Gestionarea textului jurnalistic

Gestionarea textului jurnalistic

Orice articol este supus unor mari si neobservabile presiuni. "Ce ai de spus' devine mai putin important fata de "cum anume spui'. In permanenta, trebuie sa ne gandim cui ne adresam, sa tinem cont de faptul ca cititorul nostru este relativ comod si grabit. Daca nu-i captam atentia din primul moment, el va abandona rapid lectura, va trece fara ezitare la alt articol. Regula este aceeasi, inflexibila si neiertatoare: incitarea atentiei lectorului se consuma pe parcursul primelor 30 de cuvinte.

Ajungem astfel intr-un punct extrem de sensibil si de dificil al scriiturii de presa. Este vorba despre inceput. Teroarea oricarui ziarist (fie el si cu mare experienta) o reprezinta prima fraza. Complexul inceputului nu ocoleste pe nimeni. Nu e un moft, ci o necesitate impusa de realitatea textului. Prima fraza (mai ales intr-un reportaj sau intr-un alt articol amplu) este poarta prin care patrunzi in realitatea subiectului.* Ea impune tonul, itinerarul de urmat, regimul stilistic si expresiv, dinamismul sau lentoarea, ironia sau sobrietatea etc. Se intampla sa stai ore in sir pana cand, printr-un complicat si obositor proces de cautare, ajungi la fraza potrivita.

Cate vor fi fiind, sfaturile nu sunt de mare ajutor tanarului jurnalist pentru a depasi aceasta cumplita dificultate. Fiecare ziarist ajunge sa-si dezvolte strategii si procedee personale de rezolvare a crizei. Unii fac apel la niste inceputuri deja exersate, la o anumita taietura stilistica deja veri­ficata. Riscurile sunt insa foarte mari: autoplagierea, monotonia si previ­zibilul. Altii pornesc pur si simplu textul si abia in final revin asupra inceputului.

Angoasa de a scrie. Minte cine spune ca nu a trait angoasa scrisului. De regula, ea se manifesta in doua feluri: nu mai poti scrie daca nu ai un termen limita (cazul ziaristilor batrani) si nu gasesti fraza de inceput (cazul

debutantilor). Simptomele acestei angoase sunt usor de identificat: neliniste sau chiar panica, oboseala cronica, lipsa de inspiratie etc. Este inutil sa repetam greselile savarsite de altii. Daca nu putem invata un model de depasire a marilor dificultati ce apar in elaborarea unui text, macar sa tinem cont de experienta altora. Jose de Broucker (1995, p. 26) ne ofera cateva staturi utile:

Nu va speriati de aceasta angoasa. Ea este un semn si un preambul al noutatii, al autodepasirii. Teama de a nu gresi vine dintr-o vigilenta profesionista: sa nu te faci de ras, sa-ti reconfirmi valoarea. Aceasta teama traduce dorinta ziaristului de a ridica stacheta exigentei. Prin urmare, nu dramatizati. Se intampla si la case mai mari.

Sunteti dispus sa faceti orice altceva numai sa nu scrieti ? Un prim pas pentru a rezolva impasul in care va gasiti este sa identificati cauza angoasei. Se intampla adesea ca totul sa porneasca de la o documentare insuficienta. In acest caz, exista doua solutii simple: sa reluam docu­mentarea (sa o completam telefonic) sau sa perseveram la masa de scris, in speranta ca vom suplini informatia lacunara prin scriitura, prin modificarea unghiului de atac etc.

Daca, in ciuda eforturilor, rezultatul nu va satisface, amanati articolul pentru a doua zi. Noaptea este un sfetnic bun. in somn, subconstientul lucreaza, cu conditia sa te culci cu gandul la ceea ce ai de scris a doua zi. Rezultatul poate fi miraculos. Brusc, fraza mult dorita va tasni pe pagina ca dictata de altcineva.

Este deosebit de important sa ne fixam noi insine un termen limita. Acest termen este perceput in mod diferit, uni amintesc, de pilda, ca mi s-a cerut telefonic de catre o revista lunara de cultura sa trimit urgent un text de trei pagini. intreband ce anume inseamna urgent, mi s-a dat un raspuns dezamagitor: maximum o saptamana. Avand experienta coti­dianului, pentru mine urgent insemna in aceeasi zi sau cel mult a doua zi. Avand la dispozitie o saptamana intreaga, nu am mai scris textul cerut nici pana acum. Presiunea termenului limita sporeste angoasa, dar si obliga la mobilizare creatoare.

Nu fiti perfectionisti. Cand scrii un articol, poti sa gresesti, sa comiti unele neglijente si erori marunte. Lectura finala, revizia si munca pe text vor elimina cuvintele neinspirate, lungimile inutile, neclaritatile etc. Scrisul nu se compara cu sculptura. Gresind, nu stricam bunatate de marmura sau de granit.

Apelati la micile ritualuri insotitoare scrisului? pregatirea cafelei, o scurta plimbare in care sa va puneti ordine in idei, mutarea privirii de la foia de hartie spre fereastra sau spre un loc imprecis de pe perete.

Nu intrati in capcana paginii albe. Mazgaliti ceva, scrieti primele cuvinte care va trec prin minte. Albul paginii sporeste teama de a gresi, de a macula inutil perfectiunea foii.

Jose de Broucker sugereaza ca o solutie in depasirea crizei ar fi ca, mai intai, sa povestim altuia ce avem de gand sa scriem, in opinia noastra, acest procedeu este gresit si contraindicat in cazul reportajului. Povestind ou voce tare, tensiunea si misterul subiectului dispar.

Ganditi inceputul in cuvinte-cheie. Unul dintre ele va va indica pe ce anume sa insistati.

Angoasa paginii albe exista cu adevarat. Nu intamplator, multi ziaristi cu experienta ajung cu timpul sa nu mai scrie. Prefera sa devina sefi, sa corecteze textele altora sau sa se ocupe de treburi de rutina redactionale.

1. Atacul

Adevaratul ziarist se simte de la prima fraza, de la primul cuvant. Este foarte important inceputul unui articol si asta explica in buna parte angoasa scrisului, despre care am vorbit mai sus.

I se mai spune atac. Alti teoreticieni folosesc termenul de intro sau lead, desi lead poate sa insemne si un anume gen de agentie ("inceputul unei depese, care contine esentialul informatiei, dar si evenimentele cele mai recente') si "primul paragraf al unui articol in care se rezuma esenta substantei informative' (J. de Broucker, 1995, p 220). Mai simplu si mai clar pare a fi termenul atac, el desemnand chiar prima propozitie a textului (mai rar, primul paragraf).

Tinand cont de logica pragmatica a textului de presa, un bun inceput trebuie sa fie deopotriva informativ si incitativ. Nu este usor, deoarece in ecuatia reusitei intervin foarte multi factori: subiect, stil personal, stil al publicatiei, rigori de gen, rigori de spatiu tipografic etc. Nu dorim deci sa se creada ca sfaturile noastre sunt imuabile. Oriunde si oricand pot interveni abateri creatoare, exceptii care sa intareasca regula.

Orice inceput trebuie sa fie o lovitura de pistol. Teodorescu-Braniste dadea exemplul unui text care incepea descriptiv: o zi mohorata si ploioasa in cimitir. Dupa mai multe scene intermediare, urma si informatia de la care pornea reportaj ul-ancheta: o studenta s-a sinucis in cimitir. Este gresit. Procedand in acest fel, pierdem interesul cititorului, desi subiectul este interesant. Iata de ce, spunea cunoscutul ziarist, un text de presa bun trebuie sa inceapa cu elementul cel mai puternic: "O studenta s-a sinucis in cimitir'⁹. Captand din prima atentia lectorului, pasajul descriptiv ulterior nu va face decat sa amorseze tensiunea asteptarii: Cine ? , Cum ?, De ce ?.

O exceptie o reprezinta "lead-x amanat'. Fara a incalca regula celor 30 de cuvinte, putem folosi in atac descriptivul, cu conditia ca el sa fie scurt si scris in forta (imagini memorabile, neasteptate), creand astfel o stare emotionala puternica. Acest tip de atac il intalnim in marele reportaj :

O vale adanca si larga, taiata in carnea de piatra a Alpilor. Jos, in adancuri, apa fainului. Ceturile inserarii cuprind cerul in lumini bizare, coloreaza crestele in umbre albastre si portocalii. In mijlocul acestei incretiri mun­toase, suspendat intre cer si pamant, la 1 700 de metri inaltime, se afla satul Guarda, adunat din case vechi de piatra in jurul unei biserici cu turla inalta, taioasa. "Iau sun, tu est, iei is conjuga Armon in limba romansa. "Eu sunt, tu esti, el este', repet eu in romana si e randul lui sa ramana cu gura cascata, uimit de un asa lucru ciudat (Formula AS, nr. 691, p. 12).

Folositi in atac un paradox, o rasturnare inteligenta de sens: "La

manastirea Frasinei, ziua incepe la doua noaptea'.

Lucrurile simple sunt si cele mai eficiente. O constatare, de pilda:

in orasul acela, doar inmormantarile aveau ceva deosebit, Altminteri, el era o ingramadire de case si pravalii din care nu se putea desprinde nici o frumusete. Un trist, un urat oras []. Din primul ceas, strazile scoase din obisnuitul vietii erau cuprinse de agitatie si forfota. Deodata, clopotele bisericilor incepeau sa sune si vaierul lor parea ca anunta cea mai mare nenorocire abatuta candva asupra lumii. Din toate partile soseau trasuri cu femei palide, aproape lesinate, tinand la nas sticlute cu eter. Oameni straini, ciudati si ceremoniosi, luau in primire portile imbracandu-le in panze de doliu, transformandu-le in negre, spaimantatoare arcuri de triumf; nimic nu era mai bine organizat in orasul acela decat ceremoniile funebre (G. Bogza, 1968, p. 172).

insotit fiind de ironie sau portret, efectul constatarii este si mai puternic:

Dl Guta Tatarescu e un june norocos si ferice Dotat cu fizic, voce si inteligenta de tenor, dl Guta a ajuns gratie acestor pretioase insusiri ministru (T. Tfeodorescu Braniste, 19*9. p 58)

Nu recomandam sa folositi in atac o butada, o mica poveste, un proverb Ca fi in cazul citatului, povestea creeaza o anume ruptura intre inceput si dezvoltare, obligand ziaristul sa gaseasca elemente de legatura, sa atenueze trecerea. Oricum, un anume aer de artificial persista

Cea de-a treia Republica fi-a incheiat criza []. A patra Republica e pe calc sa se nasca. Creati -o * Asa sfarsea, in 1919. dl Eduart Herrot, actualul prim ministru francez (T. Teodorescu-Braniste, 1989, p 72).

Nu recomandam a incepe un text printr-o intrebare Impresia de retorism, de vehementa mimata, poate fi indepartata cu greu:

De ce solicita un asemenea interes o posibila reorganizare a unora dintre cele opt regiuni de dezvoltare a Romaniei la nivelul UDMR ? E o intrebare fireasca, iar raspunsul poate fi dat prin modul in care vor fi reorganizate aceste regiuni (Curentul, 13 ianuarie 2006, p 3)

Chiar si asa, orice tip de inceput este bun daca este concis fi interesant, provocator si inteligent. Ca de obicei, sfaturile sunt date pentru a fi incalcate de ziaristii puternici, cu personalitate. Spre exemplu, teoria cere sa evitam in atac constatari eseistic speculative Geo Bogza (1968, p. 269) isi creeaza propria regula :

in fiecare oras de provincie traieste cate un nebun adevarat si un nebun pol mc. Nebunul adevarat umbla pe strazile din centru aproape gol, uneori tavalii in noroi, cu o cununa de flori vestede pe cap ingenunche in laa stalpilor de telegraf, se baie cu fruntea dc pamant si, din cand in cand, cere de pomana Nebunul politic este de obicei seful organizatei locale a partidului de la guvern. Umbla inconjurat de cativa lingai face chefuri in toate noptile, are o lista de dusmani pe care-i lucreaza, trimite vorba la institutii cine sa fie concediat, si nu mai poata catuga in oras o paine, iar din cand in cand o tace lata : urla, vocifereaza, trage cu revolverul, fiindca i s-a naziril ci opozitia vrea si rastoarne guvernul.

Tipologia atacurilor (interogativ, citat, naratiune, proverb, descriptiv, paradoxal, umoristic, constatahw filosofic, cu adresare directa, sumar sau amanai) poate fi simplificati : atac direct fi indirect Unul declari

de la inceput elementul cel mai important al articolului, altul prefera sa sugereze, mizand mai putin pe curiozitatea starnita a cititorului. . In stire, atacul nu poate fi decat direct. In mod obligatoriu, se incepe cu faptul si se continua dupa schema piramidei inversate (de la informatia de baza spre elementele de decor si micile precizari), avansand spre conse­cinte : Unde ?, Cum ?, De ce ?. Aceasta schema suporta multe schimbari. Ne gandim la stirile din audiovizual, care incep cu o concluzie sau un rezumat. Ne gandim la presa de scandal, care introduce in stire elemente de comentariu si o multime de adjective menite sa sporeasca participarea emotionala a cititorului: atroce, macabru, incendiar, cumplit, inima-ginabil etc. In stire, atacul cel mai bun este chiar informatia de baza.

Parafrazand un proverb cunoscut ("Spune-mi cum incepi ca sa spun ce fel de ziarist esti'), in spatele unui atac plin de pretiozitati si neclaritati metaforice, putem deduce cu usurinta pe ziaristul amator si nesigur pe uneltele sale:

Beneficiari inocenti ai acestei profetii oarbe - va veni ziua de maine -, gasim mereu o mangaiere pentru bucuria neincheiata azi, aflam mereu o liniste in care ne imbracam pret de un somn dorinta nefinalizata, dam mereu de un prag omenos pe care sa putem atipi, in care sa ne fixam noaptea dintre holocaustul celor care s-au savarsit si himera celor care vor veni (Adevarul literar si artistic, 18 octombrie 2005, p. 6).

E cat se poate de clar ca, din aceasta betie de cuvinte, nu razbate nici o idee, nici o informatie minim lamuritoare.

Michel Voirol (1992, p. 37) pune degetul pe rana atunci cand afirma:

Prima fraza este cea mai importanta. Daca ea nu te indeamna sa citesti urmarea, articolul tau e mort. Cautati un bun inceput pentru articolul dvs. ? Nimic mai simplu:

Povestiti despre ce este vorba in articol, apeland la fraze scurte. Este un atac.

intrebati-va ce rezulta din povestea de la care ati plecat. Este un atac.

Scrieti ideile principale pe care vreti sa le transmiteti. Una dintre ele va fi atacul.

in jurnalismul american, se ofera urmatorul exemplu de atac: "M-am intrebat mereu despre ce se ascunde intr-un hot-dog. Acum, cand stiu» as fi preferat sa nu aflu niciodata'. Cu siguranta veti citi tot ce urmeaza unui asemenea inceput.

1.1. Acrosul

Dinamica presei moderne a impus o forma de atac (in forta, apeland la imagini extrem de puternice) care nu trebuie sa raspunda neaparat la intrebarile de baza (Cine ? , Ce ?, Unde ?)

Cand am ajuns la Manastirea Agafton, toamna mirosea a nuci si frunze uscate. Totul parea acolo frumos si vechi: fosnetul stins al padurii, satul de maici, cu casute si pridvor taranesc, linistea de dinaintea vecerniei si stratul de tufanele din dreptul chiliilor, un mic rai floral, ca o pregustare a impacarii cu cele ceresti. Saraca si retrasa tacut la adapostul unor tei batrani, manastirea nu are ziduri protectoare si nici porti falnice de stejar []. Pasind prin livada mohorata a manastirii, am ajuns in dreptul a trei cruci infratite, pe care scria cu litere adanci si improspatate: Olimpiada, Fevronia si Sofia Iurascu. Brusc, nostalgia tulburatoare din jur capata un nume. Ajunsesem in chiar locul copilariei lui Mihai Eminescu (Formula AS, nr. 691, p. 18). I

Preponderent incitativ, acrosul este folosit in marele reportaj.

Tonul acrosului este mai dinamic si mai nervos. Scopul lui este de a surprinde, de a uimi. De a starni curiozitatea cititorului. Acrosul poate fi si un citat din text, plasat lateral sau in capul paginii. In unele ziare, rolul acrosului este luat de sapoul detasat - un text extrem de scurt, prezentat pe prima pagina, la sumar. (M. Voirol, 1992, p. 36)

1.2. Tipuri de atac

Citatul. Orice atac de acest tip trebuie sa fie scurt, nervos, clar, semnificativ fi concis. Nu mai vorbim de acuratetea redarii sau de atenta decupare din context. Faptul ca aceste citate sunt obligatoriu urmate de precizari (a spus, a comentat, a conchis etc.) constituie un dezavantaj nu tocmai usor de indepartat:

"Daca vom deschide vreodata Cutia Pandorei a Consiliului Europei, nu vom putea sti cati Cai Troieni vor sari afara din ea'. Cu aceste cuvinte isi incepea discursul Ernest Bevin (Ziua, 20 ianuarie 2006, p. 6).

Jocul de cuvinte (calamburul). Genurile umoristice sau cele libere (tableta, insemnarea etc.) apeleaza cel mai des la acest inceput. Conditia este ca jocul de cuvinte sa nu fie fortat sau naiv, ci sa contina surpriza si eleganta intelectuala. Conteaza cui ne adresam: cititor submediu sau intelectual:

Domnului Columbeanu i-a iesit pe gura o pasarica cat un cioroi atunci cand a zis ca, pentru el, "Ziua indragostirilor este in fiecare saptamana'. Probabil pentru dl Columbeanu anul are doar 12 saptamani (Academia Catavencu, nr. 5, 2006, p. 19).

Proverb, dicton, formula fixa. Poate fi o varianta a atacului umoristic. Luat in serios, orice slogan impune textului o dictie usor demonstrativa si artificiala. Altfel, efectul este umoristic:

Nu mor caii cand vor cainii. Doar investitorii japonezi mor cand vor cainii maidanezi. Sau vreun rocker roman moare, tot ca un caine, cand vor sergentii americani sa dea prioritate (Academia Catavencu, nr. 6 , p. 19).

Interogativ. Folosit ca atare (printr-o intrebare) sau prin balansul provocat intre teza si antiteza, acest atac poate fi extrem de incitant la lectura, daca nu cade in retorism.

Ex abrupto. Credem ca acest atac acopera alte tipuri de inceput: concluziv, portret etc.:

Undeva la mahala a disparut o fata desculta. Fratele ei ii da poza la ziar []. Deasupra acestor randuri e chipul unei fete cu fruntea larga, cu parul dat pe spate, cu trasaturile fetei aspre. Asa ar trebui sa fie, probabil, fata tuturor fetelor care au ajuns la 13 ani fara sa aiba o pereche de pantofi (G. Bogza, 1968, p. 302).

Lead-ul staccato. Se constituie dintr-o serie de enunturi eliptice: "Noapte si mister. O strada pustie si, brusc, un strigat de ajutor'. Sau:

Mirare, soc, frapare. Cam in asemenea termeni si-au verbalizat responsabilii culturali rezultatele primului barometru privind consumul de cultura in Romania ultimilor ani (Ziua, 20 ianuarie, 2006, p. 6).

Lead-ul cartus. Este inceput in forta, cu elementul cel mai puternic al discursului: "O detunatura puternica de arma a tulburat linistea duminicala a orasului'¹.

La o analiza mai atenta, diversitatea atacurilor nu este prea mare. in ciuda diferitelor denumiri, ziaristul are la dispozitie doar cateva lead-uri -suficiente pentru a acoperi diversitatea de subiecte, genuri si stiluri personale.

2. Finalul

Nu exista model sau reteta pentru un bun final. in acest punct, teoria presei pare neputincioasa. Fiecare ziarist va inchide articolul cum crede el de cuViinta - in functie de subiect, de stilul personal etc. Parca mai mult ca in alte domenii, in teoria presei, modelul negativ este cel mai potrivit. Prin urmare, stim cu adevarat cum nu trebuie, sa fie un final: fatis moralizator, continand un argument deosebit de puternic, brusc (in coada de peste), nesustinut de argumentele anterioare, tautologic etc.

in orice caz, cel mai bun final este cel care preia ceva din inceput (daca se poate, printr-un inteligent paradox). in afara stirii (insensibila la felul in care se termina), orice alt text jurnalistic are nevoie de o anumita retrimitere la inceput, implinind astfel "principiul circul ari tatii'. Sa tinem cont de faptul ca, in timpul lecturii (oricat de scurt ar fi textul), uitam inceputul a ceea ce citim. Bine ar fi ca propozitia finala sa ne indemne a citi cu alti ochi si cu alt inteles primul paragraf.

Finalul (la chuie) poate fi marcat de o imagine, o replica, o concluzie, o intrebare retorica, un indemn, o anecdota (citat, zicere celebra), o ironie, un paradox etc.

Cel mai indicat ar fi planul nesiorian : inceput si final in forta. Un bun final trebuie sa convinga si sa surprinda cititorul.

Fortand putin lucrurile, putem completa sfaturile lui Jose de Broucker (1995, p. 81), aplicandu-le in functie de genul abordat:

Pentru stire. Finalul poate fi un detaliu mai putin important ("A parasit locul accidentului, demarand in tromba') sau o precizare necesara ("Domnul ministru a refuzat sa comenteze'). Sunt excluse in stire elementele subiectiv emotionale, confesiunile etc. In schimb, este posibil sa folosim un element 4c comentariu ce presupune girul unui specialist, fie el si nenominalizat: "Expertii estimeaza ca scumpirea barilului de petrol nu va influenta piata romaneasca in urmatoarele luni'.

Pentru reportaj. Cel mai bun final il reprezinta o imagine, o metafora sau o comparatie avantata, o scurta scena semnificativa, un gest (mai rar, un citat)J^?V

Trenul porneste. Trec la fereastra din partea cealalta, spre camp. Sub lumina lunii, Baraganul se intinde nesfarsit si in departare devine haotic. E luni, 10 octombrie 1938, ma cheama Geo Bogza, am treizeci de ani si am vizitat pentru prima oara in viata mea Mizilul. Viata si lumea mi se par fantastice, de neinteles (G. Bogza, 1968, p. 172).

Este un final celebru la o carte celebra (O suta saptezeci si cinci de minute la Mizil), care incepe asa:

Nu am catusi de putin intentia sa glumesc atunci cand voi afirma ca una din marile dorinte ale vietii mele a fost sa vizitez Mizilul.

Pentru interviu. Ultimul cuvant ii apartine interlocutorului si bine ar fi ca acesta sa incheie cu o formula memorabila, cu un mic paradox. Deloc recomandabil este ca ziaristul sa multumeasca. In definitiv, primul interesat in publicarea interviului este interlocutorul.

Pentru ancheta. Indiferent de alegerea facuta, finalul trebuie sa fie clar, precis, sincer, sintetic si convingator. Prin urmare, este nevoie de o concluzie din care sa razbata limpede opinia ziaristului. in nici un caz, in finalul anchetei nu vom folosi moralizarea, "lectiile de istorie' sau, si mai grav, stabilirea vinovatiei si incadrarea faptei intr-un articol de lege. Motivul este simplu: ziaristul de investigatie nu se substituie niciodata judecatorului.

Pentru genurile umoristice. Finalul surpriza (poanta) este obligatoriu:

Un preot din Gorj, chiar din Romania, a fost prins jucand poker, la crasma, cu enoriasii []. Intre slujbe, preotul ar trebui obligat ca pedeapsa sa joace numai Pacalici si popa prostu (Catavencu₉ nr. 6, 2006, p. 19).

Pentru genurile de comentariu. Cel mai bun final in acest caz este cel care, modificand putin, reia ceva din inceput. Reluarea detine doua virtuti: rotunjeste textul si reaminteste cititorului ceea ce deja a uitat (prima fraza).

A murit un print. A murit Aristide Demetriad []. Din pacate, umbra moare odata cu omul. (T. Teodorescu-Braniste, 1989, p. 287)

Credem ca nu putem lua in discutie finalul ca pe un element textual in sine. Simpla taxonomie propusa, spre exemplu, de Didier Husson si Olivier Robert (1991, pp. 84-85) este statica si mai putin utila: 1. paragraf sinteza; 2. final umoristic; 3. circular;   interpelare; 5. deschis; 6*paradox.

3. Structura textului de presa

Diversitatea genurilor publicistice, avalansa necontenita de noutati si schimbari (unele aproape insesizabile pentru cititor) ingreuneaza orice abordare clara si coerenta a scriiturii de presa. Chiar si in aceste conditii, tanarul ziarist simte nevoia unei intelegeri minime a mecanismelor constitutive ale unui articol. Gresesc cei care spun: "Scriu asa cum imi vine. Daca ma gandesc prea mult la teorie, imi pierd prospetimea'. Mizand exclusiv pe inspiratie si talent, riscam sa deschidem larg portile amatorismului, a scalambaielilor cu pretentii de originalitate. Mult mai precaut este sa ne gandim inainte la ceea ce vom scrie, sa punem in ordine pasii pe care ii avem de urmat, lasand loc, desigur, corectiilor si imprevizibilului. Iata de ce am introdus planul si unghiul de atac in capitolul rezervat elaborarii textului. Gandind la ce avem de facut, am si inceput sa scriem.

3.1. Planul

Nu exista nici un text care sa nu urmareasca un anumit plan. Asemenea caramizilor unei constructii, cuvintele se organizeaza in propozitii, paragrafe si subcapitole, urmand o logica si o succesiune prestabilite. Finalmente, orice text este o pledoarie centrata corect si credibil pe un fapt anume, pe o idee principala sau pe un mesaj.

De la inceput, vom scoate din discutie stirea, al carei plan este simplu si relativ imuabil. Este vorba de planul piramidei inversate, relatarea faptelor facandu-se pornind de la cele mai importante aspecte (Cine ?, Ce ?, Unde ?), ajungand in final la detalii si precizari neesentiale (Cum ?, De ce ?). Prin urmare, un ziar serios nu va incepe stirea cu numarul de morti, ci cu ceea ce s-a Intamplat (accidentul, spre exemplu). Nu acelasi lucru este valabil in cazul audiovizualului si al presei populare, unde prioritar este faptul divers - tip de stire ce incalca multe dintre regulile gazetariei sobre (credibilitatea, piramida inversata etc). in faptul divers, putem incepe cu o concluzie sau cu descrierea intamplarii (Cum s-a petrecut ?), narativizand astfel evenimentul.

Planul textelor medii si lungi

Este de la sine inteles ca orice text amplu ridica mari probleme de constructie. A discuta despre ele la modul normativ general ar fi o eroare. In organizarea textului, intra o multitudine de imponderabile: specificul subiectului, rigorile genului, stilul autorului. Este necesar, prin urmare, sa nuantam mereu, repetand ca, in presa, nimic nu este stabilit odata pentru totdeauna.

Alegerea planului in functie de rigorile genului

Relatarea. Amestec de stire si reportaj, relatarea nu ridica mari probleme de constructie. Planul acestui gen de text este destul de liber: atac -recapitularea faptelor (marcarea prezentei ziaristului la locul faptei) -introducerea unor informatii noi - dezvoltare (descrierea a ceea ce vede jurnalistul: o scena, un portret, cateva citate scurte etc.) - final. Cu anumite ezitari si precautii, putem spune ca acest plan este o varianta a "piramidei inversate'.

Reportajul de atmosfera. Scris la fata locului, se aseamana mult cu relatarea. Lipseste doar evenimentul, informatia de la care se pleaca. Atemporal intrucatva, reportajul de atmosfera trebuie doar sa precizeze de la inceput locul (parc, gara, Festivalul Berii etc). in rest, totul

1 depinde de talentul si de inspiratia ziaristului. Salturile de la o observatie la alta, intercalarea unor scene de viata etc. intra in regulile genului. Importanta este expresivitatea descrierii, si mai putin coerenta de structura a textului. Scurtimea textului (o fila), cat si libertatile stilistice oferite ziaristului ne indeamna sa spunem ca, in acest caz, inspiratia este mai importanta decat organizarea textului.

Feature. Gen mult mai liber si mai literar decat stirea, feature desemneaza un text lejer, menit sa insenineze, sa amuze cititorul. Nu se confunda cu

i genul umoristic (bilet, ecou), in ciuda anecdotelor, a constatarilor ironice. Chiar daca suporta cu greu o definitie, fiind un gen atipic, sa retinem macar o distinctie esentiala, oferita de Karen Elliott House: "Daca stiristul colectioneaza incruntat si serios fapte, ziaristul de feature este o persoana in cautarea scrisului frumos'. Planul unei stiri feature se configureaza astfel: lead - recapitularea faptelor (sumarizarea lor) -corpul textului (contine istoria faptelor, dezvoltarea lor) - final (eventual, o descriere dramatica, menita sa capteze atentia).

Marele reportaj. Varietatea subiectelor si a stilurilor proprii de abordare incalca adesea rigorile oricarui plan. Recomandabil ar fi totusi planul mozaic (mixt). Sa amintim una dintre variantele mai uzitate ale acestui plan: atacul - descrierea locului - introducerea personajului principal -dezvoltarea (povestea locului sau biografia personajului, centrata pe un eveniment anume, pe o experienta deosebita etc.) - revenirea in actua­litate - finalul.

Ancheta. Se recomanda planul narativ, cata vreme cercetarea noastra urmareste reconstituirea drumului de la efect la cauza si are personaje, intriga si actiune. Foarte posibil in ancheta este si planul cronologiei inversate. Mai concret spus, acest plan porneste de la finalul unui eveniment (un accident aviatic, de pilda), dupa care autorul reface pas cu pas tot filmul evenimentului ca si cum nu ar cunoaste deznodamantul si, astfel, stabilind un timp al prezentului in trecutul deja consumat. Daca in alte cazuri cronologia incurca inutil demersul jurnalistic, pentru unele subiecte, cronologia inversata ofera un spor consistent de drama­tism si autenticitate. Cel mai uzitat si mai productiv se arata a fi in ancheta planul demonstratiei stiintifice: problema - ipoteza - verificare -concluzie. Alte variante confirma, de fapt, structura de mai sus: conflict -argumentele unora - argumentele altora - faptele - parerea specialis­tilor - cine are dreptate. Sau: situatie - cauze - solutii posibile - solutii preconizate.

Interviul. Nu are un plan anume. Se tine cont totusi de cateva exigente: sa nu incepi agresiv sau cu o intrebare prea puternica, sa nu schimbi brutal unghiul de abordare in timpul intrevederii, sa urmaresti un anume crescendo in discutie, sa spargi raspunsurile monobloc prin mici interventii. Genurile de comentariu. Aproape toate textele de comentariu incep de la un fapt particular si sfarsesc cu o afirmatie mai generala. O varianta a acestei evolutii ar fi: constatarea generala - fapt particular - concluzie si mai generala. Pentru editorial, Michel Voirol (1992, p. 62) recomanda planul dialectic: atac -faptul de la care plecam - unii spun ca - altii spun ca - eu cred ca - pentru ca - concluzie. La fel de valabila este si varianta planului universitar: s-a petrecut ceva - e bine - e rau - pentru ca - prin urmare, se ridica urmatoarea problema -unii spun ca - altii spun ca - concluzia noastra este ca... in treacat fie spus, genurile consacrate de opinie (editorial, comentariu, analiza, recenzie) suporta un grad ridicat de schematizare logic-argumentativa, preluata din exigentele retoricii dintotdeauna: teza - antiteza - sinteza. Fac exceptie insemnarea si tableta - texte cu un grad sporit de subiectivism si, implicit, de libertate.

Genurile umoristice. Nu au un plan jurnalistic anume. Organizarea textului se face urmarindu-se dinamica de construire a surprizei (poantei): jocul subtil si in contrast cu cel putin doua secvente (frazeologice sau narative). in functie de subiect si de spatiul tipografic alocat, putem alege traseul obisnuit al cresterii narative de la normalitatea unei situatii, tulburarea acestei normalitati, revenirea la normal, dar in alt punct decat cel de plecare. Transpus in termeni narativi, acest plan poate sa contina: atac - circumstantiere (introducerea personajului, fixarea locului si al momentului narativ) - dezvoltare - intriga - punct culminant -rezolvare (deznodamant) - final.

Tipologia planului

Planul unui articol trebuie sa graviteze in jurul unui mesaj esential. Michel Voirol (1992, p. 50) propune urmatoarele tipuri de constructie:

Planul cronologic. Expune fapte, urmand derularea lor in timp. Pare comod si cu un plus de autenticitate, dar implica nenumarate dificultati. De aceea, nu este recomandat.

Planul flash-back. incepe cu faptul cel mai recent pentru a cobori la origini. Aceasta tehnica este mai ales justificata in cazul evenimentelor ale caror consecinte sunt mai importante decat derularea in sine a faptelor (moartea unei personalitati politice, de pilda). in acest caz, articolul se termina cu o revenire factuala la ultimele evenimente cunoscute.

Planul piramidei inversate. Este cel mai folosit in depesele de agentie. Consta in a prezenta elementele de informatie in ordinea descrescatoare a importantei lor, in asa fel incat ultimul paragraf - prin eliminare sau inlocuire - sa nu afecteze esenta stirii.

Ceva mai clara si mai abordabila ni se pare taxonomia propusa de Didier Husson si Olivier Robert (1991, pp. 79-83). Fara sa ne ofere exemple si alte precizari, cei doi teoreticieni francezi disting doua mari tipuri de plan: factual (cronologic, cronologie inversa, retrospectiv) si de comentariu (dialectic si demonstrativ).

Alegerea unui plan anume tine de subiect si de experienta. Oricare ar fi ea, constructia textului trebuie sa fie dinamica si necomplicata, sa slujeasca eficient coerenta textului (a demersului jurnalistic), dand dovada de logica interna, fara salturi prea mari in timp si spatiu, fara inconsecvente sau aglomerari inutile: personaje, intamplari, trimiteri la alte fapte.

Scopul urmarit impune un anume demers de redactare. Demersul informativ inseamna sa informezi. Demersul literar - sa povestesti. Demersul peda­gogic - sa explici. Demersul analitic - sa deschizi un dosar sau sa prezinti si sa sustii un document. Demersul tematic - sa prezinti anumite aspecte ale faptului, problemei sau situatiei de la care pleci. Demersul dialectic - sa dezbati o problema controversata. Demersul retoric - sa convingi. La aceste reguli clasice ale discursului, intervine talentul ziaristului, care face diferenta intre comunicarea jurnalistica si una scolara. (J. de Broucker, 1995, p. 80)

Unii autori (spre exemplu, C.F. Popescu, 2003) acorda o atentie aparte planului, operand o prima distinctie intre naratiune si opinie, pentru ca apoi sa avanseze cateva planuri inspirate din procedeele retorice: deductia (de la general la specific sau particular), inductia (de la specific la general), ordonarea spatiala, ordonarea cronologica, ordonarea combinata sau mixta. La acestea, se adauga piramida inversata, ceruta de genurile de informatie, sau piramida comuna - o situatie aparte a "piramidei inversate', in care ultimul paragraf revine la faptele continute de primul paragraf pentru a le intari².

Michel Ryan (1975, pp. 75-76) propune un plan mai amplu, aplicabil textelor informative dezvoltate:

Paragraf nr. : a) Cel mai important fapt. b) Atribuire, c) Informatia mai putin importanta.

Paragraf nr. : a) Context (background), numele personajelor-cheie sau a surselor, dezvoltare narativa secundara, b) Numele personajelor sau al surselor secundare.

Paragraf nr. a) Dezvoltarea: b) Context, atribuire.

Paragraf nr. : a) Cel mai important aspect, concluzie, b) Context, atribuire.

3.2. Gestionarea paragrafului

Tanarul ziarist cred ca este deja iritat. "Prea multe reguli', va zice el; "prea multe rigori si tipologii'. incet, dar sigur, se prefigureaza un intreg tablou jurnalistic. Este el cu adevarat important ? Ce facem cu talentul si cu inspiratia de moment ? Respectand multimea regulilor, nu cumva ingradim personalitatea ziaristului si il transformam intr-un simplu functionar al scrisului ?

Tot secretul unui text reusit sta in echilibru si dreapta masura. Sta in disciplina continuta a scrisului. Dincolo de exigente, cititorul trebuie sa regaseasca o anume prospetime a textului, eleganta, expresivitatea si, implicit, puterea lui de convingere. De multe ori, ziaristul este obligat (constient sau nu) sa incalce reguli si datini jurnalistice. Important este sa o faca in deplina cunostinta de cauza si sa nu se lase intimidat de amanuntele teoretice.

Indiferent de specializarea lui, ziaristul va intampina de fiecare data aceeasi problema: gestionarea corecta a informatiei, deopotriva cu men­tinerea interesului pentru lectura. Facem acest lucru apeland la un sapou si la un atac inspirat. Mentinem atentia cititorului gestionand corect fiecare paragraf in parte.

Exigente

Un bun paragraf trebuie sa fie scurt si sa acopere convingator o idee. Paragrafele stufoase, in care se amesteca mai multe aspecte sau interpretari, vor obosi cu siguranta cititorul.

In textele scurte (mai ales stirile), paragraful poate fi textul in sine. In el se consuma toate valentele informative ale evenimentului. Cel de-al doilea paragraf va fi explicativ si, prin urmare, mai putin important. Nu acelasi lucru se poate spune despre montajul de stiri. in acest caz, urmatorul paragraf trebuie sa contina obligatoriu un element de legatura, subliniind aspectul comun al informatiilor reunite sub acelasi titlu. Sa luam un exemplu. Pe fluxul agentiilor sosesc in redactie trei informatii despre trei accidente aviatice petrecute in tara si in lume. Tratarea individuala (in stiri separate) ar fi o greseala, cata vreme putem, prin montajul acestor stiri, sa cream un eveniment: "Zi nefasta pentru aviatie'.

in textele medii si lungi, paragraful isi vadeste dubla calitate: sa marcheze vizual un text, micsorand monotonia si sa marcheze o noua idee. Dinamismul si alternanta paragrafelor se recomanda in textele lungi (ancheta, reportaj, editorial). Paragraful este ca o respiratie. El impune un anume ton si un ritm subsumat exigentelor de fluenta ale textului. Important, in acest caz, este sa nu uitam de legea alternantei si, mai ales, sa nu uitam ca orice paragraf se constituie in jurul unui enunt-cheie.

Trecerea de la o idee la alta si de la un aspect la altul ridici o mare problema: elementul de legatura. In genurile de comentariu, acest lucru este usor de realizat. Ne gandim la virtutile argumentative ale corelativelor: pe de alta parte, ar mai fi de adaugat, nu e mai putin adevarat, gresesc cei care, intr-adevar etc. In reportaj sau ancheta, lucrurile se complica. In primul rand, acest gen de corelative sunt, cu mici exceptii, de nefolosit. Apoi, prin jocul intertitlurilor, unele paragrafe trebuie sa contina un atac aparte si puternic. Efectul scontat este dinamismul si relansarea interesului pentru lectura.

In reportaj mai ales, evitati elementele de legatura intre paragrafe: dar, totusi, chiar daca, ceea ce etc. Ele pot da textului un nedorit aspect scolaresc demonstrativ. Mult mai indicat ar fi sa faceti trecerea de la un aspect la altul al discursului prin detalii gestuale sau de portret: "in ochii batranului apare o bruma de lacrimi. Se vede ca amintirea inca il doare'. "Ridi-candu-se brusc de pe scaun, batranul deschide un sertar. Cauta printre hartii si poze risipite ceva anume' etc. Povestirea (citatul) unde apare batranul poate continua apoi, schimband unghiul de atac, fara ca acest lucru sa deranjeze lectura.

Gestionarea corecta a paragrafului este strans legata de rigorile planului ales. Lizibilitatea si fluenta reprezinta miza oricarui paragraf. "Nu exista un model universal pentru planul jurnalistic', afirma Jose de Broucker (1995, p. 79). Atat planul, cat si gestionarea paragrafului trebuie sa tina cont de unele criterii: Criteriul de coerenta. Mai multe vagoane la un loc nu formeaza obligatoriu un tren. Ele trebuie puse pe aceeasi linie (in cazul nostru, cuvintele trebuie organizate in cadrul aceluiasi mesaj, in virtutea aceluiasi unghi de atac Cu cat trenul este mai lung, cu atat apare pericolul deraierii, al rupturii catastrofale. Sa avem grija ca nu cumva cititorul sa uite ca vagonul (secventa) in care se afla apartine unui tren (textul propriu-zis) si circula pe aceeasi linie (mesajul, ideea principala, ceea ce ai de comunicat).

Criteriul de interes. Importanta nu este ordinea si cronologia, ci interesul starnit. Ruperile de ritm, alternantele de la trecut la prezent, de la abstract la concret, de la particular la general, implinesc aceasta misiune.

Criteriul maniabilitatii (manevrabilitatii). O redactare a ijnui text complex presupune utilizarea unor materiale compozite. /Este utila des j organizarea mai intai a unui inventar pe care sa-1 clasam pe grupuri/mari :^ fat>t$ (raspunsuri la intrebarile: Cine ?, Ce?, Cartii^- Cum ?, De ce ?jj antecedente sau preambul), marturii (lucruri vazute, traite, auzite), argumente (documente, pareri de specialist), opinii etc. Urmeaza apoi calificarea si ierarhizarea, selectia si chiar eliminarea unor anumite aspecte care incurca mai mult decat clarifica.

Paragraful initial

Intr-un fel, reluam problema atacului, cu precizarea ca atacul nu se reduce oricand si oricum la prima fraza. Un bun paragraf de inceput trebuie sa concilieze mai multe imperative :

Sa anunte tema, sa atraga atentia cititorului, sa-1 faca sa-si dea seama ca subiectul poate sa-1 intereseze. in acelasi timp, sa lase destul loc misterului, spunand cititorului destul pentru a-i starni curiozitatea, doar atat cat sa-si doreasca sa continue lectura' (D. Husson, O. Robert, 1991, p. 78).

O regula generala ar fi ca primul paragraf sa contina mesajul principal. Este cazul deja discutat al stirii, al notei, al flash-ului. in reportaj, daca eliminam din discutie Jead^A amanat', importanta pentru paragraful initial este vizualizarea.

3.3. Unghiul de abordare

Teoria presei insista mult pe acest aspect; si pe buna dreptate. Este de neconceput ca un articol sa ezite sau sa propuna mai multe unghiuri de atac. Dictionarele de specialitate definesc unghiul de abordare drept

perspectiva din care sunt ordonate elementele textului. Alegerea gresita a unghiului poate transforma detaliul in element esential sau invers (C.F. Popescu, 2002, p. 399).

Confundat cateodata cu ideea principala, acest unghi delimiteaza sem­nificatia majora a faptului abordat. Sa luam un lucru simplu: o masina, intr-un articol de opinie, aceasta tema poate fi abordata din punct de vedere financiar, economic, social, erotic, psihologic, religios, cultural, antro­pologic etc. Ar fi gresita suprapunerea tuturor acestor abordari. Oricum, nu vom reusi. Pentru a scrie un articol coerent si convingator, este suficient sa ne oprim la o singura semnificatie si sa ne argumentam corect punctul de vedere.

In functie de genul ales, unghiul de atac tine cont de unele exigente:

pentru opinie - alegerea argumentelor din perspectiva unei semnificatii majore (politice, emotionale, economice, religioase etc.);

pentru stire si relatare, unghiul ar fi informatia in sine si, implicit, mesajul esential;

pentru reportaj - miza povestirii (biografia unui loc, biografia unei meserii etc.);

pentru interviu - tema convorbirii. Nu este indicat sa trecem brusc de la un subiect la altul (de la politica la viata privata si apoi la amintirile din tinerete) sau sa ne schimbam fara motiv atitudinea (amical/oficial). Dam dovada de nesiguranta. in definitiv, ce ne intereseaza? Ce ur-marim? Ce vrem sa aflam de la interlocutor? In cazul in care sensul discutiei merge intr-o directie neasteptata pentru noi, trebuie sa luam decizia cea mai inteleapta. De pilda, sa reformulam subiectul interviului. Nu acelasi lucru este posibil in cazul unui interviu-expres, pe un subiect punctual.

Importanta unghiului de atac este vadita mai ales in textele lungi - in reportaj, de pilda. imi amintesc ca am ajuns in satul Lancram pentru un reportaj despre Lucian Blaga (copilaria, ultimele clipe, inmormantarea etc). in sat, spre nefericirea mea, nu mai traia aproape nimeni dintre cei care il cunoscusera pe poetul filosof; casa lui fusese cumparata de niste venetici exasperati de numarul mare al turistilor care ii bateau la poarta si ii deranjau de la treburile gospodaresti. Reportajul meu era ca si ratat, mai ales ca, dupa terminarea scolii, Blaga aproape ca nu mai revenise in Lancram (sau cel putin asa declarau batranii). Ar fi trebuit sa revin la redactie in cea mai umilitoare postura pe care si-o poate imagina vreodata un ziarist: "imi pare rau, nu am gasit nimic'. Brusc, mantia inspiratiei m-a mangaiat pe crestet si am decis sa schimb tema reportajului si sa caut un alt unghi de atac - sa scriu despre cat de uitat este Lucian Blaga in satul sau; si credeti-ma ca am avut ce spune. Titlul ("in Lancram, Lucian Blaga a murit a doua oara') nu a facut decat sa implineasca un reportaj la care nici cu gandul nu gandeam.

Un subiect bun si generos (insotit, desigur, de o documentare pe masura) rezolva reusita unui reportaj. Adevaratul ziarist, prin talentul si experienta sa, se recunoaste insa in subiectele minore. Secretul reusitei sta in alegerea unui inedit unghi de abordare. Am verificat o data in plus acest lucru, cerandu-le studentilor sa realizeze un reportaj de atmosfera dintr-un cimitir. Desi subiectul parea inconfortabil (daca nu de-a dreptul macabru), am avut surpriza sa descopar cat de generos poate fi - jurnalistic vorbind - un asemenea loc. Aproape fara exceptie, fiecare student descoperea in cimitir altceva: cimitirul ca oras in interiorul altui oras (cu strazi, alei, centre, cartiere, biserica, administratie etc.), viata cladita pe seama mortii (dughene cu flori si lumanari, oameni fara adapost care traiesc in cavouri etc.), jocul textual al insemnelor sapate pe cruci etc. Alegerea unui inteligent si neasteptat unghi de atac face minuni.

3. Gestionarea citatului

Des intalnit in articole, citatul ar merita o mai mare atentie din partea profesorilor de jurnalism. De regula, citarea cuiva ofera mult dinamism si autenticitate textului. Din pacate, presa romaneasca ofera nenumarate exemple de gestionare incorecta, abuziva, pletorica sau neadecvata a citatului³. Ca sa nu repetam greselile altora, este bine sa tinem cont de cateva exigente:

Citatul sa nu fie lung, obositor sau neclar.

Sa nu fie banal, previzibil sau afirmativ general.

Din citat, trebuie sa transpara sentimente puternice: ura, gingasie, durere, afectiune etc. Altfel spus, citatul sa nu suporte transpunerea in stilul indirect liber, cum este cazul unei apelari banale: "Domnisoara, cat este ceasul ? '. De netranspus in stilul indirect pot fi: elementele de argou sau de oralitate, neglijentele de exprimare, regionalismele, arha­ismele, proverbele, comparatiile inedite, exclamatiile etc.

Nu recomandam folosirea citatului in atacul si in finalul textului. Motivele tin de fluenta discursului. In atac, citatul obliga la folosirea unor elemente de legatura conventionale (marturisea X, zicea Y). Amplasat la final, citatul poate crea un suspans nedorit.

Nu folositi in nici un caz citatul colectiv: " Minerii ne-au declarat: «Nu se mai poate. Ne-a ajuns cutitul la os»'. Este ilogic, iar falsul se ascunde in spatele pretentiei de autenticitate.

in stire sau in ancheta, putem reproduce chiar si un citat banal sau chiar agramat, daca slujeste mesajului, portretizarii etc. in stire, conteaza notorietatea celui citat.

Atentie sporita la ruperea din context a citatului. Ne referim mai ales la citarea facuta cu rea intentie, din dorinta de a demonstra ceva anume. Este o problema de deontologie si de constiinta personala.

Nu recomandam folosirea citatului in sapou (este virtual tautologic). In schimb, el poate fi element de titrare, mai ales pentru interviuri.

Avand un puternic rol de credibilizare, citatul este folosit destul de des in stire, dar cu precizarea ca ziarele isi supun sursele si, implicit, citatul unui tratament diferit.

Prin citarea in mod explicit a informatorilor sai, un ziar ca Le Monde se pastreaza la distanta de enunturile la originea carora nu se afla el. Vom remarca de altfel ca ziarul care isi citeaza sursele este si cel care le permite jurnalistilor sai sa se semneze cu numele lor. Astfel, avem de-a face cu o ierarhie si o varietate de voci. Numele ziarului apare ca cel al unui arhilo-cutor care, la limita, raporteaza enunturile jurnalistilor sai ca pe niste citate: "de la trimisul nostru special'. (M. Mouillaud, J.-F. Tetu, 2003, p. 140)

Virtutile citatului se arata cu precadere in textele lungi. Folosit cu abilitate, el ofera reportajului acea bruma inspirata de autenticitate si, in plus, sparge monotonia secventelor discursive, sincopandu-le.

Maica stareta a depasit de mult indoielile si ironiile celor din sat, care o intrebau de departe: "Maicuta, ce pacate ai mai facut la Agapia de te-au pedepsit sa vii aici, la Agafton?'. (Formula AS, nr. 691, p. 19)

Lucrurile se complica atunci cand redam intreaga poveste a personajului sub forma de citat. In genere, nu este un procedeu recomandabil - cu atat mai putin este necesar sa respectam intru totul particularitatile fonetice ale exprimarii. Chiar daca unele abateri de la norma (regionalisme, parti­cularitati fonetice etc.) ofera savoare si autentic, nu trebuie sa uitam ca, prin folosirea exagerata a citatului, textul oboseste si risca sa devina o banala culegere de etnografie si folclor.

In ancheta, citatul este foarte important, el devenind argument (acuzator sau nu) si element de valorizare: persoana este vinovata sau nu. Cu o conditie majora, insa: citatul sa nu fie lung, complicat, fara relevanta.

In ancheta, nu trebuie sa ne temem de banalitate. Chiar daca nu are nici o virtute expresiva, replica unui personaj ("Nu e adevarat. E o calomnie') ofera informatie si autentic. Reprodus in stilul indirect, acest citat risca sa treaca neobservat.

Cu aceasta ocazie, atragem atentia asupra unei deficiente tot mai intalnite

m presa romaneasca. Este vorba de etichetare. imbracand diferite procedee (directe sau indirecte), etichetarea devine sinonima cu militantismul, intoleranta sau, mai grav, cu manipularea. Fie ca folosim un citat ("Toti politicienii sunt hoti si corupti') pentru a ne justifica cu orice chip opiniile, fie ca insotim citatul cu un scurt comentariu tendentios, rezultatul este acelasi -o grava abatere de la deontologie. Intalnim destule stiri in care informatia sau citatul sunt insotite de formule subtil militante: stangistul, ultranationalistul, asa-zisul, autointitulatul, reformistul etc. Formulele depreciative pot fi inlocuite cu precizari de detaliu menite sa sanctioneze: zise el zambind cinic, se mira el, cu o lacrima de crocodil in coltul ochilor, a dat cu subsemnatul etc.

Uneori, etichetarile pot face parte din recuzita standard a unei perioade istorice: oamenii de bine, luptatorii pentru libertate, poporul, clasa munci­toare, baronii locali, imbuibatii, milionarii de carton, traseistiipolitici etc. Sa nu le judecam cu asprime, dar sa fim vigilenti si sa nu cadem in capcana exprimarilor la moda - unele dintre ele naive, altele de-a dreptul agramate, asa cum s-a intamplat imediat dupa 1989, cand foarte multi ziaristi orto-grafiau numele dictatorului comunist cu c mic: ceaus eseu.

3.5. Stil direct vs stil indirect

intalnim aceasta dilema mai ales in gestionarea citatului. Redarea spuselor cuiva se poate face direct (citat, dialog) sau indirect. Optiunea implica probleme de stil, de fluenta sau de expresivitate. Numim stil direct modul de enuntare ce implica in mod direct participantii la comunicare. Mai limpede formulat, acest stil inseamna ca un narator repeta cuvintele cuiva, reproducandu-le asa cum sunt ele. Acest lucru implica: marcile discursului (eu vs tu), ale prezentului (spune, declara, sopteste) si referirile la locul in care se vorbeste.

Citatul si dialogul au calitatea de a oferi textului un plus de dinamism si credibilitate, de prospetime si realism. Folosit inabil sau in exces, stilul direct duce la artificiu, la monotonie si la o nedorita teatralizare a relatarii, obligand ziaristul la precizari greoaie (ne-a spus, ne-a declarat, a precizat etc), la gasirea unor elemente de legatura mai mult sau mai putin standardizate intre citat si restul frazei: "«Si totusi se misca», a spus marele Galileo

Galilei.' Sau: " Cu aceste cuvinte, marele Galileo Galilei a iesit din sala de judecata a Inchizitiei⁹'.

in jurnalism, stilul direct este preferat de anumite genuri (stirea pentru citat, interviul pentru dialog). Ocazional, dialogul poate fi folosit si in reportaj, ancheta, editorial, insemnare smfeature.

Cand si cum operam trecerea de la discursul direct la cel indirect? Hotaratoare sunt calitatea si lungimea citatului: sa nu fie lung si sa ilustreze particularitati de limba intraductibile in stilul indirect (de exemplu, "Ce, ba, cioara, sunt carpa voastra ? '). in orice caz, nu trebuie sa uitam un lucru elementar: prin trecerea de la stilul direct la cel indirect, scopul nostru este sa obtinem o echivalenta semantica a doua texte, fara a elimina (atenua) efectele emotionale sau stilistice: ura, afectiune, dispret, admiratie etc.

Ce anume poate fi folosit ca citat ? Va propunem o metoda foarte simpla de verificare: daca citatul ales poate fi transpus in stilul indirect, mai bine nu il reproduceti. inseamna ca e banal si imprevizibil. Citatul trebuie sa fie scurt, percutant, surprinzator si, pe cat posibil, intraductibil: "Intelectualii e fara snaga'. Un dezacord, o rabufnire temperamentala sau un cuvant folosit gresit transforma citatul intr-un element de portret, spunand ceva despre nivelul intelectual al persoanei citate.

Simplu de realizat, stilul indirect implica prezenta unui verb de declaratie si a unei conjunctii subordonatoare: ca, daca etc.

In procesul transpunerii din stilul direct in stilul indirect, propozitiile enuntiative devin completive, exclamativele si imperativele isi pierd intonatia caracteristica, iar daca sunt construite cu modul imperativ, in subordonata apare conjunctivul [], in timp ce pronumele personale si verbele la persoana I si a H-a trec la persoana a IlI-a. (L. Rosea, 2004, p. 132)

intalnita ocazional in reportaj, relatare sau genuri de autor (tableta, cronica etc.), vorbirea indirect libera se caracterizeaza prin

substituirea pronumelor si a referintelor eu/aici/acum, care duce la suprimarea subordonatei ce introduce discursul indirect propriu-zis (J. Dubois, 1973, p. 159).

Prin urmare, discursul indirect liber se realizeaza prin reproducerea vorbelor cuiva, fara utilizarea conjunctiei, avand drept consecinta interferenta vorbirii autorului cu vorbirea personajului: "Era fericit. Doamne, ce fericire'. Seamana, dar nu se confunda cu monologul interior.

3.6. Reguli generale de construire a textului de mari dimensiuni

Nu exista ziarist care sa nu aiba mari ezitari inainte de a-si scrie articolul. Cu ce Sa incep? Ce anume trebuie sa urmaresc? Care ar fi pasii de urmat? Cu ce termin? Ce pastrez, ce elimin din documentare? Orice metoda este buna daca duce la un rezultat multumitor. Unii zabovesc foarte mult asupra inceputului, schimband succesiv variante si chiar mai multe unghiuri de atac. Apoi lasa textul sa curga, mizand pe inspiratie si expe­rienta. Altii, dimpotriva, nu pot scrie pana nu isi detaliaza in prealabil planul pe care il au de urmat. Pana la urma, totul depinde de obiceiuri, de mici superstitii, de felul de a fi al fiecaruia.

Tot secretul reusitei unui articol sta in documentare. Entuziasmul starnit de incredibila poveste a unui om ne starneste pofta de a scrie, de a impartasi altora bucuria descoperirii noastre.

Scrisul incepe chiar in timpul documentarii.

In timpul documentarii, faceti o prima selectie a informatiilor, marcand cu anumite semne gradul de importanta al observatiilor trecute in bloc-notes.

Stabiliti provizoriu cu ce anume incepeti, cu ce terminati articolul.

inainte de a incepe documentarea propriu-zisa, priviti atent in jur. Ascultati cu atentie povestile oamenilor si nu neglijati amanuntele. Sigur ca unele constatari vor fi banale si de neutilizat. Altele, in schimb, pot sugera un inedit unghi de atac, o idee extrem de productiva.

Evitati ideile preconcepute. Schimbati unghiul de atac sau chiar subiectul daca documentarea va ofera un subiect mai bun. imi amintesc ca am ajuns in Fagaras, la Dragus, pentru a evoca amintirea lui Dimitrie Gusti si pentru a pune fata in fata satul romanesc de dinainte de razboi cu cel actual. Discutand cu batranii din sat, am descoperit un fapt extrem de interesant: la inceputul secolului XX, taranii din Dragus plecau in America sa munceasca. Aveam deja un alt subiect de reportaj, bazat pe amintirile si povestile batranilor din sat.

Concepeti textul in secvente (blocuri informative). Pe buna dreptate, David Randall (1998, pp. 180-182) insista asupra acestui procedeu, fara de care orice text ar fi monoton si lipsit de flexibilitate.

Orice articol de mari dimensiuni se construieste, de fapt. din cateva mari respiratii (secvente) fie ele descriptive, narative sau argumentative. in succesiunea lor, aceste secvente impun textului o anume sonoritate. E ca o piesa muzicala vag melodica, contrapunctata de alternanta (lung scurt» si de unele ruperi de ritm.

Secventa este echivalentul paragrafului, tara a se confunda cu el. Ea Inglobeaza o idee, un unghi de atac, un moment anume al naratiunii.

Secventializarea textului presupune controlul informatiei si. mai ales, ierarhizarea ei. Din acest motiv, o pane din documentare va ramane neutilizata. Sa luam exemplul unui reportaj despre cautatorii de aur din Apuseni. Este limpede ca, asezandu-ne la masa de scris, vom elimina multe dintre datele istorice, dintre intamplarile si amintirile localnicilor. Ele vor fi prezente fie in secvente distincte, fie inglobate in povestirea personajului, dar cu masura, in asa fel incat sa nu dezechilibreze textul, sa nu creeze lungimi sau paranteze obositoare.

Nu secventializati in exces. Faceti deosebirea dintre respiratia nuantata (profunda) si gafa i al a.

Faceti legaturile intre secvente cat mai natural cu putinta.

Fiecare ziarist isi dezvolta propriile elemente de legatura. Fiecare jurnalist cu experienta are un set de locuri comune proprii. Nu este nici o rusine sa apelam la ele, dar atentie: tara comoditati inutile sau repetitii monotone.

Nu o dara se intampla sa zabovim minute in sir pentru a gasi cel mai bun element de legatura intre un paragraf si altul. Bine ar fi sa gandim reportajul in secvente mari (subcapitole). Dimensiunea unei secvente ar fi intre o singura fila de tex; si maxim doua. Asta inseamna ca. la cinci file de text. vom avea trei sau chiar pentru capitole cu intertitlu si. daca se poate, cu un atac puternic, distinct.

La randul lor. aceste capitole vor fi compuse din secvente mai mici -paragrafe de dimensiuni diferite.

Intre timp. dar, totusi, chiar daca etc. pot fi elemente de legatura, insa ar fi indicat sa le evitati. Motivele sunt diverse: devin monotone, fac parte din recuzita argumentativa si, prin urmare, diminueaza din expre­sivitate si fluenta.

Este de preferat sa folosim ca element de legatura intre secvente fie propozitii care incep cu gerunziul, fie intercaland discursul personajului

Nu dati informatii de context in secvente mari, greu de digerat.

Orice text de mari dimensiuni (mai ales ancheta) impune anumite concluzii intermediare. Este necesar ca unele articole sa contina o multitudine de informatii de context sau recapitulari ale unor articole precedente, fie pentru ca sensul lor sa fie clar, fie ca puterea de informare sa fie maxima. In cele mai multe cazuri, este indicat ca acest tip de material sa fie intercalat in firul narativ principal fi redat succint.

Oricum ar fi, informatiile de context sunt maxime in paragraful initial si minime (reduse la cateva observatii, mai mult pentru alternanta) in rest.

Feriti-va de constructia consecutiva.

Ne referim la greoaiele constructii pe baza corelativelor (pe cat, pe atat, nu numai, ci si), dar si la excesul formulelor de legatura: pentru ca, deci, prin urmare. Un alt aspect il constituie excesul de logica si de cronologie dintr-o naratiune de tip feature:

Un elev din Bolton nu va uita niciodata ziua in care si-a prins capul in grilajul scolii.

Mai intai s-a intamplat urmatorul luciu.

Apoi s-a intamplat altceva.

Pentru ca inca ceva.

Dar

Iar acum

Asa ca (urmeaza niste citate sau o concluzie moralizatoare)⁹ (D. Randall, 1998, p. 182).

La articolele de urmarire, nu uitati sa recapitulati.

Mai rar prezente in presa romaneasca, articolele de urmarire (fie in serial, fie la distanta) impun, cum e si firesc, o reinformare a cititorului. Chiar si lecturand un text de mici dimensiuni, vom constata ca nu mai tinem minte aproape nimic din inceput. Iata de ce cateva propozitii rezumativ incitante vor reactiva memoria cititorului, oferindu-i in plus un sapou capabil sa starneasca omeneasca noastra curiozitate.

3.7. Conectori sau elemente de tranzitie

Fiecare ziarist isi construieste, de-a lungul timpului, propriul stil si propriile procedee de relansare a discursului, a unei noi idei.

Extrem de vizibili si de necesari sunt conectorii argumentativi: pe de alta parte, nu e mai putin adevarat, ar mai fi de adaugat, gresesc cei care

In discursul jurnalistic (altul decat cel argumentativ), intalnim o multitudine de conectori, mai mult sau mai putin productivi.

Conectorii sintactici pot fi: aditionali (si, in plus, urmatorul, deci, asadar), de contrast (oricat, in schimb, totusi, pe de alta parte), de comparatie (similar cu, asemanator cu), spatiali (aici, dincolo, langa, alaturi), temporali (mai tarziu, mai devreme, in acel timp, dupa aceea)*

Pe langa alte tipuri de conectori (de pilda, cei pragmatici: ei bine, de altfel, chiar), trebuie sa amintim propozitiile-marcator, categorie in care intra: te rog, iti ordon, sa ma explic, doream sa spun (vezi L. Rosea, 2004, p. 119).

Putem nuanta in fel si chip tipologia conectorilor. Esential este sa evitam folosirea lor in exces, repetitia suparatoare sau greselile de intre­buintare. De pilda, nu este un semn de stapanire a limbii daca incepem o fraza cu: dar, si totusi, pentru ca, in schimb etc.

NOTE

Scoala americana (Earl R. Hutchinson, 1986, pp. 223-236) propune o
alta abordare:

Soft news lead. Se adreseaza imaginatiei si, prin aceasta, este recomandabil in reportaj.

Hard news. Prioritar este faptul. Prin urmare, vom avea un inceput in forta.

Trowaway Lead (lead-ul amanat). Promite ceva important, dar inca nu precizeaza ce anume.

The umbrella lead (round-ul lead). Contine o sinteza a ceea ce urmeaza.

C.F. Popescu (2002, pp. 96-114) preia din retorica si argumentare
cateva tipuri de organizare a textului:

a)  Organizarea secventiala

Pe puncte principale. Fiecare subiect (tema, idee) devine un nucleu in jurul caruia se organizeaza celelalte elemente. Acest tip de organizare este eficient in portret, recenzie, comentariu, cronica-reportaj, edi­torial, relatare.

Conform secventei logice. Ideea numarul 1 este cauza ideii numarul 2 etc.

Organizare-bloc. Este abordata si epuizata o problema, apoi a doua etc.

Flashback. Se incepe cu un moment important, dupa care se revine la desfasurarea cronologica (acest plan il regasim la "cronologia inversa', n. n.).

Abordarea dramatica. Se realizeaza prin actiune, dialog, descriere.

Abordarea impresionista. Textul se organizeaza in jurul impresiei dominante.

Structura diamant. O regasim in articolele feature de magazin, dar si in stirile hard: cine a facut ? - evenimente - circumstante - rezolvare -comentariu - concluzie.

b)  Organizarea spatiala

Este specifica naratiunii. Cititorul vrea sa stie: ce s-a intamplat, de ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, cine a provocat intamplarea, cine ii suporta consecintele, care sunt aceste consecinte.

c)  Deductia

Forma cea mai intalnita de deductie este silogismul (doua premise - una majora, alta minora - atrag dupa ele concluzia). Sofismul este deductia gresita, cea care pleaca de la o premisa falsa: "Oamenii sunt muritori. Romanii sunt oameni. Deci, romanii sunt pe moarte'. Folosita punctual, deductia se foloseste mai ales in analiza si ancheta.

d)  Inductia

Este un proces de generalizare. Se trece de la particular la general, lucru sesizabil in aproape toate genurile de opinie: editorial, Insemnare* comen­tariu.

(3) Ruperea din context si orientarea lecturii reprezinta doua cai sigure de viciere, de pervertire a citatului: "Ion Iliescu bate campii: «Proprietatea e un moft»'. Prin citarea sa normala, discursul citat tinde sa devina un discurs independent al celui care il raporteaza. Prin urmare, nu ne inte­reseaza ceea ce se spune in citat, ci numai ceea ce credem noi despre citatul respectiv. "Daca apropiem strategia pe care o denumim «a marturisirii» de «efectul de real», observam ca suntem pusi in fata a doua modalitati extreme: efectul de real tinde sa stearga citarea, conferindu-i discursului reprodus statutul de fapt, ceea ce presupune ca ziarul ia locul emitatorului direct []. Pe de o parte, locutorul este privat de proprietatea discursului sau, iar pe de alta parte, el este creditat printr-un discurs care il compromite.'⁹ (M. Mouillaud, J.-F. Tetu, 2003, p. 156)