Portretul

Portretul

Teoria presei identifica mai multe tipuri de portret: necrolog, medalion, sarjat sau caricatura etc. Dintre toate, ne intereseaza portretul mai amplu -cel evocator (medalionul). in presa, rareori se practica portretul ca atare.

Consideram ca portretul face parte din discursul descriptiv si, in linii mari, se supune acelorasi exigente: luarea in posesie a locului (a chipului) si identificarea trasaturii-cheie.

Cu precadere in portret, conteaza prima impresie: dur, timid, ezitant, aiurit etc. Pentru a descrie o persoana, trebuie mai intai sa o intelegem, sa propunem o grila de lectura (chiar si lipsa unei trasaturi dominante poate fi o trasatura-cheie).

Oamenii se deconspira prin detalii (machiaj, cercei, pieptanatura) sau prin haine (snob, sportiv, rebel). Un bun ziarist stie sa citeasca detaliile. Buzele subtiri sunt semn de rautate. Bretonul, suvita de par ce acopera fruntea e semn de timiditate, de neincredere in sine. Cerceii mari, osten­tativi, trimit cu gandul la trufie, dorinta de a epata etc. La fel, putem citi semnificatia hainelor, speculand anumite detalii: culori tipatoare sau discrete, forme largi sau mulate pe trup etc.

Foarte mult ne vor interesa contrastele si nepotrivirile. Hainele spun multe despre noi - despre starea sociala, educatie, temperament, dorinte ascunse, imaginea despre sine etc. Antrenorul Walter Zenga a socat asistenta prezentandu-se intr-un elegant costum si avand tenisi in picioare. Acest detaliu vestimentar ne ajuta sa intelegem mai bine personalitatea antreno­rului: sportiv, liber, rebel, ironic la adresa altora, usor complexat din cauza varstei (de unde si dorinta de a epata) etc.

in orice caz, nu vom ajunge niciodata la aceste detalii, daca ne lipseste curiozitatea. Ca sa facem un portret bun trebuie mai intai sa fim intrigati: ce-i cu acest om? De ce pare atat de trist? A avut un necaz? Asa este el de felul lui?

Exista o doza consistenta de subiectivism si speculatie intr-un portret, dar acest fapt nu trebuie sa ne intimideze. Dimpotriva, e bine sa ne asumam de la inceput acest risc: eu asa il vad.

De foarte mare ajutor in realizarea unui portret ne este sa avansam o dubla lectura a personajului: in aparenta/in realitate. Ea ofera dinamism, plus de veridicitate si, in plus, se apropie de natura contradictorie a omului in general. Rareori oamenii sunt consecventi cu sine si la fel de rar se simt bine in pielea lor. Ca oameni, manifestam personalitati diferite, in functie de locul, momentul si circumstantele emotionale prin care trecem. Asta nu inseamna Ca nu avem o dominanta temperamentala sau de comportament. Un bun portret va surprinde toate aceste ezitari, fara a neglija trasatura principala.

Cateva sfaturi pentru realizarea unui bun portret

Nu introduceti in portret prea multe elemente de opinie, dar nici nu le evitati. Constatarile noastre sparg monotonia descriptiva si, peste toate, subliniaza accentele necesare intelegerii persoanei descrise.

Evitati elementele sanctionatorii puternice. Altfel, portretul cade in caricatura sau, si mai grav, in pamflet (gen militant, excesiv de subiectiv, gen pe cale de disparitie si din, cauza exigentelor legislative tot mai constrangatoare privind insulta, calomnia etc.). Pot fi prezente in portret elementele ironice, bland sanctionatorii, dar cu dreapta masura.

In cazul portretelor mai generale (cele caracterologice), este foarte important sa surprindem elementele tipologice, si nu cele particulare. Avem de-a face, pana la un punct, cu un portret-robot, din care ou trebuie sa lipseasca trasaturile comune speciei (profesionale, tempe­ramentale) din care face parte personajul. Iata de ce trebuie sa gandim in prealabil portretul: ce elemente fizic-vestimentare, gestuale, de limbaj etc. nu trebuie sa-i lipseasca? in ce mediu traieste? Aceasta pregatire prealabila va usura cu siguranta munca ziaristului. Sa luam ca exemplu un taximetrist. Este suficient sa fim constienti inca de la inceput ca avem in fata un om care sta in scaun 8-10 ore. Toate detaliile descriptive se vor subordona acestui detaliu-cheie : hainele sifonate, privirea obosita, nervozitatea si reactiile verbale la adresa "soferilor de duminica' etc. Regula functioneaza si in cazul portretelor imaginare. De pilda, un inger. Fara a-1 gandi mai intai, fara a-i stabili trasatura dominanta (albul, inocenta etc), riscam gafe de neiertat: fie il vom reprezenta asemenea lui Cupidon (copil bucalat, surazand candid), fie vom strecura detalii total nepotrivite, cum ar fi buzele proeminente sau roseata in obraz - culoarea sangelui, a poftei si a pacatului. Detaliile se aleg si se alatura nu la intamplare, ci stapanind toate conotatiile lor.

In realizarea oricarui portret, exista o doza consistenta de speculatii. Chiar daca la baza lor stau niste prejudecati, ele devin extrem de utile intelegerii personajului r> fruntea inalta e semn de inteligenta, buzele subtiri e semn de rautate, fata rotunda si puhava e semn de bunatate etc. Sa privim atent fiecare detaliu fizic si vestimentar: parul (ingrijit sau nu, cu carare sau fara, dat pe spate sau cu breton), forma maxilarelor si a barbiei (ferme, ascutite, ezitante, desenate geometric) etc. Toate acestea pot insemna ceva: vointa, timiditate, simt practic sau inclinatie spre visare, neincredere in sine, tenacitate, asprime, ingaduinta cu ceilalti. Selectati atent si inspirat elementele de atmosfera si de portret.

Nu sarjati, nu incarcati textul cu prea multe adjective (figuri de stil) crezand ca astfel creste expresivitatea descrierii. Mai ales, nu folositi in serie acelasi tip de comparatie. O imagine (o expresie verbala) puternica impune o anume neutralitate a frazelor urmatoare. Este o inabilitate sa fortam comparatiile, scriind: "Avea fruntea alba si rotunda ca o luna ivita dintre nori, ochii de un albastru intunecat ca marea dupa o furtuna, buzele subtiri si crispate ca taiate de lama unui cutit'. E prea mult si, peste toate, procedeul stilistic se vede. Ca in arhitectura: pentru a spori monumentalitatea unei cladiri, trebuie sa-i cream injur un spatiu gol, de valorizare. Sau ca in muzica: dupa un pasaj tumultuos, se impune un moment de liniste, de acalmie sonora. Este suficient deci sa constati indraznet: "Pe cer, luna are o grava cadere de calciu'. Orice alta imagine insotitoare va anula primul efect expresiv. Foarte importante in definirea unui personaj sunt mainile, ochii si, mai ales, privirea. Pare normal, dar si lipsit de semnificatie ca un taximetrist sa aiba privirea obosita. Mult mai potrivit este sa observam in privirea acestuia un amestec de politete si viclenie, acea vigilenta a omului trecut prin multe si care, intr-o secunda, vrea sa se lamureasca: esti provincial sau nu? Cunosti traseul? Ai de gand sa-i platesti cursa? Esti grabit? Urmariti cu precadere contrastele: suras bland si trasaturi dure ale fetei, o voce calda insotita de o miscare nervoasa si nestapanita a mainilor etc.

Urmariti si notati cu atentie vorbirea personajului: locurile comune, ticurile, greselile de limba, preferinta pentru un anumit tip de expresivitate, repetitia unor cuvinte sau a unor idei. Adeseori, omul se tradeaza prin cuvant. Nu este suficient sa spunem despre un politician ca este demagog. Acest lucru va rezulta mult mai convingator din citate, din enumerarea cuvintelor preferate si des pomenite. Un bun portret reprezinta de fapt o nemiloasa oglinda.

Ne putem documenta direct, de la sursa, discutand fata in fata cu personajul nostru sau putem face acelasi lucra privind atent nu o fotografie, ci cat mai multe. Instantaneele si portretele sunt cele mai bune. Din succesiunea acestor fotografii, vom elimina expresiile (nuantele) intamplatoare si vom retine pe cele care se repeta. Ele ne pot oferi o prima cheie de intelegere: duplicitatea, ipocrizia etc.

De mare folos va fi pentru ziarist sa urmareasca in fotografii decorul, planul indepartat. Sa zicem ca personajul este fotografiat in casa. Ceea ce vedem in spatele personajului (obiecte, mobilier, carti) poate face parte din portret, dezvaluind pasiuni, preferinte, stil de viata, nevizibile altfel. Aceeasi logica sta la baza tablourilor cu natura moarta. Aglome­rarea, prezenta si pozitia anume a unor obiecte spun multe despre casa si omul care locuieste acolo: situatie materiala, temperament, tabieturi, pregatire intelectuala etc.

in portret, un element fragil (un suras incurcat) se poate dovedi extrem de puternic si invers, pentru ca noi nu judecam personajul; il evocam incercand sa-l intelegem.

Henri Montant (1995, p. 71) plaseaza portretul in cadrul interviului, desi portretul poate fi la fel de bine reportaj sau ancheta despre o persoana. Motivele apropierii de interviu tin de specificul documentarii. Pentru a portretiza un personaj trebuie sa discuti cu el. Sfaturile profesorului francez sunt extrem de utile: ample citate din vorbirea personajului, citate venite din anturajul sau, o buna si riguroasa documentare.

Ar mai fi de adaugat ca portretul suporta cele mai diverse abordari: poate fi neutru, liric, ironic sau sarjat. Iata un memorabil si inegalabil portret in cheie ironica:

N. Iorga avea multe afinitati cu smeul din poveste. Dupa cum buzduganul acestuia isi preceda stapanul izbind in poarta, in usa, pentru a se aseza apoi singur in cui, tot astfel glasul profesorului Iorga se auzea indistinct pe scari si pe culoare, inainta intensificandu-se viforos, apoi intra adus de un val de studenti retardatari in mijlocul salii cucernice. La sfarsit aparea si Iorga, identificandu-se cu autorul glasului. Marele istoric isi potolea respiratia accelerata cu cateva spirite, cauta nelinistit prin sala, fulgera usa cutremurata de spatele stationarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul prin aer un dusman nevazut. Apoi devenea vesel! Gasise legaturi spiri­tuale, pe care insa deseori uita sa le comunice si auditoriului. Vorbea cu gratia lenesa a femeii careia i se face o dulce violenta. Avea in priviri vanitati marunte, isi culca urechea pe sonoritatea moale a cuvintelor, stabilea cu ascultatorul mici corespondente delicate, prin zambete galese si clipiri confidentiale. Cautandu-si febril prin buzunare, gasea tot felul de insemnari suspecte pe care le rasucea cu banuiala, le citea mirat ca pentru sine si, gasindu-le interesante, le adapostea din nou in receptacolul profund al redingotei. Cateodata, privea cu ingrijorare spre usi si ferestre, ca spre a se sustrage unor spioni ascunsi. Vocea sa se cobora, se prefacea intr-o soapta prudenta cu aerul de a face auditoriului destainuiri grave. Respiratia tuturor ramanea taiata de curiozitate si teama, o liniste incordata apasa pretu­tindeni, iar toamna ai fi putut sa auzi ritmul lent al ploii lovind pe acoperisuri. Deodata, N. Iorga devenea manios. Vindicativ, oratorul supunea publicul unui rechizitoriu sgomotos. Sala se umplea de grindina, de ceata si de tunete. Strapunsi de degetul razbunator al lui N. Iorga. dusmanii invizibili se prabuseau surd pe dusamele, in timp ce cuvintele cadeau ca traznetele intr-un copac noduros. Apoi, furtuna se potolea. Profesorul cauta printre ascultatori un chip prietenos, un zambet de speranta, un elogiu consolam. Uneori cei doi ochi umezi cadeau asupra unui biet ascultator terorizat. Conferentiarul avea aerul de a-1 lua de o parte, de a-i face confidente magulitoare, il batea cu vorbele amical pe umeri, ii facea multime de gingasii nespuse, in vreme ce publicul asista respectuos la o intrevedere ce s-ar fi parut ca nu-l priveste. Repede insa, N. Iorga redevenea nemultumit. Pacientul era dispretuit, mustrat. impuns cu degetul in directia coastelor si, printr-un proces clamoros, condamnat vindictei publice. In cele din urma, conferentiarul, amarat, dadea semnele unei deceptiuni universale. In sentinte biblice se ridica asupra patimilor marunte, se inchidea in negura de fum a unei inaltimi inaccesibile si intocmai ca Moise, spargand tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunand asupra salii profetii grozave, fugea intunecat de o justa manie, in aplauzele ropotitoare ale auditoriului' (G. Calinescu, 1941, pp. 544-545).