Daniel Vighi - jurnalism

Daniel Vighi - jurnalism

Desi Daniel Vighi este cunoscut, in primul rand, ca scriitor si apoi ca profesor universitar, nu trebuie omis un aspect la fel de important: Daniel Vighi este si om de presa. A fost redactor-sef al revistei de creatie si experiment creator Ariergarda, atat in anul 1998, la primul numar al revistei, cat si in anul 2000, in cadrul celei de-a doua aparitii. Mai apoi, in anul 2004, Ariergarda devine Asociatie de activism cultural, unde Daniel Vighi este numit presedinte.

Tot in 1998, Daniel Vighi, de aceasta data impreuna cu Ion Solacolu, editeaza un numar al revistei Dialog, publicatie a exilului democratic roman. Numarul respectiv, intitulat Pareri razlete intre politica si cultura, a aparut in Germania.

Cunoscut pentru ambitia cu care lupta impotriva incorectitudinii si a celor care nu apreciaza cultura, Daniel Vighi ataca, uneori dur, alteori mai putin dur, tot ce are menirea de a stirbi maiestria artei, in orice forma ar aparea ea. Nu s-a sfiit sa isi arate nemultumirea prin articole publicate in revistele Orizont (Timisoara), Dilema (Bucuresti), Provincia (Cluj-Napoca) sau Ariergarda (Timisoara). Este colaborator permanent al revistelor Familia, Dilema, Orizont, Cuvantul, Provincia, 24 FUN Timisoara, dar si al TVR Timisoara.

Nici pe plan virtual Daniel Vighi nu are cum sa dezamageasca. Pe langa faptul ca e colaborator al site-ului academic din Frankfurt, Palais Jalta: www.ceeol.de, blog-ul personal este unul de exceptie, oferind atat informatii personale, cat mai ales informatii privind evenimente culturale sau didactice. De asemenea, exista posibilitatea de a descarca de pe pagina personala cartile autorului.

Curajul de a pune degetul pe rana intr-un mod transant, precum si imbinarea de om al literaturii cu om al presei, il desavarsesc, din punct de vedere cultural, pe Daniel Vighi.

3.1. Genuri si stiluri jurnalistice

O cunoastere minimala a genurilor jurnalistice releva faptul ca doar anumite categorii permit comentarii subiective ale autorului asupra problemei in cauza. Sunt asa-numitele materiale de opinie, iar aici se incadreaza editorialul, recenzia si cronica. Stirile, reportajele, anchetele sau interviurile nu admit sub nicio forma interventia subiectiva a autorului. De aceea, este nevoie de mult talent pentru a sublinia anumite aspecte ale materialului, fara a fi acuzat mai apoi de incalcarea regulilor jurnalistice.

Dintre materialele de opinie prezentate mai sus, editorialul este, poate, cel mai subiectiv, cel mai personal, unde parerile curg fara oprire. Fiind cea mai importanta specie a jurnalismului de opinie, editorialul exprima atitudinea ziarului fata de realitatea politica, sociala, economica etc. Coloana editorial sau pagina editorial (editorial page) sunt considerate, pe drept cuvant, sufletul, coloana vertebrala a ziarului. Pentru ca editorialul argumenteaza opinia, urmarind sa-i convinga pe cititori. () Spre deosebire de celelalte genuri redactionale, editorialistul are o mult mai mare libertate de miscare in alegerea tonului, a atitudinii. El poate selecta intre diferite tipuri de rationament, poate nara, poate alege intre umor, sarcasm, satira, parabola, parodie. Poate redacta un editorial polemic.[1]

Asadar, editorialul trateaza cel mai important eveniment al momentului si este scris, de obicei, de redactorul-sef al publicatiei: De la inceputurile genului si pana in prezent, editorialistul este, de cele mai multe ori, conducatorul ziarului.[2]

Daniel Vighi poate fi numit redactor-sef al revistelor cu care colaboreaza, nu doar prin implicarea activa, ci si prin subiectivitatea cu care isi editeaza materialele.

3.2. Ceea ce vedem si nu pricepem

Articolul intitulat Ceea ce vedem si nu pricepem a aparut in revista Dilema in data de 11 martie 2010. Desi titlul, la prima vedere, nu ofera informatii clare cu privire la continutul articolului, Daniel Vighi - jurnalistul, de aceasta data - trateaza o problema cat se poate de serioasa si evidenta, vizibila la orice pas: starea in care se prezinta cladirile vechi din Timisoara.

Ideea centrala a textului, dincolo de insistenta asupra importantei restaurarii cladirilor, este initiativa extraordinara a proiectului "Reabilitarea prudenta si revitalizarea economica a cartierelor istorice din Timisoara", in colaborare cu Societatea Germana pentru Cooperare Tehnica (GTZ), cu sprijinul Ministerului Federal pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (BMZ) din Germania. Denumirile lungi si pompoase sunt specifice textelor jurnalistice, desi, de cele mai multe ori, acestea deranjeaza si distrag atentia cititorului.

Talentul jurnalistic al lui Daniel Vighi se face remarcat inca de la inceputul articolului. Pentru ca un text al presei, fie el stire, reportaj, editorial sau ancheta, sa atraga atentia si sa fie urmarit de cititor/ascultator/privitor, este nevoie de un inceput grandios, socant. Pentru a construi un bun inceput de text, talentul trebuie sa tinda sa concilieze mai multe imperative, aparent, putin conciliabile: sa anunte tema, sa atraga atentia cititorului, sa-l faca sa-si dea seama ca subiectul poate sa-l intereseze, dar sa lase destul mister, pentru ca sa nu aiba impresia ca a aflat tot din primul paragraf. Sa-i spui destul pentru a-i trezi curiozitatea, dar putin, pentru a dori sa continue lectura.[3]

Inceputul acrticolului Ceea ce vedem si nu pricepem se inscrie perfect in aceste tipare: Una dintre cele mai raspindite infaptuiri ale istoriei recente romanesti este violul patrimoniului si schilodirea prin interventii anarhice a cladirilor istorice.[4] Talentul omului de literatura intervine in acest pasaj pentru a imbina cuvintele astfel incat sa se creeze imaginea dorita. Cuvinte precum violul, schilodirea sunt cuvinte ce indeplinesc perfect rolul de unelte ale socantului, ale grandiosului. Atasate primei propozitii din articol reusesc sa atraga atentia.

Continuarea textului nu se dezice de aceleasi maniere de realizare: Faptele respective ofera privitorului un adevarat letopiset postcomunist al prostului gust.[5] Pentru a reda cel mai bine imaginea dorita, o tehnica jurnalistica simpla este aceea de a face referire la fapte si elemente arhicunoscute. In cazul de fata, comunismul este instrumentul perfect deoarece se inscrie in aceeasi sfera a socantului, astfel incat violul, schilodirea, postcomunismul si prostul gust sunt incluse in aceeasi familie lexicala.

Cursivitatea oricarui gen jurnalistic este asigurata de interventia (obiectiva) a jurnalistului. In cazul de fata, Daniel Vighi isi continua articolul prin oferirea unor solutii in ceea ce priveste imaginea socanta, dizgratioasa, creata anterior: Doua cai de atac avem in acest caz: neostenite indignari civice si, la fel de important, evidentierea exemplelor de buna purtare patrimoniala.[6] Una dintre solutiile invocate de autor vine tocmai in intampinarea sentimentelor cititorului. Bineinteles ca orice locuitor al unui astfel de oras, cu imagini precum cea prezentata anterior, este indignat. Aici, autorul nu face decat sa fie de acord cu cititorul sau.

Cea de-a doua solutie, insa, este cheia articolului, este cea care ii ofera posibilitatea autorului de a dezvolta informatia detinuta, de a oferi noutatea cititorului. Evidentierea exemplelor de buna purtare patrimoniala nu este altceva decat proiectul "Reabilitarea prudenta si revitalizarea economica a cartierelor istorice din Timisoara", in colaborare cu Societatea Germana pentru Cooperare Tehnica (GTZ), cu sprijinul Ministerului Federal pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (BMZ) din Germania.

In continuare, insa, Daniel Vighi pierde din credibilitate: Strategia aplicata in Timisoara a fost, din cite am inteles, diferita de aceea pe care acelasi GTZ a avut-o in Sibiu.[7] Sintagma "din cate am inteles" nu face altceva decat sa sublinieze nesiguranta, sa arate cititorului ca cel care a scris articolul e posibil sa dezinformeze, sa prezinte erori, neadevaruri. In presa, jurnalistul trebuie sa arate ca este cat se poate de informat, ca nimic nu a trecut neverificat si ca exista dovezi clare pentru toate faptele prezentate in articol. Cititorul este cel care trebuie sa inteleaga, jurnalistul este cel care trebuie sa stie: Jurnalistii sunt (trebuie sa fie) ceva mai mult decat simple cutii de rezonanta ale realitatilor pe care le prezinta; ei trebuie sa contribuie la intelegerea unor fenomene si evenimente in ceea ce au acestea inedit, astfel incat oamenii sa poata evalua corect situatiile in cauza si sa ia decizii (personale sau publice) in egala masura utile si morale.

O alta abatere de la regulile jurnalistice, mult mai mica, de data aceasta, este aceea de a prezenta exemple cat mai lungi in sustinerea afirmatiilor facute. Este adevarat ca exemplele sunt cele care ofera credibilitate si sustinere textului, insa un exemplu prea amplu pare sa devieze de la subiect, sa il bruieze pe cititor. Dorind sa sublinieze faptul ca fara contributia ulterioara a tuturor locuitorilor, fara pastrarea intacta a cladirilor restaurate, totul este in zadar, Daniel Vighi puncteaza: Un exemplu de povestit este acela al unei cladiri minunat restaurate in Timisoara in care se afla Directia de Cultura, Culte si Patrimoniu de pe strada Episcop Augustin Pacha, nr. 8. Am dorit sa i-o arat profesorului Mircea Martin, e adevarat ca sub o ploaie aspra de toamna tirzie. Nu mare ne-a fost mirarea amindurora sa descoperim cum stucaturile baroc de secol XIX restaurate erau devastate de ploaie din cauza unui burlan care iesise din cot chiar sub acoperis si pe care nimeni nu se sinchisea sa-l indrepte![9]

In exemplul de mai sus, alaturarea institutiei la numele strazii este, pe de-o parte, un soi de pleonasm inutil. Pe de alta parte, omul de rand cunoaste mult mai bine institutia, decat strada, astfel incat denumirea detaliata a adresei respective este posibil sa il deruteze pe cititor, in cazul in care acesta doreste sa verifice informatia. Doar riveranii pot localiza adresa respectiva dupa denumirea strazii, pe cand ceilalti locuitori sunt indrumati mult mai bine de denumire institutiei de la acea adresa.

Un alt detaliu inutil este prezentarea numelui profesorului cu care jurnalistul a cules informatia respectiva. Poate fi adevarat ca persoana in cauza este importanta pentru omul de presa care scrie un articol, insa poate fi la fel de adevarat ca acel om sa nu aiba nicio legatura cu articolul in sine, cu tema acestuia: Un cuvant in plus tradeaza o atitudine de simpatie sau de antipatie a jurnalistului, un obstacol inutil si neonest in drumul realitatii catre cititor.[10]

Bineinteles, omul de literatura Daniel Vighi isi face din nou simtita prezenta prin imagini plastice, prin figuri de stil, prin inversiuni specifice: ploaie aspra de toamna tarzie, nu mare ne-a fost mirarea.

In continuarea articolului, aspectul literar este cat se poate de evident. Descrieri interminabile tradeaza talentul literar al jurnalistului: Tot asa sint si vitrinele din 1900 cu oberlihturi, cu segmente de arc din lemn, coloane si rulouri de metal, canaturi mestesugit prelucrate, adaugati cercevele din lemn de stejar lazurat, nu uitati traversele cu ornamente cu linii unduite Jugendstil, paravanele solare cu minere si roti de fier care le puneau in miscare peste trotuar.[11]

Anumite sintagme pe care Daniel Vighi le foloseste in articolul sau amintesc de volumul de proza scurta Povestiri cu strada Depozitului (1985). In relatarile din volum, autorul nu pune accent pe numele personajelor sau pe poreclele lor. Ceea ce ii definea era functia pe care o detineau sau meseria pe care o practicau. Asa se intampla si in Ceea ce vedem si nu pricepem: GTZ Timisoara a editat brosuri pentru ca proprietarii, mesterii lucratori in lemn, zidarii, zugravii, fierarii sa priceapa valoarea economica a lucrurilor vechi si sansa ca prin ele sa ne asiguram prosperitatea comunitatii urbane. [] Oricind se iveste Uciga-l Toaca deghizat intr-un nevinovat meserias de la Romgaz care trage, supravegheat de proprietar, o gaura cu bormasina in lemnul unor oberlihturi si porti de pe vremea imparatului Franz Iosif, ca sa-si traga, printre ornamentele de lemn centenar, tevile lui asasine.[12]

Intr-un fragment anterior, autorul se teme ca nu cumva vitrinele istorice sa fie inlocuite cu termopane de catre Nefirtatele. Mai sus, un biet meserias de la Romgaz e Uciga-l Toaca. Asocierea unor muncitori care ar putea distruge aspectul vechi al orasului, in loc sa il reabiliteze, cu Diavolul, nu face decat sa amuze, cu atat mai mult cu cat Daniel Vighi alege sa foloseasca denumiri populare.

In finalul articolului, Daniel Vighi mentioneaza titlul, pentru a clarifica legatura sa cu restul articolului. Bineinteles, un alt procedeu artistic insoteste afirmatia, de aceasta data o enumeratie: Brosurile GTZ invata despre cum sa conservam pardoseli istorice, ferestre istorice, usi tot asa, tipuri de vitrine si de reclame vechi, fatade, pilastri, porti, clante si minere si ni le aduce pe toate in fata ochilor ca sa deslusim ceea ce vedem si nu pricepem: frumusetea primejduita si batjocorita.[13]

3.3. Reforma universitara pe intelesul tuturor: cazul Docea

Articolul Reforma universitara pe intelesul tuturor: cazul Docea este un articol ce dovedeste nivelul de implicare al lui Daniel Vighi atat in viata sociala plina de nereguli, cat mai ales in spatiul universitar de care este atat de apropiat.

In acest text, jurnalistul renunta la sintagmele socante, impresionante care sa-l atraga pe cititor si adopta o alta metoda, aceea de a prezenta un fapt general si logic: O universitate traieste din prestigiu stiintific si cultural. Acesta trebuie aratat, demonstrat si, mai ales, umplut de continut.[14]

In cele ce urmeaza, autorul alege o varianta dura de a-si continua articolul si anume prin atac la persoana: Prestigiul nu se obtine din marketing de imagine, asa cum incearca institutii universitare nascute din nimic, in fruntea carora se afla unii precum Aurelian Bondrea, cel de trista faima de la Ministerul Educatiei ceausiste. Universitatea lui Bondrea cheltuie bani multi pe reclame. () Restul sint povesti pentru a amagi parintii sa le dea bani lui Bondrea si altora de teapa lui. Partea proasta, in ceea ce priveste viitorul invatamintului universitar romanesc, este dat de faptul ca deteriorarea cultural-stiintifica si didactic-etica se intimpla dupa modelul universitatilor private, de felul celei a lui Aurelian Bondrea.[15]

Atacul este o tactica folosita adesea in presa cotidiana, in special in revistele de scandal: Multe din ziarele si revistele noastre demasca sistematic interesele murdare aflate in spatele acestei agitari a apelor. O fac aproape intotdeauna cu admirabil radicalism, tunind si fulgerind in ritmuri pamfletare.[16] Daniel Vighi nu este, asadar, de acuzat pentru metoda adoptata. Singurul declin ar fi faptul ca autorul nu prezinta clar faptele, nu vorbeste deschis cititorului. Un articol trebuie sa se adreseze atat omului de rand, care nu este, poate, la curent cu ultimele stiri, cat si omului de stiinta, cu un coeficient de inteligenta mult peste medie.

Asadar, cea mai buna varianta ar fi fost punerea pe tapet a faptelor, prezentarea universitatii conduse de acest Aurelian Bondrea precum si a evenimentelor care au dus la o asemenea catalogare a institutiei sale de invatamant. Bineinteles, dovezile palpabile ar fi fost, in acest caz, indispensabile (declaratii ale martorilor, documente, alte articole pe aceeasi tema). Pe scurt, cei care nu au auzit de numele Aurelian Bondrea nu inteleg aluzia autorului.

Acelasi ton se pastreaza si in continuarea articolului. Atitudinea lui Daniel Vighi este la fel de acida: In putinele noastre universitati de traditie din Bucuresti, Iasi, Cluj si Timisoara, se poate observa acelasi fenomen de mercantilizare a diplomelor. Totul este de vinzare: examene, lucrari de licenta, lucrari doctorale, grade didactice.[17]

Reactia fireasca a cititorului intr-un asemenea caz este una de uimire. Un cadru didactic dintr-o anume institutie de invatamant acuza aceeasi institutie de nereguli grave. Acest fapt poate avea doua consecinte: fie cititorul da credibilitate autorului pentru ca acesta povesteste din interiorul evenimentelor ca un martor al acestora, fie cititorul va considera ca totul este doar o razbunare, un soi de "reglare de conturi" din interior si va privi articolul cu scepticism. Singura cale de a evita cea de-a doua consecinta este ca autorul sa prezinte dovezi care sa-i sustina afirmatiile. Continuarea nu este insa aceasta.

Jurnalistul mentine seria de atacuri, de aceasta data facand referiri directe la persoanele din interior: Si la fel ca in universitatile private, asistam la o invazie de politicieni, de oameni de afaceri, de smenari publici care dau buzna sa fie doctori si profesori si se inghesuie sa asculte cum le cinta studentii 'Gaudeamus'.[18]

In acest pasaj apare, oarecum, o contradictie: in ciuda atitudinii revoltate a autorului, acesta foloseste cuvinte si sintagme care starnesc amuzamentul. Cuvantul "smenar" este un argou folosit tot mai des in presa de astazi. Desi pare un termen nepotrivit, vulgar are efect puternic asupra cititorului. Pe de alta parte, atitudinea celor care "se inghesuie sa asculte cum le canta studentii Gaudeamus" este una desprinsa, parca, din filmele de comedie. Ironia subtila din aceasta constructie este cea care destinde putin atmosfera, dar totusi pastreaza cititorul "in garda", oferind siguranta ca sirul de atacuri nu s-a terminat.

Un aspect de remarcat in acest articol este reluarea temei comunismului, asa cum ne-a obisnuit scriitorul Daniel Vighi in operele sale. Diferenta majora este insa atitudinea sa fata de fostul regim. Daca in cartile sale de litaratura simbolurile specifice perioadei comuniste erau unele menite sa introduca cititorul in atmosfera, sa-l determine sa se identifice cu personajele si evenimentele din carte, in articolul Reforma universitara pe intelesul tuturor: cazul Docea, jurnalistul Daniel Vighi ofera un sens peiorativ comunismului din cauza practicilor sale: Confuzia valorica era o practica a propagandei culturale ceausiste care alcatuia liste valorice in care strecura si citeva nume de autentica reprezentativitate ca sa dea credibilitate impostorilor.[19]

Daniel Vighi alege sa prezinte in continuare membrii universitatilor de prestigiu de care amintea mai sus, cele din Bucuresti, Iasi, Cluj si Timisoara. Din nou, nu este o prezentare deloc onorabila, tinand cont de faptul ca este adus iarasi in discutie comunismul cu sensul sau negativ, de aceasta data: Nu altfel s-au petrecut lucrurile la marile noastre universitati - cele patru - sub umbrela autonomiei. S-au prezervat oamenii lumii vechi in conducere, care au realizat contraselectii dupa criterii specifice. In facultatile umaniste, spre exemplu, multe dintre tinerele 'cadre didactice', cum se zice bont si lemnos, confunda libertatea spiritului cu cliseele despre aceasta si se raporteaza, in fapt, la cultura ca la un mausoleu.[20]

Ironia ii vizeaza direct pe acesti "alesi", care sunt acuzati ca ar avea anumite preferinte: Selectatii acestia au, ca si mentorii lor, ascunse simpatii pesederisto-iliesciste pe care, spre deosebire de maestrii lor, le mascheaza sub o masca inocent-indiferenta fata de politica. Aceasta de pe urma este o indeletnicire ignobila, civismul cultural este si el o ciudatenie, o chestie exotica si necuviincioasa.[21]

Autorul, dupa ce isi sustine afirmatiile, expune motivele pentru care acesti oameni au un comportament necorespunzator, din punct de vedere al apropierii izbitoare de iubitorii de patrie din vremea comunista: Niciodata la seminarii si la cursuri nu tulbura pe nimeni cu nimic. Adesea sint suparati pe noua generatie literar-artistica si o acuza ca practica pornografia si avertizeaza, cu o superioritate neclintita, faptul ca valoarea estetica e una, si scandalul alta.[22]

Daniel Vighi utilizeaza o tehnica ce are ca scop atragerea atentiei cititorului asupra unui aspect ce trebuie mentionat de acelasi martor care pare sa cunoasca toate dedesubturile necurate ale sistemului universitar de astazi: Era sa uit: cei mai multi scriu plat si produc 'lucrari stiintifice' de duzina. De altfel, cred ca pentru aceasta au fost selectati la momentul potrivit.[23] Constructia "era sa uit" nu are sensul sau propriu, autorul nu are probleme de memorie, ci pur si simplu capteaza foarte bine atentia asupra unui fapt cel putin la fel de grav si de important ca toate celelalte prezentate anterior.

Mai departe, omul de presa, asa cum se cade in orice articol plin de atacuri, ofera solutia pentru schimbarea unui sistem bolnav: prezinta un grup de oameni de cultura de la Universitatea de Vest din Timisoara, numit Grupul de Reforma Universitara, care sustin anumite principii ce pot duce la solutionarea problemei: Unul dintre ele este acela al moralitatii universitare ca temei minimal al reformei. Nu limbaje de neolemn si nici gargara conceptuala euroconforma in acord cu Bologna sau cu cine o mai fi. In viziunea celor din Grup, schimbarea este mai simpla si se intemeiaza pe lucruri fara de care nu se poate face nici o reforma. () cred ca e nevoie de putina (macar) onestitate culturala si stiintifica, de niscaiva demnitate a profesorului si a studentului, de o farima de curaj civic. Lucruri simple pentru care nu e nevoie de directive europene. Ca sa nu vinzi licente si doctorate, sa nu plagiezi, sa nu desfigurezi libertatea de opinie, nu este nevoie de abordari birocratico-pasaresti. Reforma ar fi sa pricepem lucruri la indemina, spre exemplu, faptul ca nu este mai important sa fii decan si mai putin important sa fii in amfiteatru. E vremea sa nu mai confundam demnitatea vocatiei cu aceea a functiei si poate ne vom urni din naclaiala in care ne aflam asa gravi, si caraghiosi, si ridicoli, si cu togi risu-plinsu pe la solemnitati fara substanta. Tot reforma e si decenta de a iesi la pensie la termen din functiile de conducere. Facem reforma si atunci cind ne dam un pas in spate, daca am fost informatori si mari nomenclaturisti. [24]

Tot acest sir de solutii pe care le prezinta Daniel Vighi in aceste randuri alcatuiesc un soi de discurs ce aminteste de discursurile ceausiste de la tribuna, in fata multimii ce pare exaltata. Doar ca de aceasta data autorul ofera tocmai contrariul reformelor comuniste, iar auditoriul sau nu este deloc unul mintit si santajat, ci unul cat se poate de subiectiv, din proprie initiativa.

In ultima parte a textului sau, autorul prezinta cazul Docea despre care pomeneste in titlu. Este vorba despre unul dintre membrii Grupului de Reforma Universitara, conferentiarul Vasile Docea, care alege sa se exprime liber, asa cum o tara democrata o permite (in mod normal), insa nu face decat sa sublinieze cat de permisiva sau nu este o universitate romaneasca din ziua de azi: Nu se poate, de exemplu, sa ai un buletin periodic al unui Grup caruia rectorul ii spune gasca cu probleme la mansarda, adica nebuni. Nu se poate sa scrii in buletinul acela ca doctoratul decanului tau este dobindit la Academia "Stefan Gheorghiu' de pe linga fostul CC al PCR. Nu se poate sa te intrebi daca validarea lui administrativa din 1991 da garantii valorice suficiente tezei doctorale a sefului tau la fel ca uneia dobindite, fie la Iasi, fie la Sorbona. Nu se poate sa te intrebi public pe ce criterii de 'moralitate academica' a fost adus in Universitate un general cu miinile patate de singe din vremea Revolutiei. Nu se poate sa te intrebi cum anume il vor privi cei doi studenti carora le-a omorit tatal. Daca spui asa ceva, intri in ceea ce s-a numit lotul Docea, adica insi carora urmeaza sa li se anuleze contractul de munca din cauza unui delict de opinie.[25]

Desi lipsesc din nou dovezile palpabile, faptele prezentate par atat de grave, incat atentia cititorului cade pe evenimentele care au avut loc, si nu pe veridicitatea lor. Fraza care poate fi numita punctul culminant al declaratiilor este "Nu se poate sa te intrebi cum anume il vor privi cei doi studenti carora le-a omorit tatal." Uciderea parintilor unor viitori studenti care vor ajunge fata in fata cu criminalul este apogeul gravitatii faptelor.

Atitudinea lui Daniel Vighi este cat se poate de clara, nemultumirea sa este exprimata fara ascunzisuri. Conducerea comunista a universitatii trebuie inlaturata cu orice pret, desi, in sustinerea acestei solutii, singura metoda gasita de autor este cea de autodemitere din functie. Convingerea conducerii de faptul ca atitudinea sa este una deplasata este in zadar: Ai fluierat in cripta ideilor moarte ale unui rector si ale unui decan care, dupa aproape doua decenii de pluralism, in loc sa raspunda unor idei cu altele, reiau practica leninista a pedepsirii celor care le rostesc public. Cazul Docea arata limpede ca 'mediul academic' se afla mai degraba in drum spre Canal decit spre Bologna aceea, sau cum i-o fi zicind.[26]

Daniel Vighi este convins ca reforma nu o poate aduce o masura din exterior, din Europa. Cei de aici, din interior, sunt singurii care pot schimba vechile obiceiuri si atitudini, care pareau ca au sfarsit prin impuscare. Totusi, efectele lor sunt recurente.

Inca din titlul articolului, Daniel Vighi subliniaza faptul ca problema prezentata in cele ce urmeaza va fi una cat se poate de "digerabila" de catre toate categoriile sociale, deoarece va fi "pe intelesul tuturor".

Pentru a ramane in aceeasi sfera a semnificatiei titlului, trebuie mentionat ca sintagma "cazul Docea" este una care duce cu gandul la un alt stil jurnalistic (si, de ce nu, unul politist) si anume la ancheta: () legile decuparii evenimentului functioneaza cu strictete: subiectul/tema de actualitate trebuie sa se inscrie in sfera evenimentului. Este obligatoriu sa intereseze un numar mare de oameni. Altminteri, o dezvaluire care intereseaza prea putin colectivitatea, se apropie mult de vendetta sau invers - de propaganda/publicitate. In ambele situatii, este o tentativa de manipulare. Subiectele de ancheta apar foarte des in realitatea cotidiana.[27]

Bineinteles, publicul caruia i se adreseaza ancheta este unul de maxima importanta. Acest aspect influenteaza intotdeauna cursul anchetei si pasii urmariti in atingerea obicetivului. Este evident ca o ancheta si-a atins scopul scontat in momentul in care reuseste sa aduca in atentia publicului concluzii care nu au mai fost anticipate anterior. Cui i se adreseaza ancheta? Aparent paradoxal, de foarte multe ori, ancheta nu ii tinteste pe cei direct implicati in problema, desi tocmai ei sunt "personajele' textului. O ancheta pe tema copiilor strazii ar fi in zadar tintita catre acestia si catre familiile lor. in mod normal, pe ei presa nu ii atinge, in schimb, apar multe alte tinte ce pot fi grupate intr-un singur termen: diferiti factori responsabili.[28]

Desi asemenea atacuri relativ dure pot avea consecinte nedorite, Daniel Vighi da dovada inca o data de maiestrie in exprimare si de curaj extraordinar in dorinta de a sublinia greselile sistemului si de a atrage atentia publicului asupra unor aspecte care ii vizeaza in mod direct pe cei interesati de spatiul universitar. In ciuda limbajului relativ simplu, articolul este dedicat celor familiarizati cu terminologia specifica studentiei. Pe de alta parte, vehementa dusa la extrem pare o aluzie la adresa celor implicati direct, celor care pot fi numiti "personajele negative" ale articolului.

3.4. Gropile de gunoi si educatia

Dincolo de profesor, scriitor, om de presa, Daniel Vighi a demonstrat ca este om. Un om caruia problemele din societatea romaneasca pur si simplu ii fac nopti albe. Numeroasele nereguli pe care le semnaleaza prin articolele scrise, prin emisiunile de televiziune unde (din fericire) este invitat, releva faptul ca Romania are nevoie de astfel de oameni, cu atat mai mult cu cat s-a dovedit de atatea ori ca tacerea nu este o solutie.

Articolul Gropile de gunoi si educatia nu face decat sa se inscrie perfect in tiparele jurnalistului Daniel Vighi, un jurnalist care, prin maiestria literara de care dispune, reuseste sa atraga atentia asupra unor nereguli in mod vehement si, totodata, voalat.

Ecologia este unul dintre factorii care ar putea salva Romania, cel putin pe anumite planuri. Totusi, au trebuit sa treaca doua decenii ca sa pricepem, limitat ce-i drept, despre importanta ecologiei in lumea in care traim.[29]

O scurta prezentare istorica a problemei tratate este alegerea ideala in cazul unui editorial ca cel pe care Daniel Vighi alege sa il dezvaluie: Pe la inceputul anilor nouazeci, cuvantul "ecologie" a fost adus pe agenda publica de mai multe partide cu orientare confuza, nascute din stanga nereformata de obedienta national-comunista. Mofturi fara mare viitor politic al caror unic rol a fost acela al impunerii unui manunchi de idei si directive pe care nimeni nu le baga in seama.[30]

Constructii precum "orientare confuza", "mofturi fara mare viitor politic" scot in evidenta scepticismul autorului, neincrederea in reusita unui proiect demarat imediat dupa regimul comunist, din cauza tiparelor create de acesta pe care populatia nu reuseste prea usor sa le depaseasca.

Aceasta neincredere in reusita, desi dezvałuie o gandire pesimista, este una realista in ceea ce priveste un final favorabil al oricarei reforme. Libertatea castigata in urma caderii regimului lui Ceausescu este vazuta prin prisma intereselor de tot felul: Multa vreme, problema a vegetat in umbra deasa a nepasarii generale si a fost instrumentalizata de organizatiile de mediu nonguvernamentale anonime, a caror singura grija era mai ales aceea de a castiga niste fonduri pe marginea putinelor proiecte de mediu care strabateau din Europa spre Romania.[31] Autorul trage un semnal de alarma asupra timiditatii cu care era privita orice posibila solutie de apropiere a Romaniei de societatea si practicile europene.

Asa cum am demonstrat si in articolul Reforma universitara pe intelesul tuturor: cazul Docea, Daniel Vighi ataca sistemul de ivatamant din Romania cu indarjire. In acest articol, autorul nu pune in vedere infractiuni comise in interiorul institutiilor scolare, ci ataca sistemul in sine, un sistem ce nu pregateste tinerii pentru viata, pentru necazurile inevitabile de mai tarziu: Treptat, istovitor si exasperant, a inceput sa se schimbe mentalitatea publica romaneasca, si asta fara sprijinul scolii romanesti care se dovedeste, iarasi si iarasi, un redutabil rezervor de antireforma si de neputinta de a raspunde cerintelor pe care le impune viata.[32]

Desi Daniel Vighi este cunoscut ca un luptator pentru salvarea artei, a culturii, a patrimoniului cultural, de aceasta data surprinde prin indarjirea cu care se exprima in favoarea salvarii frumusetilor naturii: De ce e nevoie de asa ceva? Simplu: padurile sunt in pericol, muntii sunt asaltati de gunoaie si de pet-uri, campiile sunt asaltate de productii chimizate, parcurile din orase sunt betonate si imputinate, aerul din marile aglomerari urbane devine vara de nerespirat, suntem asaltati barbar de parcul auto national.[33]

Pentru a face din nou o legatura cu operele literare ale autorului, trebuie mentionata enumeratia folosita cu placere in ambele stiluri, literar si jurnalistic. Diferenta dintre pasajul anterior si enumeratiile folosite in operele sale se face la nivelul elementelor invocate. Daca in textele literare analizate in capitolul anterior erau amintite simboluri ale perioadei comuniste, acum, fiind un articol ce vizeaza cotidianul, autorul alege termeni specifici acestuia: "pet-uri", "aglomerari urbane", "parc auto national".

Jurnalistul apeleaza din nou la istorie pentru a enumera cateva fenomene care au dus la degradarea mediului, fie ele fenomene voite sau accidentale. Exemplele sunt unele de cunostinta generala, astfel incat cititorului ii este mult mai usor sa asocieze tema articoului cu realitatile cunoscute. Totodata, prezentarea unor fapte pe care receptorul le cunoaste, de care este constient ca apartin realitatii, sporeste veridicitatea articolului: Au fost, istoric vorbind, accidentele cu cianuri care au speriat Europa, avem bombele, pe nume gropi de gunoi, care refuza de ani buni sa devina depozite ecologice, avem nenorocirea de la Rosia Montana si proiectul de distrugere ecologica de acolo. Avem multe proiecte care nu tin seama de mediu. Cartiere noi care nu cred in nevoia spatiilor verzi.

Intergul articol este unul oarecum pesimist, prezentand numeroase aspecte negative ale societatii. Acestea au si ele consecinte negative asupra mediului, astfel incat textul dobandeste un aer negativist, in aparenta lipsit de o solutie plauzibila. Insa in finalul articolului solutia vine tocmai din partea autorului, prin prezentarea unor fapte la care jurnalistul pare sa fi fost martor: Cu toate acestea, apar si semne ca mentalitatea se schimba, printre tineri mai ales. Vad tot mai multi elevi de liceu in Timisoara care se strecoara cu biciclete stil printre maharii cu jeepuri si falosenii proaste printre gropi din asfalt.[35]

"Maharii cu jeepuri si falosenii proaste" este o sintagma ce aminteste de aceeasi atitudine revoltata a autorului, cand atacul este cel mai utilizat procedeu, nu doar pentru a atrage atentia publicului, ci si pentru a-l starni, astfel incat sa ia atitudine.

Propozitia care incheie articolul este una in contrast cu restul textului. Daca pesimismul si faptele cu urmari grave au dominat articolul, finalul este unul care schimba nota grava prin optimismul pe care il exprima: Adolescentii aceia cu biciclete si role imi dau o senzatie de viitor mai confortabil.[36]

Prin articolul Gropile de gunoi si educatia, Daniel Vighi demonstreaza inca o data ca probleme cu care se confrunta societatea de astazi nu vizeaza doar sistemele de invatamant, politice sau economice, ci si sisteme cu mult mai importante cum ar fi sistemul imunitar al vietuitoarelor, printre care ne inscriem si noi.

3.5. Un strigat mut la marginea Timisorii

Daniel Vighi este cunoscut printre paginile de internet, in ciuda faptului ca prea putine persoane trecute de prima tinerete au curajul si rabdarea sa desluseasca misterele lumii virtuale. Cea mai de seama realizare a scriitorului si omului de presa este, fara indoiala, blog-ul personal. Ambitia de a transforma lumea actuala intr-un spatiu mai cultivat si atras de arta, de civilizatie sub toate formele ei, se reflecta atat in articolele pe care le-am prezentat anterior, cat si in textele scrise pe blog. Insusi titlul sta marturie acestei dorinte de afirmare: E vremea adevarului estetic si civic!

Daniel Vighi poate fi numit, fara niciun fel de exagerari, un om complex. Profesor universitar, scriitor, jurnalist si blogger, toate intr-o singura persoana, stau marturie ca orice dorinta de a atinge aceste performante are slabe sanse de reusita. Anii de munca si documentare ce stau in spatele textelor de cateva randuri dezvaluie o valoare greu de egalat.

Textul ales de pe blog-ul personal al lui Daniel Vighi este unul recent, construit in acelasi spirit civic cu care ne-a obisnuit. Titlul acestuia, Un strigat mut la marginea Timisorii, evidentiaza continutul textului si o noua incercare de a atrage atentia asupra unor probleme ce necesita rezolvare. "Strigatul mut" este metafora echivalenta problemei ce asteapta sa fie rezolvata.

Fiind pe teren propriu, este de asteptat ca textul de pe blog sa contina elemente care sa aminteasca de cartile lui Daniel Vighi. Si chiar asa se intampla. Inca din prima propozitie se poate observa apropierea de Misterele Castelului Solitude sau despre singuratate la vreme de iarna: In Germania, in preajma orasului Stuttgart exista o padurea ducala amenajata pentru plimbari, are refugii din lemn desprinse parca din basmele fratilor Grimm.[37] Locatia este cea care aminteste de bursa de studiu si creatie literara de un an si jumatate, oferita de o universitate din Stuttgart. La fel ca in articolul de pe blog, si in romanul amintit apar descrieri ale locurilor intalnite.

Autorul continua sirul de aspecte pozitive ale orasului din Germania, aspecte total opuse fata de mediul inconjurator pe care il ofera Romania de astazi: Peste tot sunt locuri pregatite pentru gratare cu cosuri de gunoi si cu lemne asigurate de administratie, padurea are piste marcate pentru excursionistii cu pasul, pentru biciclisti si pentru calarie. Totul e aranjat si pus la punct, curat, un lac enorm in padure este strabatut de pasari de balta, pesti, biciclisti si insi care fac jogging, altii care se nevoiesc  la restaurantele cochete cu halbele de bere.[38]

O alta asemanare cu romanul mai sus amintit este trecerea de la elementele straine, din Germania, la cele cunoscute de aici, din Romania, din copilarie, adolescenta sau prima tinerete: Am spus toate astea ca sa atrag atentia asupra potentialului neexploatat al Padurii Verzi.[39] De aceasta data, locatia cunoscuta este aleasa la marginea Timisoarei, intr-un loc intr-adevar prea putin exploatat.

Asa cum obisnuieste in mai toate textele sale, Daniel Vighi introduce si elemente de istorie, fie ele cat de marunte: Cadoul acesta ni l-a lasat noua vrednicia acelorasi nemti din veacul al XIX-lea.[40] Acest obicei este unul ce denota atat pasiunea pentru isorie, cat si atentia fata de cititor, pentru ca informatia ce ii este furnizata sa fie una cat mai exacta si mai credibila.

Dincolo de "potentialul neexploatat" al Padurii Verzi, Daniel Vighi prezinta o utilitate a acestei zone, care ramane, totusi, nevalorificata asa cum ar merita: E foarte bine ca exista acolo Muzeul Satului, e mai putin bine ca nu este ajutat in suficienta masura directorul Andrei Milin sa organizeze mai multe evenimente culturale si sa poata avea un buget care sa-i permita sa faca mai multe pentru Muzeu. O nota buna merita initierea perimetrului populat cu case ale minoritatilor etnice din Banat: sarbi, slovaci, ucraineni, maghiari, svabi.[41]

Acest amalgam de natii pe care le prezinta autorul amintesc din nou de operele sale literare in care vecinii si prietenii nu erau doar romani, ci apartineau si altor nationalitati. Cu toate acestea, nu erau desconsiderati sau tratati necorespunzator, la fel cum in acest text de pe blog Daniel Vighi doreste sa ii promoveze.

Un alt aspect favorabil pe care il gaseste autorul in acelasi perimetru este gradina zoologica, pe care o considera, de asemenea, neexploatata corespunzator. In ciuda acestui fapt, vizitatorii nu se feresc sa vada locul la sfarsit de saptamana, considerand spatiul unul potrivit pentru relaxare si destindere.

Incheierea articolului are un ton pesimist care aminteste de acelasi caracter nepasator al romanului fata de patrimoiu pe care Daniel Vighi a incercat sa il elimine sau macar sa il diminueze: Din pacate padurea care le adaposteste este sumbra, napadita de urzici si balarii, e asemenea unui strigat pe care nu-l asculta nimeni.[42]

3.6. Dincolo de literatura, dincoace de jurnalism

La granita dintre cele doua stiluri, Daniel Vighi pare a se divide in doua persoane distincte. Desi amintirile, trairile si gandurile omului de presa si ale celui de literatura Daniel Vighi sunt aceleasi, acestea par sa se manifeste diferit.

Cea mai importanta controversa este starnita de diferenta de atitudine pe care autorul o adopta in cele doua stiluri. Pe de-o parte, in textele literare, scriitorul alege sa prezinte locurile copilariei si adolescentei abundand de elemente si simboluri specifice comunismului. In ciuda acestui lucru, autorul atribuie o nota pozitiva acestor elemente, desi perioada din care provin nu are o reputatie foarte buna. Pe langa acest aspect, atitudinea generala a autorului este una calma, optimista, fara a ataca persoane, fapte sau considerente. Cometa Hale-Bopp este cartea ce sta marturie acestei atitudini pasnice, prin asemanarea cu o antologie de basme pentru copii. Desi ici-colo autorul alege sa prezinte si evenimente triste (moartea celor doi pescari in Insula de vara, tragedia familiei Teleki in Cometa Hale-Bopp, dorul de casa si singuratatea apasatoare in Misterele Castelului Solitude), niciodata nu isi acuza personajele si nu condamna faptele lor.

Textele jurnalistice sunt opusul, fiind parca scrise de o alta persoana. Vehementa cu care autorul alege sa prezinte evenimentele duc adesea la atacuri dure impotriva unor persoane sau a unor fapte necorespunzatoare. Cuvintele grele pe care autorul le arunca impotriva "nelegiuitilor" pot aduce acuzatii grave in lipsa unor dovezi credibile. De cele mai multe ori, insa, Daniel Vighi evita sa ofere aceste informatii, tocmai pentru a atrage atentia cititorului si pentru a-l determina sa caute solutii, dincolo de cele oferite in articole. Scopul principal al autorului ramane insa determinarea publicului de a actiona impotriva unor oameni si obiceiuri care nu au murit in decembrie 1989.

Caracterul neprofesional, pe alocuri, al textelor de presa, neincadrarea in regulile stricte ale genurilor jurnalistice, nu stirbesc deloc faima lui Daniel Vighi. Maiestria operelor sale literare sunt cele care dovedesc talentul sau, iar barierele ziaristice sunt depasite de problemele pe care Daniel Vighi are curajul sa le expuna. In lupta continua pe care autorul o duce cu neregulile comunitatii, cea mai mare infrangere ar fi ca aceasta lupta sa ramana doar scrisa pe foaie, nu si pusa in practica, asemenea strigatului mut de la marginea Timisorii.

Concluzii

Dupa analizarea si compararea textelor literare si jurnalistice ale lui Daniel Vighi, in raport cu perioada marcanta a comunismului in care a copilarit, am observat numeroasele elemente intiparite in memoria autorului, in ciuda trecerii timpului.

Operele literare ale autorului contin elemente repetitive, de la simboluri ale comunismului, pana la descrieri ale locurilor din copilarie si adolescenta, ale personajelor importante din viata sa. Toate acestea sunt semnele nostalgiei fata de trecut.

In ceea ce priveste articolele sale, Daniel Vighi isi exprima cu vehementa opozitia fata de sistemul actual plin de probleme, dar si de nepasare. Textele de presa sunt mai degraba un indemn adresat publicului pentru a lua atitudine si a schimba neregulile existente.

Apare, deci, contradictia dintre operele literare si cele jurnalistice: daca in cartile sale Daniel Vighi adopta o atitudine pasnica, impaciuitoare, fara aluzii sau ironii negativiste, in articolele de presa da frau liber tuturor nemultumirilor refulate in perioada de cenzura comunista, folosindu-se de evenimente cotidiene problematice.

Este interesanta dualitatea atitudinii in ceea ce priveste comunismul si semnificatia sa. Aceeasi persoana trateaza cu nostalgie trecutul comunist (in literatura, cu toate ca literatura post-comunista ataca practicile PCR), dar, in acelasi timp, ii blameaza pe cei care au participat in orice fel la evenimente comuniste sau pe cei care au in prezent atitudini asemanatoare celor din acea perioada (in presa).

Bibliografie

Bibliografia operei:

Povestiri cu strada Depozitului, Editura Cartea Romaneasca, 1985;

2. Insula de vara Editura Polirom, Iasi, 1999;
3. Cometa Hale-Bopp, Editura Polirom, Iasi, 2007;
4. Misterele Castelului Solitude sau despre singuratate la vreme de iarna, Editura Polirom, Iasi, 2004;
5. Ceea ce vedem si nu pricepem, revista Dilema, anul VII, nr. 317, articol preluat de pe https://arhiva.dilemaveche.ro/index.php?nr=317&cmd=articol&id=12639;
6. Reforma universitara pe intelesul tuturor: cazul Docea, articol preluat de pe https://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/reforma-universitara-pe-intelesul-tuturor-cazul-docea;
7. Gropile de gunoi si educatia, ziarul Cotidianul, 7 iunie 2009, articol preluat de pe https://old.cotidianul.ro/gropile_de_gunoi_si_educatia-87336.html;
8. Un strigat mut la marginea Timisorii, articol preluat de pe https://www.danielvighi.ro/2010/06/un-strigat-mut-la-marginea-timisorii/;

Bibliografie critica:

CALINESCU, Matei, Cinci fete ale modernitatii, Editura Polirom, Iasi, 2005;

CHEVERESAN, Cristina, Efectul de normalitate, Orizont, nr. 4, aprilie 2007;

COMAN, Mihai, Mass-media in Romania post-comunista, Editura Polirom, Iasi, 2003;

CRACIUN, Gheorghe, MARINEASA, Viorel, Generatia `80 in proza scurta, Editura Paralela 45, Pitesti, 1988;

IERUNCA, Virgil, Fenomenul Pitesti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990;

LEFTER, Ion Bogdan, Despre identitate. Temele postmodernitatii, Editura Paralela 45, Pitesti, 2004;

PARVU, Sorin (coord.), Dictionar de Postmodernism, Institutul European, Iasi, 2005;

POPESCU, Cristian Florin, Manual de jurnalism, Editura Tritonic, Bucuresti, 2003;

RUJA, Alexandru (coord.), Dictionar al scriitorilor din Banat, Editura Universitatii de Vest, Timisoara, 2005;

URSA, Mihaela, Optzecismul si promisiunile posmodernismului, Editura Paralela 45, Pitesti, 1999;

*** Explorari in comunismul romanesc, vol. II, Editura Polirom, Iasi, 2005.