INTERVIUL

INTERVIUL

'Oricum s-ar numi el, nici un jurnalist nu uita ca este intai de toate, reporter. si nici un reporter nu uita ca este inainte de toate un intervievator.'

Hugh Sherwood The Journalistic Interview, 1972.

Definitii

Trei sunt perspectivele din care poate fi abordat interviul: 1) Abordare generica apartinand comunicarii (relatie interpersonala - relatie institutionala), in care interviul reprezinta un instrument de lucru al managerului; 2) Abordare sociologica, in ocurenta, ancheta sociologica si sondajul de opinie; 3) in jurnalism: 3.1.) Tehnica de colectare a informatiei si 3.2.) Gen redactional; 3. 2. 1) in presa tiparita; 3. 2. 2.) in radio si in televiziune. Pentru acestea din urma, apar inca doua variante: 3. 2. 2. 1) Interviul in direct; 3. 2. 2. 2) Interviul inregistrat.

in mod ideal, interviul este un dialog intre doua persoane: una pune intrebari, iar cealalta raspunde prompt, complet si coerent, in realitate insa, lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca, de fapt, 'interviul este o comunicare in care nici unul dintre interlocutori nu detine controlul exclusiv asupra comportamentului de comunicare al celuilalt, iar unul dintre ei poate alege sa blocheze comunicarea.' [Cari W. Downs et al, 1980; 8]

Autorii considera ca interviul devine o forma eficienta de comunicare, daca ea se desfasoara in ambele sensuri. Acest lucru presupune ca, rand pe rand, cei doi devin emitatori si receptori. De unde, introducerea in discutie a notiunii feed-back.

Pe de alta parte, interviul se deosebeste de simpla conversatie, prin aceea ca se desfasoara cu un scop (obtinerea unor informatii), in conformitate cu un plan.

in masura in care, in relatia jurnalist - interlocutor, in principiu, cel de-al doilea nu este obligat sa raspunda intrebarilor, interviul poate fi considerat ca o forma aparte de negociere.

In acelasi timp, in masura in care interviul este o comunicare in dublu sens, relatia interpersonala care se stabileste in aceasta situatie, poate fi descrisa ca rol. Evident, avem doua roluri: cel care adreseaza intrebarile, si interlocutorul intervievat. [Cari W. Downs et al., 1980; 6].

O prima concluzie certa poate fi formulata insa, cu usurinta. Oricare ar fi tipul de interviu si in orice domeniu s-ar inscrie, un interviu reuseste in masura in care intervievatorul controleaza evolutia comunicarii.

in jurnalism, acest control are urmatoarele rezultate: a) Se obtin informatii complete; b) Relatia jurnalist (institutie de presa) - sursa de informare este corecta. Jurnalistul se afla in serviciul publicului, nu in serviciul interlocutorului (a institutiei pe care acesta o reprezinta). Pe scurt, exista sanse sporite sa se obtina o informatie corecta, nedeviata in scopuri propagandistice sau publicitare. Aceste conditii insa, nu pot fi indeplinite in absenta unor standarde profesionale: empatia, observarea, ascultarea, pregatirea interviului, pozitie etica limpede.

Instrumentele jurnalistului: observarea

Observarea in timpul interviului, urmareste doua directii principale: limbajul nonverbal si decorul.

Limbajul nonverbal poate completa/nuanta sau contrazice continutul comunicarii verbale. Principalele elemente de descifrat ale comunicarii nonverbale sunt: infatisarea interlocutorului, gesturi, expresie faciala, mimica, tinuta (imbracaminte, pozitia corpului), miscarea, vocea, (intonatia, timbrul, volumul), privirea.

Vom adauga aici, distanta pe care o alege interlocutorul. Lionel Bellenger [1989; 174] enumera aceste 'distante personale': 'distanta intima - mai putin de 45 de centimetri; zona personala: 45 de cm - 1,25 m.; distanta sociala: 1,25 m. - 3,3 m.; zona publica: peste 3,7m.'

Alegerea distantei este un semn pozitiv sau negativ al dorintei interlocutorului de a coopera. Distanta optima ar fi in jurul a 2 metri. Trei metri sau peste 3 metri (+ eventual, dorinta de a sta in fata biroului - un semn al functiei/pozitiei intr-o ierarhie) - ar putea semnifica reticente in comunicare, dorinta de a-l mentine pe intervievator intr-o postura de inferioritate. Dimpotriva, tendinta situarii in zona intima poate fi un semn de agresivitate sau/si de persuasiune.

Decorul.

Observarea lui este importanta in orice interviu, dar, mai ales, in interviul portret. Ce pot spune mobilierul/aranjarea lui, obiectele din incapere/aranjarea lor despre personalitatea interlocutorului? Un detaliu poate fi semnificativ, oferind, totodata, unghiul de abordare al textului. De pilda, un volum de Baudelaire pe biroul directorului unei banci.

Ascultarea

Ascultarea completeaza, de fapt, alaturi de empatie, spirit de observatie, gandire alerta, curiozitate, starea de spirit a jurnalistului, felul lui de a fi, in calitate de intervievator.

Lionel Bellenger [1989; 84-85] argumenteaza astfel importanta ascultarii.

'Prea ocupat cu ce spune, locutorul uita sa asculte. Ascultarea este sursa charismei. Deficitul cronic al ascultarii are trei cauze, trei prejudecati:

Se crede gresit ca ascultarea se petrece de la sine, ca este un proces natural, automat, innascut.

2) A auzi este la indemana tuturor, ascultarea este un proces controlat. Putem selectiona, putem omite. Ne putem gandi la altceva decat la ce auzim. Pentru ca debitul oral este de 150 de cuvinte pe minut, iar creierul poate trata 1.000 de cuvinte pe minut. ()

3) A veni tendinta sa credem ca toata lumea aude acelasi lucru, ceea ce este adevarat, si ca inteleg toti acelasi lucru, ceea ce este fals.'

Din aceste date se desprind urmatoarele invataminte:

1) Capacitatea de a asculta se dobandeste prin antrenament;

2) Un interviu nu are cum sa reuseasca in absenta concentrarii. Care nu este acelasi lucru cu crisparea;

3) Trebuie stabilite directiile in care se va efectua ascultarea;

4) in orice interviu, indiferent ca este o tehnica de obtinere de informatii care vor face obiectul oricarui tip de text (stire, relatare, reportaj etc.) sau ca este vorba despre interviu - gen redactional, se impune in finalul dialogului trecerea in revista a celor discutate, tocmai pentru ca ambii locutori sa fie convinsi ca au inteles acelasi lucru ( = feed back).

Directiile / Planurile ascultarii

Capacitatea de a asculta reprezinta un efort de adaptare la modul de a fi al vorbitorului, dorinta de a comunica.

1) Modul cum spune (intonatie + limbaj nonverbal) intervievatul, este un prim plan al ascultarii, in care aceasta se realizeaza concomitent cu observarea.

2) Nivelul verbal este esential. Alegerea cuvintelor, inlantuirea lor, fluenta exprimarii, contextele. Din toate acestea rezulta relatiile dintre nivelele explicit - implicit, relatiile dintre factual si interpretare, posibilitatea de a anticipa ceea ce urmeaza sa spuna interlocutorul, in fine, relatia dintre ceea ce s-a spus si ceea ce nu s-a spus. Evaluarea corectitudinii/pertinentei rationamentelor, comparatiilor, asocierilor de idei.

Ascultarea devine eficienta in masura in care tentatia inferentelor din partea intervievatorului, este reprimata. Reprimarea inferentei este tot una cu realizarea starii de empatie.

Pe de alta parte, devine evidenta capacitatea intervievatorului de a formula intrebarile adecvate, deci se contureaza situatia prin care acesta conduce discutia si, astfel, sansele ca interviul sa-si atinga scopul, sporesc.

Evident, nu toate elementele pe care le-am discutat aici, pot fi urmarite in acelasi timp. Directiile ascultarii vor fi alese in functie de planul/scopul interviului, indeplinirea acestor cerinte ajuta in buna masura la canalizarea discutiei pe subiectele ei importante, deci la evitarea divagatiilor.

in acelasi timp, introducerea comentariilor, mai ales critice (o forma de manifestare a inferentei) il poate inhiba pe interlocutor, in plus, practica si teoria presei subliniaza necontenit cerinta ca sursele de informare, indiferent de calitatea marturiilor lor, sa fie pastrate.

Factori perturbatori ai ascultarii

1) Erori ale jurnalistului;

1.1.) Tinuta inadecvata prin raport cu interlocutorul, cu locul unde se poarta discutia;

1.2.) Agresivitate nepoliticoasa;

1.3.) Docilitate;

1.4.) intreruperi inoportune;

1.5) Semne de neatentie; concentrarea asupra notitelor, asupra intrebarii care urmeaza, si nu asupra intrebarii cerute de mersul discutiei;

l .6.) Cand este evident ca jurnalistul nu este familiarizat cu tema discutiei (intrebari la care interlocutorul a mai raspuns cu alte ocazii, improprietati in exprimare etc.);

2.Trucurile intervievatului;

2.1.) Limba de lemn;

2.2.) Jargonul prea specializat;

2. 3.) Exprimare ambigua;

2.4.) Incoerenta;

2. 5.) Raspunsuri inadecvate (inexistente, lacunare, digresiuni continand informatii incorecte/mincinoase sau mesaje insultatoare, insinuante la adresa altor persoane etc.);

2. 6.) Atitudine ostila;

2.7.) Retorica avantata, cu intentii vadit persuasive, dar saraca in informatii.

Etapele realizarii interviului Pregatirea interviului

1. Predocumentarea;

Stabilirea subiectului/temei discutiei;

1.2. Familiarizarea cu tema/domeniul;

Alegerea interlocutorului este esentiala. Subiectul este acela care impune alegerea lui. Interlocutorul trebuie sa fie competent, adica trebuie sa detina informatiile de care are nevoie publicul;

1.4. Cunoasterea dinainte a interlocutorului: declaratii anterioare, detalii biografice, detalii despre om (temperament, puncte sensibile care trebuie evitate sau, dimpotriva, exploatate);

Stabilirea scopului interviului;

Planul orientativ al interviului: succesiunea intrebarilor, locul intrebarii cheie/neplacute pentru interlocutor sau cea mai importanta pentru jurnalist/pentru public, numita de Ken Metzler [l 986; 116] 'samburele ascuns al interviului.'

1.7. Anticiparea reactiilor posibile

1.8. Anticiparea directiilor in care ar putea evolua discutia;

l .9. Totdeauna se impune existenta unui numar de intrebari de rezerva.

Interviul propriu-zis: tipuri de interviu

Curtis D. MacDougall [1982; 26] distinge 'interviul factual [de informare], de opinie si interviul portret (de personalitate).' in esenta, acestea sunt tipurile fundamentale de interviu.

2. in functie de scopul investigarii.

2. 1. Interviu de context. Este sau nu un interviu factual, pentru obtinerea unor informatii suplimentare, fie de opinie, fie portret. Este un text adiacent, care completeaza textul principal.

2. 2. Interviu magazin - destinat magazinelor; text in care se imbina cele trei tipuri fundamentale, de unde, aparenta unei discutii mai libere. 2. 3. Interviu cheie (tinta). (Vd. infra)

Tipuri de intrebari

Ar fi dificil de sustinut ca fiecarui tip de interviu ii sunt specifice anumite tipuri de intrebari deoarece, in realitate, tactica jurnalistului trebuie adaptata in functie de interlocutor, de particularitatile lui sau/si de circumstante (criza de timp, de exemplu). Cel mult, am putea incerca o clasificare (destul de artificiala) a tipurilor de intrebari, in functie de: a) Functionalitatea lor: care tintesc stabilirea comunicarii (detensionarea interlocutorului, dezinhibarea lui etc.); b) Continut; c) Forma intrebarilor.

in fapt, formula des folosita: intrebarea potrivita la momentul potrivit, adresata celui mai potrivit interlocutor - este un fel de a spune ca nu exista retete. In ciuda faptului ca jurnalism fara interviu nu poate fi conceput.

a)Stabilirea comunicarii.

intrebarile prin care se stabileste dialogul, sunt asa numitele intrebari de incalzire, formulate relaxat, zambitor, amabil. Aceste este, totodata, momentul lansarii/enuntarii temei interviului, si momentul potrivit pentru stabilirea (de comun acord) a duratei discutiei. Este extrem de important ca interlocutorul sa se simta la randul lui, relaxat, neamenintat. Acest preludiu este util in orice situatie, singura nuanta care ar putea aparea fiind aceea ca in cazul interlocutorilor care au in mod obisnuit dialoguri cu jurnalistii, aceste momente preliminare pot fi (mult) scurtate. Eventualele reticente ale interlocutorului de a acorda interviul sau de a-l acorda pe tema propusa de jurnalist, vor fi, pe cat posibil, inlaturate tot acum, invocandu-se, printre altele, dreptul publicului de a fi informat, interesul persoanei (a institutiei) de a comunica, in ultima instanta, refuzul de a comunica (No comment repetat) ar putea fi adevarata informatie.

b) Continutul intrebarilor.

1. intrebarile care vizeaza mesajul esential: Cine? Ce? Unde? Prin ce mijloace? De ce? Cum? Cand?

'Abordarea jurnalistica moderna se inspira din tehnicile de interogare ale retorilor, pentru a fonda structura unui interviu, pe schema: Cine se exprima? Ce spune intervievatul? Cand a observat faptele pe care le relateaza? De ce intervievatul se exprima acum? Cum comunica el? [Lionel Bellenger, 1989,95].

2. intrebari de control.

a) intrebari despre chestiuni pe care jurnalistul le cunoaste, pentru a testa sinceritatea interlocutorului;

b) in situatia martorilor oculari. De regula, pentru acestia, dialogul cu un jurnalist este o noutate/un eveniment (personal); nefiind observatori antrenati (asa cum se cere jurnalistului profesionist sa fie), pot furniza informatii (date) eronate, desi sunt de buna credinta. Pot spune ca au vazut ceea ce nu puteau vedea, pot spune ca au auzit ceea ce nu puteau auzi sau ceea ce au auzit de la altii etc.

Iata de ce, intrebarile de control prin care sa se stabileasca pozitia in spatiu a interlocutorului si prin care sa se estimeze daca a inteles corect -sunt indispensabile.

Rezulta, totodata, din perspectiva colectarii informatiei, cat de vulnerabila este acuratetea, daca se renunta la incrucisarea surselor.

c)  intrebari care cer confirmarea/infirmarea. Prin aceste intrebari, interlocutorul este rugat sa precizeze semnificatia pe care o are in vedere in cazul unui termen polisemantic, in situatia unei formulari confuze sau incomplete, aluzive, insinuante sau in situatia in care un fragment implicit/ subinteles trebuie explicitat. Acest tip de intrebare este numit, de regula, intrebare de urmarire. Pentru ca aparitia ei este impusa de raspunsul tocmai formulat. Folosirea ei (ori de cate ori este nevoie) face ca dialogul sa fie coerent, mesajul clar (prin inlaturarea ambiguitatilor/obscuritatilor/ tendintelor spre ermetism), accesibil, complet. Nu in ultimul rand, in principiu, aceste intrebari probeaza participarea jurnalistului la dialog (empatie, ascultare, dorinta de a intelege, curiozitate), toate acestea incurajandu-l/stimulandu-l pe intervievat sa comunice.

d) O varianta a intrebarilor de urmarire este 'intrebarea oglinda' [Lionel Bellenger, 1989; 118]. Si acest tip de intrebare cere o completare sau o clarificare/explicitare. intrebarile oglinda se disting prin formulare. Ele reiau ultimele cuvinte ale interlocutorului. Exemplu: 'Am intalnit multi cunoscuti. /-Multi cunoscuti?

e) intrebarea/intrebari filtru. Preluata din chestionarele sondajelor de opinie. Exemplu: 'Ati mai folosit aceasta marca de pix? '

Se obtine astfel, certitudinea ca interlocutorul vorbeste exact despre sensul cuvantului cheie al intrebarii, in plus, in interviul jurnalistic, acest tip de intrebare restrange aria de miscare a interlocutorului, intrebarea filtru poate pregati intrebarea delicata/neplacuta la care este de asteptat ca intervievatul sa ezite sa raspunda, sa o evite etc. Este limpede ca aparitia acestui tip de intrebare presupune pregatirea minutioasa a interviului.

f) intrebarea indirecta. Andre Guittet [1983; 31] considera ca in cazul acestui tip de intrebare generala, 'cel intrebat poate sa-si organizeze raspunsul. Scopul intrebarii nu este perceput direct.' Autorul propune aceste exemplu: 'Ce faceti in timpul liber?

Cari W. Downs [Cari W. Downs et al., 1980; 49-501 considera ca intrebarea indirecta are aceasta formulare, in loc de; 'Ce credeti despre /'; 'Ce cred cei mai multi despre ? In plus, autorul introduce in aceasta categorie si intrebarea ipotetica (proiectiva): 'Sa presupunem ca Ce ati face?

g)  intrebarea directa. Cere un raspuns exact. 'Cand ati terminat studiile?

'Schematic, intrebarile directe se adreseaza rationalului, constientului, intrebarile indirecte actioneaza asupra preconstientului, iar intrebarile proiective pot atinge nivelul dorintelor sau al motivatiilor profunde.' [Andre Guittet, 1983; 31 J.

h) intrebari de relansare. Adica? De ce? De exemplu? in ce sens? in ce masura? Etc.

3) Forma intrebarilor.

a) intrebari inchise: a. l.) Care cer un raspuns exact: cine? ce? cand? unde? cat?, a. 2.) Care cer un raspuns afirmativ sau negativ: da, nu, nu stiu, nu m-am gandit, a. 3.) intrebari cu dubla alegere (alternative): ' Veti

continua activitatea politica sau va veti intoarce la profesiunea dumneavoastra? a. 4.) intrebari deschise. Cum? Ce credeti despre? Povestiti-ne cum s-au petrecut lucrurile. Ce aveti de declarat? Cum comentati? Etc.

4) Alte clasificari ale intrebarilor.

Din tipologia intrebarilor propusa de John Colburn [apud Curtis D. MacDougall, 1982; 31], retinem urmatoarele segmente: 'Interviul explicativ' are drept scop sa largeasca discutia, 'sa dezvolte informatia.' Exemple de intrebari: 'Cum ar rezolva acest lucru problema ? Ce alte aspecte ar mai trebui avute in vedere ? Cum s-ar putea face acest lucru? 'Interviul de justificare' este menit sa puna in incurcatura idei vechi, sa dezvolte idei noi, sa-l faca pe interlocutor sa rationeze. Exemple de intrebari: 'De ce credeti asa? De unde stiti? Ce dovezi aveti? Cum argumentati?

Erori, capcane

Pentru a nu transforma interviul in interogatoriu, este de dorit ca jurnalistul sa alterneze aceste tipuri de intrebari. Trebuie evitata aglomerarea intrebarilor inchise si, de asemenea, formularea interogativa trebuie alternata cu interogatia indirecta. ('Daca ati vrea sa ne spuneti cine a participat la intrunire.') Pe de alta parte, aglomerarea intrebarilor deschise poate lasa impresia unei palavrageli dezlanate.

O intrebare formulata prolix nu are cum sa primeasca un raspuns clar, complet, la obiect. La fel, o intrebare lunga, interminabila, inecata in date de context. O intrebare ambigua (care contine cel putin un cuvant polisemantic) va primi, fatalmente, un raspuns ambiguu.

Regula generala: de evitat intrebarea care contine doua probleme (doua intrebari intr-una singura).

intrebarile cu continut agresiv, delicat, neconvenabil pentru interlocutor, vor fi formulate pe un ton politicos, calm, intr-un limbaj cat se poate de ingrijit. O atitudine justitiara/agresiva/indignata a jurnalistului poate bloca dialogul. Interlocutorul poate deveni, la randul lui, agresiv sau inhibat sau divagant.

In fine, intrebarile care sugereaza/induc raspunsul, fie prin formulare, fie datorita contextului in care apar, trebuie, de asemenea, evitate.

Planul interviului

Cu toate ca unii sociologi considera ca, spre deosebire de interviul sociologic, interviul jurnalistic contine 'intrebari neierarhizate', iar in ceea ce priveste neutralitatea, interviul jurnalistic ar fi 'personalizat [prin intermediul] 'stilului jurnalistic' s 'nu [ax] presupune prezenta unor tehnici suplimentare' si s-ar aplica ' unor populatii vagi [sic!]' - [Gheorghe Teodorescu, 1995; 205-207] - lucrurile stau cu totul altfel, nu numai in presa dezvoltata, dar, pe alocuri, si in presa romana.

in primul rand, 'stilul jurnalisului' in timpul dialogului propriu-zis se refera doar la modul in care a gandit interviul, si la felul in care conduce discutia, in etapa redactarii interviului, apar chestiuni cu totul diferite (vd. infra).

Apoi, nu se poate vorbi despre interlocutori 'vagi", cata vreme, de cele mai multe ori, intervievatii sunt personalitati (din diferite domenii: politic, managerial, artistic etc.). Iar daca este vorba despre martorii oculari intervievati in cazul unui fapt divers, identificarea lor completa pentru public este o regula jurnalistica elementara.

Practica jurnalistica a impus doua planuri fundamentale ale interviului. Un plan sau altul va fi ales, pe de o parte, in functie de interlocutor, iar pe de alta, in functie de tipul de publicatie in care apare textul (cotidian vs. magazin; presa tiparita vs, radio/televiziune).

Planul deductiv [numit in presa americana Funnel Sequence (funnel = palnie], incepe cu intrebarile generale.

a)in interviu de informare: 'Ce doriti sa declarati in legatura cu 7

b) in interviul portret, intrebarile generale, eventual de context, au menirea de a-l pune pe interlocutor intr-o dispozitie comunicativa.

c) Daca interlocutorul nu este obisnuit cu jurnalistii, este o modalitate de a-l dezinhiba. Treptat, intrebarile devin tot mai specifice. Se cer raspunsuri tot mai exacte, tot mai circumscrise.

Planul deductiv [Inverted Funnel Sequence - inverted = inversata], in cazul interlocutorilor care au obisnuinta dialogurilor cu jurnalistii, si care sunt si in criza de timp, se incepe cu intrebari specifice, iar dintre acestea, intai de toate, cu intrebari vizand mesajul esential. Apoi, treptat, se continua cu intrebari tot mai generale, incheierea cea mai utila fiind o intrebare de maxima generalitate: '//; afara de cele discutate, credeti ca ar fi ceva (foarte.) important de adauga f!' [Douglas A. Anderson, Bnice D. Ithule, 1986; 47-49].

Rezulta din toate acestea, ca in plan logic, principala exigenta pentru ca interviul sa reuseasca, este coerenta. Calitate dificil de atins, pentru ca jurnalistul 'este sub presiune, urmarind urmatoarele obiective: a) sa inteleaga ce spune interlocutorul; b) sa plaseze [pe loc] cele spuse, in contextul a ceea ce interlocutorul a spus mai inainte sau in legatura cu ceea ce reporterul stie ca s-a intamplat de fapt; c) sa se gandeasca la intrebarea care trebuie sa urmeze; d) sa evalueze interesul public (newsworthinness) a celor spuse de interlocutor; e) sa caute elemente suplimentare consistente [prin intrebari suplimentare - eventual, neanticipate in timpul pregatirii interviului], care sa completeze chestiunile interesante pentru public; f) sa faca tonte acestea in asa fel incat interlocutorul sa furnizeze toate elementele interesante pentru public.' [Herbert Strentz, 1989; 52-53].

Interviul cheie

Dificultatilor de mai sus, li se adauga in cazul interviului cheie (tinta), ostilitatea sursei. Interviul cheie este punctul final (de regula, obligatoriu), in procesul de colectare a informatiei, in jurnalismul de investigare american (Investigative Reporting). intrucat, spre deosebire de ancheta jurnalistica europeana - in care domeniile investigarii pot fi si explicarea unor probleme complicate de actualitate - jurnalismul de investigare american tinteste disfunctiile care tind, daca nu sunt supuse atentiei publice, sa puna in pericol functionarea corecta a sistemului. Pe scurt, obiectivul acestui tip de jurnalism il constituie coruptia.

Interviul cheie este dialogul cu persoana catre care conduc toate firele importante ale anchetei. De ce este acest interviu cvasi-obligatoriu?

1) Jurnalistul cauta un plus de informatii/explicatii;

Jurnalismul de investigare fiind un jurnalism de informare in profunzime, este astfel atins unul din standardele informarii corecte: echilibrarea informarii (= investigarea tuturor surselor care detin informatii);

3) Este respectat acel principiu juridic sacru - dreptul la aparare;

Este respectat unul din principiile fundamentale intr-un mecanism democratic: dreptul egal la libera exprimare.

Sursa este ostila, deoarece - in principiu - a aflat deja ca activitatea sa este cercetata. Astfel pusa in garda, isi pregateste raspunsurile/strategia/ tactica. Din toate aceste motive, interviul cheie trebuie pregatit minutios. De regula, se lucreaza in echipa, de-a lungul tuturor etapelor investigarii. Planul interviului va fi stabilit in functie de dovezile pe care Ic-au obtinut jurnalistii, in functie de gravitatea faptelor, nu in ultimul rand, in functie de personalitatea interlocutorului (temperament, experienta etc.). Regula de fier insa, se refera la atmosfera pe care jurnalistii trebuie sa o imprime discutiei: calma, destinsa, politicoasa.

Menirea lor nu este sa fie 'purtatorii de cuvant' ai indignarii publice, cu atat mai putin, justitiari (procurori). Rolul lor esential este sa culeaga informatii.

Redactarea interviului: libertati, limite. Aspecte deontologice

Redactarea textului - interviu se supune regulilor oricarui text jurnalistic. Textul trebuie sa aiba un unghi de abordare si un plan. Aceste exigente inseamna ca 'informatia este tratata (nu alterata!). Deci, materialul obtinut poate fi aranjat 'cronologic, logic, pe teme'. [Lynn Z. Bloom, 1985; 118].

Rezulta ca ordinea textuala nu coincide obligatoriu cu ordinea cronologiei reale din timpul discutiei propriu-zise.

In acelasi timp, jurnalistul are dreptul sa trateze exprimarea interlocutorului. Frazele interminabile - transformate in enunturi concise, clare. Repetitiile, redundantele pot fi eliminate. Erorile gramaticale vor fi corectate tacit (doar daca acest element nu este semnificativ pentru 'personalitatea' interlocutorului). Raspunsurile (prea) ample pot fi 'taiate' cu o intrebare adecvata (care nu deviaza descifrarea semnificatiei de catre public), care nici nu a fost formulata in timpul discutiei reale, din considerente care tineau de strategia comunicarii interpersonale (interlocutorul era 'lansat', dornic sa comunice, urmarea concentrat un fir logic etc.). Se obtine astfel, un text mai lizibil.

in interviul portret, notatiile de decor, de atmosfera, miscarile, expresiile interlocutorului sunt indispensabile pentru ca cititorul sa poata intra in atmosfera discutiei, sa se poata apropia de personalitatea intervievata.

Sapoul - 'introducerea' textului - interviu, care contine, de la caz la caz, mesajul esential sau impresia/trasatura dominanta (cazul interviului portret), poate fi informativ sau incitativ. El trebuie sa completeze firesc/corect celelalte elemente ale titrarii.

Pericolul cel mai grav care poate compromite textul, atat din punctul de vedere al lizibilitatii, cat si al deontologiei, este devierea sensului textului.

Daca, 'citind interviul, interlocutorul spune: nu m-am exprimat chiar asa, dar exact asta voiam sa spun' Michel Voirol, 1990; 57], atunci textul este corect din toate punctele de vedere.

Un ultim cuvant. Publicul trebuie sa primeasca informatia completa. De aceea, mai ales in interviul de informare, jurnalistul va completa informatia, ori de cate ori este nevoie. Va completa/va adauga contextul (background). Va explica un mecanism, o lege etc.

Interviul in radio si televiziune

Pierre Ganz si Jean-Pierre Chaupirat [J 990; 39-40] propun aceasta clasificare a interviului in audiovizual: interviul marturie (care are drept scop obtinerea mesajului esential), interviul declaratie, interviul explicatie

(interlocutorul este un expert in domeniul discutat), interviul document

(fie interviul portret, fie interlocutorul face cunoscute lucruri cu valoare de document).

Enuntam la inceput, doua situatii (concrete) de realizare a interviului in radio si televiziune: inregistrat si in direct.

Interviul inregistrat

Se apropie foarte mult de interviul pentru presa tiparita (exceptie facand, desigur, elementele specifice acestor mediua: voce, sound, imagine).

Punctele comune cu presa tiparita sunt urmatoarele:

1. Pregatirea in prealabil a interviului este o etapa indispensabila.

l. De notat ca in cazul televiziunii, apare de multe ori, un element nou: prospectarea - inspectarea in prealabil a locului unde se va face inregistrarea, pentru a evita o serie intreaga de surprize legate de luminozitate, zgomot e te.

2.'Textul' care se difuzeaza poate sa nu fie identic cu (tot) ce s-a inregistrat.

3. Tratarea textului se realizeaza prin montaj.

3. 1. Pot fi eliminate replici redundante.

3. 2. Raspunsul (prea) amplu poate fi decupat in doua parti prin insert (postsincron - in televiziune = inregistrare a posteriori a unei intrebari suplimentare).

3. 3. Ordinea intrebarilor in 'textul' difuzat poate sa difere de ordinea din realitate. Noua ordonare este rezultatul alegerii unui plan si a unui unghi ale textului.

3. 4. Rolul sapoului/titrarii din presa tiparita este preluat in radio si in televiziune de lansare.

3. 5. Defectiunile de dictie, pronuntie, exprimare ale interlocutorului nu pot fi corectate - decat, eventual, prin eliminarea la montaj a portiunilor respective.

3. 6. Regula fundamentala pentru pastrarea acuratetei si a celorlalte calitati profesionale, este aceeasi: in urma montajului, nu trebuie sa rezulte semnificatii /accente/asocieri (de nume, de situatii) /sugestii pe care interlocutorul nici nu le-a exprimat, nici nu le-a avut in vedere.

3.7. Imaginea nu este inocenta. Unghiul de filmare, fundalul pot induce asocieri care sa devieze receptarea.

Interviul in direct

Ridica o serie de dificultati in plus, mai ales in televiziune. 1. Controlul jurnalistului asupra desfasurarii dialogului este limitat. 1. 1. Reactiile imprevizibile ale interlocutorului pot devia discutia spre alte subiecte sau spre propaganda/publicitate, precum si spre injurie/calomnie.

1. 2. Presiunea timpului alocat poate face ca 'textul' sa nu se termine. Din aceste motive, se impun urmatoarele reguli:

1. Pregatirea interviului;

2. Pregatirea interlocutorului caruia, inainte de intrarea in emisie, trebuie sa i se spuna:

2. l. Cat timp au la dispozitie;

2. 2. Cate intrebari vor fi;

2. 3. Care sunt intrebarile - in special, pentru a preveni pe cat posibil, momentele de blocaj: lapsus, inhibare etc.

2. 4. Daca se vor cere multe date exacte, probabil ca aceasta pregatire a interlocutorului trebuie sa aiba loc si mai din timp.

Tinem sa subliniem urmatoarele chestiuni:

in conditiile jurnalismului independent, profesionalizat, pregatirea interlocutorului nu este sinonima cu negocierea continutului discutiei. Decizia apartine in exclusivitate jurnalistului.

Pregatirea nu garanteaza evitarea disfunctiilor: lapsus, balbaieli, incoerente, divagatii + eventuale declaratii neplanificate (din partea jurnalistului), care nu sunt neaparat in tema, dar care coincid, in mod cert, cu interesele/intentiile interlocutorului.

Dincolo de interviu: masa rotunda; dezbaterea

Acest format de emisiune presupune prezenta a cel putin doi interlocutori si a cel putin unui moderator care sa conduca discutia pe o tema data.

In esenta, este vorba despre un interviu mult mai complex, in special din perspectiva jurnalistului, care trebuie sa poata evolua pe mai multe registre ale comunicarii verbale si gestuale.

Daca numarul participantilor se mareste (de pilda, doi moderatori si trei invitati), partitura devine si mai complexa. Pregatirea discutiei trebuie sa aiba in vedere, inclusiv distribuirea rolurilor - si, orientativ - ordinea si ritmicitatea in care fiecare moderator preia rand pe rand conducerea/ orientarea dialogului.

In ciuda titulaturii care s-a atribuit mai vechilor (si acum disparutelor) 'Milionarii de la miezul noptii' (Antena 1), 'Starea de veghe' (Prima TV) sau 'intalnire cu Mafalda' (Tele 7 ABC) sau - in prezent - 'Marius Tuca Show (Antena 1), acestea sunt mai degraba mese rotunde (interviu/ intrevedere, in cazul in care apare un singur invitat).

Talk-show-ul are un alt format [pentru semnificatiile acestui termen, vd. Cristian Florin Popescu, 2002]. Public in platou, care participa la discutie (determina intr-un fel sau altul, evolutia dialogului). Este o emisiune, oarecum, interactiva. In varianta reality-show, ne apropiem de domeniul jurnalismului de serviciu. Oamenii obisnuiti (nu vedete, nu savanti, nu oameni politici etc.) isi impartasesc unii altora experientele, intr-o chestiune data.

in loc de concluzii

in final, credem ca este nimerit sa subliniem urmatoarele aspecte.

Indiferent de tipul de interviu, indiferent de faptul ca el este destinat unui ziar sau magazin (deci unui segment de public cu anumite trasaturi) sau destinat audio-vizualului (deci diferente legate de locul in grila de programare si de tipul postului: local/national, public/comercial, generalist/specializat), exista o serie de constante, in absenta carora nu putem vorbi despre jurnalism (demn de acest nume).

Colectarea informatiei;

Pregatirea interviului;

3. Exersarea unor abilitati: empatie, observare, gandire rapida, logica, spontaneitate, curiozitate, cultura generala, abilitati in exprimare, valori etice clare.

Pe aceste temelii, apar variatiunile, cu ajutorul/sau sub imperiul diversitatii actualitatii si a diversitatii interlocutorilor. Progresul profesional - mai ales in acest domeniu, interviul, se dobandeste prin doua cai: exersarea si invatarea din propriile greseli si din ale altora.

ANEXE Interviul prin telefon

Interviul prin telefon - gen redactional - nu poate sa apara decat in radio. Este inregistrat sau in direct. Interventia telefonica in televiziune apare la posturile performante doar in mod exceptional, intr-un regim de concurenta acerba si profesionalizare profunda (SUA, de pilda), televiziunea care difuzeaza interventia telefonica (fara imagine) este numita peiorativ, televiziune radiofonica.

Interviul prin telefon - tehnica de colectare a informatiei - este insa mult folosit. 'Conform statisticilor, 25% din timpul consacrat colectarii este ocupat de interviul direct si 39% de interviul prin telefon.' [Maurice Dunlevy, 1988; 69].

Este evident, exista multe avantaje ale interviului prin telefon: economiseste timpul ambelor parti; discutia impune mult mai putine restrictii decat dialogul face a face; telefonul ajuta ca dialogul sa fie mai coerent.

Exista insa si dezavantaje: cel mai important decurge din imposibilitatea observarii. Iar interlocutorul poate intrerupe convorbirea mult mai simplu, atunci cand doreste.

Totodata, este evident ca interviul portret si interviul cheie nu pot fi realizate prin telefon, in plus, pentru informatiile importante, mai ales daca interlocutorul nu a mai fost contactat niciodata, interviul prin telefon este de evitat.

Conferinta de presa

Pe de o parte, conferinta de presa este un fel de interviu colectiv, cu un singur interlocutor. Pe de alta parte, conferinta de presa - tip de eveniment construit/forma a comunicarii institutionale ( = Relatii Publice) - este o forma de comunicare a carei initiativa apartine emitatorului (institutie/ personalitate), nu jurnalistului.

Cu toate acestea, independenta jurnalistului/a institutiei de presa este considerabila. Jurnalistul are libertatea de a alege intrebarea/intrebarile (de obicei, maximum doua) si, mai ales, libertatea de a publica sau nu, relatarea acestui eveniment, in functie de masura in care indeplineste sau nu, calitatile stirii. Mai ales ca prin conferinta de presa, ne aflam in situatia a ceea ce se numeste suivism. Toti jurnalistii au acces la aceeasi sursa si la acelasi continut de informatie. La randul ei, sursa, in masura in care este profesionalizata, nu spune (aproape) niciodata mai mult decat a planificat. Un comunicator institutional profesionalizat va sti sa transleze o regula jurnalistica devenita bun comun. Daca un text jurnalistic trebuie sa aiba un singur subiect, atunci conferinta de presa (generatoarea textului jurnalistic) ar trebui sa aiba un singur subiect.

Relatiile Publice au impus trei tipuri de conferinta de presa:

1. Formale - organizate cu un scop bine definit. Purtatorul de cuvant/ personalitatea rosteste un discurs (abordeaza o singura tema), dupa care, intrebarile se vor referi (in general) la acel subiect;

2.Libere - fara un subiect pre-determinat, deci fara un discurs preliminar;

3. De context. Se transmit informatii de context (suplimentare), in legatura cu o activitate, cu evolutia unui eveniment etc.

Trebuie spus ca in tarile cu reglementari bine consolidate, organizatorul conferintei de presa renunta din start la afirmatiile violente/injurioase/ calomnioase, pentru ca textul - de regula - nu va fi publicat, intr-o institutie bine organizata (in primul rand, in segmentul comunicare), fiecare conferinta de presa reprezinta o veriga intr-o axa/campanie de comunicare.

Din punctul de vedere al jurnalistului, predocumentarea este tot atat de importanta, ca in oricare alta situatie. Familiarizarea profunda cu activitatea institutiei ii permite sa anticipeze subiectul conferintei de presa si deci, sa-si pregateasca in tihna mai multe variante de intrebari.