Figurile retorice

Figurile retorice

'Figurile retorice - afirma Olivier Reboul [1984; 42] - sunt procedee stilistice. Ele sunt libere; nu suntem constransi sa le folosim pentru a ne exprima. Totodata, sunt codificate. Fiecare figura este o structura pe care o putem repera si pe care o putem transfera la alte continuturi.' in genere, figurile sunt clasificate astfel:

Figuri ale cuvantului care se refera la materia sonora;

2) Figuri ale intelesului (tropii);

3) Figuri de constructie (topica);

Figuri de gandire (ironia, umorul).

1) Figurile cuvantului

Se refera la ritmul frazei. Sunt greu traductibile, daca nu chiar intraductibile. Printre ele, aliteratia (repetarea aceleiasi litere sau a unui grup de litere la inceputul sau in interiorul a doua sau mai multe cuvinte succesive) care, transpusa din vers in proza, ritmeaza fraza.

Prin paranomaza, o silaba sau mai multe se repeta in cuvinte diferite.

Calamburul consta in folosirea in acelasi context a doua cuvinte foarte asemanatoare ca invelis sonor, dar cu sensuri diferite. Efectul lui important este al surprizei.

Exemplu: 'C'est double plaisir de tromper le trompeur.' (Placerea este dubla cand il inseli pe cel care inseala).

Spre deosebire de calambur, care se realizeaza prin omonimie, antanaclaza este un joc de cuvinte care se obtine prin jocul polisemiei.

Exemplu: 'Dragostea are ratiunile sale, pe care ratiunea nu le cunoaste'

Pe antanaclaza se bazeaza tautologia (exemplu: 'O casa este o casa'.) si derivatiile ('Nu ne vindem constiinta, o oferim pe gratis.'). '

2) Tropii

Nu depind de materialul sonor, ci de sensul cuvintelor. Ei se realizeaza prin 'folosirea unui termen cu o semnificatie pe care, de obicei, nu o are, ceea ce provoaca o tensiune in discurs' [Olivier Reboul, 1984; 42].

'Epitetul nu este o forma de stil in sine, ci numai un purtator de figuri de stil. Orice atribut, nume predicativ sau circumstantial de mod este numit epitet cand contine in acelasi timp o metafora, o metonimie, o sinecdoca, o

hiperbola etc. sau cand face el insusi sa apara o asemenea figura' [Acad. IonCoteanu, 1993; 404].

Exemplu: Miere dulce. Cuvantul dulce nu este epitet. Glas dulce -adjectivul este aici, epitet.

Prin catahreza, sensul unui cuvant este deturnat, pentru ca nu exista un altul care sa denumeasca obiectul. Exemplu: piciorul mesei.

Metonimia - numirea unui obiect (trompetist) prin numele altui obiect (trompeta}. Mai poate fi inlocuita cauza cu efectul. Expresii precum a ciocni un pahar, un loc al meu (cu sens de 'camin'), drapel, cruce, imn (= simboluri) sunt metonimii.

Prin sinecdoca, intregul este numit printr-o parte a lui (catarg). La fel, genul, prin specie.

Chestiuni cu totul aparte apar in cazul metaforei. [Vd. de exemplu, Tudor Vianu: Problemele metaforei si alte studii de stilistica in Tudor Vianu, 1975; Paul Ricoeur, 1984].

Aristotel cerea unei metafore reusite, trei calitati: claritate, farmec, raritate.

1) Metafora se poate realiza pe baza unei comparatii adevarate. Exemplu: 'Aceasta cantareata are o voce melodioasa ca a privighetorii^

2) Metafora ca o comparatie prescurtata, fara enuntarea 'argumentelor' acestei comparatii.

Exemplu: 'Aceasta cantareata canta ca o privighetoare.'

3) In presaentia:

Exemplu: 'Aceasta cantareata este o privighetoare'

4) In absentia:

Exemplu: 'Aceasta privighetoare.' [apud Olivier Reboul, 1984; 46].

Prin hiperbola se exprima o exagerare augmentativa; prin contrast, exagerarea care micsoreaza, este litota. De la caz la caz, hiperbola poate fi elogiu sau ironie. Litota, in schimb, nu poate exprima decat o atitudine depreciativa (eventual, cu intentii ironice).

In fine, oximoronul (alaturarea a doua cuvinte cu sens opus, fara a se ajunge la o contradictio in terminis). Exemplu: noapte alba.

Oximoronul pare a fi respiratia insasi a limbajului diplomatic.

3) Figurile de constructie

Actioneaza la nivel sintactic.

Elipsa este 'sufletul proverbelor, al maximelor, al sloganurilor' [Olivier ^e °ul, 1984; 51]. Prin ea, se omite o parte a enuntului, fara ca intelesul sa sufere.  .

Reticenta este intreruperea frazei prin puncte de suspensie, prin formule de tipul 'etc', 's.a.m.d.', 'si altif, prin care cititorul este invitat sa o completeze singur.

Taierea frazei in acest fel, este practic interzisa jurnalistului care intentioneaza sa informeze. Este un procedeu la indemana insa, prin simplitatea sa, pentru acela care doreste sa insinueze sau sa-si diminueze adversarul. Deci, pentru jurnalistul care isi propune un text persuasiv/ arg umentati v/polemic.

Repetitia si antiteza sunt prea cunoscute pentru a mai insista asupra lor.

Nota. Din perspectiva gramaticienilor, anacolutul este o constructie sintactica gresita, pentru ca, fie lipseste legatura intre inceputul si sfarsitul unei idei, fie constructia sintactica inceputa este abandonata in favoarea alteia. Apare, mai ales, in exprimarea orala. Iata un alt motiv, in paranteza fie spus, ca frazele rostite la radio sau la televiziune, sa fie cat mai concise.

Exemplu: 'in sanatatea alegatorilor care au probat patriotism si i-au acordat asta cum sa zic! Zi-ipe nume, sufradzele lor; eu, care familia mea de la patruzsopt in Camera si ca romanul impartial.

Anacolutul este insasi marca incoerentei.

Gradarea se refera la folosirea cuvintelor in ordinea crescatoare a lungimii lor sau in ordinea importantei lor.

in fine, chiasmul rastoarna ordinea termenilor repetati.

Exemplu: ' Unii traiesc ca sa uite, altii uita ca sa traiasca.'

4) Figurile gandirii.

Se manifesta la nivelul constructiei textului.

Sa incepem cu cateva asemenea figuri, cele mai simple si cele mai cunoscute.

Alegoria este o suita de metafore care, impreuna, trebuie descifrate intr-o semnificatie unitara.

Preteritia. Este afirmarea prin negare.

Exemplu: 'Nu voi pretinde ca imi iubesc detractorii.'

Prin prolepsa este anticipat un contraargument, pentru a fi contrazis cu atat mai usor, cu cat, in realitate, el nu a fost formulat. Altfel ?pus, este 'distrus' ceva care 'nici nu s-a nascut'.

Exemplu: ' Unii vor spune ca ni mi c nu este mai important decat bogatia.'

in fine, ironia si umorul, pe care multi le considera echivalente. In realitate insa, ele sunt distincte.

Ironia

La Aristofan, ironia (< gr. EirManeia = disimulare) este tot una cu simularea. La Demostene, ironia desemneaza simularea aceluia care vrea sa se sustraga serviciului militar.

'Ironia socratica este un moment al metodei socratice caracterizat prin supraevaluarea tendentioasa si provizorie a ripostei interlocutorului si, totodata prin scaderea ostentativa a propriei valori. Pe masura ce Socrate isi convinge interlocutorul sa renunte la opiniile sale, ironia lasa locul maieuticii'. [Rizzoli-Larousse, Enciclopedia Universale}.

'Ironia este folosirea unui cuvant cu sensul antonimului sau '. [Oswald Ducrot, Tzvetan Todorov, 1972; 354].

Figurile cele mai importante prin care se construieste ironia sunt antifraza-exprimarea unei idei opuse celei gandite - si litota. Litota, cum am mai spus, este opusul hiperbolei (litota = exagerare prin diminuare; hiperbola = exagerare prin augmentare).

Exemplu: 'in definitiv, nu riscam decat sa murim'. (Jean Paulhan, Le Guerrier Applique-Razboiniculconstiincios). [Cf. Henri Morier, 1961; 561].

Este atunci ironia tot una cu minciuna? Nicidecum. Mimarea ignorantei de catre Socrate, intaiul ironist genial, asa cum il contureaza Platon in Dialoguri (atentie la mimarea ei in interviu; jurnalistii buni o aplica), nu urmareste inducerea deliberata in eroare, ci, dimpotriva, demonstrarea adevarului.

Starea de spirit a ironistului este aceea a justitiarului care denunta eroarea pentru ca este indignat, si pentru ca ea trebuie corectata. Astfel, ironistul este in acelasi timp un pedagog. Iata de ce, de multe ori, textul ironic imbraca haina sarcasmului. (Sarcasticii rudimentari scriu pamflete, recognoscibile usor datorita violentei de limbaj (= jignitor la adresa celuilalt, vulgar; atacul la persoana, transformarea prezumtiei de nevinovatie in prezumtie de vinovatie prin atribuirea unor false intentii, totdeauna blamabile, iata doar cateva modalitati prin care limbajul devine violent).

Prin contrast, ironistii subtili sunt sarcastici, tocmai prin folosirea unui limbaj nonviolent: ironia este insa apasata exact prin aceea ca sarcasmul rezulta dintr-un limbaj 'normal'. Ironistul denunta deci, prin ridiculizarea defectelor. Iar ridicolul este pentru persuasiunea ironica, ceea ce absurdul este pentru argumentarea logica. Ridicolul nu se bazeaza pe o contradictie logica, ci pe o discordanta intre o conduita sau o afirmatie si ceea ce indeobste este cunoscut in legatura cu ele.

Ironia se adreseaza 'opiniei publice, mobilizand-o impotriva atitudinii deviante. Daca aceasta atitudine este puternica si periculoasa, ironia se exprima prin indignare care nu denunta ridicolul, ci odiosul'. [Olivier Reboul, 1984; 87].

in ciuda faptului ca ironia (ca si alegoria, ca si umorul, ca si metafora) necesita din partea cititorului efortul suplimentar al descifrarii, al 'traducerii' pentru a accede la sensul figurat, adevaratul ei inteles, 'ea este extrem de eficienta. Poate ca nici o alta forma a comunicarii umane nu reuseste atat de multe lucruri cu o asemenea rapiditate si cu o asemenea economie de mijloace'. [Wayne C. Booth, 1975; 13].

Ca stare de spirit, ca figura a gandirii, deci ca o constructie complexa, ca text redactat in intregime in aceasta grila, ironia isi subsumeaza, de la caz la caz, o serie intreaga de figuri retorice.

Tipul de text prin care adesea se exprima ironia in mod evident, deci usor descifrabila, este parodia. (Corespondentul ei in grafica este caricatura). Parodia nu este altceva decat o descriere, insa una deformata prin exagerarea impresiei (defectiunii) dominante. De subliniat in acest context, ca pastisa, si ea o imitatie ca si parodia, nu implica obligatoriu tonul (intentia) ironic(a), si nici umorul.

Umorul

Exista numeroase puncte de contact (interferenta) intre ironie si umor. Uneori, si ironia starneste rasul. Atat ironia, cat si umorul, evidentiaza defectiuni, ambele avand o finalitate pedagogica, de corectare.

Aristotel din nou, cel dintai, sugera pozitia umoristului. Spre deosebire de aceea a ironistului, genus irritabile prin excelenta, pozitia umoristului, desi este tot una de superioritate, se diferentiaza prin aceea ca tonul este bonom, chiar binevoitor. Ne aflam insa intr-un perimetru in care nuantele sunt atat de subtile, incat in absenta unei analize scrutatoare, riscam sa ramanem cantonati intr-un echivoc pagubitor. Un lucru este insa cert: atat ironia cat si umorul se construiesc (si se descifreaza) pornind de la contrastul dintre forma si fond, dintre scop si mijloace.

'Cand sesizam acest contrast, apare o satisfactie intelectuala care se traduce concret prin ras'. [Constantinescu Clitus, 1938; 52].

Ironia si umorul sunt adevarate pietre de incercare pentru jurnalistul care simte nevoia sa le foloseasca, intai, pentru ca ambele se realizeaza, de obicei, prin acumulare. Or, rigorile spatiului tipografic disponibil sunt, de regula, restrictive. Aceasta tensiune nu se poate rezolva decat economisind mijloacele, pana la concizie. Iar concizia, care trebuie sa fie diferita si de obscuritate si de ermetism, si de simplificarea excesiva, sau de informarea

lacunara, este mult mai greu de obtinut decat amploarea. (Aceasta din urma presupune doar constiinciozitatea, pe cand, cea dintai presupune sinteza, deci gandirea).

Pe de alta parte, efectele ironice sau umoristice se obtin printr-o gradare foarte atenta (ca sa nu spunem savanta), printr-o perfecta stapanire si imbinare a procedeelor utilizate si, nu in ultimul rand, printr-o mare abilitate in exprimare.

in cazul persoanelor si al situatiilor comice (comicul si umorul sunt intr-o foarte stransa legatura), simpla lor relatare sau punere in scena sunt suficiente. Totul este sa fie vazute. Lucrurile se complica atunci cand fondul ironic sau comic este ascuns sub stratul gros al aparentelor, de regula, respectabile, serioase, demne.

in plus, umorul 'trebuie folosit cu grija intr-o situatie serioasa.' [Brooks, Warren, 1979 ; 285]. Pentru ca jurnalistul trebuie sa stie cat mai exact cu putinta, daca cititorii sai raspund la umor sau sunt socati.

intr-un fel sau altul, cuplul argumentare - retorica actionand in textura umor - ironie, compune un text persuasiv.

Orice text persuasiv intampina insa, o serie de rezistente ale cititorului.