Procedee ale polemistului

Procedee ale polemistului

Exista in orice polemica, o serie de procedee - tip (sau clisee argumentative), prin care, de fapt, cel care le foloseste, se eschiveaza sau deturneaza discutia in favoarea sa. De multe ori, replicile polemice sunt tot atatea ocoluri sau paranteze, in raport cu obiectul discutiei.

Un astfel de procedeu este non sequitur ( = nu urmeaza nimic), prin care se aluneca de la intrebarea adresata, la persoana care o formuleaza. Este o nuanta (chiar daca defensiva), a atacului la persoana.

Argumentum ad populum este o alta forma a lui non sequitur. Binele public, interesul comun, echitatea sociala, natiunea, iata tot atatea exemple de valori esentiale, a caror semnificatie poate fi folosita in slujba 'obtinerii victoriei' intr-o polemica.

Presupozitia, aparent, nevinovata. Exemplu: 'X mai fumeaza? (Se subintelege ca X a fumat).

Insinuarea. Prin care, de obicei, se atribuie celuilalt intentii pe care nu le are. Exemplu: '- Tu, care esti maestru in disimulare'

inchiderea (sau apelul la tertul exclus). Exemplu: 'X este muncitor sau intelectual?

Adaugiri fatice (de tip 'ala). [Roman Jakobson defineste functia fatica a limbajului ca fiind acea functie prin care se controleaza functionarea canalului de comunicare: ('Ma asculti?" "Ma urmaresti?" "Mai esti acolo?" "Ma auzi?" etc.)]

Echivocul (Heidegger il considera o adevarata 'corupere a limbajului).

'Echivocul inseamna siretenie, arta a limbajului dublu (). In coruperea limbajului, este demagogie, cinism' [apudLionel Bellenger,1989; 28; 35].

Echivocul se apropie mult de insinuare.

Epitetul insultator sau, dimpotriva, laudativ este, se pare, procedeul cel mai la indemana. Discreditarea adversarului presupune, automat, incapacitatea lui de a avea (vreodata) dreptate. Si invers, pentru epitetul laudativ.

Apelul la precedent. La istorie, la eroi, la martiri etc.

inrudit cu apelul la precedent, este apelul de autoritate (la propria autoritate sau a altcuiva). 'Exemplaritatea prin numirea autoritatii devine argument. Fals argument.

Toate acestea apartin persuasiunii, nu argumentarii reci, detasate, logice. Sunt tot atatea modalitati de a personaliza, de a colora subiectiv - nu disputa, ceea ce ar fi o redundanta - ci argumentarea.

Problemele care se pot pune in continuare, ar fi acestea:

Care este atitudinea jurnalistului fata de aceste trucuri retorice, ironice, persuasive, polemice? Le ignora cu demnitate? Sau, daca nu, cum, cat si in ce conditii le foloseste?

Nici de data aceasta nu exista retete. Daca ar exista, toate ziarele ar fi identice. Dar, ca de fiecare data cand nu exista reguli, apar principiile, in cazul nostru, principiul care se impune cu evidenta este acela al masurii.

A nu-i oferi cititorului concluziile gata facute si a-l lasa pe el sa le formuleze, ceea ce nu inseamna un text vag, indecis, echivoc, presupune o adevarata strategie din partea jurnalistului. Este un alt fel de a spune ca cititorul nu trebuie subestimat. Spiritul sau critic este mult mai viu decat am fi tentati sa ni-l inchipuim. La fel, inteligenta sa.

Pe de alta parte, strategia jurnalistului trebuie sa aiba in vedere diferitele niveluri ale publicului. Fiecare paragraf trebuie sa intereseze fiecare segment de public: de la omul mai putin instruit, la savant.

Asadar, cu precautie, epitetul adecvat, imaginea, metafora care sintetizeaza, citatul reprodus corect, care exprima cel mai bine posibil, gandirea clara, cuvintele vii, iata secretele la indemana oricui. Pare simplu, dar nu este. Evidenta este cel mai greu de demonstrat. La firesc se ajunge cu dificultate. La simplitate (nu la simplism) se ajunge 'dupa ce ai citit toate cartile', pentru a parafraza un vers celebru. La concizie se ajunge dupa ce ai investigat indelung si ai lasat multe insemnari in afara textului, dupa ce ai scris mult si ai taiat si ai reformulat in etape succesive.

Problema nu este de a renunta la figuri in bloc, ci de a renunta la acele figuri uzate sau obscure/caznite/nefiresti.

' Obliga-te nu sa-ti elimini limbajul figurativ, ci sa-l valorifici. Este nevoie sa elimini toate metaforele uzate, toate comparatiile care par pretentioase, si toate analogiile care nu sunt valide sau acelea care sunt stridente fata de restul textului. Dimpotriva, cauta figuri proaspete si adecvate.' [Brooks, Warren, 1972; 266].

'Principiul nonparafrazei'

Se impune, deci, un efort constant de autocontrol si de luciditate. Iar cheia de control, in primul rand, pentru semnatarul textului, este ceea ce Olivier Reboul [1984; 72-82] numeste 'principiul non-parafrazei'.

Pentru autor, ' specificul unui enunt retoric consta in aceea ca nu-l putem inlocui cu un altul, fara a-i altera sensul si fara a reduce informatia. Nu poate fi parafrazat. () Neputand fi parafrazat, mesajul retoric pare irefutabil, pentru ca argumentele care ii pot fi opuse nu se situeaza la acelasi nivel. Singurul mijloc de a-l respinge este sa i se opune un mesaj de acelasi tip, adica retoric.

() Ironia, la fel, este fara replica. Poate fi contracarata prin alta ironie sau prin indignare.

Pe scurt, caracterul inchis al discursului retoric ii explica in mare parte forta. Pentru ca nu poate fi respins cu argumente alese. Te obliga sa ripostezi plasandu-te pe terenul lui. Retorica nu poate fi respinsa decat prin alta retorica.

Sau printr-o aparenta lipsa de retorica, ceea ce este un alt mod de a fi expresiv, fara a avea aerul ca urmaresti cu tot dinadinsul acest lucru.