Postmodernismul in presa

Postmodernismul in presa

Daca o delimitare si o definire clare ale postmodernismului in literatura erau imposibile, la fel se intampla si in cazul presei. Ceea ce pare mult mai interesant de urmarit sunt schimbarile survenite in tehnicile jurnalistice atat inainte de caderea comunismului, cat si imediat dupa acest moment.

Presa, fiind una dintre metodele de educare ale populatiei prin informare, joaca un rol deosebit de important in viata oamenilor. Desi un astfel de domeniu ar trebui sa fie perfect din toate punctele de vedere, presa a lasat de foarte multe ori de dorit.

Mass-media nu au beneficiat de prea mare atentie pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Abia atunci cand jurnalistii au inceput sa se implice activ in evenimentele politice si sociale, au reusit sa castige credibilitatea oamenilor, pana la stadiul in care presa a ajuns sa fie cunoscuta sub denumirea de "a patra putere in stat".

Instaurarea regimului comunist a insemnat transformarea presei cu rolul de a informa, de a reda realitatea imediata asa cum apare ea, intr-o presa propagandista, al carei unic scop era acela de a preamari partidul si de a educa populatia doar din punct de vedere politic, insa nu obiectiv, ci prin manipulare, prin prezentarea repetitiva a aspectelor pozitive ale partidului.

Cenzura comunista s-a aplicat in Romania cu precadere in presa audio si cea audio-vizuala. Reducerea numarului de ore de difuzare, in care populatia era oricum bombardata doar cu emisiuni patriotice, demonstreaza ca totul era doar o modalitate de manipulare in masa a partidului comunist.

Desi nimeni nu avea curajul sa-si spuna parerea, bucuria cu care oamenii urmareau putinele emisiuni de divertisment, serialele sau documentarele arata clar nevoia de eliberare de sub caracterul sufocant al propagandei comuniste.

Cenzura comunista a acaparat toate domeniile, iar frica eventualelor pedepse ce puteau surveni in urma incalcarii regulilor i-a determinat pe jurnalistii perioadei sa renunte la caracterul obiectiv al articolelor. Acestia ajung chiar sa se autocenzureze de teama controalelor obsesive, lucru poate mai grav decat masurile luate de partid. Faptele din interiorul partidului nu puteau fi demascate, astfel incat oamenii sunt nevoiti sa citeasca pintre randurile ziarelor pentru a intelege mesajul camuflat al jurnalistului.

Rabufnirea acestui blocaj extrem a fost una de exceptie. Peisajul presei scrise post-comuniste se caracterizeaza prin cresterea rapida si haotica a numarului de titluri, a tirajelor si a tipurilor de publicatii, urmata de o scadere semnificativa a acestor parametri si stabilizarea pe un palier de relativ echilibru.[1] Intr-o tara in care timp de peste patru decenii nu s-a putut face gazetarie adevarata (decit in anumite teritorii specializate, marginale fata de politic si tinute - oarecum - sub stricta supraveghere: in cultura sau in sport, de pilda), "explozia" a sute si sute de noi ziare si reviste a fost la inceput fabuloasa, razbunind o indelungata refulare si ilustrind o frenezie fara margini. Daca s-a facut cu adevarat o "revolutie" in Romania, atunci aceea este "revolutia presei".

In ceea ce priveste soarta televiziunilor si a radiourilor publice, aceasta a fost una nu tocmai favorabila. Libertatea pe care sfarsitul comunismului a oferit-o populatiei a dus la aparitia a numeroase posturi private, care se bazeaza pe resursele provenite din publicitate. Posturile publice, insa, au ales sa conserve tiparele comunismului, pastrand emisiuni culturale, muzica clasica si oamenii vechi din breasla. Acest lucru nu a fost insa unul inspirat, publicul fiind mult mai atras de divertismentul posturilor private, de abundenta de informatii aduse din Occident si de aerul de libertate al acestora. "Astfel audienta generala a principalelor servicii publice din audio-vizual a cunoscut o tendinta descrescatoare, fiind atrasa de posturile particulare din domeniu" (V. Marinescu, 2002, p. 112) () Chiar daca o asemenea problematica nu este noua si chiar daca majoritatea posturilor de serviciu public din Europa se confrunta cu o asemenea criza, acest proces a luat in Romania post-comunista formele unor caderi spectaculoase - de audienta, de prestigiu, de credibilitate.[3]

Mihai Coman descrie explicit atat explozia presei dupa comunism, cat si implozia la scurta perioada dupa aceea. Exista numeroase motive pentru care presa a cunoscut un imens succes imediat dupa regimul comunist. In primul rand, publicul era insetat de lectura. Restrictiile anilor anteriori au dus la inchistarea unor aspiratii culturale neimplinite ale populatiei, care acum primea totul.

Un al doilea punct de atractie a publicului a fost divertismentul de calitate, dar mai ales documentarele care vorbeau acum liber despre secretele comunismului, despre schimbarile ce au survenit de-a lungul timpului in interiorul partidului si despre planurile regimului, necunoscute pana atunci de masa.

Alt atu al perioadei a fost reprezentat de costurile reduse de productie, mentinute din vremea comunista, dar si libertatea de exprimare a presei si eliminarea emisiunilor de propaganda comunista. Ultimul, dar nu cel din urma motiv al extinderii presei a fost ideea ca oricine poate deveni jurnalist, fara o pregatire prealabila riguroasa, astfel incat oferta de lucru a crescut foarte mult.

Scaderea tirajelor si a audientelor dupa anul 1992 a avut si ea numeroase motive. In primul rand, scaderea puterii de cumparare a publicului larg a dus la cresterea preturilor materialelor jurnalistice, astfel incat distantierea dintre vanzator si cumparator s-a marit semnificativ.

Un alt motiv al decaderii succesului anterior a fost reducerea interesului public pentru viata politica, din cauza numarului tot mai mare de probleme pe care politicienii le rezolvau doar cu promisiuni.

Credibilitatea jurnalistilor a scazut in ochii publicului odata cu incapacitatea acestora de a mai interveni in spatiul politic si de a imbunatati evolutia evenimentelor.

Ideea gresita ca oricine poate face jurnalism este promovata din cele mai vechi timpuri. Din pacate, acestui concept i se adauga, in trecut, lipsa universitatilor care sa ofere posibilitatea oamenilor de a se specializa in mod profesionist si obiectiv. Putinele cursuri care au existat totusi in unele universitati (intre 1956 si 1959 a existat o sectie ziaristica pe langa Facultatea de Stiinte Juridice si Filosofie a Universitatii din Bucuresti, iar intre 1961 si 1966 aceasta a functionat pe langa Facultatea de Filologie; in 1971, Academia de Stiinte Polotice "Stefan Gheorghiu" a inclus o facultate de ziaristica) au dispus de cursuri influentate, "completate" de propaganda comunista si de tiparul omului model din acea perioada.

Printre cursurile unei asemenea facultati se numarau unele cu continut ideologic (precum: "Functiile presei in societatea socialista", "Constructie de partid", "Socialism stiintific", "Miscarea comunista si muncitoreasca internationala", "Stiinta conducerii societatii socialiste", "Probleme fundamentale ale istoriei patriei", "Istoria miscarii muncitoresti din Romania si a PCR", "Teoria si practica vietii de partid" etc), care reprezentau 80% din totalul disciplinelor si al orelor teoretice din programa.[4]

Profesorii acelei perioade nu aveau nici ei o pregatire didactica corespunzatoare, de aceea cei alesi sa "predea" jurnalismul erau vedete ale presei din Romania, care nu faceau decat sa isi creeze clone din punct de vedere profesional. Tinerii admisi in asemenea facultati trebuiau sa indeplineasca anumite conditii prestabilite: apartenenta la UTC sau PCR, incadrarea si vechimea in munca, activitate in presa.[5]

Totusi, absolvirea unei facultati de profil nu era nici pe departe o conditie pentru a munci intr-o redactie. De cele mai multe ori, presa angaja ingineri, medici, economisti, juristi, studenti la diferite facultati sau chiar persoane care nu aveau decat studii medii. Din ratiuni variate, jurnalismul nu a acceptat unul din standardele de baza ale oricarei profesii: studiile universitare de profil ca o conditie elementara a accesului in profesie. In jurnalism, accesul este (aproape) liber, criteriile de integrare fiind stabilite de breasla - mai exact de sefii redactiilor sau ai organizatiilor profesionale. Modelul de socializare ramane dominat de formarea in redactii, adica de transferul de deprinderi in procesul muncii si sub indrumarea unui "maestru".[6]

Credibilitatea presei a fost distrusa si din cauza lipsei de informare. Contradictiile care apar de la un ziar la altul, de la o rubrica de stiri a unei televiziuni la a alteia nemultumesc publicul, si asa dezamagit de spatiul politic atat de nepasator cu privire la problemele sociale.

Lipsa de informare contravine, in acelasi timp, regulilor jurnalistice. Regula verificarii informatiei a devenit sfinta in aceasta epoca. Agentiile serioase de stiri, ca si marile publicatii, nu-si mai permit sa o ocoleasca. Atunci cand e descoperita vreo triserie (si nu poate sa nu fie pina la urma descoperita!), ea e penalizata foarte sever, nu atit pe plan juridic (plata amenzilor, oricit de mari, fiind la indemina concernurilor de presa), cit in ordine morala: ziarul si ziaristul in cauza se automarginalizeaza prin gestul respectiv, isi pierd creditul si cititorii, uneori "faptasul" e concediat. Cunoscind posibilele urmari, toata lumea respecta regula jocului, intr-o "civilizatie a presei" bine pusa la punct, in care fiecare greseala "costa" imens si nu se prescrie niciodata, devenind decisiva pentru o cariera.[7] Dar asta se intampla in alte tari, unde presa se apleaca spre public, si nu spre o situatie financiara cat mai buna, obtinuta cu efort minim.

Acest defect major si nepermis al jurnalistului il discrediteaza, ii evidentiaza lipsa de profesionalism. In practic toate ziarele si revistele romanesti stirile sint partiale, distorsionate, tardive, daca nu cumva nereale cu totul! Pare necunoscuta la noi regula verificarii informatiilor, care sint lasate sa circule cind pe trasee corecte, cind brambura, de unde o generala "necredibilitate" la acest nivel, care ramine poate cel mai important in construirea unei publicatii.[8]

O schimbare majora in ceea ce priveste elementul promovat de presa s-a conturat curand dupa incheierea perioadei comuniste. Cultura prin intermediul careia educarea populatiei era cea mai "sanatoasa" metoda a fost eliminata din spatiul jurnalistic. Doar cateva posturi de televiziune si ziare culturale mai exista pe piata, ale caror audienta si tiraj nu reusesc sa depaseasca succesul inregistrat de presa de scandal, axata pe evenimente cotidiene marunte, dar incitante tocmai prin simplitatea si banalitatea lor.

In mass media din Romania acestor ani, cultura e unul dintre domeniile sociale cele mai slab "acoperite" (daca e sa folosim termenul jurnalistic americanesc). Situatia e atit de evidenta incit nu mai trebuie demonstrata. () Foarte numeroasele posturi private de radio transmit mai ales muzica, pigmentata din cind in cind cu grupaje de informatii. Televiziunile ruleaza valuri de filme si seriale, adaugind la orele de virf programe de stiri sau emisiuni de dezbatere pe teme fierbinti. Iar ziarele, desi despart formal rubricile sau paginile politice de cele care se ocupa de "senzational"/ "dezvaluiri"/ "scandaluri"/ "flagrant", de obicei - de fapt - le amesteca, producind o imagine "ca la razboi" a actualitatii, isteroida, de parca ne-am afla in mijlocul unei apocalipse: politica tratata cu mijloacele presei de scandal. Conditii in care nu prea mai ramine loc pentru informatii din alte domenii. Ceva progrese s-au facut in ultima vreme in "acoperirea" celui economic si a celui financiar-bancar. Cultura a ramas la urma.[9]

Nimeni nu incearca sa spuna ca a scrie un articol cultural este mai usor decat a scrie despre evenimente banale din cotidian. Insa presa nu ii poate lipsi pe putinii oameni care inca sunt insetati dupa cultura sa primeasca ceea ce isi doresc. Dar pentru asta este nevoie de jurnalisti capabili sa scrie despre asa ceva si care, la randul lor, sa fie pasionati de cultura. Autori foarte tineri isi tradeaza la tot pasul deplina inocenta. Carti, spectacole, festivaluri sint prezentate in fraze-tip, cu minima - sau nula - relevanta. Nume de artisti importanti apar scrise gresit. Nu se tine cont de creatiile lor anterioare. Succese de moment sint luate drept capodopere ale secolului. Lipsesc criteriile si reperele de selectie si evaluare.[10]

Se presupune ca inceputurile presei axate pe cotidian si intamplari marunte in Romania au apartinut Evenimentului zilei. Datorita succesului inregistrat de acest ziar, fenomenul a devenit unul national. Placerea oamenilor de a urmari secvente din viata semenilor cu care se pot identifica au dus la succesul acestor materiale de presa. Rezultatul obtinut de Evenimentul zilei, care a determinat toate ziarele sa introduca numeroase materiale de fapt divers si sa-si schimbe modul de a face presa, a marcat victoria celui de-al doilea spatiu public, cel popular. Curiozitatea si interesul presei tabloide pentru micile lucruri iesite din comun au declansat reorientarea agendei jurnalistilor de la faptul oficial la cel cotidian, de la normalitate la abatere, de la opinie la anecdotic; s-au nascut astfel un nou tip de presa si o noua categorie de jurnalisti (numiti de colegii lor "boschetari"), specializati in descoperirea sau fabricarea scandalurilor, indiferenti fata de rigorile scrisului jurnalistic si fata de prescriptiile deontologice elementare, agresivi si imuni la orice incercare de profesionalizare.[11]

Talentul isi spune cuvantul in multe domenii din ziua de astazi. Fara talent, anumite sarcini nu se pot duce la bun sfarsit. Talentul personal consta in abilitatea exceptionala de a selecta si atinge acele teluri care se potrivesc cel mai bine cu propriile interese, aptitudini, valori si contexte social-profesionale.[12] Din pacate, talentul in meseria de jurnalist a ajuns sa se refere doar la capacitatea de a utiliza cuvinte care sa impresioneze estetic, nicidecum la abilitatea de a crea un material de presa credibil, axat pe documentare si obiectivitate.

Asadar, exista diferite modalitati de practicare a jurnalismului, avand la un pol jurnalismul de opinie, iar la celalalt jurnalismul de tip senzational: in ambele, scrisul frumos si convingator (nu cautarea si verificarea informatiei si prezentarea ei in mod neutru) devine esenta actului de presa; ceea ce elimina ideea unor activitati "de teren" dificile si specifice, a unor competente definite (si a formarii complexe pentru stapanirea lor) si scoate in prim-plan abilitatea de a convinge sau emotiona prin efecte de limbaj, derivate fie din bagajul genetic ("talentul"), fie din bagajul de eruditie: "In ultima instanta, stilul occidental de presa, bazat pe jurnalismul de informare, cere jurnalistilor sa munceasca din greu. Stilul de jurnalism practicat in Romania, bazat pe opinie, senzationalism si informare incompleta, este de departe mult mai convenabil pentru jurnalisti si in consens cu traditiile comuniste si pre-comuniste" (P. Gross, 1996, p. 97).[13]