Ancheta

Ancheta

Mitul ziaristului de investigatie nu este o inventie gazetareasca. Fiecare debutant in ale presei viseaza sa treaca cat mai repede la reportaj si ancheta. Sa treaca deci la genurile care aduc notorietate si cat mai multa adrenalina. Din pacate, lucrurile nu sunt atat de simple. Pe langa o bogata experienta in domeniu, ziaristul de investigatie are nevoie de calitati personale de neinlocuit: curaj, dinamism, rapiditate in miscare, fler si spirit de aventura.

Nu e usor sa fii detectiv pe cont propriu, sa cauti tenace acul in carul cu fan si, uneori, chiar sa-ti primejduiesti viata⁸. Investigatia nu e la indemana oricui.

Definitie

Termenul de ancheta pare clar si usor abordabil, dar, in realitate, se lasa greu definit. Putem spune ca ancheta este un demers jurnalistic menit sa dezvaluie adevaruri incomode si ascunse despre o persoana publica, un grup de interese, despre afaceri oneroase de diferite tipuri, incalcari ale legii, evenimente neelucidate de mai mult timp etc. Mergand mai departe, ne impotmolim. In ce consta mai precis acest demers? Apartine el cu adevarat informatiei? Ce facem cu numeroasele elemente de comentariu si de argumentare ? Nu intamplator, mai toti teoreticienii presei trec direct la caracteristicile anchetei, multumindu-se sa numeasca, precum Michel Voirol (1992, p. 58), macar o trasatura caracteristica:

Daca reportajul arata, ancheta demonstreaza. Subiectul reportajului este un spectacol. Subiectul anchetei este o problema.

Alti autori (C. Grosu, L. Avram, 2004) prefera, nu tocmai lamuritor, definitia negativa. Ancheta nu poate fi o prezentare a faptelor dintr-o singura perspectiva (de regula, oficiala), simpla prelucrare a unor dosare preluate de la Parchet sau oferite de persoane sau institutii direct interesate sa impuna o anumita lectura faptelor.

1. Cum poti rata o ancheta buna. Dusmanii investigatiei

Intr-o ancheta, totul pleaca de la modul de abordare a informatiei. Daca reportajul reprezinta o "poetica' a efectului, ancheta sustine o "poetica' a cauzei. Reportajul se centreaza pe intrebarea: Cine ? si pe actorii eveni­mentului, in timp ce ancheta revine insistent la provocatoarea intrebare De ce ?. Fara a neglija contextul (Unde ?, Cand ?, Cum ?), o buna ancheta trebuie sa demonteze mecanisme si aparente factuale, ajungand la informatii deseori ascunse, greu accesibile.

Nu e usor. Primejdiile sunt nenumarate. Cea mai simpla dintre ele o reprezinta militantismul, tonul partinitor si nu tocmai dezinteresat, mora­lizarea sau dilatarea nepermisa a efectului. Urmeaza apoi excesul de informatie (a se vedea cazul "Petromin' sau dosarul "Flota', asa cum au fost ele prezentate in presa romaneasca), abundenta surselor confidentiale si a atribuirilor incerte (de tipul: se zice, toata lumea stie ca etc.) si folosirea limbajului abstract sau de stricta specialitate. Nu in ultimul rand, trebuie sa amintim de marea primejdie pe care o reprezinta dosarele "gata pregatite' si predate redactiei de catre anumiti "binevoitori'. in acest caz, singurul remediu eficient il reprezinta verificarea atenta a informatiilor, consultarea onesta a partilor aflate in conflict si, in egala masura, apelul la o sursa credibila si independenta.

Un alt dusman al investigatiei este tema prea generala. O ancheta despre copiii de bani gata nu inseamna (gazetareste vorbind) aproape nimic. Cititorul are nevoie de fapte, de persoane in carne si oase, de concluzii. El stie ca, de pilda, alcoolul poate fi periculos pentru sanatate. Ceea ce nu stie cititorul este ca, din cauza abuzului de alcool, mor zilnic sute de persoane: in accidente, crime si sinucideri. Revelatiile oferite de lecturarea unor statistici, opiniile autorizate ale unui medic sau descrierea socanta a atmo­sferei dintr-un spital de dezalcoolizare pot constitui un bun inceput de ancheta. Consecintele nefaste ale consumului de alcool sunt nenumarate. Este limpede ca nu vom reusi doar in cateva pagini sa acoperim intreaga tema. Trebuie, prin urmare, sa ne oprim la un singur subiect (de pilda, delictele penale comise sub influenta bauturii), sa-1 ilustram cu un fapt de viata dramatic, abia apoi trecand la investigatia propriu-zisa: aflarea cauzelor, stabilirea vinovatiei firmelor producatoare de alcool, publicitatea agresiva, lipsa unui cadru legal care sa protejeze minorii etc.

Altfel spus, inainte de a porni munca de investigatie, ziaristul trebuie sa acopere doua exigente esentiale: definirea corecta si riguroasa a campului tematic si alegerea unui bun unghi de atac.

2. Tipologia anchetei

in afara cerintelor stilistice obisnuite (claritate, acuratete, incisivitate etc), ancheta ofera o mare libertate, refuzand modele si solutii de-a gata. Practica arata ca un bun jurnalist de investigatie se formeaza in 5-8 ani, iar in lipsa talentului specific, niciodata. Lucrarile de specialitate disting mai multe tipuri de ancheta⁹. Daca Cristian Florin Popescu (2002, p. 44) separa in mod artificial ancheta jurnalistica (practica europeana) de Investigativ Reporting (practica americana), Jacques Mouriquand (1994, pp. 16-25) ia in discutie patru tipuri majore, pe care le vom prezenta in cele ce urmeaza.

Ancheta de actualitate

Cum lesne se poate deduce, aceasta ancheta sta sub semnul inconfundabil al evenimentului, fiind intalnita in cazul cotidienelor nationale.

In principiu, ancheta de actualitate nu ridica prea multe probleme - nici de scriitura, nici de documentare. Importanta este rapiditatea cu care se misca ziaristul. Stilul alert va completa fotogramele de moment ale eveni­mentului, din care nu au voie sa lipseasca actorii principali sau opiniile contradictorii asupra cauzelor. Este suficient sa ne gandim la sosirea neautorizata in tara a fostului rege Mihai sau la tentativa de trecere fraudu­loasa a frontierei de catre Gregorian Bivolaru, liderul MISA. in astfel de situatii, sub presiunea timpului, ziaristul doar consemneaza fapte si decla­ratii, pune fata in fata opiniile celor implicati, fara a adanci cauze, implicatii morale, responsabilitati.

Concurenta audiovizualului nu trebuie sa intimideze pe ziaristul din presa scrisa. Cititorul este avid de amanunte (gesturi, reactii, ezitari), pe care doar presa scrisa le poate dezvalui. Atentie insa: simpla consemnare a evenimentului, insotita de declaratii si acuzatii nesustinute de argumente, nu reprezinta o ancheta, ci, eventual, un reportaj. Sa ne gandim la devas­tatorul incendiu de la Mihailesti (unde, printre altii, au murit si doi jurnalisti) sau la accidentul aviatic de la Balotesti.

Ancheta de fapt divers

Pare o forma a investigatiei de actualitate, dar nu se confunda cu ea nici macar prin subiectul ales (uimitor, pitoresc, generator de emotii puternice). Pare o ancheta politista, dar nu este, cata vreme efortul jurnalistic se centreaza pe circumstante, si nu pe dovedirea vinovatiei cuiva. Notand pana si cele mai mici detalii ale intamplarii, ziaristul poate lansa ipoteze sau mari semne de intrebare. Restul apartine politiei si justitiei. Sa luam cazul solistului vocal Ioan Luchian Mihalea, omorat in locuinta sa personala. Plecand de la un detaliu aparent minor - usa de la apartament nu prezenta semne de efractie ziaristii au dedus corect ca autorii omorului faceau parte din anturajul victimei. Lansata pe acest drum, ancheta va consemna marturiile vecinilor, ale prietenilor etc., ocazie cu care se va descoperi un mare secret din biografia artistului: faptul ca era homosexual si ca frecventa asiduu lumea acestei minoritati sexuale. Ca si in cazul altor anchete, investigatia de fapt divers trebuie sa scoata la lumina un aspect nebanuit al intamplarii de la care pleaca. Daca niste tigani prinsi la furat lemne dau in judecata pe padurari pentru agresiune si privare de libertate, miza anchetei se va muta pe o problema juridica mai putin cunoscuta: legitima aparare si felul in care legea apara proprietatea de stat.

Dinamica si atenta la cele mai mici detalii, ancheta de acest tip are virtutile ei detectivistice, dar, in lipsa unui cadru legal si a respectarii deontologiei profesionale, investigatia poate avea urmari nedorite, impie­dicand bunul mers al cercetarilor sau incalcand grav dreptul la intimitate al subiectului. Avem nenumarate exemple in acest sens, dar cel mai tulburator dintre toate pare a fi cazul printesei Diana, care, urmarita pe strazile Parisului de paparazzi, a sfarsit intr-un cumplit accident de masina. Emotia mondiala starnita de accident a dus la o lunga si nedreapta culpabilizare a intregii bresle gazetaresti. Nu este locul aici sa dezbatem implicatiile acestui caz, dar o concluzie macar se impune: ziaristul de investigatie trebuie sa fie precaut fata de subiectele supermediatizate. Asa cum remarca Jacques Mouriquand (1973), "cu cat se vorbeste mai mult, cu atat se stie mai putin'.

Confruntat cu foarte multe probleme (ostilitatea surselor, mijloace fizice si materiale limitate), ziaristul de investigatie nu trebuie sa-si faca iluzii. Aproape niciodata nu va avea acces la documente de importanta majora. ii raman la dispozitie doar dovezile indirecte si fragmentare, declaratiile martorilor si intuitiile personale, pe care trebuie sa le verifice si sa le confrunte atent. Altfel, in locul unui articol bomba, ziaristul risca si construiasca un castel de supozitii spectaculoase, fara nici o legatura cu realitatea. Miza e mare: prestigiul ziarului si credibilitatea lui profesionala.

Ancheta magazin

Presa specializata sau magazinistica promoveaza asiduu acest gen de ancheta, care se apropie mai mult de sociologie decat de investigatia propriu-zisa; de pilda . stresul si afectiunile stomacale (reviste de sanatate), divortul si copiii cu mi singur parinte (presa feminina) etc.

Avand o apasata functie pedagogica, ancheta magazin nu sta sub pre­siunea evenimentului fi a actualitatii, chiar daca pleaca de la unul sau mai multe fapte petrecute recent, in acest tip de ancheta conteaza interesul uman starnit de tema aleasa (crime din gelozie, legitima aparare, turismul si gripa aviara etc.) si mai ales unghiul de abordare. Principalul inconvenient il reprezinta vastitatea subiectului, excesul de informatii si presiunea unor complicate detalii de stricta specialitate. Cu o buna organizare a docu­mentarii si impunand textului un ritm alert, ziaristul poate obtine un efect publicistic extrem de puternic, atragand atentia mai putin asupra unui caz punctual, cat asupra fenomenului.

Ancheta de investigatie

Orice ancheta este de investigatie si, prin urmare, denumirea nu poate fi decat pleonastica. O acceptam in masura in care orice alta titulatura (ancheta propriu-zisa) pare laxa si echivoca.

Ancheta de investigatie reprezinta regina genurilor de presa, fiind calea cea mai directa pentru un ziarist de a castiga renume si satisfactii profe­sionale imediate. O buna si inspirata ancheta de acest gen poate reprezenta o lovitura de presa. Este suficient sa ne amintim de cazul Watergate, care a si dus la demisia presedintelui SUA, Richard Nixon. Daca se vorbeste despre presa ca fiind a patra putere in stat, acest lucru se datoreaza si marilor dezvaluiri politice sau financiare provocate de investigatia jurnalistica.

Aflata la intersectia dintre reportaj, interviu si cercetare detectivista, ancheta de investigatie trebuie sa ajunga obligatoriu la secrete pazite cu strasnicie. Pentru ca lupta cu institutiile, cu oamenii influenti sau cu marile interese este vadit inegala, ziaristul se vede obligat sa apeleze la mijloace si metode mai putin ortodoxe pentru a obtine informatia necesara.

O ancheta serioasa costa mult si implica extrem de multe riscuri atat pentru ziarist, cat si pentru redactie. Nu intamplator, in SUA, nici un jurnalist nu incepe investigatia fara a prezenta redactorului-sef un consistent studiu de fezabilitate, care sa contina aproape tot mersul anchetei si eventualele implicatii ale ei: de la subiect, surse si posibile dificultati, pana la bugetul estimat (deplasari, lucru in arhive, cheltuieli personale, fonduri necesare achizitionarii unui document important) sau mijloacele prin care ziarul se poate proteja de un posibil proces.

Pentru ca volumul de munca este enorm si documentarea este plina de neprevazut, durata unei anchete variaza intre cateva zile si cateva luni. Timpul este pentru ziarist un dusman redutabil si, de aceea, e greu de imaginat un profesionist al investigatiei dezordonat, fara o agenda bine pusa la punct, fara mijloace rapide si eficiente de deplasare. in ancheta trebuie sa te grabesti incet. Iata de ce entuziasmul cu care cineva intra in

Alte tipuri de ancheta

In functie de profilul si stilul ei, publicatia poate promova genuri hibride de investigatie. Gestionate corect si dinamic, ele pot anima publicatia, oferind o perspectiva inedita asupra unui eveniment sau altul.

Ancheta de opinie

iti trebuie multa inventivitate ca sa salvezi de la banalitate o ancheta de opinie despre scumpirea benzinei, sa zicem. Nu este suficient sa pui cap la cap cateva pareri culese pe strada. Reusita anchetei de opinie sta in alegerea corecta a intrebarii, in formularea ei inedita si provocatoare. "Ce parere aveti despre?' va declansa cu siguranta raspunsuri banale si partial stupide. in definitiv, ce urmarim cu acest micro-trotuar: sa aflam ceea ce stim si noi foarte bine? Sa flatam cititorul, luandu-i in seama opinia? Sa subliniem actualitatea ziarului? Sa completam o pagina tematica cu o caseta lesne de realizat? Gen vetust si suspectat de manipulare, ancheta de opinie face cariera si astazi in presa romaneasca de informatie. Mult mai eficienta si mai potrivita ar fi aceasta ancheta in paginile de umor, cata vreme raspunsurile celor intervievati ar dezvalui lacune grave de cultura generala, perceptii eronate, expresii ridicole. Umorul involuntar este irezistibil. Pentru a obtine cel mai bun efect, avem nevoie de o intrebare "montata' abil. Spre exemplu, ca sa adormim vigilenta interlocutorului si sa-i distra-gem atentia putem utiliza o intrebare, cum ar fi: " V-ar place o croaziera de trei zile in Delta Dunarii si pe canalul Eustache ? '. Unii intervievati nu vor sesiza capcana sau vor evita sa recunoasca propria nestiinta. Important este, in acest caz, sa nu ridiculizam neaparat oamenii, ci, in subsidiar, sa tragem un semnal de alarma: incultura este o realitate.

Raidul ancheta

Ca in emisiunile de tip "Camera ascunsa', ziaristul poate provoca realitatea, pentru ca, ulterior, sa scrie despre ea. Este cazul raidului ancheta. Procedeul pare simplu. Deghizandu-se (sa zicem) in maturator, jurnalistul strabate un cartier rezidential, notand atent reactiile oamenilor si micile intamplari traite cu aceasta ocazie. Un asemenea articol publicat in Evenimentul zilei sub titlul "Maturator de lux in cartierul Primaverii' cade in banal daca reactiile riveranilor intalniti in cale sunt normale si previzibile: fie ca nu deschid usa, fie ca il trimit pe harnicul maturator la plimbare. Si mai neplacut este faptul ca sapoul, in care ni se anunta "un test al simtului civic al celor care intorc banii cu lopata', nu este sustinut corespunzator de fapte. Contradictia dintre cauza si efect este deci o alta primejdie majora a acestui tip de ancheta.

Discutii aparte ar merita si pagina tematica sau dosarul de ancheta, gen intalnit in unele cotidiene franceze (mai ales La Croix). Pe scurt, este vorba de o juxtapunere de unghiuri diferite de abordare a subiectului propus, prin intermediul mai multor genuri jurnalistice: interviu, relatare, ancheta de actualitate, caseta cu date statistice etc. Astfel, informatia depaseste caracterul rigid al stirii, oferind cititorului date suplimentare si puncte de vedere deosebite.

Pagina tematica, rar publicata de un singur autor, presupune o buna coordonare si un plan prealabil, stabilit de comun acord cu seful de sectie, in asa fel incat fiecare jurnalist sa stie in amanunt ce are de facut.

Portretul

Poate fi considerat gen de ancheta in masura in care subiectul este prezentat din multiple perspective: asa cum este el vazut de colegi, prieteni, vecini, dusmani, presa etc. Revistele ilustrate franceze (Nouvel Observateur, de exemplu) si mai ales presa culturala promoveaza acest demers publicistic, din pacate absent in presa romaneasca.

3. Sursele investigatiei

Se spune ca, atunci cand este trezit din somn in toiul noptii, un pompier trebuie sa se echipeze rapid si sa fuga la locul incendiului. Ziaristul de investigatie se ocupa de altceva. El trebuie sa dezvaluie cititorilor cine a aprins chibritul si de ce. intr-un singur punct, munca lui se aseamana cu cea a pompierului: ziaristul trebuie sa ajunga cat mai rapid la locul evenimentului, ba chiar sa fie prezent acolo chiar in momentul producerii lui. Fara sa aiba o sursa serioasa de informatii, acest lucru este practic imposibil. Sa nu cadem totusi in mistica surselor secrete. Adeseori, aceste surse sunt banale si la indemana oricui. Te vor sprijini:

Tu insuti. Bunul simt si experienta te ajuta sa observi fapte mai putin vizibile pentru altii.

Contactele personale. A cunoaste diversi oameni e un fapt care se cultiva. Micile amabilitati sau telefoanele de complezenta arata sursei noastre ca nu apelam la ea doar atunci cand avem nevoie. Nu strica sa oferim, la randul nostru, din cand in cand, mici informatii. Cream astfel o relatie corecta si de durata.

Politicieni. Este interesul lor sa ofere ziaristilor subiecte care, desigur, ii avantajeaza. Pericolul manipularii este mare. Precautia si verificarea atenta a informatiilor vor evita gafe de proportii.

Rapoartele oficiale. Important este sa nu le neglijam sau sa le rasfoim in graba. Unele dintre ele pot ascunde informatii extrem de importante, chiar daca sunt ingropate in invelisuri succesive de vorbe si cifre obositoare.

Grupuri de presiune. Interesul ONG-urilor este de a-si populariza activi­tatea. Detinand de multe ori informatii inedite din domeniul de care se ocupa (abuzurile politiei, protectia cumparatorului, protectia minorilor etc.), organizatiile nonguvernamentale au tot interesul ca colaboreze cu presa.

Organizatiile internationale. Ar fi o greseala sa credem ca aceste organizatii se ocupa exclusiv de probleme globale, neinteresante pentru presa. Dimpo­triva, putem gasi cifre si statistici mondiale care sa ne ajute (sa zicem) intr-o ancheta despre droguri sau despre prostitutie in context romanesc.

Consultarea presei. Multe subiecte asteapta in refrigeratorul unor pagini de ziar. Inexplicabil uneori, redactorii-sefi se multumesc doar cu o stire, trecand astfel pe langa un bun subiect de ancheta. Tot in presa, la anunturile de mica publicitate, putem gasi suficiente subiecte: prostitutie mascata, mafia locurilor de veci, escrocherii abile, drame umane, colectionari de obiecte pitoresti etc. Rasfoind presa romaneasca, putem constata cat de putin este folosita aceasta sursa. Nici pana astazi, spre exemplu, cititorul nu a putut sa afle dintr-o ancheta serioasa cum si pe ce baza functioneaza telefonul erotic, care sunt interesele aflate in joc si cine are de castigat din aceasta afacere. Atentie, insa : presa nu este o sursa infailibila. Ziarele mai gresesc, fiind extrem de vulnerabile la manipulari si intoxicari diverse.

Politia si serviciile de urgenta. Desi politia pare o sursa lesne abordabila, lucrurile nu stau asa. Cel putin la inceput, ziaristul va intampina numeroase dificultati, confruntandu-se cu birocratia, cu iesirile temperamentale ale unui comandant, cu suspiciunea sau dispretul unui subofiter. La toate acestea, nu exista decat un remediu : tactul si rabdarea.

Un alt loc ce ofera un numar generos de subiecte poate fi Tribunalul, unde vom gasi, sub rezerva sentintei definitive, cele mai trasnite infractiuni sau cele mai neasteptate divorturi. Urmeaza apoi Spitalul de Urgenta. Aici ne asteapta subiectele din zona faptului divers : accidente casnice stupide, otraviri involuntare etc. Nu ne vom ocupa in mod special de sursele confidentiale, cata vreme ele stau sub semnul totalei discretii. in orice caz, aceste surse trebuie atent protejate de catre ziarist, chiar cu riscul unor

conditii ? In orice caz, cea mai nerecomandata cale in ancheta este drumul drept. Cu mici exceptii, ziaristul de investigatii nu merge niciodata direct la persoana-cheie sau la martorul principal. Mai intai, ziaristul trebuie sa se puna in tema, sa fie minim avertizat asupra implicatiilor, pentru a evita manipulari, confuzii, intrebari inutile, situatii jenante. Drumul de urmat este, asadar, cel al precautiei - drumul in spirala sau, ca varianta, in zigzag -, interviul-cheie fiind plasat abia in final, dupa ce s-a parcurs intreg materialul faptic si s-au eliminat supozitiile gratuite, acuzele nefondate etc.

Chiar daca, prin amploarea abordarii, ancheta poate depasi limitele stramte ale unui singur articol, pasul urmator il reprezinta planul anchetei, in viziunea scolii franceze de jurnalism, acest plan trebuie sa contina cateva puncte obligatorii de trecere: predocumentarea (consultarea informatorilor din primul cerc, numit si "surse periferice'), planificarea si stabilirea ordinii celorlalte intalniri, ancheta de teren, evaluarile intermediare, scri­erea, stocajul notelor si ale intregii documentari.

Sigur ca, dintre toate, cea mai importanta este ancheta de teren. Acolo se confirma ipotezele de lucru si tot acolo au loc cele mai mari surprize, pe care ziaristul trebuie sa le infrunte cu tact si intelepciune, urmand, printre altele, regulile unui bun interviu. Fara a mai aminti aceste reguli (numite intr-un capitol anterior), insistam doar pe cateva sfaturi:

Nu incepeti agresiv, dur, ostil sau acuzator. Duritatea tonului poate fi inlocuita prin insistenta si prin intrebari punctuale. Un raspuns evaziv sau prea general poate trada indirect recunoasterea vinovatiei.

Fiti buni psihologi. invatati sa cititi oamenii, sa simtiti cand cineva minte sau are ceva de ascuns. Desi nu reprezinta o proba, aceasta impresie va ajuta foarte mult in documentarea ulterioara, confirman-du-va sau sunteti pe drumul cel bun sau nu.

Mimati anumite naivitati, cerand, de pilda, anumite explicatii tehnice pe care deja le cunoasteti. in acest fel, intrebarile ulterioare (incomparabil mai dure si mai aplicate) vor avea un efect sporit de surpriza.

intrebarea cea mai incomoda se pune la final, cand ati inchis deja carnetelul si reportofonul. Urmariti mai ales reactia provocata de intrebare, incercand sa ghiciti daca cel intervievat minte sau spune adevarul. intr-o ancheta, este foarte importanta convingerea pe care v-o formati. Dincolo de probe si acuze directe, este posibil sa va inselati. Pentru a iesi din aceasta dilema morala, e bine sa va formati o convingere launtrica si sa dati credit impresiei formate de-a lungul investigatiei.

Casetele cu inregistrarea interviului se vor pastra cu grija, ele constituind o proba intr-un eventual proces.

Tot pentru un eventual proces, pastrati unele informatii mai importante. Cu aceasta ocazie, aveti posibilitatea unei eventuale reveniri cu o ancheta de urmarire¹⁰.

5. Redactarea anchetei

A scrie inseamna, printre multe altele, a alege si a ordona. Ne aflam, desigur, intr-un domeniu in care nu se dau retete. Totul depinde de calitatea docu­mentarii, dar si de talentul fiecaruia. Totusi, cateva reguli de baza se impun.

Sapoul este obligatoriu. Cititorul trebuie sa stie de la inceput despre ce este vorba, care este miza anchetei, ce aduce ea nou.

Atacul sa fie in forta, incitativ si cu primele informatii de baza. Bine ar fi ca, in acest caz, atacul sa fie narativ, declansator al curiozitatii cititorului.

Corpul textului este conceput in trepte, din care nu lipsesc: prezentarea faptelor, un mic istoric (deopotriva cu introducerea actorilor principali), sinteza opiniilor exprimate, stabilirea vinovatiei sau a gradului de implicare, concluzia. Totul trebuie sa fie clar, dinamic, fara amanunte de prisos. Fatalmente, multe detalii ale documentarii vor fi abandonate.

Chiar daca ancheta dezvolta mici paranteze explicative si ia in discutie unele aspecte colaterale, textul trebuie sa se indrepte ferm si credibil spre o concluzie.

Avand un puternic caracter narativ, ancheta suporta elemente de culoare, de limbaj familiar, de putin umor, dar, peste toate, trebuie sa vegheze acuratetea si corectitudinea informatiei. Este bine sa scrii numai ceea ce stii, fara insinuari, fara ironii si fara alte subiectivisme inutile.

A pune cap la cap opinii polemice si contradictorii nu reprezinta o ancheta. Ea informeaza si lamureste care sunt actorii evenimentului, ce s-a intamplat de fapt, ce mecanisme au declansat incidentul, daca exista si alte cauze ascunse sl ce interese sunt in joc.

Logica textului trebuie sa fie impecabila, cu argumente crescatoare, in trepte. Tratarea exhaustiva a subiectului, salturile mari in timp si spatiu, multimea personajelor evocate, revenirile pedant explicative, dramatizarea inutila, multimea cifrelor etc. reprezinta defecte mari, distrugatoare pentru orice ancheta.

NOTE

Mic dictionar terminologic privind stirea de agentie (vezi C.F. Popescu
2003): '

Ante-fi la. Text anticipativ si, prin aceasta, restrans doar la anumite evenimente: sportive, electorale, politice sau culturale. Anunta eveni­mentul, contextul in care va avea loc, asteptarile legate de eveniment etc. Nu se confunda sub nici un motiv cu relatarea sau cu reportajul. Mai degraba, se apropie de jurnalismul utilitar. Se difuzeaza cu 2-3 zile inaintea producerii evenimentului.

Bilantul (round-up). O stire finala, ce reia cele mai importante momente ale evenimentului, combinand "fila de deschidere' cu "urmarea'. Bilantul reprezinta o trecere in revista organizata fie tematic (de exemplu, violenta stradala in ultimul an), fie cronologic (retrospectiva saptamanii politice, financiare etc.). In aceasta situatie, bilantul se apropie de analiza.

Continuarea (running). Acopera cronologic evenimentul care se afla in curs de desfasurare. Se deosebeste de urmare (follow-up) prin faptul ca nu reia nimic din textul anterior.

Clarificarea. Text menit sa clarifice, sa precizeze semnificatiile unui text anterior, care, desi corect factual, il poate duce pe cititor la inter­pretari gresite.

Documentarul expres. Completarea stirii cu date de context: date istorice, biografice etc.

Ecourile. Material suplimentar facultativ, cuprinzand elemente legate de interesul provocat de eveniment. Daca aceste elemente sunt importante, ele vor fi folosite desigur intr-o stire separata.

Fila de deschidere. Prima stire care urmareste cursul unui eveniment.

Urmarea (follow-up). Texte impuse de cursul evenimentului in desfa­surare. Reia unele elemente (detalii) din textul anterior.

in opinia lui Maurice Mouillaud si Jean-Frantois Tetu (2003, pp. 53-55),
trei elemente permit caracterizarea limbajului stirii:

. Lexicul. De regula, lexicul este imprumutat direct de la institutiile la care se refera evenimentul. Astfel, anticiclon sau 762 coloana de mercur tin de «Institutul de Meteorologie, iar RASDAC sau rata dobanzii de Bursa. Efortul ziaristului de stiri este de a limita lexicul specializat, fara a-1 exclude cu totul, in asa fel incat textul sa fie clar pentru toata lumea - si

Descriere/citare.

Actiune/reflectie.

Imagini/anecdote (intamplare).

Paragraf/bloc informativ.

Aceeasi clasificare ne propune, in linii mari, si Michel Voirol (1992): 1. Informativ. 2. De opinie. 3. Portret. 4. Expres (3-4 intrebari).

Cum spuneam intr-un capitol anterior, teoreticienii au gasit trasatura definitorie faptului divers in tipul de informatie vehiculata $ deschisa sau inchisa : J. Gritti ("L'evenement, technique d'analyse de l'evenement'), J. Potel ("Mort a voir₉ mort a vendre') sau R. Barthes.

Se vorbeste mult despre "chestionarul Proust' (intrebari scurte si punctuale despre preferintele unui om). Exista si alte tipuri de chestionare standardizate, cum ar fi cel al lui Jeremy Martin, care poate oferi multe sugestii tanarului jurnalist (vezi D. Randall, 1998, p. 82):

Care este primul lucru din viata dumneavoastra de care va aduceti aminte ?

Care este cel mai bun sfat pe care mama/tatal dumneavoastra vi 1-a dat ?

Ce anume a trebuit sa invatati singur ?

Daca nu ati fi facut ce faceti acum, ce anume ati fi facut?

Ce faceti cand sunteti nervos ?

Cum arata o zi obisnuita din viata dumneavoastra ?

Ce v-ati dori sa faceti in ziua dumneavoastra libera?

Ce anume n-ati putea face niciodata?

Exceptia nu face decat sa intareasca regula. Foarte rar se intampla ca un
bun subiect de ancheta sa-ti fie oferit pe tava, fara nici un efort anume. "Un
ziarist de la Seattle Times s-a urcat intr-o zi pe un feribot pentru a ajunge
intr-o localitate de pe malul oceanului Pacific. Vasul era extrem de aglomerat si,
pentru ca filmul Titanic tocmai era in voga, ziaristul s-a gandit, la inceput
in gluma, la ceea ce s-ar fi intamplat cu oamenii daca vasul ar fi inceput sa
se scufunde, dupa care a inceput sa numere cate locuri erau in barcile de
salvare atasate vasului. Rezultatul 1-a uluit: mai putin de zece la suta dintre
calatori si-ar fi gasit loc in barci. Avea deja subiectul. I-a mai luat o zi ca
sa constate ca situatia era similara si pe alte vase, sa studieze ce spun
regulamentele de siguranta navigatiei si sa vorbeasca cu toti cei implicati.
Articolul pe care 1-a publicat a determinat modificarea legislatiei si impunerea
unor norme mult mai stricte privind raportul dintre numarul de pasageri si
numarul de locuri din barcile de salvare (vezi C. Grosu, L. Avram, 2004, p. 161).

<9) :?>e :-t Broucker (1995, pp 167-180) propune o alta clasificare, delimitand anchetele in doua mari categorii: informativa si interpretativa.

In ciuda deosebirii or, cele doua tipuri au cateva trasaturi comune

. Lungimea- Subiectul anchetei presupune un spatiu tipografic mare. necesar prezentari faptelor, argumentarii etc. Mai rare sunt situatiile poate fi tratat in mai multe articole

a rata ancheta. Nu orice investigatie nimereste pista cea buna Nn toate ofera dovezi si rezultate palpabile. Alteori, rezultatele nu pot

fi publicate din cap mu juridice sau deontologice. . Noutatea. Orice ancheta trebuie sa fie "originala*', sa aduca fapte noi in discutie. Cele doua tipuri propuse de mai sus definesc fi doua atitudini e: a pi in plus si a intelege mai bine.

Faptul ca

elemente de ancheta suin prezente si in alte genuri nu Se intampla sa facem investigatie fara sa ne fi propus in lucru in situatiile urmatoare: verificam si completam o stire de agentie sau un comunicat

de presa;

reportaj descoperim o situatie inedita a propusa, dam frau liber curiozitatii; un personaj din mai multe ipostaze: sot, om

politic

pe care le

si amploarea pe za. lata catea intreban

In ce

m

Care este sistemul con Cine suni cei care supe si cil de mulp sunt ei? sa coopereze in extinde Cum poaie fi lirgu u

isi poate ancora investigatia intr-un contest mai larg (vezi C. Grosu. L Avram, p.

: posibil ca faptul despre care relatezi si se mai fi petrecut ? ml conjunctura! care favorizeaza aceste fapte ? ie suporti consecintele faptelor pe care le investighezi ini ei? Cunosc ce li se Intampla ? Daca da, ar fi dispusi

prnn/h^r^a inviericratif»!

care

parnculare ?

in ce masura legislatia favorizeaza starea de fapi pe care o dezvalui ? Exisii statistici sau evaluari facute de experti in care situatia despre care scrii si se poaii Incadra ? Daci da, ce releva aceste statistici ?

Cineva pus pe glume a scris, la intrarea in redactie, urmatorul anunt: "Rugam pe domnii ziaristi sa nu intarzie inainte de a ajunge la serviciu'. Delicata admonestare ne-ar face sa zambim daca nu ar fi adevarata.

Meseria de jurnalist este plina de paradoxuri: o viata agitata si, deopotriva, galgaind de lenevie. O lume imprevizibila, mereu in stare de alerta, dar pandita mereu de rutina si de formule standardizate. O imensa oboseala si o enorma bucurie. O fereastra larg deschisa, care da la fel de bine spre spectacolul halucinant al lumii, dar si spre zidul cenusiu al unei curti interioare.

Jurnalismul continua sa fascineze pe tineri. Sincer sa fiu, nu stiu de ce. E foarte posibil ca luminile ametitoare ale studioului de televiziune si promisiunea unei celebritati imediate sa produca efecte irezistibile, asema­natoare acelei hartii lipicioase pe care bunica o atarna de bec in calea marun­telor insecte zburatoare.

Presa ofera slujbasilor ei, mai tineri sau mai batrani, o multime de iluzii. Ca in filosofia sloganurilor publicitare, redactia unui ziar nu-ti vinde un lucru anume, ci un stil de viata : sa fii in centrul actiunii, sa afli o stire importanta inaintea altora si, nu in ultimul rand, sa fii autor, sa ai un nume la care persoana necunoscuta din fata ta tresare, exclamand surprins : "Parca am mai auzit de dumneata'.

Ascuns, nedeclarat si indecent de mare, pretul acestor minunate bucurii trebuie achitat - in rate, in avans, in leasing, dupa meritele si rezistenta fiecaruia : de la concesii marunte, pana la un stres teribil, zilnic reeditat. Cine nu iubeste aceasta viata total zapacita, care schimba cu o viteza aiuritoare momentele de acalmie cu cele de alarma pompieristica, cine nu are placerea si usurinta scrisului, nu are curiozitate si nerv, ar fi mai bine sa-si caute o alta meserie.

Nu vreau sa cad in pacatul generalizarilor incruntate si pripite. Sper doar ca tinerii plini de entuziasm, care bat la usa fara clanta a unei redactii

(o usa care se deschide tot timpul din interior, niciodata din afara), sa nu aiba vreodata scuza necunoasterii. Presa nu este un castron urias in care se amesteca la gramada toate nutrimentele si ingredientele meseriei. Ea are multe cotloane si ingaduie ziaristului mai multe feluri de a fi: dinamic, sentimental, visator, sincer, brutal, insinuant, critic sau investigator. Poti sa lucrezi la stiri, la sport, la externe, la cultura sau la stirile mondene. Poti sa-ti reglezi bioritmul dupa nebunia unui post de televiziune sau dupa lentoarea pasnica a unei reviste saptamanale, de tip magazin. Important este sa-ti placa ceea ce faci, sa te simti bine in pielea ta, sa simti cu adevarat ca ti-ai gasit locul. Restul este demagogie si pacaleala, superbe statui de fum.

Un om avertizat face cat doi

Primii pasi in meserie au ceva din ezitarile, suferintele si elanurile primei iubiri. Aceleasi emotii, gafe si gesturi minunate vor insoti lunile de inceput in ale gazetariei. Angajat fiind la un cotidian, ti se da o legitimatie si un birou - singurele bunuri palpabile ale unui jurnalist. Esti emotionat si usor nedumerit, dar chiar si asa vrei sa pleci imediat pe teren si sa scrii reportaje, interviuri, stiri - orice, numai sa scrii. Spre dezamagirea ta, fara alt adaos explicativ, seful te conduce la sectia de documentare, clamand prima ta sarcina redactionala: timp de o luna sa nu faci nimic, doar sa citesti colectia ziarului, sa te obisnuiesti cu temele si stilul casei.

Sarcina de serviciu sau nu, lecturarea colectiei este pentru ziaristul abia angajat o experienta utila si extrem de interesanta. Nu numai ca intri in stilul si tabieturile tematice ale casei, dar din anticamera ziarului observi mai multe lucruri decat din sufrageria rezervata oaspetilor. Nu am sa uit niciodata prima mea zi de munca. Stateam stingher si derutat la birou, cand secretarul general de redactie a bagat intempestiv capul pe usa, cerandu-i unui coleg mai in varsta sa scrie urgent o insemnare de 15 randuri despre Eminescu. Dupa cateva secunde de gandire, ziaristul a acceptat, asigu-randu-si seful ca in doua ore va avea textul cu pricina. Nu pot sa descriu reactia secretarului, uimirea teribila intiparita pe chip si acutele manioase ale vocii sale: " Ai innebunit ? in 10 minute sa am textul pe biroul meu'. A fost prima mea lectie de jurnalism: la un cotidian, urgent inseamna cateva minute. Daca esti angajat la un cotidian, trebuie sa percutezi in orice clipa, sa te misti repede, sa improvizezi, si ai subiecte gata pregatite, sa scrii in orice conditii, fie si cu pistolul termenului-limita la tampii.

in luna petrecuta la "documentare' am invatat multe, mai ales ca noii mei colegi au inceput sa ma caute si sa-mi prezinte redactia, avertizandu-ma -fiecare in legea lui - de cine trebuie sa ma pazesc, cui nu trebuie sa imprumut bani, cine este om de incredere si cine nu. Bunavointa lor m-a dat si mai tare peste cap - nici o parere nu coincidea cu alta si orice sfat incepea invariabil cu indemnul: "Sa nu iei in seama niciodata sfatul cuiva', in scurt timp, am ajuns la concluzia ca nimerisem intr-o jungla urbana, plina de primejdii. Atunci cand nu aveau de scris, singura preocupare a noilor mei colegi nu parea sa fie decat invidia, barfa si o crancena lupta pentru afirmare. Mult timp am trait in redactie cu impresia ca urmaresc un documentar difuzat de Animal Planei sau Discovery despre o lume dura, nemiloasa, in care doar cel mai puternic si mai adaptat rezista pana la capat. Abia acum imi dau seama ca lucrurile nu stau asa. in orice redactie sunt oameni minunati si altruisti, oameni de caracter. De tine depinde sa-i gasesti si apoi sa nu-i dezamagesti niciodata.

Colegii

intampinat cu strangeri de mana si multe sfaturi soptite dibaci la o cafea sau la o bere amicala, tanarul poate cadea lesne in plasa concluziilor grabite. Habar nu are acest tanar ce anume ascunde bunavointa colegilor, cata rautate si suspiciune mocneste nevazut in adanc. Ziaristul aduna cam toate defectele artistilor de pretutindeni: orgoliu, dorinta intempestiva de afirmare, o placere majora de a barfi, multiple gelozii. Avertizat fiind sau pur si simplu repliat tacut dintr-un bun instinct de conservare, tanarul va incerca, cel putin la inceput, sa se tina la distanta de toate cate se petrec in jurul lui. E bine sau e rau, asta ramane de vazut. Cine sa-i spuna ce trebuie sa faca ? Cum trebuie sa se poarte cu seful de sectie, cu ceilalti colegi ? Mai are el altceva in plus in afara de intuitie si o anume pricepere nativa in privinta oamenilor ? Abia intrat intr-o redactie, tanarului nu-i ramane decat o singura solutie: sa fie el insusi sincer pana intr-un punct si, mai ales, atent la tot ce se petrece in jur.

De altfel, a fi bun observator face parte din calitatile de baza ale meseriei. Relativ tacut si retras in iluzoriul adapost al unui birou, tanarul poate vedea multe : cand vine si cand pleaca seful ? Ce obiceiuri are ? Ce anume il enerveaza sau ii face placere ? E foarte important. Nu e vorba de slugarnicie sau oportunism, ci de precautie. Cunoscand rigorile unei redactii, eviti intelept conflicte si tensiuni inutile.

Nu cred ci existi o alta meserie la fel de agitata, de imprevizibila si constrangatoare in chiar lipsa ei aparenta de constrangeri. Un ziarist nu are niciodata momente de relaxare. Mereu trebuie sa stea cu pusca la picior. in toiul noppi, daca te suna seful, trebuie sa dictezi rapid un articol sau sa pleci urgent pe teren. Ziaristul este, aparent, cel mai liber om de pe planeta. Singura lui grija este sa predea intocmai ti la timp articolul. in rest, poate sa faca tot ce doreste. De el, de constiinta lui depinde totul. Nimeni nu merge cu el ca sa-1 verifice unde se duce si cum anume se documenteaza.

in afara de sedinte si sarcini urgente» ziaristul isi organizeaza singur programul unei zile. Participa la o conferinta de presa sau petrece cateva ore la o cafea discutand cu femeia de serviciu, care face curat in biroul ministrului? Important este sa obtina informatiile necesare si sa predea articolul fara nici o amanare, constient fiind ca textul sau este inclus, chiar inainte de a-1 scrie, intr-un rigid si neiertator flux tehnologic. Nepredand articolul la timp, se blocheaza un intreg mecanism. Obliga SGR-ul (secre­tarul general de redactie) la improvizatii, la carpeli in regim de urgenta. Adeseori, munca unui intreg colectiv depinde de seriozitatea si profe­sionalismul unuia singur.

Lumea presei este plina de paradoxuri. Ziaristul trebuie sa fie mereu prezent in redactie ("Stati aici', zice seful. "Urmeaza o sedinta impor­tanta.') si, in acelasi timp, meseria ii cere sa fie in strada, acolo unde au loc evenimentele, unde pulseaza viata. Pe buna dreptate, se spune ca o redactie plina de oameni este un semn rau pentru ziarul respectiv. inseamna ca oamenii mimeaza munca si isi fac de lucru pe seama unor stiri primite de la cine stie ce agentie de presa, in loc sa-si caute singuri subiectele, sa transmita chiar de la locul faptei.

Refugiat in coltul lui, tanarul tace si observa. Greseste grav daca se compara cu un ziarist important sau cu un coleg mai in varsta, neintelegand ca un asemenea ziarist si-a castigat cu greu o conditie si un statut aparte, ca privilegiile de care se bucura acesta (de la salariu, la programul zilnic) reprezinta exceptia, si nu regula ziarului.

Oricat de ambitios si dornic de afirmare ar fi, tanarul trebuie sa aiba rabdare, fara sa-si faca prea multe iluzii si fara sa dramatizeze inutil. "Numai cine nu munceste nu greseste', spune o vorba draga jurnalistilor cu experienta. Bine ar fi ca tanarul sa fie constient ca mai toate stangaciile si ezitarile lui vor fi privite de restul colegilor cu bruma de simpatie si intelegere ce se cuvine oricarui inceput.

De regula, sfaturile sunt date pentru a fi incalcate. Fiecare om isi construieste propria experienta de viata, traind tentatia paguboasa de a incalca norme si interdictii oferite de altii. Inerente si tradand o naivitate care te face sa zambesti, greselile inceputului pot fi macar limitate. inca din prima zi de lucru, un tanar trebuie sa-si arate bunavointa: de a invata, de a nu fi opac la indemnuri si sugestii. Apoi, trebuie sa-si observe colegii, caracterizandu-i scurt pe fiecare, pentru ca intr-un tarziu sa-i traga discret de limba. Pe langa informatiile de baza (program de lucru, conditii si rigori specifice ziarului), este foarte important sa ai un prim desen al legaturilor secrete sau mai putin vizibile stabilite intre oameni. Este bine sa stii ca blonda spalacita din fata ta este amanta secretarului general de redactie, ca pustiul care abia a intrat pe usa este o ruda apropiata a patronului. Asa esti scutit de gafe inutile si de alte multe neplaceri viitoare.

Orice sectie sau departament al unui ziar este o lume in miniatura, o lume dominata de ierarhii, conflicte, solidaritati si invidii. Nu e bine si nu e firesc sa emiti de la inceput pretentii, sa refuzi sau sa ceri imperativ subiecte, sa-ti impui propriul program de lucru ori sa te plangi de greutatile meseriei. La fel de pagubos si inestetic este sa afisezi o atitudine de superioritate, sa-ti dai cu parerea cand nimeni nu ti-o cere ori sa faci caz de talentul tau. Modestia si buna-cuviinta, abilitatea de a te face placut si simpatic fara a da in umilinta sau (Doamne fereste !) in slugarnicie reprezinta cheia integrarii rapide si confortabile intr-un colectiv.

Sefii

intr-o redactie, sunt mai multi sefi decat si-ar putea cineva imagina - de la director, pana la o secretara tafnoasa si cu mare trecere la bossul cel mare. Placerea sefilor dintotdeauna este sa dea sarcini, sa se agite cu sau fara motiv, sa umble pe text afisand mereu o nemultumire superioara si vag condescendenta, sa se planga de amatorismul sau prostia altora si, nu in cele din urma, sa se joace cu oamenii, culpabilizandu-i in fel si chip. De pilda, un anume domn Zainescu (redactor-sef adjunct la Scanteia Tine­retului) avea obiceiul sa insoteasca personal pe proaspatul angajat si sa-1 prezinte viitorilor colegi, coplesindu-1 cu cele mai afectuoase vorbe, in stilul sau inconfundabil (subtil jignitor): "Iata, am alaturi de mine un tanar ambitios si plin de talent. E cult, e harnic, e deja un nume si scrie minunat, nu ca voi, niste lenesi agramati, orgoliosi si plini de ifose. Luati exemplu de la acest tanar si bucurati-va ca aveti un coleg atat de valoros, care va da clasa oricand'. Bineinteles ca seful anticipa prea bine reactia ziaristilor mustruluiti, antipatia si rautatea manifestate fata de viitorul lor coleg in urmatoarele saptamani. Seful stia bine ce face. Stia in primul rand ci, laudat intr-o maniera atat de perfida, tanarul devenea rapid o victima, toti colegii lui de birou incercand sa-1 compromita, sa-i creeze greutati din cele mai diverse, drept pentru care, nu peste mult timp, seful isi incheia jocul apoteotic intr-o sedinta menita sa "demaste' pe inocentul ziarist: "Mi-am pus mari sperante in acest tanar. L-am laudat de fata cu voi si l-am incurajat ca pe nimeni altul, dar el si-a luat-o in cap, s-a lasat pe tanjali, m-a facut sa ma simt ridicol in aprecierile mele pripite si pline de entuziasm'.

Venite dintr-o fumegoasa antipatie sau ascunzand interese precise (de pilda, sa te dea afara pentru a face loc altcuiva), aceste jocuri nu pot fi contracarate prea usor. In astfel de situatii, tanarului ii raman cateva procedee de aparare pe cat de simple, pe atat de eficiente: sa fie atent la flatari si laude exagerate si sa nu se izoleze sub nici un motiv de colectiv. Dimpotriva, invitandu-i pe colegi la o cafea, el trebuie sa se arate modest si la locul lui, ca orice novice dornic sa invete nu numai tainele meseriei, dar si talcul ascuns al unor gesturi si atitudini. A treia modalitate de aparare este sa aiba rabdare. incet, dar sigur, isi va consolida un loc si o pozitie in cadrul sectiei, al ziarului.

Multe are de indurat un tanar (in afara cazului rarisim cand este primit cu bratele deschise). intr-un singur punct nu are voie sa faca umile con­cesii : atunci cand e vorba de scrisul sau. Una este sa accepti sfaturi si sugestii de buna-credinta si alta este ca cineva sa-ti arunce dispretuitor textul la cos, punand sub semnul intrebarii talentul si priceperea ta in ale scrisului. Cu argumente marunte sau inventate, orice se poate demonstra : ca nu scrii coroziv si percutant ca Pamfil Seicaru, ca stilul tau e vetust, ca Geo Bogza a publicat un text mult mai interesant despre subiectul abordat de tine etc. Fara a dramatiza si evitand tonul agresiv, tanarul poate cere sefului sa-si motiveze nepublicarea articolului: "Aratati-mi unde nu e bine. Cum trebuia sa fac ? Vreau ca alta data sa nu mai gresesc'. Uneori, este posibil ca reprosurile sefului sa fie intemeiate si discutia, in final, sa fie profitabila pentru ambele parti.

Intr-o redactie, lupta cu seful ierarhic nu are sfarsit. Ceea ce conteaza
este ca succesiunea de razboaie si armistitii sa nu se transforme intr-o
panda si intr-o neincredere obositoare si parca fara sfarsit. Indiferent care
ar fi natura relatiilor cu seful, sa nu uitam ca nimeni nu este infailibil, ca
fiecare sef are deasupra lui un alt sef. Ritmul nebunesc dintr-o redactie se
vadeste si in comportamentul oamenilor. Stresul, nemultumirile personale
sau chiar umorile de o zi se transmit ierarhic, de sus in jos, pana ajung la
cel din urma redactor. Sa nu dramatizam. Mai mult ca in oricare alt loc, in
presa, sefii au un important defect: uita repede. Iata de ce, o disputa mai
mult sau mai putin personala nu trebuie sa depaseasca limitele unui incident
ale unei izbucniri de moment, sa nu se transforme in ostilitate permanenta
sau in ura. in acest ultim caz, optiunea tanarului nu ar fi decat una singura:
sa plece, sa-si gaseasca o alta meserie sau un alt ziar. Cu absurditatea nu
se poate lupta. Folclorul presei a consacrat intamplari si persoane amuzant
patologice, asemenea lui James Gordon Bennett Jr., directorul ziarului
International Herald Tribune, care, intr-o noapte de pomina, a concediat
pe toti barbatii care se aflau in partea dreapta a salii de sedinta. in alta zi,
a cerat ca un anume jurnalist sa plece la Paris. I s-a raspuns ca omul cu
pricina era indispensabil la New York si Bennett a cerut imediat o lista cu
toti angajatii indispensabili, dupa care i-a concediat pe toti, motivand
"Nu vreau sa lucreze pentru mine nici un om indispensabil' (vezi D. Randall,
1998, p. 225). jfa Ifc

Exceptand cazurile limita, in presa, relatiile cu seful par libere, amicale, cvasistudentesti. Usa directorului si a SGR-ului trebuie sa stea mereu deschise. Orice abuz va fi insa aspru sanctionat. Toate au o limita, inclusiv bunavointa si amicitia de suprafata. Iata de ce tanarul trebuie macar la inceput sa fie cu mare bagare de seama si, in general, sa evite atitudini dezinvolte si familiarisme ce ar putea jigni sau deranja.

Mentorii

Nimeni nu se naste mare specialist si nimeni nu poate spune ca a reusit in meserie de unul singur, fara nici un ajutor. In viata fiecaruia e loc de o aparitie miraculoasa ori macar utila - un om care, prin experienta, sarmul si inteligenta sa, reuseste sa te incurajeze, sa-ti clarifice idei, sa te influ­enteze in bine.

De regula, mentorul fiecaruia este primul sef direct, persoana care, alternand admonestarea cu lauda entuziasta, iti ofera primele lectii de jurnalism activ. Sa ai un sef bun si priceput este o sansa - un om de la care iesi lamurit si cu articolul pe jumatate scris ("Te vei duce in cutare loc, unde vei gasi urmatoarea situatie "Articolul tau trebuie sa fie asa, scotand in evidenta urmatoarea idee' etc). Ai multe de invatat de la un asemenea om, dar, dincolo de orice exercitiu de afectiune si de admiratie, tanarul trebuie sa mentina o anume distanta critica, sa nu asculte ori sa preia orbeste sfaturi, atitudini, un anume fel de-a scrie. Orice mentor este supus greselii si orice emul care isi divinizeaza fara masura maestrul sfarseste prin a nu mai fi el insusi.

In definitiv, model sau maestru poate fi oricine :^r$ef, coleg, ziarist de la o alta publicatie. Poate fi chiar si un ziarist descoperit in arhive: Brunea-Fox, Teodorescu-Braniste, Chirila, Seicaru, Nae Ionescu sau Bogza. Important este sa avem la cine (la ce) sa ne raportam. Sa nu credem cumva ca lumea incepe cu noi, ca nimeni nu s-a mai gandit sa faca ceea ce facem noi. Iata de ce nu strica din cand in cand sa zabovim in biblioteca, sa ne raportam la scrisul altuia, sa frecventam deopotriva colectia ziarelor romanesti si straine, sa ne intretinem curiozitatea si spiritul frumos de concurenta. in lectura altor ziare, mai vechi sau mai noi, vom gasi destule idei, sugestii si confirmari. Nu in ultimul rand, vom gasi suficiente resurse de curaj: a indrazni formule noi, procedee atipice, nedrept considerate ca fiind literare, poetice, nejurnalistice.

Mai apasat ca in alte meserii, dusmanul oricarui jurnalist este rutina, plictisul, scrisul previzibil. Modelele nu suspenda primejdii si fundaturi, dar ajuta foarte mult sa le depasesti. Ele intretin o anume vivacitate a spiritului, te indeamna sa nu te multumesti cu putin si, inainte de toate, sa-ti propui mereu pariuri serioase, indraznete. Ghiar daca tanarul nu are un model, trebuie macar sa-1 inventeze, depasind tentatia maruntelor admi­ratii : subtilitatea usor ironica a lui Hurezean, agresivitatea usor apelpisita a lui C.T. Popescu, cinismul violent si jignitor al lui Andrei Gheorghe. Modelul nu este o haina (de lucru sau de gala), ci un fel de a fi, o profesiune de credinta.

Esti ceea ce scrii

Nu poti fi un ziarist mare la un ziar mic, cu un tiraj confidential. Tanarul are de ales intre vis si realitate, intre teribila sa dorinta de afirmare si oportunitatea oferita (un post oarecare, la un ziar oarecare). Intrat in aceasta dilema, cu greu mai iesi din ea. Primejdia unei optiuni nefericite se traduce prin cuvinte vagi si dureroase: resemnare, comoditate, cariera mediocra. Important este sa fim realisti. in jurnalism, nu exista o reteta a fericirii. Toate au un pret, mai ales celebritatea si satisfactia profesionala. Rareori, cineva are ocazia sa aiba parte de toate bucuriile meseriei. Depinde de ceea ce vrei, de ceea ce alegi.

Cum este si firesc, tinerii alearga dupa succes. Se gandesc sa lucreze de la inceput la un ziar central, confundand de multe ori notorietatea cu importanta si prestigiul. In Franta, de pilda, Ouest-France (un ziar de provincie) are un tiraj de aproape 800 000 de exemplare, in timp ce titratul Le Monde abia depaseste 300 000. Diferenta o face prestigiul - un articol publicat in Le Monde poate da frisoane oricarui guvern din lume, provocand crize politice sau caderi la Bursa.

Nici o alegere nu este perfecta pentru un tanar. Un ziar mare ofera multiple avantaje, dar in acelasi timp se arata a fi exclusivist si negeneros cu debutantii. Un ziar local te absoarbe intr-o mediocritate mlastinoasa, plina de concesii si servituti marunte. Ca si chirurgii la inceput de drum, jurnalistul trebuie sa aiba ocazia sa scrie, sa i se ofere posibilitatea de a exersa diferite genuri publicistice - ancheta, reportaj, opinie. Abia apoi, castigand in experienta, jurnalistul poate emite pretentii, batand la usa marilor publicatii.

in jurnalism, celebritatea este o recompensa, si nu un scop in sine. Ea nu poate fi premeditata, ci, in cel mai bun caz, dorita. In jurnalism, celebritatea "tasneste' in mod neasteptat, fara sa tina cont neaparat de experienta. De pilda, se cunoaste cazul unor studenti americani care, prin ancheta lor, au salvat viata unui condamnat la moarte, victima unei grave erori judiciare. Caz rarisim si greu de reeditat.

Tanarul nu are nevoie neaparat de sfaturi, ci de ajutor. Depasind ezitarile inceputului, tanarul trebuie sa traiasca singur, pe picioarele lui: sa caute subiecte, sa scrie, sa se supuna feluritelor constrangeri stilistice si tematice proprii ziarului la care lucreaza, dar fara sa-si piarda prospetimea si perso­nalitatea inconfundabila a scrisului sau. in jurnalism nu poti fi decat ceea ce scrii: dinamic, sobru, inteligent, sentimental, ironic, agresiv, cautand nelinistit adevarul si avand mereu constiinta a ceea ce faci. Restul e poveste, un simplu mit care bantuie nepermis de lejer mentalul nostru colectiv: "Presa, cainele de paza al societatii'.

Clauza de constiinta

Aflat in Franta, am fost uimit sa citesc pe zidul anumitor cladiri ca afisajul era interzis conform "legii afisajului din 1888'. intr-adevar, ramai nauc vazand nu numai ca legi de acum o suta de ani sunt valabile si astazi, dar ele sunt si respectate. Din acest punct de vedere, la noi e o nenorocire: legile apar ca niste tornade devastatoare, trec, se schimba imprevizibil, dupa bunul-plac al partidului aflat la putere sau dupa exigentele - si ele interpretabile - emise de Uniunea Europeana. in orice caz, aceasta insta­bilitate legislativa il afecteaza pe ziarist mai mult decat s-ar crede. in lipsa unor prevederi clare, meseria de jurnalist devine o adevarata ruleta ruseasca, o joaca plina de riscuri mortale : procese, amenintari, interdictii din cele mai agresive. Pe langa faptul ca nu este prea limpede ce inseamna dreptul la imagine, dreptul la intimitate, calomnia sau minciuna, ziaristul nici nu-si cunoaste drepturile.

Vom evita cu buna stiinta sa ne exprimam parerea despre necesitatea unei legi a presei (fie ea si in varianta franceza, adica risipita in cadrul altor prevederi legale). Pe noi ne intereseaza in ce masura ziaristul este aparat in fata presiunilor (mai directe ori mai subtile) ale sefilor.

Teoretic vorbind, orice ziarist poate invoca drepturile lui cetatenesti consfintite de Constitutie: libertatea cuvantului, dreptul la libera opinie, dreptul la informare etc. Din pacate, realitatea se arata a fi mult mai complicata. Angajat la un ziar, poti oare incalca interdictia cuiva din conducere de a nu scrie un anumit lucru despre o anumita persoana ? Cum procedezi atunci cand seful te obliga sa scrii ceva care fie incalca normele deontologice ale meseriei, fie intra in contradictie cu propriile tale con­vingeri morale, politice etc Fara a mai insista asupra delicatului subiect al cenzurii redactionale, trebuie sa amintim despre o minunata prevedere legala din legislatia franceza, care apara jurnalistul de cele mai crase abuzuri interne. Este vorba despre clauza de constiinta. Pe scurt, este vorba de o lege inclusa in Codul Muncii si care stipuleaza faptul ca ziaristul isi poate da demisia (cu plata intregii indemnizatii avute pana atunci), fii urmatoarele cazuri: cesiunea sau instrainarea publicatiei (cotidian sau periodic) sau schimbarea semnificativa in caracterul sau orientarea politica a publicatiei, daca aceasta schimbare creeaza jurnalistului o situatie capabila sa aduca atingere onoarei 'mie, reputatiei sau, in genere, inte­reselor sale morale.

Altfel spus, daca ziaristul este obligat sa demisioneze dintr-o ratiune de constiinta (virtualmente, demna de a fi prezentata in fata unui tribunal), totul se petrece ca si cum responsabilitatea acestei rupturi de contract ar fi reclamata exclusiv si unilateral angajatorului.

Consecintele materiale si mai ales morale ale acestei clauze sunt extrem de importante. Ea consacra responsabilitatea personala a jurnalistului in exer­citarea profesiunii sale si ne apropie de momentul in care orientarea politica a unui ziar va fi decisa si prin participarea colectiva a echipei redactionale. (J. de Broucker, 1995, p. 16)

In Romania, aceasta clauza ramane inca un vis mult prea indepartat, in ciuda frumoaselor declaratii fluturate de diferite organizatii civice si chiar profesionale, care au obtinut doar oficializarea termenului, dar fara nici o consacrare legala! Prin urmare, ziaristul poate invoca, intr-o discutie cu sefii ierarhici, clauza de constiinta, fara ca acesti sefi sa fie obligati sa-i plateasca salariul in caz de demisie. Fara un sindicat puternic, fara contract colectiv de munca si fara un statut profesional clar definit de lege (deduceri fiscale, facilitati de transport etc), ziaristul roman este extrem de vulnerabil in fata presiunilor sau a abuzurilor patronale. Solutia sta in protestul si solidarizarea membrilor redactiei (cazul Romaniei libere in lupta cu trustul Ringier), dar mai ales in aparitia unui pachet de legi care sa reglementeze o multime de lucruri lasate pana acum la voia intamplarii: regimul publi­catiilor, responsabilitatea conducerii ziarului in fata legii, definirea profe­siunii etc.

Jurnalismul - o viitoare profesie pe cale de disparitie ?

Traim intr-o lume extretn de complicata si partial imaginara, o lume de hartie si de imagini, ce rescrie si reformuleaza realitatea dupa bunul ei plac. E timpul sa ne punem serios cateva intrebari. Presa este cu adevarat un intermediar intre om si lume sau doar se comunica pe sine, cum spune McLuhan? Vorbind despre rolul fundamental al presei - de a informa opinia publica (drept statutat in orice Constitutie din lume) -, nu cumva vorbim despre un mit demult golit de semnificatii si adevar? Omul are nevoie de informatie sau de opinie? Nu cumva doar opinia informeaza corect si ofera cititorului un alt drept (poate si mai important) - dreptul de a fi implicat in actualitate, de a fi prezent (fie si imaginar) in spectacolul cotidian al vietii ? Cata vreme ne raportam la niste deziderate pur teoretice si la un clamat model jurnalistic! in care paginile de opinie sunt atent detasate de cele de informatie, riscam sa pierdem contactul chiar cu actualitatea unei prese nelinistite, inventive si mereu in miscare.

Daca un simplu sondaj sociologic publicat de Nouvel Observateur (5 decembrie 1990) arata ca 50% dintre francezi & considera pe ziaristi ca fiind cele mai influente persoane din societate, asta inseamna ca forta ziaristului nu sta neaparat in informatie, cat in manipularea si valorizarea ei. De altfel, tot mai multi teoreticieni atrag atentia ca "intr-o lume in care totul a devenit comunicare, informatia si-a pierdut reperele'. Comunicare -

atentie la acest cuvant ambiguu! inca de la mijlocul secolului XX, teore­ticienii au accentuat asupra faptului ca trebuie sa comunicam, nu doar sa informam, "mesajul de comunicare' fiind redactat in functie de destinatarul sau, spre deosebire de "mesajul de informare', care "s-ar adresa tuturor si nu ar viza pe nimeni anume []. Antagonismul dintre comunicare si informare a luat astazi un cu totul alt sens' (Ph. Gaillard, 2000, p. 11).

Lumea in care traim este tot mai fragmentata, discontinua si mai greu de inteles. Navala tehnologica abatuta asupra noastra pare de neoprit. Daca in 1980 nu exista in lume nici macar un singur calculator personal, 15 ani mai tarziu, 280 de milioane de oameni aveau in dotare un asemenea instrument de lucru. Presa nu poate fi imuna si nici indiferenta la asemenea schimbari teribile. Meseria de ziarist suporta an de an corecturi majore. Nimic nu mai este cum a fost, nici mijloacele de transmisie, nici oamenii. Ziaristul trebuie sa se miste tot mai rapid, sa transmita, daca se poate, de la fata locului, sa relateze pe viu. Presa tinde sa devina un imens program Reality TV, aceasta imensa minciuna autenticista.

Nu sunt futurolog si, cu atat mai putin, profet. Pentru mine, viitorul este un zid transparent si incasabil. intrezaresc ceva, nu vad. Remarc si cad pe ganduri. Observ tendinte: presa centrala pare tot mai vetusta, incapabila sa tina ritmul cu audiovizualul. Creste in schimb ponderea presei regionale si locale, asa cum creste ca importanta presa specializata: cea feminina, presa tematica si cea de tip magazin. Nu peste mult timp, presa on-line va capata dimensiuni inimaginabile, dezvoltand un alt tip de scriitura jurnalistica, o alta etica si alte strategii de persuasiune. Antagonismul Intre comunicare si informare se va adanci cu siguranta. Nu intamplator, saptamanalul britanic The Economist arata ca, numai la nivelul anului 1989, intreprinderile europene au cheltuit pentru comunicarile "in afara unor media⁹¹ 1 200 de milioane de franci francezi, fara a mai socoti cheltuielile de publicitate sau ajutoarele guvernamentale.

Presa din toata lumea se afla in pragul unei crize teribile:

Riscul unei dezintegrari din interior; amalgamul ar putea conduce astfel la o disolutie, desi nimic nu ne permite sa spunem ca aceasta ipoteza este aproape. in asteptare, jurnalismul are tot interesul sa intretina ambiguitatea -asupra statutului sau, a activitatii si a spatiului sau profesional caci aceasta ii confera o pozitie sociala exceptionala (variata, schimbatoare dupa bunul-plac al timpului, al valorilor si al personalitatilor), in lipsa careia ar suporta uneori un sentiment de impostura, o curioasa senzatie de a nu fi exact la locul sau' (M. Palmer, D. Ruellan, 2003, p. 189).

Oare spre ce ne indreptam ? Un mare producator american spunea ca performantele tehnice in ale trucajului sunt atat de mari, incat, nu peste mult timp, studiourile de film nu vor mai avea nevoie de actori. Singura grija a regizorului va fi sa inchirieze vocea si chipul actorului. Restul (miscarea, actiunea, decorul) va fi facut de catre tehnicieni. Este oare o nebunie sa ne gandim ca presa (de la cea scrisa la cea audiovizuala) va avea aceeasi soarta ? Ca fiecare om va concepe si va edita propriul ziar, propriul program de stiri, imprumutand numele si stilul unor analisti politici celebri ? Deja primul pas a fost facut de televiziunea prin cablu - programe spe-

cializate tematic, pe care abonatul le poate selecta dupa pofta inimii. In fiecare om zace un mic ziarist: curios, barfitor, implicat politic intr-un fel sau altul. Singura frustrare a acestui nou tip de ziarist va fi tirajul si audienta. Un ziar intr-un singur exemplar si cu un singur cititor. Cata tristete!