Informare - Argumentare - Persuasiune

Informare - Argumentare - Persuasiune

S-ar putea formula intrebarea: intentiile argumentative sau persuasive sunt in contradictie - deci exclud - intentia de informare?

Raspunsul nu este simplu, printre altele, si pentru ca raporturile informare - argumentare - persuasiune pe de o parte, si acelea dintre argumentare si persuasiune pe de alta parte, au mai multe nuante, mai multe fatete.

S-ar putea sustine ca textul argumentativ este o varianta superioara, mai elaborata, a textului cu intentie informativa. Scopul sau declarat este cautarea (aflarea/demonstrarea) adevarului. Asadar, continutul primeaza, nu trucurile/ modalitatile menite sa capteze publicul. Construit printr-o complexa procedura logica, coerenta intrinseca a textului se afla in prim-plan. Argumentarea este o demonstratie. Pro sau contra. Iar 'grija ei este de a transmite o convingere [Pierre Oleron, 1983; 103].

Iata de ce, trasatura stilistica fundamentala a unui text argumentativ este economia de limbaj. Prin economie, aici, intelegandu-se nu numai concizie, ci si abtinerea de la folosirea figurilor limbajului sau ale discursului. Toate acestea conduc la asertiunea conform careia adevarul demonstrat se doreste a fi perceput de catre ratiune.

Pe de alta parte, argumentarea fiind 'un fenomen social [Pierre Oleron, 1983; 5], aproape ca nu exista domeniu care sa nu si-o revendice: propaganda, textul stiintific, estetica, justitia (procesul este o succesiune de 'replici argumentative' ale acuzarii si ale apararii), comunicarea politica, morala si viata cotidiana.

Un suport esential (si extrem de puternic, datorita statutului sau de releu de comunicare catre publicuri), il reprezinta media. Atat presa angajata, cat si presa echidistanta.

Iar locul privilegiat in ziar in care argumentarea poate sa apara, este pagina de opinie, acolo unde isi au locul editorialul si celelalte texte de opinie.

lata spre exemplu, acest fragment construit pe baza unei definitii extinse:

'Puterea este in linii mari, capacitatea de a misca ceva de aici acolo, in ciuda obstacolelor aparente. Ea implica controlul tuturor aspectelor unei situatii si, de aceea, difera de simpla influenta, care poate fi contracarata de contra-influenta. Aceasta entitate nu izvoraste din formulari teoretice sau din analize intelectuale.

Puterea politica se naste din confuzie si din ineficacitate. Oamenii puternici inteleg valoarea nesigurantei si par a face ordine in jurul lor, tot timpul. Una din dificultatilor reformatorilor politici este ca incearca mereu sa faca lucrurile mai eficiente.

Puterea, intr-un sens primar, nu este gasita in ordine sau in logica; prea multa delegare bine definita a autoritatii poate da un sens democratic, dar nu asta doreste adevarata putere. si nici nu o permite.' [Eugene Kennedy, Political Power and American Ambivalence in Brooks, Warren, 1979; 84].

Daca relatiile dintre textul cu intentie informativa si acela cu intentie argumentativa sunt de complementaritate, relatiile dintre textul cu intentie persuasiva si acela informativ, sunt, in realitate, ambigue, daca nu chiar de contradictie.

Ambiguitatea a fost, printre altele, intretinuta si de numerosi filozofi, retoricieni, hermeneuti, teoreticieni ai literaturii, lingvisti, care nu au scapat tentatiei de a pune un semn de echivalenta intre argumentare si persuasiune. inselati de aparentele a numeroase procedee comune pe care cele doua le folosesc (in special instrumentele logice), covarsiti de imensitatea si de faima bibliografiei, acestia au conchis, in esenta, ca ambele au acelasi tel declarat: convingerea interlocutorului si, de aici, schimbarea atitudinii, a dorintelor, a comportamentului Iui, declansarea unor (noi) actiuni.

in realitate insa, distinctia este cruciala - constata cu deplina indreptatire, in opinia noastra, Brooks si Warren [1979].

Daca singura modalitate de desavarsire a argumentarii este ratiunea, careia i se adreseaza exclusiv, persuasiunea se adreseaza, adesea, sub un invelis rational, logic, in primul rand, emotiilor.

Persuasiunea nu poate fi despartita de Retorica, intre acestea doua fiind adesea pus semnul de egalitate.

Roland Barthes [1985; 87-89] distinge mai multe practici al Retoricii, dintre care aici, ne intereseaza aceasta: 'Retorica este o tehnica, adica «o arta», in sensul clasic al termenului'.

Arta persuasiunii: ansamblu de reguli, de retete a caror aplicare convinge publicul, chiar daca obiectul persuasiunii este «fals».

Platon distinge in doua din Dialogurile sale, Gorgias si Fedru, doua retorici. O retorica 'rea' al carei obiect este verosimilitatea, iluzia. Pentru Stagirit, 'Retorica de drept este adevarata retorica; retorica filozofica, dialectica. Obiectul ei este adevarul.

inca de acum, retorica este impartita in doua tinte comunicationale: emotionarea, persuadarea (si aici se vor insera 'ornamentele') si argumentarea (campul logicii formale, campul rationamentului).

Aristotel va concepe discursul ca pe un mesaj. Va pune bazele problematicii emitatorului mesajului; conceperea argumentelor; problematica receptorului mesajului; emotiile si argumentele, asa cum sunt ele primite; in fine, problematica mesajului, adica figurile si ordinea partilor discursului.

Cicero si Quintilian vor prelua in principal 'sistemul oratoric aristotelic', apoi scolastica va detalia intr-un adevarat 'tezaur' bibliografic mostenirea antica, pentru ca in secolul al XIX-lea, Retorica sa devina un adevarat corpus normativ, in principal prin Du Marsais [1981] si Pierre Fontanier [1977].

Strategia convingerii/strategia persuadarii. Cele doua strategii pornesc din Inventio. A convinge - a construi credinta prin folosirea unui ansamblu logic (sau cvasi-logic sau fals/aparent logic) prin dovezi/argumente [=Probatio]. Mesajul se adreseaza gandirii/ratiunii receptorului, nu (neaparat) emotiilor lui. Strategia emotionarii implica alegerea dovezilor nu in functie de pertinenta lor logica, ci in functie de emotia receptorului (placere/neplacere, aprobare/dezaprobare, ce este perceput ca fiind bine/rau, adica moral/amoral-/imoral). Discursul emotional foloseste exemple, nu argumente.

Un exemplu cu totul particular care isi face aparitia in secolul I i.e.n., este 'personajul exemplar (eikon, imago) care desemneaza intruchiparea unei virtuti intr-o figura'. [Roland Barthes, 1985; 129].