Cuvantul exact

Cuvantul exact

' Cuvantul exact este acela in jurul caruia nici o imaginatie, incepand cu aceea a ziaristului, nu poate sa apara, fara ca textul sa devina divagant, eronat, chiar mincinos. Este un cuvant gol, sec, mat, fara zorzoane, fara nimb, fara poezie, fara ecou si, inainte de toate, fara echivoc. Un cuvant care interzice jurnalistului sa jongleze cu sensul lui, si cititorului sa se insele. Un cuvant care nu spune nici mai mult, nici mai putin decat realitatea pe care o desemneaza.' [Jacques Douel, 1987; 91-92].

Sa examinam acum cateva exemple: dintre cuvintele miscare, alergare, sprint - ce alegem? Sau ce alegem dintre cuvintele: vehicul, masina, automobil, Dacia. Alaturi de nivelele generic/specific, alegerea cuvantului exact se realizeaza si in functie de nivelele limbajului (alt termen pentru registrele stilistice).

Elizabeth McMahan si Susan Day [1984; 13] propun acest tip de tabel:

La randul ei, Pascaline Oury [1990; 101] introduce si termenul 'cuvinte puternice'. Acestea, plasate la sfarsitul enuntului, au menirea de a-l obliga pe cititor sa continue lectura. Exemplu: 'Strada mare a orasului era pustie. Dar ,deodata, [=suspans] am auzit un zgomot inspaimantator.'

Sa incercam acum sa vedem in ce masura absenta cuvintelor cheie afecteaza expresivitatea textului:

'Lecturand strategia de reforma economico-sociala a programului de guvernare, constatam ca executivul este preocupat de rezolvarea urgenta, pana la sfarsitul trimestrului 11/1993, a problemei imobilelor aflate in proprietatea organelor locale ale administratiei publice, care, in trecut, au apartinut unor persoane fizice'

Oricat am cauta, nu vom afla in acest prim paragraf al textului, nici un cuvant cheie. Aflam insa, fara a le cauta cu tot dinadinsul, tot felul de stridente:

1) 'A lectura' este un cuvant pretios in orice context. Desigur, banalul a citi ar fi fost mult mai potrivit;

2) Eroare logica: gerunziul (dupa cum bine se stie) exprima o actiune in curs de desfasurare, simultana cu alta actiune. Simultaneitatea actiunii exprimate de gerunziu se realizeaza cu o actiune exprimata mai inainte. Or, aici, verbul la gerunziu fiind primul cuvant al textului, vrea sa exprime -fara sa poata, evident - o simultaneitate cu o actiune exprimata mai inainte ca textul sa inceapa;

3) Nu stim daca strategia poate fi citita;

4) in plus, lecturile jurnalistului il intereseaza prea putin pe cititor;

5) Succesiunea verbelor lecturand - constatam - este preocupat (diateza pasiva) - nu este deloc dinamica.

Pe scurt, paragraful este static, monoton, anost. De obicei, ' verbele la diateza pasiva nu indica responsabilitatea' [Jane T. Harrigan, 1993; 85]. Iata de ce, ele apar atat de des in comunicarea institutionala. Exemplu: 'Au fost comise greselii

Dimpotriva, verbele la diateza activa (modul indicativ, timpul prezent sau un timp al trecutului, NU LA VIITOR) sunt convenabile.

Aceasta optiune este aceea corecta, 'pentru ca stirea spune ca oamenii fac diferite lucruri, nu ca aceste lucruri se intampla in chip misterios. Verbele la diateza activa fac mai mult decat sa exprime energie. Ele il ajuta pe cititor sa inteleaga de ce si cum se intampla evenimentele, pentru ca arata cine sunt actorii.' [Jane T. Harrigan, 1993; 85].

Erori si capcane

Exprimarea exacta este pandita de mai multe capcane. Unele cu invelis atragator, altele comode, iar altele pitoresti. Aceste capcane sunt eufemismul, cliseul, argoul, jargonul si cuvintele depreciative. Lor li se adauga - din perspectiva exprimarii corecte - o serie de erori des intalnite, dintre care, ne vom opri asupra pleonasmului, tautologiei (sinonime, inclusiv la nivel frastic, inutile), erorilor logice.

Eufemismul este modul de a te exprima atenuat

in viata de toate zilele, poate fi un semn de politete. A-i spune unui bolnav ca arata (mai) bine, este un semn de politete inocenta si de incurajare. In limbajul diplomatilor, el devine chiar obligatoriu. Folosit in textul jurnalistic insa, eufemismul atenueaza, catifeleaza, poleieste, pe scurt, deformeaza realitatea, o ascunde. Intentia poate fi de manipulare sau de dezinformare, pornind de la informarea gresita. Este inceputul - sau o varianta - a minciunii. Pe de alta parte, atunci cand eufemismul are conotatii ironice, se poate intampla ca in textul destinat informarii sa apara exprimarea opiniei - eroare profesionala si etica grava - ceea ce poate masca o intentie propagandistica.

Asadar, eufemismul transforma: analfabetul devine scolar intarziat, saracul, dezavantajat; coruptia devine trafic de influenta, lobby; razboiul, conflict; accidentul nuclear, incident; public putin numeros, public ales; ura, tensiune; betiv, bautor; reprimare, disciplinare - si lista exemplelor poate continua la infinit.

Rene Florio [1984; 133-l34] se refera la eufemism, pentru a demonstra ca aceeasi realitate poate fi denumita in mai multe feluri. Astfel, autorul citeaza urmatoarea butada:

'Aceeasi femeie, daca este iubita unui somer, o numim prietena; daca este vorba despre un industrias, intretinuta; iubita unui anarhist este numita tovarasa; a unui imparat, favorita; a unui poet, muza.'

Folosit excesiv, eufemismul conduce la pretiozitate, la transmiterea unei realitati aseptizate.

Cliseul

Cliseul este formularea care s-a uzat, in urma folosirii indelungate.

Unele cuvinte se uzeaza intocmai ca obiectele - semn ca nu sunt indispensabile sau, semn ca realitatea se schimba. Folosirea cliseului face ca discursul sa fie plicticos, pentru ca nu spune nimic nou. in plus, el este semnul unei slabiciuni in observarea realitatii de catre jurnalist, al incapacitatii lui de a sesiza noul, in ultima instanta, al inabilitatii/incapacitatii lui de a se exprima.

Lanurile de grau sunt totdeauna galbene. Inutil sa o repetam. Bolta cereasca (alt cliseu) nu poate fi decat impresionanta.

Cliseul, formula prefabricata, aplicabila oricand, la orice, este materia prima a limbii de lemn, mai vechi sau mai noi. Ea lasa aparenta gandirii sau o ascunde pe cea adevarata, ascunde adevaratele intentii, deturneaza atentia, nu exprima. Folosita constient, deliberat, limba de lemn este o diversiune. Pentru ca porneste de la lozinci si proverbe, de la adevaruri considerate unanim acceptate, care ofera un fals sentiment de confort psihic si intelectual.

Oii vier Reboul [1984; 121] defineste acest tip de exprimare, cat se poate de clar:

'Degradarea discursului: limba de lemn, rupta de realitate, limbaj substantivizat, cu formule rituale si incantatorii, prin care se rationeaza, pornind de la pseudo-evidente si de la maniheism. Limba de lemn este opusa Retoricii.'

Probabil ca, in final cliseu si stereotip sunt sinonime, in orice caz, sfera lor semantica este foarte asemanatoare.

'Opinie gata facuta care se impune ca un cliseu membrilor unei colectivitati' [Tatiana-Slama Cazacu, 2000; 30], stereotipul deformeaza realitatea, este rigid, persistent. In acelasi timp insa, conotatiile pozitive ale stereotipului sunt formulate de psihologia cognitiva: stereotipul ofera mijloace de categorizare conducand catre scheme de adaptare. Din perspectiva psihologiei sociale pe de alta parte, stereotipul este o schema in care se inscriu 'opiniile persoanelor, ansamblul de credinte prin care se filtreaza realitatea obiectiva, ducand la prejudecati, la «stigmatizari».' [Tatiana-Slama Cazacu, 2000; 30].

'Stereotipul este ideea despre, imagine care apare spontan cand este vorba despre... Este reprezentarea - a vand o anumita stabilitate - unui obiect (lucruri, oameni, idei) impartasita de membrii unui grup social.

Stereotipul este un act de economie a perceptiei realitatii, printr-o compozitie semantica gata facuta, (.. .)prin care se inlocuieste si se orienteaza informatia obiectiva. Este, totodata, o structura achizitionata, nu innascuta, fiind supusa influentei mediului familial, cultural, experientei personale, precum si comunicarii de masa, care, totusi, isi are radacinile in afectiv, caci se leaga de prejudecata pe care, fie o rationalizeaza si o justifica, fie o incorporeaza.' [Laurence Bardin, 1992; 55].

Transpus in exprimarea individului, semnificand cu siguranta imuabilitatea opiniei sale, in proximitatea dogmei, stereotipul devine cliseu, iar cliseul semnifica de la caz la caz: grad de cultura scazut, evitarea comunicarii, tic verbal, pana la slogan, cuvant de ordine (lozinca). Media sunt considerate pe drept cuvant, un factor esential in crearea stereotipurilor.

O modalitate de a le evita, apare formulata de catre Jane T. Harrigan [1993; 131]:

'Daca rasa, sexul, varsta, orientarea sexuala sau conditia fizica sau mentala sunt relevante pentru un story, include-le intr-un context care ii arata relevanta. Altminteri, renunta.'

Argoul

Simplu spus, este limbajul strazii, cu o dinamica aparte prin comparatie cu asa-numita limba literara. 'Misto', 'a mangli 'a da teapa, iata cateva expresii argotice. Argoul exista si se dezvolta, in special, prin metaforizare. De obicei, nu poate fi folosit in discursul propriu-zis al jurnalistului. Ca si in roman sau in dramaturgie, poate insa sa apara in citat sau in dialog, pentru a arata personajul, pentru a-l situa social, cultural si geografic, prin limbajul pe care el il foloseste. Astfel, personajul se prezinta/se caracterizeaza singur. Ca si in roman, in reportaj, de exemplu, argoul este un element (sau un ingredient) prin care se obtine culoarea locala.

Referindu-se la argou, Uli Windisch [1990; 25], fara sa foloseasca acest termen, foloseste in schimb - din perspectiva sociologica - termenul antilimbaj.

' Antilimbajele - afirma autorul - sunt limbajele folosite de antisocietati, precum grupurile marginale de delincventi, in diferite tipuri de microsocietati, precum acelea care se formeaza in inchisori sau in alte forme de ghetto.'

Jargon

Jargon este termenul pentru limbajele de specialitate. Exista un jargon al medicilor sau al economistilor, or al jurnalistilor (cu referire la 'procesul de productie' al ziarului, tele/radiojurnalului etc.) sau al juristilor, al criticilor de arta, de film, de literatura. Pe scurt, cate domenii, atatea limbaje de specialitate. Folosit intre specialisti, jargonul poate sa apara ca atare in presa de specialitate, scrisa de expertii domeniului respectiv, pentru colegii lor.

in schimb, in presa de popularizare sau in presa de informare generala, jargonul trebuie tradus corect intr-un limbaj accesibil tuturor, fara ca 'adevarul stiintific' sa fie alterat (simplificat excesiv sau incorect), in aceasta situatie, jurnalistul devine un traducator. Ceea ce presupune, in primul rand,

O buna cunoastere a limbajului de specialitate. Pentru ca, ceea ce intr-un limbaj de specialitate este nuanta, pentru cititorul comun este pleonasm.

Modalitatile cele mai la indemana pentru simplificarea jargonului sunt: comparatia, ilustrarea, renuntarea la cifrele si tabelele indispensabile, explicarea lor. Un alt mod de a traduce jargonul se refera la abilitatea de a-l face pe interlocutorul specialist sa se exprime intr-un limbaj obisnuit, fara intentii pedagogice vizibile sau prea apasate. Avantajul este semnificativ: este citata sursa cea mai autorizata, cea mai competenta. Prin contrast, a-l lasa pe interlocutor sa zburde printre abstractiunile profesiunii sale, inseamna din partea jurnalistului fie necunoasterea temei, si deci incapacitatea de a o domina, fie complicitatea, nu totdeauna onesta, cu interlocutorul.

Intelegeti usor, ca cititori nespecializati in economie termenii de mai jos care apar in ziar: administrarea macroeconomica, volumul total al activelor circulante, indicatori sintetici.

Sau, cine incearca sa traduca aceste fraze?

'SCPetal S.A. Husi produce urmatoarele utilaje: sape cu trei lame cu corp recuperat, folosite pentru forajul rotativ al sondelor in roci slabe si slab-medii cu spalarea talpii cu fluidul de foraj, lant Rotary, 3, 4, cu un singur rand de zale articulate, cu eclise cotite, folosit pentru transmiterea miscarii de la troliu hi masa rotativa, precum si la transmisii de alta natura.'

Limbajul stiintific ridica aceleasi probleme multiple: fisiunea TNT, ecuatia lui Einstein, a aleza, efect nutragen, valuri de tsumani, camera proportionala multi filara etc.

Aparent, dificultatile limbajului sportiv nu sunt numeroase. Publicul este oricum captat de fenomenul sportiv, si oarecum expert in folosirea/descifrarea limbajelor speciale din diferite sporturi. si totusi: 'Rapidistii nu mai concep sa piarda puncte in Potcoava; 'culca balonul in eseu'; 'modelism in zbor liber si captiv.

Limbajul de specialitate - aparent accesibil tuturor - cu care jurnalistul intra in contact cel mai des, este insa limbajul politic. La prima vedere, acest limbaj nu pare un limbaj al specialistilor in domeniu, desi este modul de exprimare al unei clase bine conturate. Aceasta, pentru ca oamenii politici, tocmai prin menirea lor, sunt obligati sa fie comunicatori, sa se faca auziti si intelesi de cat mai multi, atat pentru a accede la putere, cat si pentru a o exercita.

De la caz la caz, pedagogic, moralizator, mobilizator, persuasiv, argumentativ, de foarte multe ori explicit polemic (si totdeauna implicit polemic), textul politic este mai important pentru modul de gandire pe care il exprima, pentru raporturile de putere pe care le reprezinta, pentru ceea ce nu spune, pentru ceea ce sugereaza, decat pentru lexicul propriu-zis folosit. 'Traducerea' in limbajul de toate zilele s-ar putea referi in cazul limbajului politic, la explicarea (sau aducerea aminte a) regulilor functionarii institutiilor, a prevederilor constitutionale, a legilor care in unele momente pot fi aplicate, a notiunilor de drept international, a unor evenimente istorice etc.; s-ar mai putea referi la traducerea simbolurilor, la explicitarea impliciturilor.

Toate acestea sunt de o importanta covarsitoare. Cititorul care este mai bine informat, intelege mai bine realitatea. De unde, o posibila participare civica sporita.

Apropiate de sfera jargonului, se afla neologismele de ultima ora - de (cele mai) multe ori, inutile - si calcurile lingvistice. Am exemplificat deja, mai sus, cu a reali/a folosit cu sensul lui englez-american, alaturi de obisnuitul a realiza (neologism 'vechi') de origine franceza, cu sensul 'a implini, a reusi'.

De regula, fiind cunoscute de putini, aceste barbarisme contribuie la un text obscur, al carui inteles este incert, neclar.

Redundanta, tautologia (sinonimele inutile), pleonasmul

Initial, termenul redundanta se impune drept unul din elementele prezente in teoria informatiei conceputa de Shannon si Weaver [1949]. Schema imaginata de cei doi autori este liniara. Emitatorul (sursa) produce un mesaj (informatia) folosind un cod (de exemplu, limba este un cod, alaturi de alte coduri). Mesajul este transmis printr-un canal (fizic), in acest moment, pot sa apara zgomote care perturba mesajul, de aceea, se impune aparitia redundantei, datorita feed-back-ului (raspunsului). Receptorul -cunoscand codul Emitatorului - supune mesajul primit unei operatiuni de decodificare (descifrare). 

Lingvistica primelor decenii ale secolului al XX-lea (formalistii rusi, Scoala de la Praga, structuralismul) vor adopta o serie din acesti termeni in studierea limbii (a comunicarii verbale), imbogatindu-i. La randul lor, sociologii vor lansa numeroase cercetari pornind de la aceasta schema. Concomitent, termeni precum semnal, semn si, de aici, simbol vor avea o cariera stralucitoare in semiotica. Iar termenul canal va deveni de uz comun pentru a desemna varietatea elementelor (medium) care compun (mass) media.

Treptat, redundanta desemneaza in special, repetarea unei informatii deja cunoscute - utila in virtutea regulii jurnalistice: 'Nu-ti subestima publicul in ceea ce priveste inteligenta lui, dar nu-l supraestima in ceea ce priveste informatia de care dispune

in domeniul redundantei utile intr-un text jurnalistic intra contextul informatiei principale, inclusiv 'aducerea la zi' a unor fapte mai vechi, dar care subzista in evenimentul actual, ii sunt cauza etc.

2) Pe de alta parte, un exces de redundanta, fie din partea sursei, fie din partea jurnalistului, devine un indiciu al subinformarii.

Cu a doua serie de conotatii, redundanta devine aproape sinonima cu termenul tautologie, in logica, tautologia desemneaza 'un compus verifunctional care este adevarat pentru toate atributele posibile de valori de adevar ale propozitiilor componente' [Anthony Flew, 1996; 332-333].

In retorica/redactare insa, tautologia devine sinonima cu redundanta inutila, cu perifraza (si ea inutila). Exprimarea unei singure idei in cuvinte diferite, tautologia se distinge de pleonasm, prin aceea ca nu implica o eroare de exprimare (id est, gramaticala).

Cuvintele depreciative

Uneori, un singur cuvant poate exprima o angajare (ne)dorita, deci o deviere a mesaj ului. Iata acest titlu si prima fraza a textului:

' Un infractor condamnat la patru ani de primarie

Dupa ce a trecut si de-al doilea tur de scrutin, o stire surprinzatoare s-a raspandit prin mass media: la Galati a fost ales primar, un comunist" etc. 3)

Eroarea flagranta aici, din perspectiva deontologiei, o constituie cuvantul un infractor, pentru ca acest cuvant este 'rostit' inainte ca justitia sa fi pronuntat sentinta definitiva; prin nerespectarea prezumtiei de nevinovatie, exprimarea este ceea ce se numeste calomnie per se [Wayne Overbeck, 2000; 110]. In plus, jurnalistul incalca regula care statueaza neinfluentarea justitiei in timpul procesului.

Altfel spus, jurnalistul nu se poate substitui justitiei (asa cum nu se poate substitui nici unei alte puteri a statului).

Aparitia (folosirea) cuvintelor/formulelor depreciative este neconvenabila din mai multe perspective:

1) Poate introduce o stridenta stilistica, prin trecerea nejustificata dintr-un nivel al limbii in altul, in acelasi timp, acest lucru poate echivala cu alunecarea din pozitia neutra, spre exprimarea unei atitudini.

Exemplu: 'Domnul X, in varsta de 60 de ani' - exprimare neutra. Dar: 'Domnul X, un batranel in varsta de 60 de ani' nu mai este neutru. Sau, mai grav: 'Domnul X, un mos de 60 de ani...'

2) De multe ori, asemenea formulari sunt injurii sau chiar calomnii, atentand la dreptul la imagine al oricarui ins. Exemple: adulter, infractor, delator, incompetent, mincinos, prost, profitor, santajist, nesabuit, las, tradator, infestat cu HIV, afectiune psihica etc.

O varianta mai subtila a exprimarii depreciative, o constituie insinuarea. La nivelul implicit al enuntului, insinuarea acuza, inlatura prezumtia de nevinovatie, inlocuind-o automat, cu prezumtia de vinovatie. Exemplu: 'Dupa cum stii si tu, oamenii necinstiti se descurca mereu usor.' Sau: 'Mai lipseste de la ore?

Atribuirea aluziva a unor false intentii, a unor false valori/nonvalori interlocutorului, iata modalitati cat se poate de simple de realizare a insinuarii. De multe ori, nu exista nici o distanta de la insinuare la injurie/calomnie.

Fraza. Lectura. Tipuri de memorie

Am constatat in cele mai multe exemple citate/discutate pana acum, lungimi nedorite care rezulta, in principal, din aglomerarea substantivelor insotite de adjective/locutiuni adjectivale/constructii atributive. Multitudinea acestui tip de constructii atributive, de care, in definitiv, nu era nevoie, inzorzoneaza/incarca textul, fara a-i conferi nici virtuti estetice, nici un plus de precizie (id est, un plus de informatie).

Totodata, enunturile lungi sunt lente. Lentoarea provine de multe ori, si din putinatatea verbelor de actiune, din folosirea lor la moduri nepersonale, la diateza pasiva, la alte moduri decat modul indicativ (conditional-optativ, conjunctiv), la timpul viitor (modul indicativ) sau la forma negativa. Antidotul este relativ usor de administrat, in viziunea lui Oliver Gramling, fost general manageri & Associated Press [apud Murvin H. Perjy, 1975; 15]:

1) Propozitii scurte;

Prefera simplul, complexului (in cuvinte si in enunturi);

3) Prefera cuvintele cunoscute;

4) Renunta la cuvintele care nu sunt necesare;

5) Pune actiune in verbe;

6) Scrie cum vorbesti;

7) Foloseste cuvinte pe care cititorul le poate vizualiza;

8) Tradu jargonul;

9) Este necesar sa recurgi la varietate;

10) Scrie ca sa exprimi, nu ca sa impresionezi'

Claritatea, consistenta si rapiditatea textului se mai obtin - simtim nevoia sa o repetam - si prin respectarea echivalentei: un enunt - o informatie/o idee. Cand doua fapte/idei nu pot fi legate in acelasi enunt, ele trebuie despartite in enunturi succesive.

Ritmarea frazei depinde de locul accentului in fraza.

'Pozitia accentului in fraza este la sfarsitul ei. Cea mai putin importanta pozitie este in mijlocul frazei, inceputul pune o actiune, iar finalul, rezultatele actiunii. Aceeasi ordine a importantei este valabila si pentru paragraf' [Earl S. Hutchinson, 1986; 201-202].

Se obtin astfel, deodata, mai multe calitati ale scriiturii: concizie, densitate, claritate.

Nu este mai putin adevarat insa, ca folosirea doar a propozitiilor scurte conduce la un text schematic, scheletic. De aceea, este preferabila alternarea enunturilor scurte/simple, cu altele, mai ample. Cat de ample?

'O fraza este lizibila daca este articulata intr-o suita de cel putin doua sub fraze, de cate maximum opt cuvinte. Deci, lizibilitatea este mai mult o problema de structura, decat de lungime.' [subl. n.]. [F. Richaudeau, Essai sur la lisibilite, Paris, CFPJ, 1996, apud Francois Gauquelin, 1970; 16].

Pe langa aceasta semnificatie - claritate, expresivitate a textului -termenul lizibilitate desemneaza si calitatea fiecarei pagini a ziarului (cu un accent fundamental pentru pagina intai), calitate care rezulta din armonizarea continutului cu forma. Continutul paginii de ziar se refera la:

1) Ordonarea informatiei, a comentariilor, a titlurilor, a encadre-urilor, a ilustratiilor care compun un numar. Elementele vor fi clasate pe pagini, apoi pe rubrici, in interiorul carora, vor fi asezate intr-o anumita ordine;

Punerea in valoare sau ierarhizarea informatiei. Pagina, locul in pagina, suprafata;

Forma se refera la prezentarea grafica, Ia designul paginii. Mereu insa, trebuie sa primeze informatia.' [Louis Guery, 1991; 75; 86].

In teoria si practica americana, termenul/realitatea design-ului paginii este astfel formulata.

Designul paginii de ziar este in sarcina machetatorului. El opereaza cu trei elemente: contrastul, echilibrul si proportia.

'Contrastul are in vedere mai mult decat contrastul alb-negru din fotografii. Contrastul include si formele, marimile si chiar culorile elementelor. Un bun designer incorporeaza fotografii de marimi diferite, titluri in care Uterele au marimi diferite. ( ) Pe langa faptul ca contrastul face ca pagina sa fie atragatoare, creeaza si tensiunea care impinge ochiul cititorului de la un element la altul. Daca doua sau mai multe elemente intr-o pagina sunt similare ca forma si marime - daca nimic nu domina - atunci cititorul nu va sti unde sa se uite mai intai. S-ar putea sa nu intre deloc in pagina..()

Echilibrul. Pentru ochi, diferite elemente au «greutati» diferite. De exemplu, de obicei, fotografiile par mai «grele» decat titlurile; acestea, mai grele decat textul, iar encadre-urile, filet-urile mai grele decat textele plane. Chiar si blancul are greutate cand poate fi folosit pentru echilibru. Dezechilibrarea paginii prin ingramadirea unor elemente «grele» ar putea intuneca piesele luminoase ale paginii, astfel ca cititorul ar putea chiar sa nu le remarce. () O modalitate de a obtine echilibrul paginii consta in impartirea paginii in patru patrate. Daca ai un element puternic in fiecare patrat, pagina sta in echilibru. () Evident, cititorii nu vor exclama: «Aceasta pagina este echilibrata» sau «Unde este contrastul?» Dar ei stiu cand o pagina arata bine.

O pagina care arata bine pastreaza proportia, relatiile dintre elemente. Machetatorul va compara formele textelor intre ele, lungimile si marimile titlurilor. () Dreptunghiurile sunt mai placute privirii si au o mai mare varietate. Iata de ce, machetatorii moderni folosesc mai mult dreptunghiurile orizontale si verticale'. [Jane T. Harrigan, 1993; 269-270].

Variate contributii au contribuit la formularea acestor concluzii care au intrat in practicile rutiniere ale profesiunii. Printre acestea, trebuie amintiti, printre altii, cercetatorii americani R. Flesch (How to test Readability -Harper, 1949) si R. Gunning (The Techinque of Clear Writing - McGrow Hill, 1952).

Metoda lui R. Flesch parcurge urmatoarele etape: este realizat un esantion format din 100 de cuvinte din text; se imparte 100 la numarul enunturilor; rezulta astfel, o lungime medie a enunturilor (Imc): cuvinte/ propozitii. Numarul silabelor celor 100 de cuvinte se imparte la numarul cuvintelor si se obtine astfel, lungimea medie a cuvantului (Imc) = silabe/cuvant. Rezulta o cifra intre O (zero) si 100. Cu cat valoarea se apropie de 100, textul este mai usor de citit.

Acelasi autor a masurat ceea ce se numeste Human Interest (interes uman).

Human Interest (Interes uman) = pw (personal words: pronume personale + substantive de genul masculin sau feminin); asadar, pw (din 100 de cuvinte x 3.635) + (ps din 100 de enunturi x 0,314) - in care, ps semnifica personal sentences (adica, citate directe, dialog, exclamatii, intrebari, enunturi care se adreseaza direct cititorului). [Cf. Doug Newsom, Bob Canei, 2001; 470].

Rezultatele metodei, bazata in mod evident pe lingvistica statistica, arata astfel:

De remarcat ca tot in SUA, a fost calculata si o formula a auditiei usoare. (easy listening formula). Aceasta este corespondentul pentru radio al lizibilitatii (valoare aplicata textului scris/tiparit). 'Formula' nu este altceva, decat o metoda de a controla claritatea: se numara in fiecare enunt cuvintele care au mai mult de o silaba. Se aduna pentru intregul text si se face media. Media optima este 12. [Stuart W. Hyde, 1991; 294].

N. B. Aceste statistici au f ost realizate pentru limba americana. Aplicarea

intocmai a acestor formule, evident, nu se aplica tale quale pentru limba romana.

in vreme ce sesizarea semnelor (litere, in special) tine de 'memoria imediata', prin memoria afectiva, continutul este inregistrat pe termen lung.

'Tratarea textului' se realizeaza de cele mai multe ori reflex, odata cu perceptia oculara. Tratarea inseamna 'identificarea sensului fiecarui cuvant, apoi, legarea sensului de context, al carui sens trebuie si el identificat, apoi identificarea sensului secventelor si al frazelor.' [Jacques Douel, 1987; 18].

Rezulta din toate aceste date cu deplina claritate, credem, ca fraza arborescenta (formata din mai mult de 2-3 propozitii) trebuie evitata, pe cat posibil. Altminteri, prolixitatea (id est, neclaritatea, inecarea informatiei/ ideii principale in (prea) multe cuvinte), logoreea si pierderea rabdarii cititorului sunt contra-performante asigurate.

De fapt, intelegem imediat, atunci cand putem stabili fara efort relatiile dintre subiect si predicat si dintre pronume si cuvintele enunturile pe care Ie inlocuiesc, in atari conditii, ambiguitatea, echivocul, prolixitatea vor fi evitate.

Pentru ca totul sa devina concret, iata un contraexemplu:

1) 'Desi optiunea Fundatiei Europene Titulescu si a Ministerului de Externe 1/ ca reinhumarea osemintelor marelui barbat de stat sa aiba loc in 14 sau 15martie 2/ era cunoscuta inca de duminica trecuta, 1/ luni, conducerea Asociatiei Nicolae Titulescu Brasov a stabilit de comun acord cu primaria si prefectura, 3/ ca evenimentul sa se desfasoara in ziua de 17 martie, 4/ cand se implineau 5/ de ani de la trecerea in nefiinta a ilustrului diplomat romani 5/

Este un enunt initial, format din 5 propozitii si 71 de cuvinte.

2) 'Alaltaieri insa, in urma unor intense consultari cu Ministerul de Externe si Fundatia Europeana Titulescu, programul a fost complet modificat, dandu-se curs dorintei Bucurestiului.

Enuntul are doar 25 de cuvinte.

3) 'Motivarea acestei schimbari de ultima ora: imperativele legate de programul invitatilor din tara si [din] strainatate si accelerarea ritmului preparativelor la toate nivelurile, ceea ce a impus re venirea la data avansata initial de domnul ministru de externe, adica, 14 martie.'

Enuntul are 41 de cuvinte.

De notat, in plus:

a) Limba de lemn: fragmentul subliniat;

b)O atributiva apozitiva: 'cea ce

c) Doua apozitii: 'imperativele' si 'adica 14 martie';

d)Dezacord in numar: 'motivarea (este): imperativele (..) si accelerarea

4) 'Sambata dimineata deci, in jurul orei 9,30, convoiul funerar v a porni din capitala spre Brasov...' 4)

De-abia acest din urma enunt contine informatia esentiala, si singura! - a textului. Dupa exact, 137 de cuvinte!

In afara metodelor statistice amintite, prin care s-a masurat, oarecum, impactul textului mediatizat asupra cititorului, a aparut in anul 1972, o alta abordare, de data aceasta, interdisciplinara. Richard Bandler (informatician) si John Grunder (psiholog si lingvist) au pus la punct o asa-numita 'tehnica a programarii neurolingvistice'. Concluzia lor este aceasta: impactul se realizeaza pe trei paliere:

1) Vizual - sustinut de cuvinte cum sunt: la prima vedere, ilustreaza, iluzie, clar, vizibilele,;

2) Auditiv - ecou, a spune, a striga, armonie etc,

3) Sinestezic - pasiune aprinsa, potop ropotitor, vede rosu de manie etc. Toate aceste paliere ar trebui avute in vedere in timpul redactarii textului.

[Cf. Pascaline Oury, 1990; 82-83].

Cuvintele singure, izolate, unul cate unul, nu formeaza o structura, asa cum o gramada de pietre de constructie nu formeaza nici casa, nici catedrala. Enunturile, de-abia, (inlantuirea cuvintelor intr-o ordine gramaticala, semantica si logica) reprezinta structura cea mai simpla. Ele sunt fragmente din mesajul pe care il transmite textul. Articularea enunturilor in paragrafe si a acestora in text realizeaza, daca sunt corect construite, ordinea, claritatea si accesibilitatea mesajului. Aceste calitati se obtin, totodata, printr-o dozare corecta intre continutul explicit si implicit al enuntului.

Continutul explicit-implicit.

Implicit: Oswald Ducrot [1972] se ocupa in aproape 300 de pagini de chestiunile referitoare la implicit, precum si de o varianta privilegiata de implicit, si anume, presupozitia. Autorul isi situeaza demersul intr-un loc geometric in care se intalnesc mai multe domenii: lingvistica (mai exact, pragmatica) - semantica - logica - psiholingvistica.

'Teza noastra - isi incepe Oswald Ducrot demonstratia [1972; 5] - este ca fenomenul presupozitiei face sa apara in interiorul limbii un intreg dispozitiv de conventii si legi care trebuie intelese ca un cadru institutional care regleaza dezbaterile dintre indivizi'.

Oswald Ducrot banuieste doua origini posibile ale implicitului: tabuurile lingvistice si sociale care 'impun un fel de lege a tacerii'. Implicitul devine in acest caz o modalitate de a spune, 'de a lasa sa se inteleaga, fara a se asuma responsabilitatea de a fi spus'. A doua origine posibila: orice afirmatie explicita poate deveni o tema de discutie [de contestare, respingere, amendare etc.]; in acest context, implicitul ar reduce posibilitatea contestarii. [Oswald Ducrot, 1972; 6].

In continuare, autorul distinge din perspectiva pragmaticii, intre implicitul care apare in enunt si implicitul care apare in enuntare.

Implicitul in enunt: "prezentarea in locul f aptelor pe care nu vrem sale semnalam explicit, a altor fapte care pot sa apara drept cauze sau consecinte ale lor".

Exemple: Afara e frumos, -implicit: Ies sa ma plimb.; Am vazut lume multa in f ata parcului, -implicit: M-am plimbat in parc.

'O varianta ceva mai subtila a acestui procedeu - observa Oswald Ducrot [1972; 7] - mult exploatata de propaganda si publicitate consta in a prezenta un rationament care comporta drept premisa necesara dar neformulata, teza obiectului afirmatiei implicite.

Exemplul pe care il ofera autorul va clarifica observatia de mai sus care, poate, de la un moment dat, devine (mai) abstracta. Serie enuntiativa explicita: X a venit sama vada. Deci are necazuri. O a treia afirmatie este implicita: X vine sa ma vada numai din interes. Altfel spus, avem aici un silogism construit in felul urmator: sunt formulate explicit premisa minora si concluzia.

Premisa majora este implicita.

Ce este important de subliniat, este urmatorul aspect: continutul implicitului (fiind in acelasi timp spus si nespus - ca sa parafrazam titlul lucrarii lui Oswald Ducrot - dar existent), poate fi oricand dezmintit de catre vorbitor ('Nu am spus asta'; 'Nu m-am gandit la acest lucru').

Implicitul bazat pe enuntare este numit de Oswald Ducrot subintelesul discursului. Actul de a ordona - exemplifica Oswald Ducrot- implica existenta unui raport ierarhic, 'de unde posibilitatea de a da ordine cu intentia principala de a afirma implicit ca se afla in situatia de a ordona', in sfera 'motivatiilor psihologice', a-i spune cuiva cat este ora, poate avea (in functie de contextul situational) una din urmatoarele afirmatii implicite:

a)M-am plictisit;

b) Ar fi timpul sa pleci;

c)  Ora s-a sfarsit;

d) Este devreme (=avem timp);

e) Este tarziu (=trebuie sa ne grabim);

f) Este gata cafeaua?

Ce concluzii desprinde autorul din aceste exemple?

'Semnificatia implicita nu poate fi inteleasa decat impreuna cu semnificatia literala [manifesta, explicita, adica exprimata]. In schimb, nimic nu ne impiedica sa intelegem semnificatia literala, fara sa intelegem semnificatia implicita'.

Pe scurt, rationamentele pe care le are de construit receptorul sunt urmatoarele:

Pentru enunt: X mi-a spus (lucrul) A; A implica B; Deci X mi-a spus (lucrul) B.

Pentru subinteles (=enuntare): X mi-a spus (lucrul) A; Nu se spune A decat daca B; Deci a vrut sa spuna B.

'Asadar - conchide autorul [1972; 9-l2] - implicitul apare mereu la capatul unui demers discursiv pe care il efectueaza destinatarul. Implicitul () este reconstituit'.

Acestui tip de implicit discursiv, i se opune implicitul non-discursiv: presupozitia (sau presupozitia lingvistica). Mai mult decat implicitul discursiv, 'datorita fenomenului presupunerii - afirma Oswald Ducrot [1972; 22-23] - este posibil sa spunem ceva ca si cum nu trebuie spus, posibilitate care ne permite sa asezam presupozitiile printre formele de implicit'.

Exemplul mai simplu cu ajutorul caruia autorul explica trasaturile presupozitiei, este urmatorul: Enuntul spus (pose): Ion continua sa faca prostii - exprima doua lucruri: a) Ion a facut prostii; b) Ion face prostii si in prezent, A. si B. nu au insa acelasi statut, in variantele negativa si interogativa ('Ion nu mai face prostii'; sau: 'Continua Ion sa faca prostii?) - a) se pastreaza, nu si b). [Oswald Ducrot, 1972; 252].

Pe scurt, spre deosebire de implicitul discursiv, 'atat presupozitia cat si ceea ce este spus (pose) fac parte din semnificatia literala a enuntului'. [Oswald Ducrot, 1972; 24].

Asadar, ' cea mai mare parte a enunturilor au alaturi de continutul explicit, unul sau mai multe continuturi implicite, care se grefeaza pe intaiul, si pot chiar, eventual, sa-l deturneze in favoarea lor.' [C. Kerbrat, L'implicite-  Lucien Sfez, 1993; 245].

Din alta perspectiva, strict jurnalistica de data aceasta, echilibrarea continuturilor explicit/implicit se exprima astfel: sa spui destul pentru a informa, dar nu prea mult, pentru a nu plictisi.

Iar din perspectiva colectarii informatiei, un bun intervievator este acela care pune asa-numitele intrebari de urmarire, avand adeseori menirea de a-l 'obliga' pe interlocutor sa expliciteze continuturile implicite ale unora din afirmatiile sale.

Pe scurt, stapanirea 'totala' a limbajului de catre jurnalist, il ajuta, pe de o parte, sa se exprime clar, nuantat si consistent (continut bogat intr-un spatiu limitat), iar, pe de alta parte, sa inteleaga subtilitatile, ascunzisurile, echivocurile exprimarii interlocutorilor sai (id est, sursele sale de informare).

Rezumat

Raportul jurnalistului cu cititorul sau: te imaginezi in situatia aceluia care se afla intr-un oras necunoscut. Ce explicatie preferi? [Cf. Ken Metzler, 1986; 23].

Acesta este un alt reflex profesional care ghideaza, printre altele, si alegerea cuvintelor celor mai potrivite.

Odata 'orientat' in tema abordata, cititorul trebuie retinut. Expresivitatea textului, puterea lui de atractie se obtin prin folosirea cuvintelor cheie, a cuvintelor tari, a cuvintelor simple, cunoscute, inlantuite in enunturi structurate atent. Redundanta, inflatia de cuvinte sunt evitate, daca fiecare enunt contine o informatie. Informatia esentiala trebuie spusa la inceput, nu dupa sute de cuvinte.

Daca ai ceva de spus cititorului tau, spune-i-o imediat, direct.

Inamicii exprimarii exacte sunt: redundanta, eufemismul, jargonul, argoul, cuvintele/expresiile depreciative.

Netraducerea limbajelor de specialitate poate insemna, de la caz la caz, ignoranta sau snobism pretios. E drept ca si jurnalistii se specializeaza la un moment dat, intr-un domeniu sau altul. Menirea lor este insa aceea de a comunica, nu de a face o falsa, palida si superficiala concurenta adevaratilor specialisti.

Daca fraza este perceputa dintr-o singura miscare a ochilor, ea are toate sansele sa fie inteleasa si memorata. Conditia este ca atentia cititorului sa nu fie contrariata de un cuvant necunoscut sau prea lung, sau - in context -polisemantic.

O corecta echilibrare a nivelului explicit cu nivelul implicit evita, pe de o parte, excesul de detalii inutile si, pe de alta parte, ermetismul.

Odata intrunite aceste conditii (care nu sunt nici pe departe reguli imuabile ca in stiintele exacte), scopurile declarate (informarea/opinia autorizata si onesta, de buna credinta) si implicite (educarea) ale textului de presa sunt atinse. Cititorii vor citi si maine ziarul, pentru ca acesta a devenit ziarul lor.

NOTE

Exemplele sunt preluate din ziarele: Ora, I, 42, 3.12. 1992, p. 1; ibidem; Romania Libera, I, 14.636, joi, 5 martie, 1992, p. 1.

Tineretul Liber, V, 892, joi, 18 martie, 1993, p. 1.

Tinerama, II, 6-l2 martie, 1992, p. 5.

4) Adevarul, vineri, 13 martie, 1992, p. 3.