Rezistenta fata de persuasiune

Rezistenta fata de persuasiune

Aceasta rezistenta este traductibila in mai multe intrebari pe care receptorul si le-ar putea pune:

- De ce macar as citi asta ?

- De ce sa-mi schimb opinia ?

- Poti dovedi?

- De unde stii?

- De ce as face asta ?

Cine spune?

'Problema ta este sa-l faci pe cititor sa admita ca ai dreptate, ceea ce inseamna caca va admite si ca a fost neinformat sau neatent. Iar dimensiunea problemei tale depinde de cine este cititorul, de ce anume vrei ca el sa faca si de cat de puternic se identifica cu pozitia lui. Cu cat implicarea lui este mai mare, cu atat rezistenta este mai mare. Pentru a o depasi, trebuie sa te pui in locul publicului, trebuie sa vezi cu ochii lui, inainte sa pledezi pentru pozitia ta. inainte sa-l poti face sa se urneasca macar cu un centimetru, inainte sa poti stabili contactul, trebuie sa-l faci sa-si dea seama ca pozitia ta este cea buna.' [John M. Lannon, 1986; 253].

Iata de ce, nu este de mirare ca dificultatea atingerii scopului persuasiunii, precum si taria obstacolelor pe care Ie intalneste, justifica din plin mobilizarea a numeroase mijloace retorice.

Inventarierea lor in timpul campaniilor electorale, adevarate razboaie civile retorice, este edificatoare. Pana cand cineva va realiza analiza campaniilor noastre electorale din acest unghi, iata arsenalul retoric folosit in campania electorala din Franta, din anul 1988, de catre acela care avea sa castige alegerile, Frantois Mitterrand:

. Tautologia (stiu, cred, simt);

. Metonimia (Criza ne-a obligata sa luam masuri neplacute);

. Respingerea neindemanarii (Nu voi face demagogie);

. Inflatia valorilor (Justitie, libertate, dezvoltare, prosperitate);

. Folosirea maximelor (Nu este posibil sa facem tot);

. Metafora (Am pus fundatiile, vom construi impreuna casa);

. Plasarea in mijlocul publicului (Noi toti, putem);

. Crearea sloganurilor (O societate mai dreapta, mai umana, mai linistita. Forta linistita);

. Contra-obiectia (Mi se va reprosa ca);

. Locul comun (Ce conteaza! Este esentialul);

Seria anaforica (cei care cei care cei care); « Dublarea termenilor (Criza, si ce criza!);

. Referirea la ce s-a spus;

Provocarea eventualului polemist (As vrea sa ma gandesc cu dumneavoastra);

Miscarea prin antiteza (ieri/ maine; a intelege/ a renunta; a vrea/ a putea; a spune/a face);

. Preferarea consecutiei, in locul cauzalitatii (Iata de ce in loc de pentru ca);

. Exprimarea definitivului (De acum incolo, .. .niciodata) si a absolutului (Pana la capat, totul);

. Apostrofarea publicului (Voi, dragi concetateni). [Cf. Lionel Bellenger, 1989; 22 - 23].

intrebarea este: Ce face jurnalistul in fata acestei avalanse retorice?

In primul rand, el recunoaste cel dintai intorsaturile retorice, pentru ca el

insusi le foloseste mai mult sau mai putin. Ce asteapta insa cititorul de la el, este o evaluare corecta, bine argumentata, pentru ca se bazeaza pe o informatie temeinica. Jurnalistul este chemat sa observe (si sa dovedeasca cu probe) eventualele diferente intre vorbe (mereu frumoase) si fapte, intre promisiune si posibilitatea reala de a o realiza, pe scurt, intre aparenta si realitate.

Sub stratul gros retoric, sau dincolo de el, jurnalistul trebuie sa ajunga (pentru publicul sau) la adevar.

Discursul polemic

Cuplurile retorica/argumentare si/sau retorica/persuasiune compun, de la caz la caz, reteaua textuala care poate genera dialogul conflictual.

Un fel de teritoriu al nimanui sau un spatiu atotcuprinzator, depinde din ce parte il privim, este ocupat de discursul polemic. Pentru ca acesta tinde sa inglobeze atat intentia argumentativa, cat si pe cea persuasiva, in functie de situatie, precum si ironia sau umorul, intr-un amestec, adesea, (mai) greu de sesizat.

intai de toate, polemica presupune cel putin doi actori care se infrunta in fata unui public. Tinta fiecaruia este dubla: 'invingerea' adversarului (a preopinentului) si atragerea (convingerea) publicului de partea sa.

Discutia polemica este un act social si, totodata, un semn al functionarii mecanismelor fundamentale democratice, pentru ca, intr-un fel sau altul, ea (polemica) este libertatea exprimarii opiniei, in actiune.

Mai mult, discutia in contradictoriu este gandirea insasi in actiune. Pentru ca a purta o polemica inseamna a pune intrebari, intrebarile constituie semnul palpabil al indoielii epistemice. Si, conform rationamentului cartezian, a avea indoieli inseamna a cugeta (Dubito, ergo cogito).

O societate lipsita de polemici mai mult sau mai putin zguduitoare, este o societate artificiala. Ea, pur si simplu, nu exista in aceasta stare 'edenica', decat ca o aparenta (cazul societatilor totalitare, unde conflictele se desfasoara mereu intra muros, adica in secret, adica in afara spatiului public). Altfel spus, cel putin deocamdata, in toate societatile apar conflicte, reperabile si prin discutii in contradictoriu.

Daca acestea se desfasoara in limitele anumitor reguli de civilitate, polemica este un conflict elegant, 'fara morti si raniti - ceea ce presupune si tensiunea suspansului - dar, in realitate, spre deosebire de un meci de box, unde invingatorul este invingator necontestat, iar invinsul, invins, cel putin pana la infruntarea urmatoare, polemica este o disputa fara invingatori si fara invinsi. Polemica poate reincepe oricand, din acelasi punct sau din altul, cu aceleasi argumente sau cu altele, dupa un moment de acalmie.

Caracterul dramatic al polemicii este dat de insasi esenta ei. Polemica este un dialog care, pentru a avansa, presupune o miscare ritmica din partea fiecarui protagonist, de ascultare a celuilalt, si de rostire a propriei replici, in plus, prezenta publicului completeaza caracterul scenic al polemicii. De aici, o intreaga recuzita, o adevarata punere in scena, o adevarata tactica si strategie (argumentative si retorice), din partea fiecarui actor.

Polemica este un spectacol.

Cand obiectul disputei il constituie ideile, polemica imbraca haina dezbaterii. Daca insa obiectul disputei il constituie persoana si nu actele, valoarea lor. importanta lor, altfel spus, nu opera, polemica este doar o cearta de cuvinte, o galceava, alimentata numai de impulsuri subiective (umorale).

Ea poate degenera in diatriba sau pamflet, aceste doua atitudini/tipuri de texte situandu-se in afara polemicii. Pentru ca ele nu sunt o replica (care face posibila o contra-replica), ci sunt un monolog care nu asteapta nici un raspuns. Daca el totusi apare, este tot un monolog, paralel cu primul, pentru ca nu exista obiectul discutiei. Paradoxal, numai persoana atacata nu poate face, de fapt, obiectul unei adevarate polemici. Ceea ce nu inseamna ca intr-o polemica, atacul la persoana nu apare niciodata. Diferenta este insa ca, in acest caz, atacarea persoanei este unul dintre posibilele mijloace, nicidecum, (unic) scop. Altfel spus, ne aflam aici, in fata diferentei dintre 'doua tipuri de discursuri conflictuale: afectiv-conflictual si didactic-conflictual.' Intre ele se situeaza 'discursul conflictual-ironic.' [Uli Windisch, 1987; 95].

(De notat ca autorul propune pentru ironie, in contextul comunicarii conflictuale, adica a polemicii, aceasta definitie: 'Ironia este tratarea discursului rival in registrul ludic. Ceea ce presupune o importanta munca de rescriere a discursului advers.' [Uli Windisch, 1987; 52].

Importanta pentru noi in acest context, este 'forma discursului conflictual', forma care se realizeaza prin 'marci discrete (lexic si marci grafice)', si prin 'strategii discursive'.

Evident insa, grosul armatei mobilizate in conflict, il formeaza cuvintele: termeni devalorizand, peiorativi; verbele declarative (a pretinde, a afirma, a declara, a spune); verbele prin care se exprima o judecata (trebuie spus ca, este absurd ele.); adverbe, adjective (asa-zis, pretins, aparent).

Marcile grafice: ghilimelele, parantezele, semnele de punctuatie.

Strategiile discursive vizeaza:

Citatul din textul advers (de multe ori, trunchiat, scos din context, in incercarea de a deturna/respinge sensul sau); sau 'citatul de autoritate', care intareste pozitia autorului;

Negarea (refutatio) - afirmatiilor/judecatilor/demonstratiilor preopinentului;

. Demascarea;

. Ironia, simularea;

Reprezentarea fantasmagorica (sensul este inversat si marginalizat);

'Strategia razboiului invizibil' - prin care 'adversarul nu apare explicit, in acest caz, forma discursului este didactica, informativa.' [Uli Windisch, 1987; 34-351.

Un tabel sintetic al diferentelor dintre limbajul logic si cel afectiv, include urmatoarele elemente, in viziunea lui Uli Windisch [1987; 99].