Creeaza.com - informatii profesionale despre


Simplitatea lucrurilor complicate - Referate profesionale unice
Acasa » didactica » comunicare si relatii publice » jurnalism presa
Contextul demersului jurnalistic

Contextul demersului jurnalistic


Contextul demersului jurnalistic

1.1. Un adevarat ziarist nu are viata personala

Cand intri prima data in redactia unui ziar, ramai nauc. E o lume care te sperie si te atrage in acelasi timp. Privesti injur, fara sa pricepi mare lucru -totul este, in primul rand, agitatie. Un ziar este ca un furnicar. Oameni intr-o miscare continua si dezordonata. Usi trantite in graba. Telefoane care suna continuu, strident; fara mila. Nervi si izbucniri verbale colorate intens. Forfota de dinaintea unei sedinte de sumar alterneaza cu inexpli­cabile momente de acalmie. Te intrebi ce se intampla si nu gasesti nici un raspuns.

Coridorul unei redactii nu este un punct de observatie prea bun. Nestiind prea multe despre meseria de jurnalist, ajungi repede la o concluzie usor derutanta: in redactia unui ziar, toata lumea pare ocupata - oamenii se plimba, isi cauta inspiratia, ies la o cafea si la o tigara, discuta in grupuri restranse ultimele barfe, ultimele noutati. Degeaba insisti - nimeni nu te ia in seama. Ziaristii au alte treburi, mult mai importante. Iti arunca o privire grabita, indiferenta, vag dispretuitoare, si se lamuresc in secunda imediat urmatoare: astepti pe cineva, vrei sa te angajezi sau ai o problema anume si crezi ca ziarul te poate ajuta. Va mai trece un timp pana sa intelegi ca jurnalistul e o fiinta ciudata si aparte, un om superficial, dar si atent la ceea ce se petrece in jurul lui, un om dinamic si orgolios pana la vanitate, avand mereu si in orice situatie pareri personale, pe care le afiseaza cu o neclintire suspecta.



Dureaza ceva vreme pana sa intri cu adevarat in aceasta lume inchisa si imprevizibila, care iti promite multe si iti ofera prea putin: bucuria de a publica un articol fi un program generos, fara o ora anume de venire sau

de plecare. Rigorile meseriei, munca in echipa, stresul si invidiile colegilor, sicanele sefilor si alergatura dupa un interviu in exclusivitate, criza de subiecte si de inspiratie, presiunea termenului limita, teama unui eventual proces de calomnie - toate acestea sunt bine ascunse, nu se vad din afara redactiei. Sfatul nostru este pe cat de simplu, pe atat de sincer: cine doreste sa lucreze in presa trebuie sa se gandeasca de mai multe or inainte de a bate la usa unei publicatii. Meseria de ziarist este teribil dt inselatoare.

Exista o presa venala si cinica. O presa a urii, hotarata sa distrugi demnitatea altora. O presa partizana care interpreteaza faptele cum vrei ea, ignorand sau denaturand restul. Exista insa si o presa care, in ciud oricaror mici betesuguri, cauta sa-si implineasca misiunea: sa indemni cititorii sa participe la aventura umana a timpului in care traiesc, aratandu-L ce este bun si ce este rau, la adapost de presiunile puterii sau ale mo mentului []. Bineinteles ca in profesiunea noastra exista, ca peste tot mediocri si oameni care sunt convinsi ca nu au avut niciodata sans profesionala pe care o meritau. Acesti oameni nu pomenesc nimic de taler si daruire, pentru a nu mai vorbi despre abnegatie si pasiune []. Vedet sau ziaristi obisnuiti, in spatele muncii noastre se ascunde originalitate informatiei, sagacitatea comentariului si o grija nedezmintita de a verific cel mai mic detaliu. (J. de Broucker, 1995, p. 22)

Calitatile ziaristului

Parafrazandu-1 pe Nichita Stanescu, un adevarat ziarist nu are viata pe: sonala. Trebuie sa fie oricand la dispozitia sefului, sa stea cat mai mult p | teren, sa fie mereu in alerta, cautand si provocand informatia, verificand apoi atent si responsabil. Experienta, temperamentul sau stiinta de cari ajuta, dar nu suplineste. Examenul final ramane tot textul scris. Stii sa scij sau nu. Stapanesti rigorile limbii sau crezi ca orice neglijenta face parte d stilul tau personal ? Ornezi textul cu felurite elemente de expresivitate s« iti propui sa respecti intocmai si la timp cerintele limbajului jurnalistic simplitate, claritate, obiectivitate, credibilitate ? In definitiv, ce contea; mai mult: scopul sau mijloacele ? Conteaza ce spui sau cum spui ?

intr-o minunata carte (Jurnalistul universal, 1998), David Randall pa sa ne contrazica, insistand pe rolul fundamental al ziaristului - acela dej explora in permanenta realitatea de zi cu zi, dezvaluind-o fara mila.

Ziaristii sunt primii care patrund in haosul prezentului, batand la usi inchise, asumandu-si riscuri pentru a descoperi inceputurile adevarului. Daca nu ei, atunci cine sa o faca?1

Pentru Randall, fost redactor-sef adjunct la Observer, un ziarist nu poate fi altcumva decat o persoana incomoda si un luptator, capabil sa refuze vigilent si categoric versiunea autorizata, aceea pe care oamenii de afaceri, birocratii si politicienii o aleg spre a fi difuzata. Timidul, delicatul sau indolentul nu au ce cauta in aceasta meserie. Daca nu ai temperament de ziarist, nu ai nimic. Sa fii tot timpul curios. Sa fii neiertator cu dusmanii adevarului. Sa ai indrazneala si tupeu. Sa ai simtul urgentei si sa te misti repede.

Fara a refuza in intregime aceasta viziune ostaseasca, ne despartim totusi de ea si sustinem ca meseria de ziarist nu se rezuma numai la culegerea de informatii, iar presa, in intregul ei, nu se reduce doar la ziarele cotidiene sau de scandal. Degeaba esti bataios si ai instinctul subiectului, daca, ajungand acasa, iti ingheata condeiul in fata hartiei imaculate, cuvintele nu te asculta, iar ideile zboara in jurul tau ca niste fluturi speriati. Fara expresie si fara o anume articulare a ideii, jurnalistul devine o simpla anexa tehnica, un banal ghiseu de informatii. Presa roma­neasca de astazi este plina de baieti harnici si bagaretir tineri racolati din cele mai pitoresti meserii - de la instalatori sanitari, la key account manager. A venit timpul ca presa noastra sa se profesionalizeze, pretuind in egala masura temperamentul, talentul si stiinta de carte. A venit timpul cuvantului responsabil, viguros si folosit in deplina cunostinta de cauza.

Multi se cred ziaristi, dar putini dovedesc prin scrisul lor ca merita sa se considere ca atare. In lumea presei persista de prea mult timp paguboasa idee ca jurnalismul nu poate fi deprins din carti. Este suficient sa ai o fire dinamica si curioasa, sa fii bagaret si sa ai surse privilegiate de informatie dintr-un domeniu sau altul. Mare eroare! Scriitura de presa nu este doar o problema de talent si de inspiratie. Ea presupune efort, rigoare si disci­plina. Foarte pe scurt, presupune o buna si temeinica stiinta a gestionarii cuvantului.

Un ziarist adevarat trebuie sa aiba constiinta scrisului. Un singur cuvant, o singura virgula chiar, poate schimba soarta lumii, poate ucide sau poate salva pe cineva de la moarte, asa cum se intampla daca am discuta cu cineva aflat in pragul sinuciderii. Este binecunoscuta povestea regelui grec ce a mers la Oracolul din Delphi pentru a o intreba pe Pitia daca poate sa plece sau nu la lupta si Pitia i-a raspuns oracular, fara semne de punctuatie: "Te vei duce te vei intoarce nu vei muri'. increzator in profetie, regele a pornit la lupta, dar a fost ucis. Asta nu inseamna ca vorbele Pitiei fusesera mincinoase. Eroarea de lectura apartinea regelui, care interpretase incorect pauzele de respiratie. De fapt, profetia Pitiei era alta: "Te vei duce, te vei intoarce ? Nu, vei muri'.

Nu mai insistam. in van este sa publici o dezmintire, dupa ce, cu o zi inainte, ai scris despre cineva ca a fost, sa zicem, turnator la Securitate sau ca se drogheaza pe ascuns. Raul a fost produs si nici o scuza ulterioara nu sterge cu adevarat prima impresie lasata cititorului. Meseria de ziarist presupune, printre multe altele, un adanc respect pentru cuvantul scris si o morala pe masura. Ar fi o naivitate de neiertat sa lasi articolele tale pe seama intamplarii sau a inspiratiei de moment. Scrisul corect si responsabil se poate deprinde si exersa in deplina cunostinta de cauza.

In aceasta meserie, niciodata nu poti spune ca stii destul. Gazetaria se invata toata viata. Iata de ce, fara a fi un manual in adevaratul sens al cuvantului, cartea de fata se adreseaza deopotriva incepatorilor si ziaristilor imbatraniti in meserie. Depasind orgolii si prejudecati pagubitoare, fiecare va avea de castigat din experienta si greselile altora.

Ne propunem deci o carte utila atat profesionistilor scrisului, cat si tinerilor aflati la inceput de drum jurnalistic. Ne propunem, de asemenea, sa venim in ajutorul acelor profesori de limba si literatura romana care, indemnati de cele mai bune intentii, propun elevilor cursuri optionale de jurnalism, avand convingerea total eronata ca scriitura de presa este o varianta mai saraca si plina de locuri comune a scriiturii literare sau - si mai rau - ca jurnalismul se reduce doar la stire, la exprimare simpla, obiectiva, bantuita de formule standardizate: "ieri a avut loc', "o crima oribila s-a petrecut', "alegerile au intrat pe ultima suta de metri'.

1.1.1. O falsa dilema: literatura sau jurnalism ?

Ca sa intelegem ce este textul jurnalistic, trebuie mai intai sa lamurim carui domeniu apartine: literaturii sau comunicarii ? Intram astfel intr-un do­meniu extrem de alunecos si prea putin cercetat de catre specialisti. Chiar daca lucrarile unor lingvisti moderni ne ofera o multitudine de sugestii utile si provocatoare, nicaieri nu vom gasi o analiza aparte si cuprinzatoare a limbajului jurnalistic. Explicatia acestui gol teoretic este greu de dat, in el regasindu-se elementele subiective ale unui vadit complex de superioritate (scriitorul conduce si desluseste lumea), dar si semnele vizibile ale unei grave crize identitare: vechile distinctii intre proza si poezie nu mai functioneaza la fel de eficient ca altadata, selectia si gestionarea figurilor de Stil si-au pierdut din relevanta, iar distinctia subiectiv/obiectiv s-a opacizat in practica textuala moderna, pierzand din relevanta si claritate.

Chiar daca acceptam ca ziaristica este o anexa specializata a literaturii (literatura pragmatica, literatura de frontiera etc), raman cateva intrebari fara raspuns. Exista cu adevarat un specific al limbajului de presa? Unde anume se intalnesc si se despart textele jurnalistice de cele literare ? De unde plecam si unde vrem sa ajungem cu aceste distinctii ?

Raspunsurile nu sunt simple si nici usor de dat. Orice demers teoretic pe aceasta tema se va izbi de o multime de dificultati: vicii conceptuale, inconsecvente si imprecizii terminologice, taxonomii arbitrare etc.

Fara a intra in complicate dispute teoretice, trebuie mai intai sa ne precizam termenii de baza ai discutiei si sa ne punem cateva intrebari, acceptand premisa ca jurnalismul este un alt tip de literatura. in acest caz, despre ce fel de literatura vorbim? Exista unul sau mai multe tipuri de literatura ? Ce anume ne permite, de pilda, sa apropiem beletristica de literatura muzicala ? Cat de reale si de functionale sunt speciile si genurile literare ? Pe buna dreptate, Robert Escarpit (1973, p. 18) atragea atentia asupra difi­cultatilor pe care le ridica notiunea de literatura si, mai ales, cea de scriitura:

Vorbim despre un mediu sau despre un cod ? La analiza, scriitura se va dovedi ca nu e nici una, nici alta []. Scriitura este un limbaj paradoxal.

Alta dificultate rezulta din chiar dubla acceptie a termenului literatura:

totalitate a ceea ce este scris, tiparit sau publicat;

beletristica sau litere frumoase, texte cu pretentii estetice.

Dintre aceste doua sensuri, ultimul a fost mereu privilegiat, ca urmare si a veneratiei aproape religioase pe care educatia scolara ne-a insuflat-o pentru opera de arta si pentru artist.

Intr-o incercare de-a dreptul eroica, Heinrich F. Plett (1983) a incercat sa fundamenteze o "stiinta a textului', plecand de la premisa ca literatura are trei nivele constitutive: sintactic, semantic si pragmatic. Jurnalismul (alaturat in mod abuziv textului stiintific, anuntului, retetei etc.) ar apartine nivelului pragmatic, prin pragmatism intelegand studiul limbajului in contextul caracteristicilor utilizarii sale: motivatiile psihosociale ale emitatorului, reactiile interlocutorului, obiectul discursului, contextul social al discursului etc. Mai clar spus, stiinta pragmaticii are ca obiect "studiul interpretarilor enunturilor si, in special, al modului in care contextul situatiei poate influenta intelesul acestor enunturi' (J. Fiske, 2001, p. 257). Cata vreme discursul mediatic este fundamental dependent de cititor, de publicul-tinta sau de o anumita situatie emotionala creata de eveniment, abordarea prag­matica pare a fi singura cale de a accede la caracteristicile si trasaturile de baza ale textului jurnalistic, care, spre deosebire de alte tipuri discursive, este strans legat de doua mari exigente:

Conteaza scopul actului de comunicare.

Conteaza functiile comunicative: indemnul, anuntul, precizia situarii in timp si spatiu.

Rezultatele unei asemenea abordari analitice pot fi remarcabile, insa raspunsul la intrebarea noastra (Literatura sau jurnalism ? ) ramane pe mai departe ermetic si greu de formulat. in lipsa unor definitii elementare (Ce este o carte ? Dar o brosura ?) si a unor criterii de departajare mai elocvente intre poezie, proza, teatru, reportaj, pamflet etc, nu ne ramane decat sa practicam o maxima simplificare si sa spunem, asumandu-ne toate riscurile, ca orice text aparut intr-o carte este literatura, iar ceea ce apare intr-un ziar apartine jurnalisticii.

Cele doua tipuri de scriitura mai sus amintite se apropie (ce este scris ramane scris), dar se si despart in puncte deosebit de importante: gestio­narea informatiei, absenta unui continuum spatial, gradul de actualitate si saturarea contextuala, simplitatea, concizia, credibilitatea etc. Se mai despart intr-un punct, asupra caruia nu vrem sa mai insistam: literatura cauta efectul estetic, in timp ce jurnalismul vrea sa comunice, sa spuna direct ce are de spus.

Oricare ar fi calitatile sale, articolul nu are nici o alta ratiune sa supra­vietuiasca misiunii sale [aceea de a informa, n. n.]. Am putea spune ca articolul moare chiar in clipa in care este citit. Nu este cazul textului literar, ce pretinde ca finalitate chiar eternitatea. (D. Husson, O. Robert, 1991, p. 92)

De aici poate sa provina dispretul nerostit niciodata al scriitorului fata de ziaristica si gelozia (de asemenea, nerostita vreodata) a jurnalistului fata de scriitor. E vorba de prejudecati bine fixate in mentalul colectiv (literatura creeaza, jurnalismul doar consemneaza); e vorba mai ales de timpii cu care lucreaza unul fata de celalalt: vesnicia pentru scriitor, ziua sau clipa pentru ziarist.

Realitatea e mult mai complicata decat pare. Dincolo de resentimente si ignorari reciproce, fiecare isi doreste tocmai ceea ce nu are, fiecare viseaza in secret ca scrisul sau sa fie legitimat si de o alta instanta decat cea obisnuita: scriitorul doreste o rubrica permanenta la un ziar de mare tiraj (vrea cititori multi si o notorietate imediata), in timp ce ziaristul tanjeste tot timpul sa-si adune reportajele sau comentariile politice intr-o carte. Cine studiaza presa romaneasca postcomunista va descoperi un fenomen extrem de interesant si comun oricaror momente politice revolutionare (1789, 1848): invazia scriitorilor in presa, implicarea lor vehementa (cu abundente elemente de pamflet) in actualitate, in imediat.

Literatura si presa par sa fie legate de un tainic sistem de vase comu­nicante. Mai ales in perioade de regim totalitar, sub presiunea cenzurii si a supravegherii punitive, literatura preia la adapostul fictiunii dreptul de a se implica (aluziv sau de-a dreptul) in cotidian. In perioade liberale, demo­cratice, situatia se inverseaza - ziarul deposedeaza pe scriitor de problemele si intamplarile de zi cu zi, furandu-i cumva subiectele: stiri de fapt divers, pline de nebunii si intamplari ciudate.

Articolul de presa are existenta unei efemeride - de la o zi la alta. Chiar si asa, presa este o buna scoala de observare a realului, obligand la o atenta disciplina a scrisului. Nu intamplator, mari scriitori si-au inceput ucenicia scrisului ca ziaristi sau corespondenti de razboi: Hemingway, Malaparte, Marquez. La randul lor, ziaristii preiau fara nici o retinere din procedeele literare, unii dintre ei apeland chiar la imaginar.

La inceputul anilor '80, Janet Cooke, de la Washington Post, a obtinut faimosul premiu Pulitzer printr-un reportaj-ancheta despre un personaj pe care 1-a inventat, Jimmy, un heroiman de doar 8 ani. Era contra deontologiei, dar, fara indoiala, ziarista stia ce putea sa placa sefilor si cititorului (un fapt divers extraordinar), asa cum stia ce nu putea sa placa: o relatare in plus despre saracia si drogurile din ghetourile americane. Ea a mintit, insa, inainte de a o judeca, trebuie sa ne gandim la sutele de mari mijloace de comunicare americane care, de-a lungul anilor, au ascuns foamea si epidemiile din Africa. (C.-J. Bertrand, 2000, p.165)

1.1.2. Exista un specific al limbajului de presa ?

La o privire grabita si fara mari pretentii, vom observa ca principalul criteriu de departajare intre literar si jurnalistic este cel al fictionalitatii. Cum termenul este profund contestabil, vom spune ca, cel putin in cazul stirii, limbajul de presa refuza imaginarul, volutele ademenitoare ale fanteziei.

Relatare de la fata locului, scriitura de presa se subsumeaza unor exi­gente stilistice ultimative: clar, concis, credibil. In discutie intervine un element extrem de important: gradul de libertate al autorului. Daca in literatura aceasta libertate pare sau chiar este maxima, tu jurnalism, liber­tatea este limitata de multe rigori specifice: evenimentul trebuie sa fie recent, real, verificabil, nou si sa intereseze pe cat mai multa lume. Altfel spus, textului jurnalistic ii sunt greu accesibile sau de-a dreptul interzise mai toate categoriile estetice: bizarul, ciudatul, straniul, macabrul, grotescul etc. Dimpotriva, scriitorul se poate juca in text dupa pofta inimii: inventeaza situatii si personaje, schimba vocile narative, le suprapune, Isi marcheaza apasat prezenta, mizeaza pe coparticiparea cititorului, exerseaza noi moda­litati de exprimare, cauta insolitul in toate formele lui etc.

Cum spuneam si in sectiunea anterioara, din punct de vedere pragmatic, textul jurnalistic este un discurs marcat de conditiile concrete de comunicare.

Putem lua ca punct de plecare faptul ca vorbitorul/ascultatorul folosesc in exprimarile lor propozitii pentru a se intelege asupra unor stari de fapte []. In sens logic, enunturile sunt propozitii ce redau fapte. Numai enunturile pot fi considerate adevarate sau false. De aceea, ele sunt permanent depen­dente de exprimari asertorice - adica, de o clasa de acte de vorbire In care propozitia dependenta se foloseste in sensul unei sustineri, constatari, impar­tasiri etc. (J. Habermas, 1983, pp. 192-193)

Dubla dependenta {vorbitor/ascultator) a unui enunt reprezinta, de fapt, fundamentul textului jurnalistic, un text cu o finalitate clara si precisa de comunicare.

Strans legat de realitatea concreta de lectura, textul jurnalistic se va disocia de cel literar printr-o anume dinamica discursiva. Prin atac, de pilda. Motivul e simplu si lesne de ghicit - obosit, grabit, indispus, cititorul doar rasfoieste presa. Rareori se afunda confortabil in lectura. Cauta un text care sa-1 intereseze din prima clipa si sa-1 citeasca rapid.

Cititorul vrea sa fie uimit in permanenta. Si mai vrea ceva: sa aiba parte de o lectura comoda, fara complicatii lingvistice sau filosofice. Prin urmare, este foarte important (decisiv, chiar) sa stabilim cum incepem un articol, in ce fel vom raspunde la intrebarile de baza ale unei contextualizari primare: Gne ?, Ce ?, Unde ?, Cand ?.

Daca intr-un text literar rabdarea cititorului se consuma in primele 30 de randuri sau 30 de pagini (in cazul romanului), in jurnalism, totul se decide in primele 30 de cuvinte; altfel spus, in primele trei randuri, in primul paragraf.

Consecintele acestei exigente sunt nenumarate: un atac puternic, clar, incitativ si informativ in egala masura, ca sa nu mai vorbim despre nume­roasele semne metapragmatice (elemente de titrare sau de ilustrare iconica), ce diferentiaza hotarator jurnalismul de alte tipuri de texte. Criteriul de alegere a vocabularului nu va fi in acest caz nici lingvistic si nici semantic, ci comunicational: a atrage atentia, a conchide prin reluarea mesajului principal, a convinge.

In ciuda unor aspecte inca neclare si litigioase, putem spune ca limbajul jurnalistic are cateva trasaturi distincte:

un grad redus de complexitate;

concizie, credibilitate, claritate;

elemente anaforice (de inlocuire) putin prezente;

saracie a conectorilor conjunctionali;

extensie minima a textului;

saracia epitetelor descriptive;

prezenta pronuntata a elementelor de localizare ;

reducerea pana la disparitie a elementelor de subiectivitate (prezenta eului, constatarile si valorizarile personale);

prezenta dublei intreruperi, gestionarea anume a inceputului si sfarsitului;

folosirea verbelor performative (interogative, imperative) si a vorbirii indirecte;

gestionarea informatiei: de la simplu la complex;

saturarea contextuala: Cine ?, Ce ?, Unde ?, Cand ?, De ce ?.

Orice articol de ziar este un telefon matinal: scurt, dinamic, la obiect. Superficial si obosit, cititorul rasfoieste ziarul intre doua feluri de mancare. Privirea lui se opreste asupra a ceea ce pare simplu, direct si interesant.

Daca articolul nu ii starneste curiozitatea, cititorul il abandoneaza rapid si fara prea multe regrete. Trece la altceva.

Presa este superficiala si grabita. Ea nu adauga aproape nimic lumii acesteia; se limiteaza doar sa o consemneze si, uneori, tinde chiar sa o inlocuiasca, asa cum remarca si Pierre Sorlin (2002): "Multi se uita la televizor pentru a vedea lucruri ce pot fi intalnite pe strada'.

La randul lor, cu destul umor, Didier Husson si Olivier Robert (1991, p. 95) se intrebau ce s-ar intampla daca savantii, in sfarsit, ar descoperi misterul crearii lumii. Ar trebui - nu-i asa? - ca, a doua zi, jurnalele sa anunte colosala descoperire. Este posibil ca cea mai mare stire din toate timpurile sa incapa in cateva randuri tipografice ? De ce nu ? Amuzamentul insa incepe abia atunci cand ne imaginam cum ar trata aceasta stire diferite publicatii. Un ziar economic (Les Echos) ar publica informatia pe ultima pagina, rezervata stirilor non-economice; in plus, ar adauga profesional ca nu se cunosc inca implicatiile acestui eveniment in miscarea bursei si a pietelor financiare. La randul sau, Agentia France Presse ar trimite pe flux un flash: "Dumnezeu exista, confirma surse extrem de autorizate din cadrul Centrului de Cercetari'. Profitand de ocazie, Le Monde ar publica rapid un supliment religios-stiintific, un intreg si documentat dosar privind Creatia, in timp ce, in Romania, ziarele vor insoti epocala veste cu articole pline de indoiala, dezvoltand felurite scenarii, din care nu vor lipsi, cu siguranta, duioase lamentari ("Noi, romanii, de ce nu am fost in stare sa descoperim un lucru atat de simplu ? ') sau insinuari acuzatoare la adresa fostei Securitati, a actualelor Servicii Secrete, care au pus la cale aceasta diversiune menita sa abata atentia cetateanului de la gravele probleme eco­nomice ale momentului.


1.1.3. Iluzia limbajului neutru

Luand in discutie specificitatea limbajului de presa, atingem o problema extrem de importanta: obiectivitatea, termen care trebuie privit cu reti­centa si distantare, cata vreme nimic in lumea aceasta nu exista in mod absolut. in presa, obiectivitatea este doar o nazuinta, un deziderat. De altfel, aceasta pretinsa cerinta este incalcata frecvent de catre ziaristi si, la o privire mai atenta a textelor, vom observa ca orice afirmatie poarta in sine germenii unei subiectivitati mai mult sau mai putin apasate. "inca,

50 000 de apartamente pentru tineri', va titra un ziar proguvernamental. "Doar 50 000 de apartamente pentru tineriva scrie unul antiguverna­mental. Jean Ricardou merge mai departe, rapindu-i jurnalismului si ultima iluzie de obiectivitate: "Nu exista limbaj neutru. Nu exista un paradis inocent al scriiturii'.

Sociologic vorbind, orice comunicare prezinta un dublu aspect: repre-zentational (exprima personalitatea, starile sufletesti, cultura si ideologia autorului) si instrumental (mijloc de influentare a receptorului). Prin urmare, discursul mediatic poate fi abordat din doua perspective distincte :

Din exterior - orice enunt mediatic trebuie privit ca efectul unui proces social de creare si reproducere a intelesurilor (in acest caz, discursurile sunt relatii de putere).

Din interior - discursul se comunica pe sine insusi; lumea exterioara este produs, si nu sursa a limbajului.

"Noi suntem ceea ce spunem, iar lumea este ceea ce spunem ca ar fi.' (J. Fiske, 2001, p. 113) Ambele interpretari ridica aceeasi intrebare: Discursul presei are nevoie de obiectivitate si, daca da, unde o plasam ? Cata vreme avem un emitator in carne si oase, cu propriile prejudecati si opinii, nu putem vorbi sub nici un motiv de obiectivitatea mesajului.

Orice dictionar defineste obiectivitatea drept "suprema valoare profe-sional-etica a jurnalismului de informare'. Realitatea spune insa altceva: presa doar mimeaza obiectivitatea, nu o si practica. Analizand modul in care se reflecta problema minoritatilor in presa americana, Berelson si Salter remarcau duplicitatea ziarelor: pe de o parte, militeaza pentru egalitatea rasiala, in timp ce unele articole accepta si promoveaza indirect aceasta inegalitate. La fel se intampla in publicatiile protestante americane. Ele proclama necesitatea unirii Bisericilor, dar continutul articolelor atinge rareori aceasta tema (vezi A. Kientz, 1971, p. 58).

Pare cinic, dar trebuie sa o spunem fara pic de ezitare : presa nu este, nu poate fi si nici nu trebuie sa fie obiectiva- In caz contrar, ea ar deveni un urias ghiseu de informatii, un fel de anexa a Institutului National de Metrologie.

Eveniment sau fapt de presa?

Pana acum, am avansat ideea ca limbajul de presa apartine literaturii, dar fara a-si pierde cu adevarat identitatea, aducand ca argumente cateva trasaturi specifice, asupra carora nu mai insistam: pragmatismul, absenta unui continuum spatial si a intentiei estetice, gradul redus de complexitate etc. Trebuie sa mergem mai departe si sa luam in discutie o trasatura fundamentala a discursului jurnalistic - actualitatea, termen de altfel instabil, greu definibil si greu de masurat.

Avem deci destule motive sa refuzam o definitie de tipul:

Actualitatea inseamna difuzarea prompta a informatiilor si reprezinta una dintre calitatile informarii. Publicarea cu intarziere, in masura in care nu raspunde la intrebarea: De ce acum ?, este unul dintre semnele manipularii (C.F. Popescu, 2002, p. 19).

Cine si ce anume confera unui fapt valoare de actualitate? De ce decalajul temporal constituie neaparat un semn al manipularii ? Actualitatea este un atribut al prezentului ? Descoperirea unei gropi comune la Kosovo, sa zicem, tine de prezent sau de trecut? Pentru a simplifica lucrurile, trebuie sa luam in discutie elementele constitutive ale actualitatii, si nu conceptul in sine. E vorba de eveniment si de pandantul sau, faptul de presa. Nici un ziarist nu poate ignora aceasta problema. Adeseori, in cadrul sedintelor de redactie, jurnalistul propune subiectul unui viitor articol, motivand ca a dat peste un "fapt de presa', adica are un subiect tare, un subiect extrem de interesant, inedit si demn de atentia cititorului. Sintagma fapt de presa a intrat de mult in jargonul meseriei, dar invocarea sa nu este tocmai corecta. Daca eveniment inseamna orice fenomen major care se produce in hune, faptul de presa ar fi configurarea concret particulara a evenimentului. Prin urmare, este redundant sa spui ca: "evenimentul este faptul socialmente semnificativ' (C.F. Popescu, 2002, p. 128).

In presa, evenimentul se confunda cu faptul, care, la randul sau, se asimileaza cu stirea, in masura in care anunta o intamplare punctuala, cum ar fi un accident aviatic, un atentat terorist etc. Altcumva, evenimentele complexe (conflicte militare, catastrofe, epidemii) se materializeaza intr-ui ansamblu de stiri, relatari, reportaje.

Patrick Charaudeau (1997) distinge trei tipuri de eveniment {raportat, provocat si comentat), pe baza carora concepe o schema canonica - discu­tabila, ce-i drept - a genurilor jurnalistice. Interesant si riguros exact ni se pare efortul teoreticianului francez de a demonstra ca evenimentul nu este transmis niciodata in starea sa bruta, ca el se comporta ca atare (ca un eveniment) in masura in care este integrat intr-un sistem de gandire, capabil sa-1 faca inteligibil si sa-i dea foita de impact. Nu vom gresi daca spunem ca nu evenimentul conteaza, ci semnificatia lui.

Raportandu-se la limbaj, evenimentul manifesta autonomie si externalitate.

A

In lume, exista sau apar diverse lucruri, care se configureaza in stari de fapt, dar care nu capata o existenta semnificativa, decat in continuitatea: perceptie - observatie - sistematizare - structura a unui subiect langajier. (P. Charaudeau, 2002, p. 102)

Eveniment este ceea ce vrea ziaristul sa fie. El transforma evenimentul brut intr-un fapt de presa. Cititorul doar il valideaza, in masura propriei competente, prejudecati sau dorinte. Sa luam un eveniment politic minor. Presedintele Basescu a spus: "Marea Neagra este un lac rusesc'. Ziaristii au decupat din context acest ornament retoric, cu vagi conotatii ironice, si

l-au transformat in subiect de stire. In functie de simpatiile lor politice, cititorii au perceput diferit informatia: fie jignire inutila adusa unei mari puteri, fie curaj politic.

Exista o mare diferenta intre informatie si eveniment. O disputa inter-etnica poate sa ramana subiectul unei stiri obisnuite. Evenimentul apare in momentul in care ziaristul observa (sau impune chiar el) un grad sporit de generalizare, o grila anume de lectura, realizata prin procedeul etichetarii: "genocid', "purificare etnica', "crime impotriva umanitatii' etc. Sensul ori­carui enunt depinde hotarator de interesele, de sistemul propriu de gandire sau de credinta religioasa a celui care il emite. Din ce perspectiva privesti moartea unor palestinieni din Fasia Gaza? Palestinienii vor vorbi despre "epurare etnica', in timp ce evreii vor sustine ca a avut loc doar un simplu "raid de pedepsire', indreptat impotriva teroristilor. Uciderea unor civili poate fi deopotriva: "crima abominabila' sau "pierderi colaterale', "incident regretabil', asa cum s-a intamplat in timpul bombardamentelor americane din Iugoslavia.

S-ar zice ca orice eveniment major (cataclism, conflict militar, o grava criza politica) se impune cititorilor de la sine. in realitate, lucrurile nu stau tocmai asa. Trecerea de la intamplarea reala la stire si, de aici, la eveniment este filtrata de o multitudine de constrangeri, toate formulate in numele interesului cititorilor: legea proximitatii, curiozitatea, beneficiul uman sau material, amuzamentul sau uimirea. Prin urmare, ce anume da valoare de eveniment unei intamplari ? Numarul persoanelor implicate ? Dimensiunea pierderilor materiale? Gravitatea consecintelor? Activarea unor spaime latente (moarte, saracie, nesiguranta)? Este greu de dat un raspuns. Sa comparam doua exemple. Unul ar fi telefonul dat de primul-ministru Tariceanu procurorului general Ilie Botos, telefon care, peste noapte, a devenit un eveniment mediatic, subiect de stire si de felurite comentarii, dezbateri, mese rotunde privind independenta justitiei sau ipocrizia guvernantilor. In fata acestei dezvaluiri, putem sa ne revoltam sincer ori sa banuim ca cineva (un grup de interese) doreste sa-1 compromita pe seful guvernului, ca la mijloc sunt niste interese - de altfel, imposibil de individualizat si de atribuit cu precizie. Ce facem insa cu un alt eveniment, intens mediatizat la vremea sa: crima de la manastirea Tanacu, unde un preot a incercat sa exorcizeze o tanara presupus posedata de diavol pana ce tanara a murit ? Si intr-un caz, si in altul, evenimentul porneste de la un fapt real. Diferenta sta in consistenta faptica a acestei realitati - iluzorie si neverificabila pentru telefonul primului ministru, grava si dramatica pentru cazul de la Tanacu.

Se stie ca cititorul adora conflictul si moartea, ca ii place sa fie uimit si putin speriat. Chiar si asa, trebuie sa ne intrebam de ce cazul de la Tanacu a inflamat saptamani la rand presa romaneasca, in timp ce un alt caz, cu mult mai ingrozitor (un barbat gasit eviscerat in apartamentul sau din cartierul bucurestean Drumul Taberei), a trecut aproape neobservat? De ce presa straina s-a grabit sa preia stirea exorcizarii de la manastirea vasluiana (ba chiar, prestigiosul ziar Le Monde a luat decizia sa-1 trimita in Romania pe cel mai mare ziarist al sau pentru a realiza un reportaj despre exorcizarile din schiturile noastre ortodoxe)? Ce lege a proximitatii (legea morfj kilometri) mai functioneaza in acest caz? Ce interes uman poate starn francezilor moartea unui roman nefericit? Cu doar cateva zile inainte; crimei de la Tanacu, un preot batran a fost asasinat la manastirea Petn Voda de catre un bolnav psihic. De ce aceeasi moarte, produsa in acelas decor monastic, a fost reflectata de presa romaneasca in mod diferit eveniment intr-un caz, simpla stire in celalalt ? Presa este plina de paradoxul si toate adevarurile care se emit despre ea nu pot fi decat simple supozit sau premise de cercetare sociologica.

Pentru a deveni eveniment, un fapt de viata nu trebuie sa fie neaparat important, sa aiba certe implicatii practice sau emotionale in viata oame­nilor. Statutul de eveniment al unei intamplari este dat in multe cazuri de o vointa redactionala, care, numai prin simpla punere in pagina, marcheaza importanta deosebita a informatiei2. Pe drept cuvant, sociologul francez Pierre Sorlin (2002, p. 111) remarca:

Importanta evenimentelor rezida in transformarea lor in ritualuri si in valoarea istorica pe care le-o atribuie ziarele. Mass-media se remarca prin capacitatea sa de a emite definitii, identificand evenimentele si trasaturile lor specifice []. Rareori, revistele sau programele de televiziune se concentreaza asupra unui singur subiect. Ele combina evenimentele de interes minor cu adevarate drame. Diversitatea reduce dezinteresul oamenilor.

Un fapt de presa si, cu atat mai putin, un eveniment nu stau neaparat In actualitatea informatiei sau in gradul de implicare emotionala a cititorului, ci in abilitatea ziaristului de a-1 prezenta ca atare, ca pe o bomba de presa.

Procedeele jurnalistice prin care se creeaza un eveniment sunt numeroase: punere in pagina, elemente de titrare, stil si unghi de abordare. La toate acestea, ar trebui sa mai adaugam un procedeu prea putin studiat, din pacate: trans­misia directa sau reality show-ul. Cum spune si Umberto Eco (2005, p. 188):

Transmisia directa nu este niciodata o reflectare aidoma a evenimentului care se desfasoara, ci intotdeauna este o interpretare a lui.

Argumentele semioticianului italian tin de regia transmisiei, de prezenta mai multor camere de luat vederi si, mai ales, de alegerea imaginilor, de selectia cadrelor, de dinamismul contrapunct ic intre comentariu si cadru.

Alegerea devine in felul acesta o compozitie, o naratiune, o unificare discursiva a unor imagini izolate analitic, in contextul unei serii mai vaste de evenimente simultane care se intersecteaza.

Nu este cazul sa dezvoltam aici diversele teorii pragmatice, retorice sau discursive create pe seama evenimentului. Ne rezumam doar la o singura si de esenta observatie - anume ca, printre multe altele, diferenta intre stire si eveniment este data de potentialitatea narativa a informatiei. Povestea continuta de un fapt de viata trebuie sa fie deschisa, sa creeze tensiunea unei continuari ulterioare, si nu sa se inchida in sine, asa cum se intampla cu faptul divers.

Transmisia directa este determinata, in dezvoltarea ei, de asteptarile si cererile specifice ale publicului sau. Chiar in momentul in care ziaristului i se cere o stire in legatura cu ceea ce se intampla, publicul gandeste ceea ce se intampla in termenii romanului bine construit si recunoaste ca viata este reala numai daca ii apare sustrasa cauzalitatii, reunificata si selectata ca intriga. (U. Eco, 2005, p. 202)

Intram astfel intr-o problema extrem de delicata a analizei de discurs mediatic: fictionalizarea discursului, faptul ca supraevenimentializarea lumii (expunerea exagerata la informatie) ne indeparteaza de actualitate, de credibil.

1.2.1. Tratarea informatiei si gradul de implicare a cititorului

Teoria presei cere ca, in stire, ziaristul sa nu fie implicat in nici un fel. I se cere in mod imperativ sa evite (mai ales in stire) opinia, comentariul, sanctiunea ironica. In realitate, lucrurile nu stau asa. Mai mult chiar, ziaristul va incerca, in spatele acestei dorite obiectivitati, sa implice cat mai mult cititorul: politic, cultural si, mai ales, emotional. Gradul de implicare difera de la un caz la altul. De pilda, intr-un fapt divers, implicarea practica este nula ("S-a nascut un copil cu doua capete'); in schimb, cea psihologica, emotionala, este mare. A. Moles (1967) propune o scara a impactului emotional creat de informatie (vezi A. Kientz, 1971, p. 91):

Implica o reactie imediata si concreta (de exemplu, mobilizarea).

Cititorul este direct implicat (scumpirea produselor, inflatia galopanta).

Individul isi permite sa ignore informatia (nu il vizeaza direct).

Implicatii pe termen lung (schimbari climatice).

Implicatii legate de un eveniment care vizeaza individul.

Implicatii vagi pe care individul nu le poate defini precis.

Nici o implicare. Evenimentul se petrece pe o alta planeta.

Fiecare ziar selecteaza informatiile in functie de gradul lor de actualitate. A fi prezent in mijlocul evenimentului (a relata de la fata locului) reprezinta idealul si exigenta oricarui jurnal. In atari conditii, cum se justifica existenta pe prima pagina a unei multitudini de stiri legate de accidente rutiere, primei si sinucideri ? Ce se obtine prin emotivitatea starnita cititorului de catre aceste informatii? Explicatia este simpla: iesita cumva din timp, fara ci marca anume a prezentului, implicarea psihologica (teama de moarte, in cazul nostru) reuseste sa potenteze tocmai actualitatea, sa o umanizeze. Simpla consemnare neutra a unor evenimente politice, economice, sociale etc. nu este suficienta pentru cititor. Pentru a starni interesul si curiozitatea (Ce noutati ai ?), stirile alese trebuie sa creeze o cat mai mica distanta psihologica a individului fata de eveniment, sa-1 implice emotional3.

Legea proximitatii

Intrat intr-o redactie, orice tanar priveste curios injur si asteapta nerabdator sa i se dea subiecte, sa plece in documentare. E putin buimacit si speriat. Ar vrea sa aiba initiative, dar simte ca nu stie o multime de lucruri. Cum isi alege un subiect? Cum face diferenta intre o stire buna si una proasta? Ce anume da valoare de stire unei informatii ? Raspunsurile sunt simple, daca ne gandim la exigentele si asteptarile cititorului.

Orice om vrea sa fie informat, sa traiasca iluzia actualitatii, sa fie prezent, sa evite inconfortabilul sentiment al excluderii sociale. Nimeni nu poate trai in afara timpului sau. A fi informat, a fi la curent, nu mai este de mult manifestarea unei simple curiozitati. Cititorul are nevoie de informatie pentru a se regasi pe sine insusi, definindu-se in raport cu altii, cu faptele si ideile altora. Paradoxal cumva, in informatie, cititorul nu cauta neaparat noutatea, ci gradul de implicare umana, sociala, politica, emotionala. Fiecare om se intereseaza in primul rand despre ceea ce ii este mai apropiat, mai familiar. Este ceea ce in jurnalism se numeste "legea proximitatii', sintetizata astfel de Michel Voirol (1992, p. 24):

Proximitatea temporala. Orice eveniment prezent castiga in interes si intensitate daca este legat de viitorul imediat (o primejdie posibila) sau de trecutul apropiat (nu este prima data cand se intampla). Chiar daca un articol despre inundatiile din tara va face un istoric al acestei catastrofe naturale pe teritoriul Romaniei, cititorul va fi interesat sa compare dimensiunile si nivelul pagubelor actuale cu ceea ce a fost in trecutul apropiat (in 1970, de pilda) si mai putin cu trecutul indepartat (1942, 1889, 1630 etc.). Acest istoric mai detaliat poate figura intr-o caseta separata, dar in nici un caz nu va deveni principalul mesaj al articolului.

Proximitatea spatiala. O masina se izbeste de un stalp, neinregis-trandu-se pierderi de vieti omenesti. Cu siguranta ca acest accident va deveni subiectul de discutie al celor care locuiesc pe strada cu pricina, in alt cartier sau in alt oras, accidentul nu va starni nici un interes. Un accident cu cinci morti, petrecut la Ploiesti, va fi subiect de prima pagina in presa locala, subiect de stire dezvoltata in ziarele brasovene, o simpla nota la Sibiu, in timp ce presa din Ucraina va aborda cu siguranta alte subiecte. Cu putin cinism, ziaristii numesc acest fenomen de indepartare a interesului direct proportional cu distanta fata de locul producerii accidentului principiul mort/kilometri. Aceasta proximitate, numita si geografica, este criteriul fundamental de apreciere a impor­tantei unei stiri.

Proximitatea sociala. Cinci morti inregistrati intr-un accident petrecut in Ungaria nu intereseaza presa din Romania decat daca, printre victime, se afla si romani. intr-un ziar romanesc, tot ce are legatura cu Romania starneste interesul. Este suficient ca printre victimele atentatului terorist de la Londra sa se numere o romanca si, brusc, posturile de televiziune isi trimit corespondenti in Anglia pentru a investiga acest caz si pentru a transmite de la fata locului. Proximitatea sociala este provocata de ceea ce oamenii pot avea in comun: nationalitatea, profesia, mandria locala etc.

Proximitatea afectiva sau interesul uman. Analizand comportamentul cititorului si efectele mass-mediei, sociologii au ajuns la concluzia ca interesul de lectura este determinat mai ales de o axa a instinctelor vitale: viata si moarte (sanatate, sexualitate, droguri, accidente, catastrofe, violenta, fericire, bogatie, evaziune, vis etc.). Toate aceste teme le regasim cu prisosinta in presa de tip magazin, dar nici cotidienele nu raman mai prejos, cultivand - cateodata, in exces - conflictul si faptul divers. Manualele de jurnalism ofera drept pilda urmatorul dialog fictiv. Cineva citeste ziarul si spune: "Stii, mama, un vas a naufragiat'. "Unde?

intreaba mama speriata. "In Japonia.' Ascunzandu-si dezamagirea, mama insista: "Si au fost morti ? '. "Nu, mama. Din fericire, toti membrii echipajului au fost salvati.' Reactia mamei este lesne de imaginat Cititorul vrea implicare emotionala, si acest lucru explica de ce presa st ocupa de vestile rele, ocolind sistematic si cu mici exceptii pe cele bune. Ui fapt geografic indepartat si lipsit de consecinte umane reprezinta contrariu unui fapt de presa. Regula ramane valabila chiar daca, in ultimul timp la televiziunile noastre private, s-au inmultit nepermis de mult stirile c< contin formula: "Din fericire, nu s-au inregistrat victime'.

Dincolo de aceste doua axe (spatiu/timp, viata/moarte), interesul de lectura mai poate fi decis de doua aspecte extrem de importante, pe care nici un ziarist nu trebuie sa le ignore:

Notorietatea. Latinii spuneai! ca tot ce este permis lui Zeus nu este permis unui bou ("Quod UcetJovis, non licet bovis'). In presa, dictonul suporta mici si catifelate retusuri. Se intampla cateodata ca subiectul unei stiri sa nu depinda neaparat de eveniment, ci de notorietatea persoanei implicate. Daca o persoana obisnuita isi rupe piciorul, avem de-a face cu un fapt ultrabanal. Daca fostul presedinte Clinton ar fi patit acest lucru, totul ar fi devenit o afacere de stat, actiunile la bursa ar fi scazut spectaculos, presa internationala s-ar fi grabit sa consemneze evenimentul. imi amintesc ca fostul presedinte Iliescu a fost vazut iesind din cladirea spitalului Elias. A doua zi, mai toate ziarele se grabeau sa scrie ca presedintele are probleme de sanatate, ca e grav bolnav. Graba cu care tragem concluzii, lasandu-ne pacaliti de aparente, poate fi subiect de anecdota. Iesind dintr-o farmacie, Oscar Wilde s-a intalnit cu un prieten care 1-a intrebat: "Vad ca ai fost la farmacie. Esti bolnav? Ai patit ceva? '. "Nu am nimic', i-a raspuns scriitorul. "Daca ma vedeai iesind din cimitir, ai fi zis ca am murit

Insolitul (raritatea). Este binecunoscut exemplul oferit de profesorii de jurnalism : un caine care musca o femeie nu este un fapt de presa. Abia cand o femeie musca un caine putem vorbi despre un bun subiect de stire. Omul este fascinat de insolit. El vrea sa fie mereu luat prin surprindere si, daca se poate, sa zambeasca, auzind cate trasnai se petrec in lume. Aici suntem pe terenul predilect al faptului divers : un miliardar in dolari care isi lasa averea unui caine, un cersetor la moartea caruia se descopera salteaua plina cu bani, ranitul dus la spital si care moare in urma altui accident etc.

Desi functioneaza impecabil, legea proximitatii nu acopera toate situatiile generatoare de subiecte jurnalistice.

Ziarul poate sa faca o gramada de lucruri, cum ar fi sa spuna cititorilor ce crede despre ultimele filme, cum se cultiva cartofii, care sunt predictiile pentru zodia Taurului sau de ce este cazul sa-si dea demisia guvernul. Fara o informatie proaspata nu am avea decat un comentariu asupra unor lucruri deja stiute. Interesat si chiar stimulativ, comentariul nu este o stire. (D. Randall , p. 37)

Din pacate, legea proximitatii nu face distinctia intre stirea adevarata si cea inventata (construita pe logica lui s-ar putea, exista temerea ca etc). in aceasta privinta, George Bernard Shaw observa cu mult umor: "Ziarele sunt incapabile sa discearna intre un accident de bicicleta si colapsul

civilizatiei'

1.2.2. Jurnalismul si lectura nonsalanta

Vrand sa fie ceea ce este, jurnalismul provoaca involuntar tentatia unor reformulari teoretice.

Dezvoltarea textelor informative si documentare (mai ales stiintifice) si, pe de alta parte, cresterea tot mai mare a volumului lecturii sau (in epoca noastra) insertia scrisului in retele media ridica problema redefinirii operei literare. (R. Escarpit, 1973, p. 60)

Vinovat de acest lucru pare a fi nu numai dinamismul social (schimbarile de tehnologie, de ritm existential), ci, mai ales, graba si superficialitatea cititorului. intr-o carte mai putin cunoscuta la noi (The Uses of Literacy), Richiard Hoggard arata ca, intr-o societate in care comunicarea literara nu se stabileste decat intr-un grup minoritar, se intampla adesea ca mediile populare sa prefere un tip de lectura non-motivata ("lectura nonsalanta'), in acest caz, lectorul inceteaza sa mai interogheze textul. Adesea, lectura se practica pe diagonala.

Pare mai putin important ca editorii exploateaza reactiile stereotipe ale lecturii nonsalante, incurajand astfel nonliteratura. Esential e altceva, jurnalistul cauta sa capteze atentia cititorului, cu riscul de a creste lectun non-motivata. Presa incurajeaza aceasta tendinta, mizand pe elemente spectaculoase de titrare, pe diverse tipuri de acros, de iconicitate, oferim astfel o lectura pregustata, preambalata, preordonata, cu informatia (idee. sau mesajul principal) la vedere. De aici, si multitudinea rigorilor d< scriitura: gestionarea primului paragraf, formulele de atac si de incheiere cultivarea conectorilor, aplatizarea semantica a figurilor expresive etc.

Spre deosebire de scriitor, ziaristul este mult mai preocupat de cititori caruia i se adreseaza. Jurnalistul este constient (pana la exces) de felul care mesajul sau este (sau poate fi) decodat. Asistam deja la o alta paradigir a lecturii: "Opozitia bun/rau trebuie Inlocuita ci opozitia interesan plicticos' (R. Escarpit, 1973, p. 69).

Mai mult chiar, ne aflam in fata unui fenomen inca nestudiat cu atentie, dar extrem de provocator: lectura zapata sau lectura discontinua. Adaptata din plin acestui tip de lectura, presa nu se mai gandeste la nimic (la structura informatiei, de pilda), ci cauta sa-si dezvolte propriile procedee rezumative (sapoul, intertitlul, manseta, rubricatia, sumarul etc.).

Omul modem, supus de media unei suprainformatii, din lipsa de timp (de mijloace de exploatare), citeste simultan mai multe programe. Trece de la unul la altul fara sa observe, dar e constient de rolul sau si de situarea sociala in care traieste.

S-a observat ca lectorii obiectivi (cei care citesc programe mai mult sau mai putin structurate) sunt, in genere, cei care au responsabilitati la nivelul familiei, sindicatului, politicii, profesiei. Studiile arata ca acesti oameni au tendinta de a-si alege optiunea dupa subiectul textelor, dupa titlu, in masura in care titlul furnizeaza informatie documentara asupra continutului. Acesti cititori sun; sensibili la recenzii, relatari, analize si se ataseaza mai putin numelui autorului, cat temei tratate. (R. Escarpit, 1973, p. 58)

Se stie ca un text exista ca atare in masura in care este citit. Actuala era tehnologica a produs schimbari esentiale in receptarea textului (literar sau nu) si, implicit, in elaborarea lui. Efectul pervers este urmatorul: cititorul se trezeste prizonier al literali tatii textului (ce e scris e scris!). Presa nu numai ca incurajeaza acest fenomen, dar il si traieste la modul cel mai concret, reglandu-si dinamica si procedeele in functie de publicul-tinta.

1.3. Ambalajul informatiei

1.3.1. Stil si subiectivitate

Sa revenim la limbaj si la obstinatia presei de a reduce distanta psihologica prin intermediul adjectivelor (extraordinar, inimaginabil, oribilele.), al metaforelor preluate din sport (a dat-o in bara, lovitura de pedeapsa, fluier final etc.), din terminologia militara (batalie, mobilizare generala, canonada etc). Cum remarca si A. Kientz, conflictul este pivotul oricarei informatii.

Plecand de la o premisa corecta, dar oricand amendabila (nu exista limbaj neutru), putem ajunge la o concluzie indoielnica si defel originala : jurnalismul este o literatura derivata sau specializata. Doar abordarea pragmatica pune in evidenta cateva dintre trasaturile distinctive ale textului jurnalistic:

criteriul de alegere a cuvintelor nu este nici lingvistic, nici semantic, ci comunicational: atragerea atentiei, intrebari la care altii trebuie si raspunda etc.;

normele individuale ale textului se suprapun celor sociale, de unde si importanta publicului-tinta si adaptarea la cerintele acestui public;

folosirea verbelor cu valoare ilocutionara: verbe explozive, stabiliza­toare, indicatoare de perspectiva.

intr-un eseu celebru, Roland Barthes (1964) vorbeste despre "gradul zero al scriiturii'. Miza si implicatiile teoretice ale acestui concept sunt uriase. Este limpede ca nimic nu poate fi definit in sine : poezia, nuvela, articolul de ziar. Avem nevoie de un element de raportare si de contrast. in cazul jurnalismului, acest element ar fi poezia. Din pacate, rezultatele unui asemenea demers analitic sunt cu totul descurajante. Dincolo de cateva diferente formale (prezenta sau absenta versificatiei, a ritmului metric, a blancurilor etc), jurnalismul pare sa se apropie pana la identificare de literatura, folosind - in maniera proprie - aceeasi recuzita stilistica: metafore, metonimii, personificari, epitete ornante etc.

Daca acceptam teoria formalista conform careia expresivitatea literara este abatere de la norma limbii, vom observa ca aceasta norma este ur construct imaginat, o deductie logica. Stabilind existenta unui "grad zerov al scriiturii, putem analiza orice tip de emisie textuala. Avem la ce ne raporta. Imaginand un punct de pornire si de referinta ("gradul zero') distinctiile intre poezie si proza, intre scriitura si oralitate, intre jurnalistii si literar etc. capata sens si devin functionale.

Din pacate, asa cum o demonstreaza si Roland Barthes, "gradul zero este o utopie. II presupunem fara a-1 putea identifica in mod clar si c precizie. Din acest impas nu ne scoate nici varianta scriiturii albe -scriitura eliberata de orice servitute fata de ordinea marcata de limbaj.

Scriitura zero este de fapt o scriitura la indicativ. Ar fi just sa se spuna este o forma jurnalistica daca jurnalismul nu ar fi dezvoltat tocmai forn optative sau imperative - patetice, adica. (R. Barthes, 1964)

Ne aflam pe un teren extrem de alunecos si generator de confuzii. Daca jurnalismul se opune poeziei, ar trebui sa stabilim macar ce este poezia. Ar fi prea simplu sa acceptam ideea ca poezia este un limbaj creai cm scopul de a obtine un efect estetic.

Nici abaterea de la normele de gramaticalitate a limbii (de la punctuatie la sintaxa, de la morfologie la coerenta semantica a enuntului) nu reprezinta un criteriu absolut de departajare a limbajului poetic de cel specific prozei, asa cum demonstreaza urmatorul exemplu inventat de Gerard Genette (1970, p. 238) sub forma unei stiri dispuse intr-o ordine poetica a versurilor :

Ieri, pe soseaua nationala sapte. Un automobil

Mergand cu o suta la ora s-a napustit Intr-un platan

Cei patru ocupanti ai sai au fost Ucisi.

intrebarea care se ridica in acest punct este daca aceeasi opozitie functioneaza doar in raport cu poezia. Altcumva, riscam sa ajungem la naiva concluzie conform careia jurnalismul este o alta ipostaza a prozei.

Structuralistii au rezolvat aceasta dilema, tratand limbajul poetic nedespar-tind literatura in genuri.

Ipoteza noastra este ca facem o comparatie intre doua texte scrise in aceeasi limba si formate din aceleasi lexeme si din aceleasi constructii sintactice. Singura deosebire dintre ele consta in aceea ca unul este parte a unei structuri artistice, iar celalalt nu. (IM. Lotman, 1970, p. 83)

Diferenta dintre jurnalism si literatura sta in intentionalitate si in scop (a informa, a comunica vs a emotiona, a crea efect estetic), dar si in structura, asa cum arata exemplul lui Lotman: "Tatal citeste ziarul'. in acest caz I neutru, constatativ), semnificatia semnelor apare treptat, intr-o succesiune temporala anume. Dimpotriva,

constructia artistica se edifica sub forma unui coniinuum spatial si impune o permanenta revenire la un text care, aparent, si-a indeplinit rolul informational []. Principiul recurentei constituie un principiu structural universal al operei poetice (J.M. Lotman, 1970, p. 87).

Cu alte cuvinte, neavand un continuum spatial, discursul stirii se rezuma la el insusi. Sau, cum spune Roland Barthes (1964, p. 225):

Poezie rai e decat ecuatia decorativi, aluziva si incarcata a unei proze virtuale, care zace potential in orice modalitate de exprimare []. Cu timpul, poezia devine natura inchisa. Nu mai este atribut, ci substanta.

Obiectivitatea jurnalistica este un mit, asa cum este si impartialitatea unui ziar. Adeseori, se confunda cu sobrietatea sau cu saracia stilistica. Este o mare naivitate. Obiectivitatea jurnalistica rezida in respectul fata de fapte si, mai ales, in ton. Nu intamplator, unii autori propun un termen mult mai potrivit realitatii jurnalistice: onestitatea.

Reporterii sunt martori directi ai unor situatii dramatice. Obiectivitatea lor este afectata de imposibilitatea de a-si pastra sangele rece. Aloyius MacGahan trimis sa realizeze un reportaj in legatura cu atrocitatile comise de turc impotriva crestinilor din Bulgaria, scria in London Daily News, in 26 iuli« 1876: "Am venit aici fara nici un fel de prejudecati. Mi-e teama ci nu ma sunt nici impartial si nici rezervat. Se petrec lucruri atat de ingrozitoare incat calmul nu-si are loc aici'. Cinstea poate fi un mod hotarat de a evit o minciuna spusa constient. (P. Sorlin, 2002, p. 188)

Putem defini obiectivitatea in fel si chip: impartialitate, respect adevarului, detasare etc. Important este sa acceptam ca ea nu exista in mc absolut si sa intelegem ca prezenta subiectivitatii in textul jurnalistic i reprezinta un defect (exceptie facand stirea). Dimpotriva, asumata coret. gradul de subiectivitate (prezenta eului in text) face diferenta dintre difer ; genuri si, peste toate, marcheaza un stil personal.

Insistam asupra acestui aspect dintr-un motiv foarte simplu: aflat la inceput de drum, ziaristul manifesta o adanca suspiciune fata de tot ceefte i se pare a fi literar: fraze ample, figuri de stil, expresivitate sporita «ic. Din diferite motive - inclusiv o slaba instructie teoretica -, el identica excesiv jurnalismul cu simplitatea cvasi scolareasca si obiectivitatea cu factualul cel mai banal. Este o gandire gresita, care duce invariabil la autolimitare si stupide locuri comune, chiar si atunci (sau mai ales) cmd apeleaza la figuri de stil: «alegerile au intrat in linie dreapta', "sarbatorile de iarna bat la usa', "esec rasunator', "masina a pornit in tromba', "frigul da mari dureri de cap guvernului'. Sunt personificari ieftine, uzate.

In functie de genul abordat, ziaristul are un grad mai mare sau mai mic de libertate si, nu de putine ori, trudind la un articol (reportaj, tableta etc), se trezeste facand literatura fara sa stie - evoca personaje imaginate, sarjeaza, minimalizeaza, descrie si portretizeaza navalnic, ironizeaza si provoaca jocuri de cuvinte, apeleaza la naratiuni scurte si nervoase etc. Teama jurnalistului de a nu face literatura este, desigur, naiva si, in cele mai multe cazuri, contraproductiva.

Lipsite de un principiu ferm de ordonare si supuse mereu unor revizuiri critice, figurile (indiferent de natura lor) au generat destule dispute si confuzii. inca din Antichitate, retorica a avut de ales intre doua conceptii (O. Ducrot, J-M. Schaeffer, 1996, p. 373):

Figura este orice forma data unui gand - si atunci, absolut, orice discurs contine o figura.

Figura este o schimbare de sens sau de limbaj, in raport cu modelul obisnuit si simplu de a se exprima.

1.3.2. Pe scurt, despre tropi si alte figuri de stil

O alta viziune este cea aristotelica: la baza figurii sta transferul - de la gen la specie, de la specie la gen si de la specie la specie. intr-adevar, daca acceptam ca nici un cuvant nu semnifica in sine (lucru discutabil si lesne de contrazis prin interjectii si verbe onomatopeice), inseamna ca secretul semantismului si, implicit, al expresivitatii sta in alaturarea cuvintelor: luna - regina - noapte. Asta inseamna ca exista doua mari procedee de creare a expresivitatii si doua figuri tutelare:

Prin invecinare. Este cazul metaforei, o comparatie prescurtata, din care lipseste termenul de comparat. "Regina noptii' reprezinta o asemenea comparatie implicita, din care lipsesc comparativele ca ori precum.

Prin inlocuire. Ne referim la metonimie, la schimbarea cauzei cu efectul, a partii cu intregul etc. De pilda : "A baut o sticla' in loc de "A baut o sticla de vin'. "Unde nu e cap, vai de picioare' etc. Putem accepta aceasta simplificare, daca ea nu ar fi grevata de numeroase imprecizii terminologice. De pilda, transferul nu explica diferenta dintre metafora si personificare (orice personificare este o metafora, dar nu orice

metafora este o personificare (de exemplu, "Luna, tu, regina noptii' sau "Si-a luat picioarele la spinare'). De asemenea, nu este foarte clara diferenta dintre metonimie si sinecdoca, unii autori (H. Plett, 1983) considerand, in cazul metonimiei, ca substitutia intregului cu partea nu se afla intr-un raport de stricta dependenta. Dimpotriva, in sinecdoca, termenii substitutiei sunt strans legati logic si functional: capete pentru oameni, panza pentru corabie.

Putem observa si alte inconsecvente terminologice, unii autori confundand cu buna stiinta tropul cu figura, iar altii (H. Plett, 1983) separandu-le meticulos: tropul se realizeaza prin substitutie, iar figura prin alaturare. Important este sa nu insistam asupra preciziei termenilor, ci sa fim consec­venti in utilizarea lor si sa nu ne lasam intimidati de multimea clasificarilor. Numeroase si amendabile in cazul concret al figurilor, aceste clasificari pot fi reduse la urmatorul tablou taxonomic:

figuri de cuvant (preponderent fonologice): afereza, apocopa etc ;

figuri de constructie (figuri sintactice legate de structura frazei): inver­siune, elipsa, chiasm, anafora etc.;

tropi (figura cu schimbare de sens, atribuirea unei semnificatii care ni este semnificatia proprie a unui cuvant): metafora, litota, alegorie personificare etc.;

. figuri de gandire (afecteaza nu un cuvant, ci intregul discurs): portretul tabloul, de liberati a, imprecatia, apostrofa etc.

Trecerea de la criteriul constatariv al substitutiei (Aristotel), la criterii functional al devierii (poetica moderna) explica multe aspecte din morfolog i expresivitatii, insa ridica si o intrebare majora, despre care am mai pomenit la ce anume se raporteaza abaterea? Gramaticalitatea limbii reprezin intr-adevar un etalon? Daca nu, cum explicam figurile sonore sau pe ce| retorice? Genette, ca si alti functionalisti, simplifica lucrurile, afirmand g notiunea de deviere nu trebuie inteleasa in raport cu o norma anume (limfe vorbita, spre exemplu). Cu alte cuvinte, figura nu mai este o greseala i raport cu codul sau cu resursele functionale ale limbii, ci o deviere de a modurile dominante de utilizare a acesteia. Anuland norma si gramaricalita a limbii, raportarea se face pana la urma la context. La un inexistent, dai la un presupus "grad zero' al scriiturii.

Imagine si iconicitate

Ne putem intreba in mod firesc ce legatura au toate aceste nuantari teoretice cu jurnalismul. Aparent, ne indreptam spre confirmarea premisei deja enuntate: prin folosirea figurilor Stilistice, limbajul jurnalistic apartine literaturii. E foarte greu sa demonstram contrariul, daca nu acceptam ca, in jurnalism, figura (in sens general) inceteaza sa mai fie element poetic definitoriu si subtil vehicul semantic. Figura se impune printr-o alta functie, esentiala in limbajul jurnalistic: aceea de mijloc de accentuare a mesajului (Ol Ducrot, J.-M. Schaeffer, p. 377). Altfel spus, o personificare ("Conjunctivita bate la portile Bucurestiului'), o metafora si o metonimie ("Lupta pentru Cotroceni') etc. inceteaza sa mai implineasca o functie seman­tica propriu-zisa. Tropii si figurile de stil par a implini, intr-un articol de ziar, o functie iconica de intarire, de subliniere a recuzitei discursiv-jurnalistice5.

O pagina de ziar este o imagine, considera Robert Escarpit. In viziunea sociolingvistului francez, analiza separata a figurilor expresive este o greseala. Cata vreme textul functioneaza ca medium, limbajul jurnalistic are o puternica functie documentara.

Incluzand jurnalismul in cadrul limbajelor documentare, vom rezolva multe confuzii. La o extrema, avem textul literar, format dintr-un flux de discursuri greu de exploatat informational (poemul liric, spre exemplu). La cealalta extrema, vom intalni textul jurnalistic, marcat de un numar semni­ficativ de constrangeri. Iconicitatea ar fi una dintre ele6.

Iconizarea verbalului vizeaza favorizarea unei pregnante mai mari a mesa­jului si o empatie mai mare la cititor, stimulat de un univers in care domina asemanarea. Regasim aici legea generala care dirijeaza functionarea mass-media: proximitatea. (J.-M. Adam, M. Bonhomme, 2005, p. 110)

Desigur, nu trebuie sa restrangem iconul doar la imagine sau simbol7, in discutie intra si gestionarea figurilor stilistice, forma suportului tipo­grafic, decupajul, titrarea, chenarele etc. Mass-media se comunica pe ea insasi. Puterea presei sta in ea insasi, nu in continutul textelor, considera McLuhan. Si are multa dreptate. in acest caz, apasat iconic si lipsit de finalitate estetica, discursul jurnalistic iese de sub tirania poeticului, casti-gandu-si un statut si o anume identitate8.

(1) Este foarte greu sa faci un portret complet al ziaristului. Grabit si mereu in priza, el trebuie sa probeze cateva calitati esentiale:

Simt dezvoltat al stirii. Sa intuiesti din primul moment subiectul care se ascunde in spatele unei intamplari aparent banale. Sa fii atent si sa observi ca in jurul tau se petrec o multime de fapte despre care poti sa scrii.

Pasiunea pentru precizie. Precizia inseamna trei lucruri:

sa inregistrezi atent si cu acuratete tot ce-ti spun oamenii;

sa ai grija ca, oricat de exacte sunt micile fragmente ale articolului, intregul sau sa reflecte caracterul si atmosfera reale ale situatiei sau evenimentelor. Aceasta presupune adaugarea datelor de ansamblu si| context;

sa nu cazi in pacatul - foarte raspandit - de a spune: "Ei bine, daca s-s| intamplat asta si s-a intamplat cealalta, inseamna ca si cel de-al treile; fapt este adevarat'. Daca exista vreo lacuna intr-o anume secventa d< evenimente despre care scrii, afla cu precizie ce lipseste. Adevarul nu s presupune, ci se certifica.

Nu va temeti niciodata ca pareti prosti. Daca nu stiti, intrebati. Daca n| intelegeti, cereti o explicatie. Reporterii cu adevarat prosti sunt cei ce i prefac ca stiu, care dau din cap tot timpul in cadrul unui interviu pe care inteleg doar partial.

Fiti suspiciosi fata de toate sursele. Sa va intrebati mereu: "De ce ijli spune aceasta persoana acest lucru ? ', "Ce interes are?', "Ce urmareste

Evitati prejudecatile. Nu lasati opiniile (antipatiile) personale sa influenteze prematur subiectul.

Nu neglijati empatia cu cititorii. Intrebati-va mereu: "Ce vor cititori f; stie ?99, "Ce anume trebuie explicat ? ', "Ce le va aduce nou acest articol Aratati in ce masura evenimentele despre care scrieti le pot influenta via -a lor sau a altora. Mai presus de toate, daca este posibil, povestiti fap ile in limbajul oamenilor obisnuiti.

Simtul urgentei. Pentru ziaristii si fotografii care lucreaza la cotic in, dorinta de a fi primul, de a avea exclusivitate, este uriasa. in atari situtii, greselile sunt inevitabile. Una dintre cele mai cunoscute gafe s-a petitcut

in 1959, cand Dalai Lama a fost obligat sa paraseasca Tibetul si doi fotografi de la doua agentii concurente (Associated Press si UPI) au plecat la granita chineza ca sa surprinda imaginea liderului tibetan. Fiecare a inchiriat un avion particular, fiecare si-a stabilit un traseu anume si amandoi au reusit sa fotografieze liderul budist la coborarea din avion. Apoi a inceput cursa de reintoarcere la redactie, cei doi ziaristi tintind acelasi scop: sa publice primul fotografia. in final, omul de la Associated Press s-a recunoscut invins. A ajuns prea tarziu. Colegul sau predase deja fotografia, incasand un onorariu consistent. Partea amuzanta este ca ziaristul de la Associated Press va primi la scurt timp o telegrama de la redactie: "Dalai Lama, asa cum arata in poza de la UPI, are parul lung si dezordonat. Al tau este chel. Cum este posibil ? '. in acea clipa, ziaristul de la Associated Press a rasuflat usurat. Colegul hi de la UPI, grabindu-se, facuse fotografia interpretului. Dalai Lama era chel (vezi D. Randall, 1998, pp. 54-58).

Asa se explica perceptia diferita a piesei asupra aceluiasi fapt. "intr-o
ancheta efectuata pe 230 de studenti de la Universitatea Indiana, Del
Brinkman a descoperit, printre altele, ca publicarea simultana a editorialelor
si desenelor poate antrena o schimbare de opinie mai importanta decat daca
s-ar fi publicat separat editorialul si desenul. Mai mult chiar, schimbarea
de opinie este si mai puternica daca intai este publicat desenul, si apoi
textul []. Cercetatorii americani au mai demonstrat ca emotia starnita la
studenti de catre un film despre crudele ritualuri practicate asupra adoles-
centilor din triburile aborigene din Australia se manifesta in mod diferit,

. dupa natura explicatiilor furnizate []. Astfel, tipul si gradul de influentare a mesajului emis prin mijloace de informare poate varia in functie de prezentare, de forma data acestui mesaj.' (R. Cayrol, 1991, p. 430)

(3) In cazul in care acest lucru nu e posibil (un conflict interetnic in
Somalia, de pilda), ziaristul sau operatorul Tv are grija sa surprinda o
scena emotionala: lacrimi, suferinta, copii abandonati. in acest caz, avem
in vedere ceea ce sociologii numesc interesul uman, pe care Flesch il
fixeaza intr-o formula anume: I.U. = 3,63 cp + 0,314 fp (cp = cuvinte

*e  personale; fp = fraze cu turnura personala).

La toate acestea, putem adauga, pentru o mai corecta masurare, numarul m, pronumelor personale (persoana I, singular), a numelor sau a itemilor de tiit confidentialitate: "va marturisesc sincer', "as vrea sa va .spun', "imi cut amintesc' etc.

(1) Este foarte greu sa faci un portret complet al ziaristului. Grabit si mereu in priza, el trebuie sa probeze cateva calitati esentiale:

Simt dezvoltat al stirii. Sa intuiesti din primul moment subiectul care se ascunde in spatele unei intamplari aparent banale. Sa fii atent si sa observi ca in jurul tau se petrec o multime de fapte despre care poti sa scrii.

Pasiunea pentru precizie. Precizia inseamna trei lucruri:

sa inregistrezi atent si cu acuratete tot ce-ti spun oamenii;

sa ai grija ca, oricat de exacte sunt micile fragmente ale articolului, intregul sau sa reflecte caracterul si atmosfera reale ale situatiei sau evenimentelor. Aceasta presupune adaugarea datelor de ansamblu si context;

sa nu cazi in pacatul - foarte raspandit - de a spune: "Ei bine, daca s-a intamplat asta si s-a intamplat cealalta, inseamna ca si cel de-al treilea fapt este adevarat'. Daca exista vreo lacuna intr-o anume secventa de evenimente despre care scrii, afla cu precizie ce lipseste. Adevarul nu se presupune, ci se certifica.

Nu va temeti niciodata ca pareti prosti. Daca nu stiti, intrebati. Daca nu intelegeti, cereti o explicatie. Reporterii cu adevarat prosti sunt cei ce se prefac ca stiu, care dau din cap tot timpul in cadrul unui interviu pe care il inteleg doar partial.

Fiti suspiciosi fata de toate sursele. Sa va intrebati mereu: "De ce imi spune aceasta persoana acest lucra ? ', "Ce interes are?', "Ce Urmareste ?

Evitati prejudecatile. Nu lasati opiniile (antipatiile) personale sa va influenteze prematur subiectul.

Nu neglijati empatia cu cititorii. intrebati-va mereu: "Ce vor cititorii sa stie ? ., "Ce anume trebuie explicat ? *, "Ce le va aduce nou acest articol ? . Aratati in ce masura evenimentele despre care scrieti le pot influenta viata -a lor sau a altora. Mai presus de toate, daca este posibil, povestiti faptele in limbajul oamenilor obisnuiti.

Simtul urgentei. Pentru ziaristii si fotografii care lucreaza la cotidian, dorinta de a fi primul, de a avea exclusivitate, este uriasa. in atari situatii, greselile sunt inevitabile. Una dintre cele mai cunoscute gafe s-a petrecut

in 1959, cand Dalai Lama a fost obligat sa paraseasca Tibetul si doi fotografi de la doua agentii concurente (Associated Press si UPI) au plecat la granita chineza ca sa surprinda imaginea liderului tibetan. Fiecare a inchiriat un I avion particular, fiecare si-a stabilit un traseu anume si amandoi au reusit sa fotografieze liderul budist la coborarea din avion. Apoi a inceput cursa de reintoarcere la redactie, cei doi ziaristi tintind acelasi scop: sa publice primul fotografia, in final, omul de la Associated Press s-a recunoscut invins. A ajuns prea tarziu. Colegul sau predase deja fotografia, incasand un onorariu consistent. Partea amuzanta este ca ziaristul de la Associated Press va primi la scurt timp o telegrama de la redactie: "Dalai Lama, asa cum arata in poza de la UPI, are parul lung si dezordonat. Al tau este chel. Cum este posibil ? in acea clipa, ziaristul de la Associated Press a rasuflat usurat. Colegul lui de la UPI, grabindu-se, facuse fotografia interpretului. Dalai Lama era chel (vezi D. Randall, 1998, pp. 54-58).

i (2) Asa se explica perceptia diferita a presei asupra aceluiasi fapt. "Intr-o I ancheta efectuata pe 230 de studenti de la Universitatea Indiana, Del Brinkman a descoperit, printre altele, ca publicarea simultana a editorialelor I si desenelor poate antrena o schimbare de opinie mai importanta decat daca s-ar fi publicat separat editorialul si desenul. Mai mult chiar, schimbarea de opinie este si mai puternica daca intai este publicat desenul, si apoi textul []. Cercetatorii americani au mai demonstrat ca emotia starnita la studenti de catre un film despre crudele ritualuri practicate asupra adoles­centilor din triburile aborigene din Australia se manifesta in mod diferit, dupa natura explicatiilor furnizate []. Astfel, tipul si gradul de influentare a mesajului emis prin mijloace de informare poate varia in functie de prezentare, de forma data acestui mesaj.' (R. Cayrol, 1991, p. 430)

(3) In cazul in care acest lucru nu e posibil (un conflict interetnic in Somalia, de pilda), ziaristul sau operatorul Tv are grija sa surprinda o scena emotionala: lacrimi, suferinta, copii abandonati. in acest caz, avem in vedere ceea ce sociologii numesc interesul uman, pe care Flesch II fixeaza intr-o formula anume: I.U. = 3,63 cp + 0,314 Jp (cp = cuvinte personale; Jp = fraze cu turnura personala).

La toate acestea, putem adauga, pentru o mai corecta masurare, numarul pronumelor personale (persoana I, singular), a numelor sau a iternilor de confidentialitate: "va marturisesc sincer', "as vrea sa va-spun', "imi amintesc' etc.

(1) Este foarte greu sa faci un portret complet al ziaristului. Grabit si mereu in priza, el trebuie sa probeze cateva calitati esentiale:

Simt dezvoltat al stirii. Sa intuiesti din primul moment subiectul care se ascunde in spatele unei intamplari aparent banale. Sa fii atent si sa observi ca in jurul tau se petrec o multime de fapte despre care poti sa scrii.

Pasiunea pentru precizie. Precizia inseamna trei lucruri:

sa inregistrezi atent si cu acuratete tot ce-ti spun oamenii;

sa ai grija ca, oricat de exacte sunt micile fragmente ale articolului, intregul sau sa reflecte caracterul si atmosfera reale ale situatiei sau evenimentelor. Aceasta presupune adaugarea datelor de ansamblu si context;

sa nu cazi in pacatul - foarte raspandit - de a spune: "Ei bine, daca s-a intamplat asta si s-a intamplat cealalta, inseamna ca si cel de-al treilea fapt este adevarat'. Daca exista vreo lacuna intr-o anume secventa de evenimente despre care scrii, afla cu precizie ce lipseste. Adevarul nu se presupune, ci se certifica.

Nu va temeti niciodata ca pareti prosti. Daca nu stiti, intrebati. Daca nu intelegeti, cereti o explicatie. Reporterii cu adevarat prosti sunt cei ce se prefac ca stiu, care dau din cap tot timpul in cadrul unui interviu pe care il inteleg doar partial.

Fiti suspiciosi fata de toate sursele. Sa va intrebati mereu: "De ce imi spune aceasta persoana acest lucru ? ', "Ce interes are?', "Ce Urmareste ?

Evitati prejudecatile. Nu lasati opiniile (antipatiile) personale sa va influenteze prematur subiectul.

Nu neglijati empatia cu cititorii. intrebati-va mereu: "Ce vor cititorii sa stie ? ', "Ce anume trebuie explicat ? ', "Ce le va aduce nou acest articol ? '. Aratati in ce masura evenimentele despre care scrieti le pot influenta viata -a lor sau a altora. Mai presus de toate, daca este posibil, povestiti faptele in limbajul oamenilor obisnuiti.

Simtul urgentei. Pentru ziaristii si fotografii care lucreaza la cotidian, dorinta de a fi primul, de a avea exclusivitate, este uriasa. in atari situatii, greselile sunt inevitabile. Una dintre cele mai cunoscute gafe s-a petrecut

in 1959, cand Dalai Lama a fost obligat sa paraseasca Tibetul si doi fotografi de la doua agentii concurente (Associated Press si UPI) au plecat la granita chineza ca sa surprinda imaginea liderului tibetan. Fiecare a inchiriat un avion particular, fiecare si-a stabilit un traseu anume si amandoi au reusit sa fotografieze liderul budist la coborarea din avion. Apoi a inceput cursa de reintoarcere la redactie, cei doi ziaristi tintind acelasi scop: sa publice primul fotografia. in final, omul de la Associated Press s-a recunoscut invins. A ajuns prea tarziu. Colegul sau predase deja fotografia, incasand un onorariu consistent. Partea amuzanta este ca ziaristul de la Associated Press va primi la scurt timp o telegrama de la redactie: "Dalai Lama, asa cum arata in poza de la UPI, are parul lung si dezordonat. Al tau este chel. Cum este posibil ? '. In acea clipa, ziaristul de la Associated Press a rasuflat usurat. Colegul lui de la UPI, grabindu-se, facuse fotografia interpretului. Dalai Lama era chel (vezi D. Randall, 1998, pp. 54-58).

Asa se explica perceptia diferita a presei asupra aceluiasi fapt. "intr-o
ancheta efectuata pe 230 de studenti de la Universitatea Indiana, Del
Brinkman a descoperit, printre altele, ca publicarea simultana a editorialelor
si desenelor poate antrena o schimbare de opinie mai importanta decat daca
s-ar fi publicat separat editorialul si desenul. Mai mult chiar, schimbarea
de opinie este si mai puternica daca intai este publicat desenul, si apoi
textul []. Cercetatorii americani au mai demonstrat ca emotia starnita la
studenti de catre un film despre crudele ritualuri practicate asupra adoles-
centilor din triburile aborigene din Australia se manifesta in mod diferit
dupa natura explicatiilor furnizate []. Astfel, tipul si gradul de influentare
a mesajului emis prin mijloace de informare poate varia in functie de
prezentare, de forma data acestui mesaj.'
(R. Cayrol, 1991, p. 430)

In cazul in care acest lucru nu e posibil (un conflict interetnic in
Somalia, de pilda), ziaristul sau operatorul Tv are grija sa surprinda o
scena emotionala: lacrimi, suferinta, copii abandonati. in acest caz, avem
in vedere ceea ce sociologii numesc interesul uman, pe care Flesch il
fixeaza intr-o formula anume: I.U. = 3,63 cp + 0,314 Jp (cp = cuvinte
personale; Jp = fraze cu turnura personala).

La toate acestea, putem adauga, pentru o mai corecta masurare, numarul pronume lor personale (persoana I, singular), a numelor sau a itemilor de confidentialitate: "va marturisesc sincer', "as vrea sa va.spun', "imi amintesc' etc.

Este greu de spus ce anume a starnit interesul francezilor fata de procesul sotilor Ceausescu si executarea lor in curtea unitatii din Targoviste. Daca legea "mort/kilometri' nu poate fi invocata, ramane proximitatea emotionala, fascinatia mortii si, nu in ultimul rand, interesul starnit de transmisia indirect a Revolutiei din Decembrie 1989 (o premiera mondiala). " Un exemplu extras din realitatea romaneasca, foarte pilduitoare in tratarea mediatica a evenimentelor. Duminica, 22 aprilie, TF1 a anuntat ca pro­gramul de seara va fi modificat si ca se va difuza la orele 22 inregistrarea completa a procesului sotilor Ceausescu, fara cenzura impusa in decembrie '89. La ora anuntata, TF1 mobilizase 8 milioane de telespectatori! A bascula programul duminica seara, intr-o zi si la o ora de varf, nu e putin lucru. Care vor fi fost criteriile care au ghidat decizia lui Michelle Cotta, directoarea de informatii la TF1 ? Pentru ce a decis sa difuzeze caseta fara spoturi publicitare ? Si, prin extensie, ce a indemnat autoritatile romane sa transmita si sa vanda un asemenea document? Cateodata, viata presei ramane un mister.' (D. Husson, O. Robert, 1991, p. 130)

"Terminologia lui Ch.S. Peirce distinge intre icon, indice, simboL Acest clasament de semne se bazeaza pe natura raportului intretinut de semn cu realitatea exterioara. Iconul este acel semn care se afla in raport de asemanare cu realitatea exterioara si care prezinta aceeasi proprietate cu obiectul denotat (o picatura de sange pentru culoarea rosie). Anumite ideograme antice (chineze, egiptene) par sa fi avut un raport iconic cu realitatea desemnata: spre exemplu, semnul chinez desemnand omul, semnul hieroglific desemnand marea. Portretul va fi tipul cel mai evident de icon: acest semn traduce un anume nivel de asemanare cu obiectul model. Iconului i se opune «indicele» (fara raport de asemanare) sau «simbolul», in care raportul cu realitatea este pur conventional.' (J. Dubois [coord.], 1973, p. 248) '

Aparent, prin iconicitatea cuvantului ne indepartam de la teoria arbi­trarietatii semnului lingvistic. in lucrarea sa, Descrierea simbolurilor, P. Florenski contrazice aceasta prejudecata, observand omogenitatea plas­tica a materialului verbal: "Miezul cuvantului il constituie mai intai toate imaginile concrete, fie si intr-o mica masura. Fiecarui cuvant si, in egala masura, imbinarilor de cuvinte le corespunde obligatoriu o anume con­cretete, iar aceasta concretete nu se deosebeste cu nimic de imagistica modelelor fizice sau a simbolurilor matematice' (vezi N. Ghei, 1979, p. 107).

"Anunturile de presa formeaza la inceput un gen mixt, articulat pe componentele care apartin celor doua categorii opuse ale ilustratiei si limbajului, acest amestec transformandu-se brusc in mixaje care atenueaza eterogenitatea anunturilor, rareori in avantajul sistemului verbal si cel mai adesea in profitul iconicului.' (J.-M. Adam, M. Bonhomme, 2005, p. 110)

Riscul de a pierde si cele cateva trasaturi specifice limbajului jurnalistic este mare. "A scinda modalitatea de percepere a lumii intruna stiintifica si alta artistica, a rupe legaturile intime care le unesc este tot atat de imposibil pe cat este de neconceput sa punem semnul egalitatii intre un silogism logic, un simbol matematic si o opera de arta.' (N. Ghei, 1979, p. 107)





Politica de confidentialitate


creeaza logo.com Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate.
Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.