Documentarul

Documentarul

Este genul publicistic in tv in care intelesul intelectual se combina cu cel emotional. Ca gen cinematograf a avut perioade de ascensiune in 1920, scoala cinematografica s-a facut cunoscuta. Primul documentar se considera a fi un film despre eschimosi si apartine unui documentarist canadian. La inceput documentarul se ocupa de aspecte exotice, pescaresti, ele incluzand o naratiune, o non-fictiune prin care o realitate era adusa in atentia opiniei publice. Ca gen artistic documentarul in perioada razboiului e folosit in interesul propagandei de razboi. Dupa cel de-al doilea razboi mondial documentarul intrase intr-un stadiu de declin. Aparitia tv in anii 50 in SUA si generalizata in 56, 57 in Europa, a inceput relansarea documentarului. Multi ani in Romania inaintea filmelor artistice se difuzau jurnalele de actualitati si cate un documentar. Prin anii 60 s-au scos jurnalele de actualitati. S-au incetatenit difuzarile de documentare produse de scoala romaneasca (Studioul Sahia). In acest moment in Romania vorbesti de televiziune. Dupa anii 60 se poate vorbi de relansarea documentarului ca gen publicistic in tv.

In raportul pe care il are tv in raport cu documentarul are 3 etape:

anii de inceput de documentaristica in tv cand modul de realizare a documentarului era aidoma unei lectii de scoala; parca telespectatorul era un elev care isi lua notite. Acesta e documentarul clasic realizat prin tehnica de montaj, prin compilatia diferitelor surse de informatie, prin fotografii, prin documente din diferite izvoare si printr-o naratiune scolastica cu inceput, cuprins si sfarsit.

In a doua etapa se remarca atitudinea producatorilor si realizatorilor de a transforma orice produs intr-unul de consum de masa. Productia de documentar incepe sa aiba ca prezentatori actori, oameni celebri in diferite domenii (ex. Karl Gagar)

Anii 90 - in aceasta etapa de dezvoltare a tv pe care o numesc tv de comunicare, pentru producatorii de documentare personajele care compun un film incep sa se diversifice alaturi de fotografie, document, naratiune, celebritate, intra ca personaj in interiorul documentarului echipa de filmare, camera si in felul acesta apare documentarul cu 2 aparate de filmat (unul il filmeaza pe celalalt). Aceasta diversificare a personajelor din interiorul constructiei documentarului creaza sentimentul ca telespectatorul e un individ in dificultate de intelegere, explicatiile sunt clare, folosindu-se reconstituirea istoriei cu figuratie.

Dupa anii 90 ca raspuns la cerinta publicului apar canalele specializate pe tipuri de documentare.

Globaliyarea informatiei, a comunicatiei, abundenta informationala a produs un bombardament agresiv asupra telespectatorului care intr-un instinct de conservare si-a cautat "nisa", canalul de tv care ii corespunde aspiratiilor, intereselor sau care ii satisface cerintele imediate. In felul acesta s-au creat canale specializate pe productia de documentar.

Documentarul de tv e un gen publicistic costisitor. In Romania inca nu a aparut un canal specializat pe productia de documentar insa majoritatea canalelor specializate pe documentar de stiinta, istorie etc. O echipa pentru realizarea unui documentar e alcatuita din cel putin 5 persoane: 2 obligatoriu pe teren, un realizator si un cameraman, 3 in productia interna, realizatorul de productie, editorul si consultantul stiintific. Daca la inceput documentarul avea aspect de "sine verité", acum are aspect de "docudrama". Celelalte echipe pot fi chiar zeci de persoane angajate temporar, figuranti, consultanti pe diferite domenii si specialisti. Pentru un singur documentar se pot utiliza zeci sau chiar 100 de piste de sunet. Ex: un sunet care e vocea naratorului, in timp ce vantul bate, zgomotul pasilor, mediu ambiant.

Fata de stire documentarul are analiza. Fata de reportaj documentarul are naratiune, are poveste, care permite intelegerea subiectului; reportajul obliga la o raportare imediata cu evenimentul, iar reporterul e tot timpul presat de timp. Fata de dezbatere documentarul nu e in contradictie, el le are incluse prin definitie. Interviurile prin tehnica de montaj pot fi puse intr-un dialog direct, cateodata conflictual, cu replica obtinuta tot prin taietura de montaj. Aceasta metoda creaza dinamism si conduce la un interes crescand a publicului. Pentru realizarea unui documentar se porneste de la script. Scriptul e enuntul ideii la care se adauga si intentiile autorului. Scenariul cuprinde si decupajul regizoral. Ca tehnica jurnalistica orice gen publicistic in tv are aceeasi cursivitate in desfasurare:

predocumentarea presupune identificarea domeniului, a problematicii si justificarea interesului. In urma acestei etape fiecare producator se gandeste daca merita sau nu

documentarea include: sursele stiintifice (bibliografie, biografie - sursa directa, umana, personaje care pot depune marturie despre domeniul care ne intereseaza, presupune cautari, se realizeaza de documentarist), planificarea traseului pentru filmare, planificarea interviurilor, planificarea timpului pentru secventele curpinse in decupaj, necesare localizarii documentarului, planificarea timpului pentru lucrurile neprevazute, toate se planifica pe un buget (resurse financiare, tehnice, umane). Planificarea pentru filmare trebuie sa aiba in vedere aceste resurse si incadrarea in ele. De regula subiectului documentarului de tv se desfasoara in locuri unde se ajunge greu. Orice lucru care nu a fost luat in calcul risca sa nu mai poata fi filmat.

Filmarea propriu-zisa se incadreaza in programul convenit sau se remediaza la fata locului orice necesitate zilnica, altfel in cabina de montaj sa fie prea tarziu.

Montajul propriu-zis incepe prin vizionarea materialului filmat, apoi se imparte materialul filmat pe casete de lucru (ex: una interviul, alta ilustratia)