate nu se poate trage nici o explicatie satisfacatoare a dobanzii.

7 LANTUL DETERMINIST CAPITAL-DOBANDA-PROFIT

Istoria gandirii economice se prezinta ca un permanent flux si reflux al ideilor, flux in cazul ideilor noi, reflux in cazul ideilor reluate de economisti de la precursorii lor. Astfel este cazul si referitor la capital.

7.1 Capitalul

Potrivit lui Adam Smith, acumularea capitalului este cauza principala a progresului economic. Smith intelege prin capital un stoc de marfuri nefinisate care permite producatorului sa treaca peste intervalul de timp dintre aplicarea intrarilor si aparitia productiei finale. Distinctia pe care Smith a facut-o capitalului - in capital fix si capital circulant - a ramas valabila pana azi. Smith a atras atentia asupra proportiilor diferite ale capitalului fix de munca in diverse ramuri industriale. Asa dupa cum arata Mark Blaug in  Teoria economica in retrospectiva (1992), la Smith capitalul circulant este format din acele marfuri care produc un castig proprietarilor prin vinderea in cursul unui ciclu de productie, in contrast cu marfurile de capital fix, care iau parte la procesul productiv fara a suferi modificari. Capitalul circulant incorporeaza o cantitate din puterea de cumparare care se reintoarce permanent la proprietarul lor, cat timp el dispune de ele; capitalul circulant este inteles in termeni reali. Capitalul fix include nu numai instrumente, instalatii si cladiri, ci si "capitalul uman", valoarea capitalului "deprinderilor dobandite si folositoare ale tuturor membrilor societatii". Acesta deriva direct din faptul ca acest capital sustine "mijloacele de productie ale productiei": indemanarile dobandite de muncitori sunt, fara indoiala, "produse" prin folosirea resurselor materiale. Desigur, aici avem de-a face cu o usoara exagerare si cu o depasire a granitelor metodologice.

La randul lui, David Ricardo vorbeste de "Diferitele proportii de capital fix si circulant", "Durata inegala a capitalului fix", "Timpul care trebuie sa treaca inainte ca produsul sa fie adus la piata" si "Rapiditatea cu care capitalul se reintoarce la stapan", toate acestea venind "numai odata", observatie care il face pe Ricardo "parintele" teoriei austriece a capitalului. Dar sa observam mentinerea lui Ricardo in mediul lingvistic introdus de Smith.

Mill a avansat patru idei cu privire la capital care vor fi prezentate pe larg mai jos.

Karl Marx introduce distinctia dintre capital constant si capital variabil in explicarea mecanismului crearii plusvalorii. Capitalul constant este cel cu care se achizitioneaza mijloacele de productie, capitalul variabil cu care se cumpara forta de munca a muncitorilor. Prin conceptul de compozitie organica a capitalului, arata Mark Blaug in lucrarea citata, Marx face deosebirea intre raportul dintre capital si forta de munca exprimat fizic si valoric.

In sfarsit, desigur fara a epuiza abordarile capitalului in istoria gandirii economice, merita sa-l mai mentionam pe W. St. Jevons care a tratat productivitatea capitalului exclusiv in functie de timp. Investitiile au doua dimensiuni: cantitatea si durata. Jevons a considerat ca cresterea capitalului depinde de lungimea perioadei de investire, fapt ce se deduce din ipotezele lui. Aceasta va reprezenta, de altfel, si esenta teoriei austriece a capitalului.

Doua notiuni simple incheie aceasta parte dedicata capitalului. Este vorba despre uzura fizica a capitalului care consta din deteriorarea caracatersiticilor fizico-functionale ale masinilor, instrumentelor etc. sub influenta utilizarii lor si a actiunii factorilor mediului inconjurator. Uzura morala a capitalului consta din pierderea de valoare de catre masini, instrumente etc. sub influenta progresului tehnic care aduce pe piata produse mai perfectionate sau a productivitatii muncii care aduce pe piata produse mai ieftine.

7.2 Dobanda si profitul

Profitul distribuit de companii se compune din profitul pur si dobanda la capital.

Profitul pur este acea plata care revine intreprinzatorului pentru asumarea de risc. Intreprinzatorii nu ar mai intra in afaceri daca nu ar spera intr-un castig mai mare decat cel care ar putea fi obtinut in mod "sigur" prin depunerea lui la o banca.

Desi am putea considera ca dobanda este un venit al capitalului monetar iar profitul un venit al capitalului real, este totusi indreptatit sa afirmam ca venitul de la capitalul real include un element de dobanda.

Profitul pur poate fi privit si ca o recompensa ce revine intreprinzatorului pentru partea ce-i revine din activitatea de productie. Privit altfel, profitul poate fi privit ca surplusul care ramane dupa ce au fost cumulate toate cheltuielile de productie, inclusiv salariile de conducere; aceasta abordare asuma ipoteza ca intreprinzatorul nu este factor de productie. Dar, ramane valabila considerarea profitului ca plata pentru asumarea riscului provenit din incertitudine.

Venitul intreprinzatorului este rezidual ceea ce inseamna ca, spre deosebire de salarii, el poate fi si negativ - firmele pot avea profit sau pierdere.

Profitul normal este profitul care corespunde conditiilor concurentei perfecte. In conditii statice, profitul pur este zero. Abia in conditii dinamice profitul este nenul.

Profitul supranormal apare in conditiile concurentei imperfecte, de regula, in cazurile specifice de monopol. Nu este gresit sa consideram profitul de monopol drept un venit de natura rentei, decat un profit propriu-zis, deoarece originea lui este raritatea produsului, chiar cand aceasta raritate este creata de monopolistul insusi.

In conditii statice nu exista incertitudine; de aceea si profitul este zero. In conditii dinamice incertitudinea se manifesta in sensul ca intreprinzatorul produce cu anticipatie fata de cerere si trebuie sa treaca un interval de timp pentru ca deciziile intreprinzatorului sa fie validate (sau nu) de piata. Incertitudinea este generata de:

- schimbari in populatie, atat ca numar cat si ca distributie in ceea ce priveste grupele de varsta, cu consecinte in schimbarea cererii;

- schimbari ale modei care se repercuteaza direct asupra naturii cererii;

- cresterea sau scaderea venitului monetar total sau schimbarea distributiei venitului in ceea ce-i priveste pe consumatori;

- aparitia unor forme noi de capital care determina schimbari in tehnica productiei;

- ignorarea pretului si marimii rezultatelor firmelor concurente.

Aparitia si insusirea profitului pur depind de aceasta: nasterea incertitudinii, cand intreprinzatorul isi insuseste profit pur sau diminuarea incertitudinii, ceea ce reduce pana la disparitie profitul pur.

Nu se poate vorbi despre o rata generala a profitului asa cum se vorbeste despre un nivel general al preturilor sau un nivel general al salariilor. Profitul, cum s-a aratat clar, depinde de marimea incertitudinii care este specifica fiecarui domeniu in parte. Dar, oriunde diferenta dintre profitul pur castigat de intreprinzatori survine in aceeasi industrie sau domeniu de activitate, diferentele se explica prin variatiile in ingeniozitatea antreprenoriala.

Daca intr-un domeniu de activitate se obtine un profit ridicat, acesta atrage noi firme sa investeasca si astfel profitul tinde sa scada. Pentru a-si mari profitul, intreprinzatorii pot adopta noi tehnici; astfel intelegem rolul de motor al progresului pe care il joaca profitul.

Mai ramane de vazut daca profitul este un cost de productie, respectiv daca el intra in pret. Salariile de conducere sunt de natura costurilor de productie.

Daca capitalul a fost procurat sub forma de obligatiuni, aceasta este o cheltuiala pentru firma si dobanda la acest capital este un cost de productie.

In cazul dividendelor la societati pe actiuni obisnuite distinctia dintre dobanda si profitul pur este mai dificila, dar elementul dobanda este in mod clar un cost. Daca intreprinzatorii primesc asa-numitul "profit normal" si acesta este un cost de productie. Abia cand un profit mai mare se datoreaza ingeniozitatii si judecatii novatoare a intreprinzatorului in conditii de incertitudine acesta nu este un element de cost si, prin urmare, nu influenteaza pretul marfii. Deci profiturile mari nu sunt cauza ci rezultatul preturilor mari care, la randul lor, sunt rezultatul unuiu nivel mai mare al cererii.

In concluzie, in timp ce renta nu este castigata prin munca, deoarece nici un factor de productie nu poate sa obtina renta ca rezultat al propriilor lui eforturi, profitul este recompensa pentru suportarea incertitudinii in conditii pline de succes.

8 J. B. SAY

1 Rata reala a dobanzii

In teoria clasica, rata dobanzii pe piata nu este determinata de cantitatea de bani existenta in circulatie, intrucat economistii clasici, au sustinut teoria reala a dobanzii. Rata dobanzii este determinata in ultima instanta, de aceleasi forte reale care guverneaza rata profitului de capital, pentru ca la echilibru cele doua rate sunt egale. Acest rezultat este un corolar al afirmatiei precedente ca dublarea lui M va dubla pe P. Daca 2M = 2P, atunci oamenii vor oferi si vor cere exact dublul valorii fondurilor de imprumut de care depinde rata dobanzii. Excesul initial de oferta a imprumuturilor este cel care reduce rata dobanzii. Cand in final nivelul pretului s-a dublat, cantitatea reala de bani din economie este aceeasi si astfel cererea si oferta de imprumuturi se intersecteaza la aceeasi rata a dobanzii. Cand costurile sunt de doua ori mai mari, orice investitie necesita imprumuturi de doua ori mai mari pentru a fi finantata. Rata de intoarcere a investitiei nu este afectata, pentru ca dublarea costului determina dublarea veniturilor anticipate in bani. Cand surplusul de bani cash este absorbit in circulatie de cresterea pretului, oamenii solicita imprumuturi mai mari cu aceeasi proportie cu care bancile si-au crescut oferta; astfel, nivelul echilibrului ramane neschimbat.

9 JOHN STUART MILL

9.1 Teoria capitalului

Cele patru "idei fundamentale cu privire la capital" sunt urmatoarele[14]:

1) "industria este limitata de capital", prin care se intelege ca ocuparea locurilor de munca poate fi accelerata, dar nu prin formarea capitalului. Mill presupune ca acest capital este pe deplin folosit, dar continua imediat sa comenteze posibilitatea capacitatii excesive. Cand exista capacitate in exces, guvernele pot "crea" capital, idee pe care Ricardo a negat-o cu staruinta. Aici avem prima serie de accente la adresa "autorilor de renume", care au sustinut ca prospectarea investitiilor constituie o bariera a cererii limitate, aratand de aceea ca "cheltuiala neproductiva a omului bogat este necesara pentru angajarea celor saraci";

2) "acest capital este rezultatul economisirii", care are legatura cu a treia idee

3) "capitalul, desi este un rezultat al economisirii, este cu toate acestea consumat". Aceasta este desigur teorema lui Adam Smith privind "economisirea este cheltuiala" sau indestructibilitatea puterii de cumparare pe care o subliniaza legea pietelor elaborata de Say. Considerata in sens strict, ea implica identitatea lui Say. Dar identitatea lui Say neaga posibilitatea puterii in exces, care a fost deja admisa de prima afirmatie. Este evident acum ca o mare parte din teorema "economiile se cheltuiesc" a incurajat pe ganditorii clasici sa ignore "tezaurizarea", iar intelesul ei a fost ca economiile si investitiile determina cererea totala efectiva precum si cheltuielile de consum.

Mill noteaza ca "cea mai mare parte" a venitului anului curent se realizeaza in mod obisnuit: durata medie a bunurilor de capital este numai de circa 10 ani. Aceasta tine cont de faptul ca tarile se refac rapid dupa razboaie distrugatoare; meseriile, cunostintele tehnice si cele mai durabile constructii raman in mod obisnuit nedeteriorate si permit refacerea rapida. Acestei idei nu i s-a dat niciodata atentia cuvenita; ea ar fi putut deveni o teorie completa despre cauzele cresterii economice.

4) "cererea de marfuri nu este o cerere de forta de munca". Leslie Stephen a descris-o odata ca "doctrina atat de rar inteleasa, incat intelegerea ei completa este poate cel mai bun test pentru un economist". Cannan a denumit-o "cea mai mare greseala in teoria economica a timpurilor moderne", iar Jevons, Sidgwick si Nicholson au fost impotriva ei. Chiar Marshall, care totdeauna i-a tinut parte lui Mill, a fost de acord ca "ea exprima un inteles rau". Mill a fost condus de ideea ca numarul total al locurilor de munca este in functie de rata acumularii capitalului si ca cererea consumatorilor in timp ce determina alocarea fortei de munca intre diferite ramuri economice, influenteaza numarul total al locurilor de munca numai odata. Prin urmare, decizia daca vanzarile trebuie utilizate pentru a reconstitui fondul de salarii depinde de angajati, cererea de marfuri nefiind in mod necesar o cerere de forta de munca. Luand decizia de a economisi o anumita parte din venit, singurul mod prin care individul poate influenta direct cererea de forta de munca este substituirea serviciilor cu marfuri destinate consumului propriu. Aceasta este o veche idee a lui Ricardo, descrisa in capitolul despre masinism, unde el sustine ca interesul fortei de munca este cel mai bine deservit de cheltuielile pentru consum personal, care implica utilizarea cea mai intensiva a muncii.

9.2 Teoria abstinentei dobanzii

Teoria abstinentei nu este o teorie completa despre dobanda. Ea este o teorie a ofertei de economii si nu se dezvolta in raport cu cererea de investitii. Mill a preluat ideea teoriei abstinentei de la Nassau Senior, dar i-a imbunatatit formularea. Senior spunea despre economii ca sunt realizate in conditiile costului constant subiectiv; el ignora complet diferentele individuale ale inutilitatii economiilor. Acesta a emis aceasta teorie pentru a ridiculiza abstinenta de la utilizarea curenta a venitului care indurereaza pe individul econom ce dispune de venituri mari. Teza "recompensei pentru abstinenta" sugereaza o justificare obisnuita venitului rentier si multi scriitori moderni marxisti interpreteaza inca teoria abstinentei ca insemnind exact aceasta. Dar programul rezervei de economii este reprezentat pozitiv, dar nu perfect orizontal, iar rata dobanzii guvernata de pretul de oferta marginal al abstinentei. Intr-o economie bogata, acest sacrificiu marginal este mic si depaseste cu siguranta rata necesara care conduce la economiile majoritatii indivizilor. Marimea venitului rentier, cum clarifica Mill, consta din surplusurile marginale, "rentele" pure ricardiene, care sporesc fara ca individul sa depuna vreun efort. Nu exista nimic in aceasta teorie care sa justifice dreptul de posesiune privata asupra proprietatii. Daca abstinenta necesita acumularea capitalului, societatea in ansamblu poarta povara acesteia.

10 KARL MARX

10.1 Profitul ca venit nemuncit

Marx a respins teoria malthusiana si a negat ca munca se produce in concordanta cu calculele rationale ale costului. Ceea ce a pus in locul ei este "armata industriala de rezerva" a somerilor, care nu tinde in mod necesar sa-si asigure salariul la "valoarea capacitatii de munca". Marx neaga aplicabilitatea teoriei valorii fortei de munca la salarii, intrucat mecanismul de echilibrare, care este baza acestei teorii, nu lucreaza pe piata fortei de munca. El ne permite sa discutam teoria plusvalorii de pe bazele sale fara a avea vreo legatura cu dificultatile teoriei valorii fortei de munca.

Scopul lui Marx este de a arata cum plusvaloarea, castigul fara de munca al capitalistului, este asigurata intr-o economie in care preturile sunt determinate de forte impersonale si ca relatia dintre patron si muncitor se bazeaza mai ales pe contractul de munca decat pe statutul de munca. Respingand de la inceput mecanismul malthusian salarii-populatie, Marx a invocat altceva care mentine salariile scazute. El a gasit cauza in conceptul de "oferta excedentara cronica de forta de munca". Acest exces de oferta determina ca nivelul salariilor sa creasca peste salariul de echilibru. Aceasta situatie se poate mentine intr-o economie subdezvoltata in care nivelul salariului de echilibru pe piata fortei de munca este sub nivelul salariului de subzistenta. In acest caz, nivelul salariului se va mentine ridicat in mod artificial prin intermediul tuturor conventiilor sociale care favorizeaza un "salariu mai bun", dar care mascheaza somajul. Acesta este ceea ce am denumit noi mai inainte somajul marxist: utilizarea la maximum a stocului de capital este prin urmare insuficienta pentru a absorbi intreaga oferta de forta de munca.

Dar acest tip de somaj structural trebuie sa dispara intr-o economie avansata? Nu, nu este necesar acest lucru. Marx arata ca somajul este necesar chiar intr-o economie avansata pentru a evita ca salariile sa fie inghitite de profituri, ceea ce nu stimuleaza acumularea capitalului. De aceea cresterea vertiginoasa a preturilor dizolva "armata de rezerva a somerilor" iar scaderea pretului intareste randurile acesteia, dar cresterea de-a lungul secolelor a numarului de locuri de munca este in contradictie cu ceea ce spune Marx. Cu alte cuvinte, exista la Marx o idee asemanatoare cu cea a lui Keynes despre "echilibrul somajului"; dar nu despre echilibrul static ca la Keynes, ci un echilibru dinamic, in miscare, care implica o cota de crestere pozitiva a capitalului si fortei de munca.

In ce sens putem spune acum ca plusvaloarea sau profitul este un venit nemuncit? Descriind plusvaloarea ca "timp de munca expropriat", Marx intelege ca plusvaloarea nu remunereaza efortul productiv, adica nu este o plata necesara pentru a determina continuarea productiei; ea este mai mult rezultatul faptului ca mijloacele de productie sunt proprietate privata in capitalism.

10.2 Acumularea capitalului

Statul stationar este reprezentat la Marx de "reproductia simpla". Plusvaloarea se pare ca este pozitiva chiar in conditiile stationare. Critica lui Marx privind teoria abstinentei este sub orice nivel de acceptabilitate intrucat notiunea preferintei de timp, fara de care teoria este lipsita de inteles, nu este mentionata. Economisirea in scopul investitiilor productive explica Marx, este considerata automata in mod fals in capitalism, drept rezultat al concurentei in detinerea avantajului ultimelor realizari ale tehnicii: "Sa acumulezi si iar sa acumulezi". El admite ceea ce determina conflictul dintre "pasiunea de a acumula si dorinta posesiunii", adica conceptul abstinentei deghizate.

Singurul Marx este impotriva doctrinei fondului de salarii, pe care i-a atribuit-o fara nici un motiv aparent lui Bentham, pentru ca fondul de salarii nu este fix sau nedeterminat la inceputul perioadei de productie. Doctrina clasica ca "ceea ce este economisit se cheltuieste" sau "consuma de catre muncitorii productivi" este negata pe baza faptului ca economiile sunt investite atat in capital constant cat si variabil.

Prin conceptul de compozitie organica a capitalului se face deosebire intre raportul dintre capital si forta de munca exprimat fizic si valoric. Aici se fundamenteaza conceptia lui Marx privind determinarea salariilor reale. El evidentiaza ca atat salariile reale cat si cele in bani pot creste la nesfarsit pe perioade lungi de timp cat timp nu ameninta sistemul. Ezitarea lui Marx privind natura functiei investitiilor arata clar ca el presupune la un moment dat ca cresterea salariilor conduce la stingerea acumularii "pentru ca stimulentul de a castiga a disparut". Aceasta implica ca investitiile depind de rata de crestere a profitului si imediat ce ea avanseaza, nu exista nici o problema in legatura cu inducerea investitiei: "Rata acumularii este variabila independenta, nu cea dependenta; rata salariilor este variabila dependenta". Aceasta este urmata inca odata de ideea ca salariile cresc vertiginos o data cu cresterea preturilor, stopand investitiile, dupa care salariile scad din nou: cresterea salariilor se confrunta cu limitele sistemului capitalist, dar asigura de asemenea reproductia pe scara larga". In aceasta sectiune apare o remarca curioasa privind monopolul teoriei populatiei pe care il detin "preotii teologiei protestante", poate Malthus?

10.3 Banii si dobanda

Pentru Marx, rata dobanzii este un fenomen in esenta monetar desi dobanda provine din profit - la Marx rata medie a profitului inseamna profitul inclusiv dobanda - este legata strans de rata de intoarcere a capitalului. Marx sustine ca "rata dobanzii in tarile capitaliste este puternic determinata de conditiile care n-au nimic de-a face cu profitul (imprumuturile garantate de camatari proprietarilor de mari suprafete care traiesc din renta)." Cererea de fonduri de imprumut este dominata de utilizarea imprumuturilor si de aceea cele mai multe profituri sunt replasate in munca unde au fost castigate; chiar oferta de imprumuturi este si ea putin influentata de castigurile din afaceri. Astfel, piata imprumuturilor este afectata de activitatea de afaceri numai in ultimele stadii ale cresterii vertiginoase a preturilor si ale scaderii lor, cand preferinta pentru lichiditate paraseste piata imprumuturilor, suprasaturata de fonduri. Mai mult chiar, "rata naturala a dobanzii", adica rata dobanzii, este un fenomen de scurta durata si nu se manifesta nici o tendinta spre echilibru de lunga durata. Rata dobanzii evidentiaza o tendinta seculara spre declin, nu pentru ca rata profitului tinde sa scada, ci pentru ca dezvoltarea institutiilor de credit si concentrarea eficienta de economii in bani a tuturor claselor societatii se afla in mainile bancherilor.

11 W. ST. JEVONS

11.1 Teoria capitalului

Teoria capitalului elaborata de Jevons contine toate ingredientele teoriei elaborate de Böhm-Bawerk cu exceptia stressului preferintei de timp. Jevons a tratat productivitatea capitalului numai ca functie de timp; investitia este o cantitate cu doua dimensiuni: cantitatea de investitii si perioada pentru care cantitatea este investita. In consecinta Jevons a emis teza care reprezinta esenta teoriei austriece a capitalului ca o crestere de capital corespunde lungimii perioadei de investire. Dupa cum arata Jevons, nivelul dobanzii depinde de raportul dintre cresterea produsului si cresterea capitalului.

12 A. MARSHALL

12.1 Teoria profitului

Marshall prezinta indoiala ca companiile cu stoc de capital dispun de intreprindere, energie, scopuri unitare si rapiditate in actiune de a face afaceri private; importanta trusturilor si cartelelor, in ciuda dezvoltarii lor recente "este posibil a fi exagerata". Opiniile unor "scriitori americani" referitoare la profituri ca "remunerari ale riscului" sunt combatute pe baza faptului ca multe riscuri pot fi asigurate; Marshall incheie subiectul referindu-se la teoria profiturilor in conditii de incertitudine elaborate de Knight. Marshall atribuie profiturile celui de-al patrulea factor de productie, si anume "organizarii", aranjamentelor institutionale ale afacerilor moderne. In plus, el trece in revista conjunctura sau oportunitatea castigurilor, care rezulta din faptul ca agentii economici sunt mai productivi cand se asociaza in desfasurarea unor actiuni decat atunci cand lucreaza in mod separat.

13 J. M. KEYNES - EXPUNEREA POZITIVA A TEORIEI

GENERALE KEYNESIENE A RATEI DOBANZII

Daca eficienta marginala a capitalului[16] guverneaza conditiile cererii de credit, rata dobanzii guverneaza conditiile ofertei curente de credite. Rata dobanzii nu este o recompensa pentru economii sau pentru asteptare, caci un om care hotaraste sa-si pastreze economiile in numerar nu obtine nici o lichiditate pe o anumita perioada de timp, adica este raportul invers dintre o suma de bani si ceea ce se poate obtine pentru renuntarea la controlul asupra banilor in schimbul unei creante, pe o perioada de timp specificata, unde banii includ depunerile la banci. Astfel, rata dobanzii, masurand refuzul acelora care poseda bani de a renunta la controlul imediat asupra valorii lor, reprezinta 'pretul' care echivaleaza dorinta de a pastra avutie sub forma de numerar si cantitatea de numerar disponibila. In fapt, rata dobanzii este complexul diferitelor rate curente ale dobanzii pentru diferite perioade de timp, adica pentru imprumuturile cu diferite scadente. Rata dobanzii este un fenomen in cel mai inalt grad conventional, deoarece marimea ei efectiva este guvernata in mare masura de parerea dominanta despre marimea ei scontata. Orice nivel al dobanzii despre care se crede cu destula convingere ca probabil va fi de durata, va dura intr-adevar; cu rezerva ca, intr-o societate in care au loc schimbari, el va oscila, desigur, dintr-o multitudine de motive, in jurul nivelului normal scontat. Dar ea poate sa oscileze decenii de-a randul in jurul unui nivel care este in mod cronic prea ridicat pentru folosirea deplina a mainii de lucru, mai ales atunci cand predomina parerea ca rata dobanzii se autoregleaza, astfel incat se considera ca nivelul stabilit prin conventie isi are radacina in temeiuri obiective mult mai puternice decat o conventie, si cand faptul ca ocuparea mainii de lucru nu reuseste sa atinga nivelul optim nu este pus in legatura catusi de putin, nici de opinia publica si nici de autoritati, cu predominarea unei game inadecvate de rate ale dobanzii.

Factorii vare determina rata efectiva a dobanzii in imprejurari date sunt:

1. preferinta pentru lichiditate care este o potentialitate sau o tendinta functionala, care stabileste cantitatea de bani pe care o va pastra populatia la o rata data a dobanzii. Curba preferintei pentru lichiditate, care raporteaza cantitatea de bani la rata dobanzii, se infatiseaza ca o linie care arata ca rata dobanzii scade pe masura ce creste cantitatea de bani;

2. cantitatea de bani din economie.

Relatia care arata punctul si modul in care cantitatea de bani patrunde in mecanismul economic este:

M = L(r),

unde:

M = cantitatea de bani;

L = functia preferntei pentru lichiditate;

r = rata dobanzii.

Corelatiile macroeconomice mai importante sunt urmatoarele:

- cresterea cantitatii banilor, caeteris paribus, reduce rata dobanzii, daca preferinta populatiei pentru lichiditate nu creste mai mult decat cantitatea de bani;

- scaderea ratei dobanzii, caeteris paribus, mareste volumul investitiilor, daca curba eficientei marginale a capitalului nu descreste mai repede decat rata dobanzii;

- cresterea volumului investitiilor mareste, caeteris paribus, folosirea mainii de lucru, daca inclinatia spre consum nu este in declin;

- cresterea folosirii mainii de lucru duce la cresterea preturilor intr-o masura determinata in parte de forma functiilor ofertei in expresie naturala, iar in parte de faptul ca unitatea de salariu poate sa creasca in expresie nominala. Iar atunci cand productia creste si preturile se urca, efectul asupra preferintei pentru lichiditate va fi de a mari cantitatea de bani necesara pentru a mentine un nivel dat al ratei dobanzii.

Se intampla numeroase dificultati in mentinerea cererii efective[17] la un nivel destul de ridicat pentru asigurarea ocuparii depline, ca urmare a asocierii unei rate conventionale si destul de stabile a dobanzii la imprumuturile pe termen lung cu o eficienta marginala a capitalului capricioasa si foarte instabila.

Rata dobanzii pentru bani are un rol aparte in limitarea nivelului ocuparii, dat fiind ca stabileste un etalon pe care trebuie sa-l atinga eficienta marginala a unui bun capital pentru ca acesta sa poata fi produs din nou.

Dar nu numai banii au o rata a dobanzii, ci orice marfa durabila are o rata a dobanzii exprimata in unitati ale acelei marfi - o rata a dobanzii pentru grau, o rata a dobanzii pentru case si chiar o rata a dobanzii pentru otelarii.

Diferenta dintre contractele pentru livrarea 'in viitor' si cele pentru livrarea 'pe loc' a unei marfi cotate pe piata, de pilda a graului, se afla intr-un anumit raport cu rata dobanzii pentru grau dar, intrucat contractul la termen este cotat in bani livrabili ulterior si nu in grau livrabil pe loc, este implicata si rata dobanzii pentru bani. Exemplu:

Plansa 1

DETERMINAREA RATEI DOBANZII PENTRU GRAU

Nu exista nici un motiv ca marfuri diferite sa aiba aceeasi rata a dobanzii, deoarece raportul dintre cotarile pe piata ale contrcatelor cu livrarea 'pe loc' si cele ale contractelor cu livrarea 'la termen' difera substantial de la o marfa la alta. S-ar putea ca cea mai ridicata dintre ratele proprii ale dobanzii sa fie cea care da tonul pentru ca tocmai pe cea mai mare dintre acestea trebuie sa o atinga eficienta marginala a unui bun capital, ca acesta sa poata fi produs din nou. De fapt, tocmai rata dobanzii pentru bani este adeseori cea mai ridicata pentru ca anumite forte actioneaza in directia reducerii ratelor proprii ale dobanzii in cazul altor forme de avutie nu actioneaza in cazul banilor.

Ca si pentru marfuri, nici ratele dobanzii exprimate in doua monede diferite nu sunt egale, pentru ca si aici diferenta dintre contractele intr-o moneda pentru 'livrarea pe loc' si cele pentru 'livrarea la termen' intr-o moneda variaza in functie de fiecare moneda.

Totusi, rata dobanzii pentru bani are un caracter aparte fata de rata dobanzii pentru marfuri; volumul productiei si nivelul ocuparii sunt mai strans legate de rata dobanzii pentru bani decat de rata dobanzii pentru oricare marfa. Intr-adevar, exista trei atribute pe care diferite tipuri de avutie le poseda in masura diferita, si anume:

- unele forme de avutie dau un venit sau o productie q, masurate in unitati ale acestei forme de avutie, prin contributia ce o aduc la un proces de productie sau altul sau prin serviciile ce le presteaza un consumator;

- cele mai multe forme de avutie, cu exceptia banilor, sufera o anumita uzura sau provoaca anumite cheltuieli in virtutea simplei treceri a timpului (lasand la o parte orice modificari ale valorii lor relative), indiferent daca sunt sau nu folosite pentru a da un venit, adica ele determina un cost de conservare c, masurat in unitati ale lor insesi;

- capacitatea de a dispune de o anumita avutie in decursul unei perioade oarecare poate sa ofere avantaje sau garantii potentiale care nu sunt aceleasi pentru avutii de diferite feluri, desi insesi avutiile au aceeasi valoare initiala (masurata in unitati ale acestei avutii), pe care oamenii sunt dispusi sa o plateasca pentru avantajele sau garantiile potentiale oferite de aceasta capacitate de dispozitie (fara a socoti venitul sau costul de conservare al avutiei respective) este prima ei de lichiditate, l

Atunci, venitul total scontat de pe urma proprietatii asupra unei avutii oarecare de-a lungul unei perioade de timp, respectiv rata proprie a dobanzii pentru orice marfa este q+c+l, unde q c si l sunt exprimate in unitati ale marfii respective luata ca etalon.

Intre bani si toate celelalte forme de avutie (sau majoritatea lor) exista o deosebire esentiala, constand in aceea ca, in cazul banilor, prima de lichiditate depaseste cu mult costul de conservare, in timp ce, in cazul altor forme de avutie, costul de conservare depaseste cu mult prima de lichiditate.

Fie:

q₁, castigul pentru case, iar costul de intretinere si prima de lichiditate sunt neglijabile; q₁ este rata dobanzii pentru case, exprimata in case;

c₂, costul de intretinere a graului, iar castigul si prima de lichiditate sunt neglijabile; -c₂ este rata dobanzii pentru grau, exprimata in grau;

l₃, prima de lichiditate pentru bani, iar castigul si costul de intretinere sunt neglijabile; l₃ este rata dobanzii pentru bani, exprimata in bani;

a₁, cresterea (sau scaderea) procentuala a caselor;

a₂, cresterea (sau scaderea) procentuala a graului.

Atunci:

a₁ + q₁ este rata baneasca a dobanzii pentru case;

a₂ - c₂ este rata baneasca a dobanzii pentru grau;

l₃ este rata banesca a dobanzii pentru bani.

Cererea proprietarilor de avutie se va orienta spre case, spre grau sau spre bani, in functie de faptul ca cel mai ridicat va fi a₁ + q₁ sau a₂ - c₂ sau l₃. In starea de echilibru, pretul de cerere al caselor si cel al graului, exprimate in bani, se vor infatisa astfel incat nici una din alternative nu va oferi vreun avantaj fata de celelalte, adica:

a₁ + q₁ = a₂ - c₂ = l₃

Banii au unele caracteristici speciale, care fac ca rata lor proprie a dobanzii, exprimata in unitati ale lor insesi ca etalon, sa reziste mai mult scaderii, atunci cand productia creste, decat ratele proprii ale dobanzii ale oricaror alte avutii exprimate in unitati ale lor insesi. De aceea, rata dobanzii pentru bani este rata semnificativa a dobanzii. Aceste caracteristici sunt:

- atat in perioade lungi, cat si in perioade scurte, elasticitatea productiei banilor[18] este nula sau, in orice caz, foarte mica in masura in care este vorba de posibilitatile intreprinderilor private, spre deosebire de cele ale autoritatilor monetare. Rezulta ca banii nu pot fi produsi prompt deoarece intreprinzatorii nu pot dirija mana de lucru dupa plac spre producerea unor cantitati crescande de bani, pe masura ce pretul banilor exprimat in unitati de salarii creste. Daca nu luam in considerare efectele unei reduceri a unitatii de salariu sau ale unei sporiri deliberate a cantitatii banilor de catre autoritatile monetare, volumul banilor in circulatie este fix, respectiv rata proprie a dobanzii banilor este relativ refractara la scadere;

- elasticitatea de substitutie a banilor este egala sau aproape egala cu zero, ceea ce inseamna ca atunci cand valoarea de schilb a banilor creste, nu se manifesta nici o tendinta de a le substitui vreun alt factor. Aceasta caracteristica deriva din particularitatea banilor care consta in aceea ca utilizarea lor rezulta exclusiv din valoarea lor de schimb, astfel ca ambele cresc si scad pari passu, urmarea fiind ca, atunci cand valoarea de schimb a banilor creste, nu apar motive sau tendinte de a le substitui vreun alt factor;

- o reducere a unitatii de salariu va elibera bani gheata din celelalte utilizari ale lor pentru satisfacerea mobilului lichiditatii; in plus, atunci cand scade valoarea in bani a altor avutii, stocul de bani va creste in raport cu avutia totala a colectivitatii.

O crestere a ratei dobanzii pentru bani incetineste producerea tuturor obiectelor a caror productie este elatica, fara sa poata stimula producerea banilor (a caror productie este, potrivit ipotezei, perfect neelastica). Rata dobanzii pentru bani, determinand micsorarea tuturor celorlalte rate ale dobanzii pentru marfuri, franeaza investitiile in productia acestor marfuri, fara a fi in stare sa stimuleze investitiile in productia de bani, acestia neputand fi produsi, conform ipotezei.[19]

13.1 Contributii si critica teoriei keynesiene a ratei dobanzii

Este extraordinar, intr-adevar, ca Keynes a avut un merit la elaborarea acestei teorii [mercantiliste] sau, pentru acest motiv, in orice teorie pur monetara a dobanzii. S-a uitat adesea, chiar si de Keynes insusi, ca rata dobanzii in sistemul keynesian nu este determinata de cantitatea de bani si stadiul lichiditatii, ci de fortele 'reale' exprimate in raportul investitii-cerere si functie de consum. Pe scurt, economistii clasici au gresit neglijand influenta fortelor monetare asupra ratei dobanzii, dar progresul analitic real s-a realizat cand ei au respins ca explicatiile asupra ratei dobanzii se pun in evidenta singure sub forma cantitatii de bani.[20]

LECTURA FACULTATIVA

Sociologia banilor

Controversa dintre teoriile economice asupra banilor a avut multa vreme drept motiv principal intrebarea daca banii joaca pe drept cuvant un rol semnificativ in lucrarile economice. Doua dintre abordarile analizei monetare, derivate din economia clasica si neoclasica, incep cu un model tip barter al economiei, care implica faptul ca banii sunt neutri. Exista doua feluri de neutralitate, logica si politica, care trebuie net separate. Notiunea de neutralitate logica sugereaza ca atunci cand economia se afla intr-o stare de echilibru, banii mediaza pur si simplu productia si schimbul de bunuri, fara nici o diferenta intrinseca fata de variabilele economice reale. Conceptul de neutralitate politica sugereaza ca banii pot exprima inegalitati in privinta bogatiei si a puterii, dar nu le pot niciodata genera.

Banii nu pot fi considerati la modul serios ca fiind neutri decat in lumea clinica a logicii economiei. In acesti termeni, functia primara a banilor este inlesnirea productiei si schimbului de bunuri fara constrangerile spatiale si temporale ale sistemului barter. In economia clasica si neoclasica este folosit un model de schimb de tip barter pentru explicarea modului in care sunt produse si distribuite bunurile de larg consum intre producatorii independenti din cadrul unei retele economice constand dintr-o diviziune a muncii. Banii joaca un rol mediator in cadrul acestei retele.

Teoriile monetare axate pe functiile si pe caracteristicile lor economice tind sa-si aiba originea, aproape prin definitie, intr-o serie de presupuneri referitoare la comportamentul uman. Este insa important sa intelegem ca diferntele majore dintre abordarile clasice si cele neoclasice ale economiei politice a banilor in privinta rolului jucat de acestia in societate nu pot fi reduse la o competitie intre diferitele filosofii avand ca obiectiv natura umana: concluzii contradictorii asupra consecintelor sociale si politice ale utilizarii banilor in societate deriva din opinii practic identice asupra modului in care sunt ei manuiti chiar de catre indivizi. De fapt, ambele abordari subestimeaza importanta felului in care indivizii percep banii la modul concret. Tocmai acest domeniu al analizei monetare este cel care are cea mai mare nevoie sa evolueze, dat fiind ca el este vital pentru problema neutralitatii.

Banii nu sunt doar un gaj neutru si transparent care mediaza schimbul de bunuri si servicii, asa cum sugereaza teoriile clasice si neoclasice, ei poseda totodata si asocieri culturale si simbolice generate de utilizarea lor ca forma a bogatiei si temelie a puterii, de conceptualizarea lor in relatie cu libertatea, fericirea si moralitatea si de pastrarea lor ca baza a increderii sau pur si simplu de dragul lor. Ideea ca o asemenea gama de atitudini fata de dobandirea si folosirea banilor este ilustrata pe baza unei relatii logice intre cantitatea de bani si nivelul preturilor pare de naivitate crasa.

Rolul distrugator al banilor in privinta logicii economice provine nu numai din confuziile asupra cererii de bani, ci, practic, din organizarea puterii in viata economica. Banii sunt logici din punct de vedere politic in moduri care trebuie incluse intr-o maniera inteligibila in teoriile monetare.

Tipul de rationament care sustine teoriile monetare in economia clasica si neoclasica, exprimat de ideea centrala ca banii sunt logic neutri, estompeaza importanta cererii de bani, a motivelor pentru care oamenii se cramponeaza de bani si a perceptiilor lor referitoare la caile de utilizare a acestora. Problema aceasta este ridicata si in opera lui Marx, desi din motive si cu rezultate diferite. Marx submineaza in mod convingator ideea, implicita in rationamentul clasic si neoclasic, ca banii sunt neutri din punct de vedere politic. Dar facand acest lucru el supune analiza monetara supozitiilor care nu pot fi sustinute la un examen mai atent: nu doar pentru ca din cauza ca au devenit depasite, trebuie sa subliniem acest lucru, ci datorita faptului ca ele sunt in sine discutabile. Rigiditatea teoretica a economiei marxiste inseamna ca, asemeni abordarii clasice, importanta istorica a productiei in economia capitalista este tratata ca fiind mai curand o chestiune fundamentala decat reala, furnizand doar o baza restrictiva examinarii structurii institutionale a sistemului bancar. Practicile bancare conditioneaza rolul banilor in economie in moduri care nu pot fi explicate in termenii unui cadru teoretic in care prioritatea functionala trebuie atribuita intotdeauna productiei. Relatia dintre productie si schimb este complexa din punct de vedere istoric si nu poate fi conceptualizata sub forma unei opozitii binare clare.

SINTEZA

Preocuparea mercantilistilor fata de scurgerea aurului in interior nu a fost "o obsesie puerila", cum a declarat Keynes, dar se estimeaza ca exista o recunoastere intuitiva a legaturii dintre multimea banilor si rata scazuta a dobanzii. Adam Smith a respins doctrina standard a bisericii ca dobanda este "un soi de metal neroditor". Smith nu a sugerat niciodata ca economisirea depinde de nivelul dobanzii sau de nivelul castigului net. Faptul ca dobanda exista se datoreaza, potrivit unor economisti, pur si simplu lipsei de timp; ea se realizeaza totdeauna intre aplicarea inputurilor si aparitia outputului. Cine o incaseaza este chestiunea celui care dispune de mijloacele necesare pentru a-si permite "asteptarea". In limbajul teoriei austriece a capitalului, muncitorii sunt fortati sa plateasca o taxa asupra bunurilor prezente pentru ca ei nu pot astepta incheierea procesului productiv; valoarea actuala a productiei viitoare redusa la nivelul dominant al dobanzii egaleaza valoarea actuala a salariilor, dar productia, in mod normal, depaseste precis valoarea prezenta intrucat nivelul dobanzii este pozitiv. Se face distinctie intre dobanda castigata de capitalist si profitul castigat de antreprenor. Daca mai vorbim despre teoria clasica a profitului, este numai din cauza uzantei; ar fi mai bine sa vorbim despre teoria clasica a dobanzii.

CONCEPTE CHEIE

INTREBARI RECAPITULATIVE

Exista vreo legatura intre multimea banilor si rata dobanzii si care este aceasta?

Care este originea dobanzii?

Cine castiga dobanda si cine castiga profitul?

Cum a valorificat Fr. A. von Hayek efectul Ricardo?

Care este sarcina centrala a teoriei dobanzii?

TESTE-GRILA

1.Ideea potrivit careia capitalistul trebuie sa castige dobanda pe baza valorii in bani a marfurilor pe care le-a "avansat" muncitorilor a fost sustinuta de:

a) Adam Smith;

b) J. B. Say;

c) David Ricardo;

d) J. M. Keynes;

e) K. Marx.

2.Originea dobanzii este:

a) productivitatea muncii;

b) productivitatea capitalului;

c) munca neplatita a muncitorilor;

d) pretul creditului;

e) asteptarea.

3.Dobanda si profitul sunt castigate impreuna de:

a) capitalist;

b) manager;

c) antreprenor;

d) camatar;

e) nu este valabila nici o varianta.

4.Teoria abstinentei dobanzii a fost formulata prima oara de:

a) Nassau Senior;

b) J. S. Mill;

c) Fr. Von Wieser;

d) Fr. Von Bawerk;

e) K. Wicksell.

5.Care dintre urmatoarele marimi comparate (capital si venit) nu a fost evidentiata de Irving Fisher:

a) Raportul dintre valoarea capitalului constant si cea a capitalului variabil;

b) Raportul dintre cantitatea de servicii pe unitate de timp si cantitatea de capital care furnizeaza aceste servicii (productivitatea fizica);

c) Raportul dintre valoare si venit si cantitatea capitalului (productivitatea valorica);

d) Raportul dintre cantitatea serviciilor si valoarea capitalului (randamentul fizic);

e) Raportul dintre valoarea serviciilor si valoarea capitalului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

CHARLES E. WAINHOUSE, Empirical Evidence for Hayek's Theory of Economic Fluctuations, in Money in Crisis. The Federal Reserve, the Economy, and Monetary Reform, San Francisco, 1984, p. 50 si urm.;

FRIEDRICH A. HAYEK Prices and Production (1931; New York: A. M. Kelley, 1967), p. 28 si urm.;

FRIEDRICH A. HAYEK "Three Elucidations of the Ricardo Effect" in Journal of Political Economy 77 (March-Aprilie 1969), p. 169 si urm.

JOSEPH SCHUMPETER History of Economic Analysis (New York: Oxford University Press, 1954), p. 1120 si urm.;

PIROU, GAETAN M., L'utilité marginale. Conferences d'Histoire des Doctrines Economiques, Les Editions Domat-Montchrestien, Paris, 1932.

VICTOR STOICA si EDUARD IONESCU, Reflectii liberale Editura Alpha, Buzau, 2003, p. 51-60.